Eu
şi Filocalia
Înalt Prea Sfinţite Părinte Mitropolit, stimaţi
ascultători. În mai, când am fost ultima dată aici la Timişoara
şi am vorbit despre "Martorii Învierii" Mântuitorului nostru
Iisus Hristos, mi-am propus să vin şi în toamnă. Să
ştiţi că sunt invitat dar mă şi cam invit. Sunt
invitat de studenţi, de Asociaţia Studenţilor Creştini
Ortodocşi din România filiala Timişoara, cu care, cu unii dintre ei
sunt apropiat, sunt prieten, şi sunt bucuros să vin la Timişoara
şi atunci când vin le spun că am de gând să mai vin - de exemplu
acum aş zice că am de gând să mai vin şi în
primăvară.
Am venit să fac lucrul lui Dumnezeu. Să aducem în
atenţie nişte chestiuni care ne pot interesa pe toţi, mai ales
pe cei care au preocupări de viaţă duhovnicească. Pentru
întâlnirile de acum am propus nişte teme, din care s-au ales cele cuprinse
în afiş: "Eu şi Filocalia" în seara aceasta, "Texte
filocalice care se impun atenţiei de la prima lectură" pentru
mâine seară, şi o altă Filocalie sau "Filocalia pentru
toţi" poimâine seară. Au fost alese acestea deşi am mai
propus şi altele în legătură cu Domnul Hristos. Aş fi vrut
să vorbesc despre cine este Iisus Hristos, despre cine este pentru mine
Iisus Hristos şi despre rugăciunea lui Iisus. Poate că asta va
fi de altă dată. Deocamdată avem în faţă temele care
sunt cuprinse în afiş.
Cum am ajuns la gândul să vorbesc cu tema "Eu şi
Filocalia"? În 1990 s-a ţinut la Bucureşti un simpozion în jurul
Filocaliei, un festival "Filocalia". La scurtă vreme după
aceea am vorbit cu un tânăr care a contribuit la acest festival
"Filocalia" în sens de organizare, şi l-am întrebat: "Ce
ştii tu despre Filocalie?" Şi nu prea ştia. Într-un fel era
firesc să nu ştie, pentru că preocupări de Filocalie abia
începuseră atunci, aşa mai extinse, preocupări mai extinse,
preocupările mai multora. Dar era pentru mine de mirare să organizezi
un festival "Filocalia" şi să ştii prea puţin
despre Filocalie. Am mai vorbit între timp şi cu oameni care mi-au spus:
"Am citit Filocalia, volumul întâi" şi când i-am întrebat: ce
autori sunt cuprinşi în volumul întâi? nu au ştiut să-mi
spună. Şi atunci mi-a venit ideea că ar fi bine să dăm
o sugestie în legătură cu Filocalia prezentând subiectul "Eu
şi Filocalia".
În toamna anului următor, în 1991, a fost un preot din
Sibiu pe la noi pe la mănăstire care m-a anunţat că va fi
şi la noi la Sibiu un festival "Filocalia". Şi atunci eu,
dintr-o dată am zis că mă angajez şi eu - vedeţi
că mă invit - să vorbesc în acest cadru cu titlul "Eu
şi Filocalia". Părintele respectiv s-a întors la Sibiu, le-a
spus celor care organizau festivalul "Filocalia" - de fapt n-a fost
un festival "Filocalia" aşa cum am fost informat - le-a spus
că sunt dispus şi eu să ţin o cuvântare cu titlul "Eu
şi Filocalia". Ei au luat-o de bună, numai că au făcut
ceva, au lucrat cu mintea lor nu cu mintea mea. Cum au lucrat cu mintea lor? Ce
s-au gândit ei? De fapt nu era un festival "Filocalia" ci era ceva cu
titlul "Sărbătorile Ortodoxiei". Şi în cadrul acesta
al sărbătorilor Ortodoxiei m-au programat cu "Eu şi
Filocalia", numai că au făcut o mare greşeală
după părerea mea şi după convingerea mea de fapt, pentru
că m-au programat cu asta în catedrală. Ce s-au gândit ei? În 8
decembrie, fiind duminică, şi fiind duminica aceasta în cadrul
"Sărbătorilor Ortodoxiei", să-l pună pe
Părintele Teofil la catedrală, că-i multă lume. Şi
aşa a fost, a fost multă lume, numai că subiectul acesta nu se
prea potrivea pentru catedrală, şi mai ales pentru o predică de
duminica la Liturghie, pentru că nu interesa pe foarte mulţi
chestiunea aceasta a Filocaliei. Şi i-am întâlnit în Alba-Iulia pe unii
dintre cei care au organizat, mi-au spus că sunt trecut pe afiş,
că Înalt Prea Sfinţitul a aprobat programul şi n-am mai avut ce
face. M-am dus la Sibiu, am slujit la catedrală şi am vorbit despre
"Eu şi Filocalia". Bineînţeles am încercat eu să
adaptez la situaţie, le-am spus la oameni cum s-a ajuns la asta, le-am
predicat despre Filocalie, a fost bine, a ieşit bine, numai că eu
aş fi vrut ca această cuvântare să fie nu în catedrală ci
într-o sală de cultură, în Aula Facultăţii de Teologie.
N-am avut ce face pentru că - cum am spus - ei au lucrat cu mintea lor
şi eu am lucrat cu mintea mea şi nu ne-am înţeles direct şi
aşa au ieşit lucrurile la Sibiu.
Am rămas pe lângă gândul acesta că s-ar potrivi
să mai vorbesc undeva despre asta, "Eu şi Filocalia",
şi atunci când am vorbit despre "Eu şi Filocalia" mi-au mai
venit în minte încă două subiecte, şi anume texte filocalice
care se impun atenţiei de la prima lectură a Filocaliei. Cred că
aţi băgat de seamă că atunci când citeşti o carte de
obicei ţi se împlântă în minte câte o idee, şi aceea se
împlântă de la început şi rămâne, de câte ori ai citi cartea
principale sunt textele care ţi s-au împlântat în minte de la început.
Că o citeşti a doua oară, că o citeşti a treia
oară, dai peste aceleaşi texte care ţi s-au împlântat în minte
la prima lectură. Şi n-am prea putut dormi în noaptea aceea care a
premers zilei în care am vorbit la Sibiu despre "Eu şi
Filocalia", şi mi-a mai venit în minte ceva. Mi-a venit în minte
că sunt foarte puţini oamenii care ştiu de Filocalie, care au
auzit măcar de cuvântul "filocalie", sunt puţini oamenii
care au citit Filocalia sau care pot să ajungă la Filocalie, sunt
puţini oamenii care, citind Filocalia, reţin ceva din Filocalie, sunt
puţini oamenii care pun în practică textele din Filocalie. Şi
atunci m-am gândit că de fapt există şi o altă Filocalie, o
Filocalie pentru toţi, o Filocalie care trebuie să o aibă în
vedere toţi credincioşii Bisericii Ortodoxe, şi această
Filocalie sunt sfintele slujbe ale Bisericii noastre, monumente de cultură
teologică, monumente de gândire ortodoxă şi monumente de
trăire ortodoxă, pentru că sfintele slujbe se şi
trăiesc, nu numai se gândesc, sfintele slujbe sunt o aducere în
actualitate a legăturii cu Dumnezeu. Aşa încât am rămas şi
la gândul acesta pe care aici mi-l voi împlini poimâine seară, să
vorbesc despre sfintele slujbe ale Bisericii noastre cu
înfăţişarea lor filocalică.
Stimaţi ascultători, cine ia în mână un volum din
Filocalie, un volum din cele douăsprezece volume de Filocalie
românească, de Filocalie adusă pe limba noastră românească,
douăsprezece fiind ele, cine ia în mână oricare din volumele
Filocaliei vede pe copertă scris: "Filocalia, sau culegere din
scrierile Sfinţilor Părinţi care ne arată cum se poate omul
curăţi, lumina şi desăvârşi". Aceasta este
legitimaţia Filocaliei. Filocalia este o culegere de scrieri ale
Sfinţilor Părinţi care au scris scrieri din care poate cineva,
care doreşte, să înveţe cum să-şi
curăţească sufletul, cum să ajungă la luminarea
sufletului, la iluminare, şi cum să urmărească
desăvârşirea, desăvârşirea fiind un rezultat. Cineva care
are în vedere desăvârşirea se străduieşte pentru desăvârşire,
dar pentru că desăvârşirea este fără de hotar, nimeni
nu poate spune "Sunt desăvârşit" sau nu ştiu despre
cine ar putea spune altcineva că este desăvârşit,
bineînţeles dacă ştie ce spune. Şi pentru că în Sfânta
Evanghelie ne-a rămas cuvântul Domnului nostru Iisus Hristos:
"Fiţi dar voi desăvârşiţi precum Tatăl vostru Cel
din ceruri desăvârşit este" (Matei 5, 48), evident că nu
poate cineva decât să aibă în vedere desăvârşirea ca
desăvârşire, perfecţiunea ca perfecţiune, pentru că
desăvârşirea înseamnă perfecţiune, perfecţiune
morală, perfecţiune religioasă zicem noi, din punctul nostru de
vedere, când ne gândim la Filocalie.
Aşadar Filocalia se prezintă pe sine ca o
colecţie de cărţi duhovniceşti, o colecţie de
cărţi ascetico-mistice, mai ales ascetice, de cărţi ale
nevoinţei pentru viaţa duhovnicească, pentru înaintarea în
viaţa duhovnicească. Aceste scrieri îi dau cititorului posibilitatea
să se orienteze în privinţa metodei de curăţire a
sufletului, în privinţa metodei de înaintare duhovnicească pentru a
ajunge la iluminare în înţelesul de a cunoaşte lucrurile lui Dumnezeu
ca lucruri ale lui Dumnezeu, de a cunoaşte natura ca un reflex al
măreţiei dumnezeieşti, ca un reflex al înţelepciunii, al
bunătăţii, al puterii lui Dumnezeu - aceasta înseamnă în
special iluminarea, contemplaţia duhovnicească, contemplaţia
naturii în duh - şi ne mai arată scrierile filocalice cum poate omul
să-şi urmărească şi să-şi lucreze, din
partea lui, desăvârşirea. Prin urmare cineva care citeşte
oricare din scrierile cuprinse în Filocalie învaţă ceva despre
curăţire - curăţirea sufletului -, despre luminare -
luminarea sufletului - şi învaţă ceva despre
desăvârşire. Nu există o scriere în Filocalie cu titlul de
pildă "Curăţirea sufletului" sau cu titlul
"Iluminarea" sau cu titlul "Desăvârşirea". Nu
există în Filocalie scrieri cu astfel de titluri, dar oricare din
scrierile pe care le citim ne învaţă ceva despre aceste trepte de
înaintare în viaţa spirituală.
Cuvântul "filocalie" înseamnă "iubire de
frumos" sau am putea zice foarte bine şi "iubire de bine".
Filocalie înseamnă în special iubire de frumos, de frumuseţe
spirituală, de frumuseţe dumnezeiască. Dacă spunem doar
atât: Filocalie, sunt puţini oameni care ştiu despre ce-i vorba,
poate că sunt puţini şi cei care citesc Filocalia, care ştiu
foarte bine sau ştiu destul de bine ce înseamnă cuvântul
"filocalie". În limba greacă "calos" înseamnă
frumos, "filos" înseamnă iubitor: iubirea de frumos. Cuvântul
"calos" este cuprins de fapt şi în cuvântul
"călugăr". Cuvântul călugăr e format, e adus pe
româneşte şi e format din două cuvinte greceşti din care
unul înseamnă frumos sau bun - calos -, şi altul înseamnă
bătrân - gheron, calon-gheron: călugăr. Sunt şi
călugări tineri. Şi eu am început de la tinereţe, şi
nu mă gândeam că-s bătrân de pe atunci, dar cineva de la
tinereţe poate să încerce să aibă virtuţi de
bătrân, şi cineva care se angajează într-o viaţă
spirituală superioară, îngrijită, într-o viaţă
spirituală autentică, acela de la tinereţe poate fi
călugăr, adică "bătrân frumos". Bineînţeles
că în româneşte nu-i aşa. Noi în româneşte când zicem
călugăr nu ne gândim la etimologia cuvântului, aşa cum atunci
când zicem Filocalie ne gândim la o carte cu un anumit specific.
De fapt cartea aceasta, cu specificul care îl are -
colecţie de scrieri din învăţăturile Sfinţilor
Părinţi - nu este o carte, ci este o colecţie de
cărţi, o colecţie de scrieri. Fiecare dintre scrierile
Filocaliei, care s-au scris pe parcursul unui mileniu, este o parte din
Filocalie şi este o scriere care poate fi citită de sine. Nu trebuie
neapărat să citeşti volumul întâi din Filocalie ca să
înţelegi volumul doi. Chiar nu trebuie. Nu trebuie să citeşti
volumul trei ca să înţelegi volumul patru şi aşa mai
departe. Poţi să începi cu volumul al doisprezecelea şi tot e
bine, şi tot ai ceva de învăţat. De ce? Pentru că scrierile
acestea nu au fost scrise ca să se realizeze o operă, să se
realizeze o Filocalie, ci au fost scrise fiecare cu scopul ei, şi au fost
destinate pentru scopul în vederea căruia a fost scrisă cartea
respectivă, scrierea respectivă. De pildă Sfântul Ioan Casian a
scris "Convorbirile cu părinţii din pustia sketică"
pentru un anumit om care le-a cerut, la fel "Despre cele opt gânduri ale
răutăţii" şi aşa mai departe. Şi cei vechi
nu aveau posibilitatea să vadă Filocalia undeva aşa cum
arată ea, ca un monument de cultură ortodoxă, şi la
măsura la care este. Gândiţi-vă să ai în faţă
douăsprezece volume groase şi să zici: asta-i Filocalia.
Păi numai la asta gândindu-te e deja foarte mult. E o însumare, o
înmagazinare de cunoştinţe care au rostul să te ridice mai presus
de tine însuţi. Sunt foarte puţini cei care cunosc Filocalia foarte
bine. Să ştiţi că eu nu sunt dintre cei care cunosc
Filocalia foarte bine. Cel puţin unele volume nu le cunosc destul de bine.
Cunosc bine volumele care sunt mai practice şi pe care le-am citit şi
de mai multe ori, multe din scrieri le-am citit de mai multe ori, însă
sunt şi părţi din Filocalie la care n-aş putea să
mă prezint destul de bine când ar fi vorba să vorbesc despre ele.
Iată, v-am spus ceva despre eu şi Filocalia.
Când am auzit eu pentru prima dată de Filocalie? Când a
început să se tipărească. S-au tipărit patru volume din
Filocalie până în 1948. Când se tipăreau la Sibiu, eu fiind de pe
lângă Sibiu şi fiind în legătură cu oameni cu
preocupări de felul acesta, am auzit de Filocalie. Nu ştiam ce este.
Ştiam că e o carte interesantă, o carte bună, o carte care
e bine să o cunoască oamenii, dar nu ştiam ce cuprinde, nu-mi
dădeam seama ce ar putea cuprinde. De altfel la vârsta mea de atunci, de
şaisprezece, şaptesprezece ani, ce puteam eu să mă gândesc
la Filocalie. Dar e vorba că ştiam de Filocalie, mă raportam
cumva la gândul că există o carte cu numele Filocalia.
Am făcut liceul aici în Timişoara şi îmi spunea
cineva că a văzut Filocalia şi că ştie că cineva
din Timişoara, o doamnă, are Filocalia, volumul întâi. Asta era o
informaţie în legătură cu mine şi cu Filocalia. Când am
ajuns student la Teologie, în 1948, am dat de Filocalie... Şi fiind
student în anul I sau II de Teologie şi făcând şi patrologie,
adică o ştiinţă care se ocupă de viaţa şi de
scrierile Sfinţilor Părinţi şi scriitori bisericeşti -
patrologie, patros logos -, am avut o lucrare de seminar intitulată
"Despre rugăciune după Evagrie Ponticul". Să
ştiţi că nu mai ştiu ce-am scris. Nu mai ştiu, e mult
de atunci şi nu mi s-a împlântat aşa de bine în minte ce am scris eu
despre rugăciune după învăţătura lui Evagrie Ponticul.
În orice caz, citind din Filocalie, mi-au plăcut unele texte foarte mult
şi m-am raportat la Filocalie, am început să am preocupări de
Filocalie. Am citit cu plăcere volumul întâi şi după aceea n-am
mai avut vreme de Filocalie decât după ce m-am dus la mănăstire.
Bineînţeles că asta nu înseamnă că numai cei de la
mănăstire au vreme de Filocalie. Vreme de Filocalie ai dacă
îţi faci vreme de Filocalie. Dar eu, cu preocupările care le aveam
atunci, cu şcoala şi cu faptul că lucram prin intermediar -
trebuia să-mi citească cineva -, era mai greu să mă ocup de
Filocalie. Să ştiţi că textele filocalice nu sunt foarte
uşoare şi, în general, Filocalia nu o citeşti de plăcere. E
aşa, ca o carte de studiu. Dacă te preocupă, dacă te
interesează, dacă urmăreşti ceva prin lectura Filocaliei,
stărui, ţii de ea. Dacă nu, nu te angajezi pentru că nu-i
ca o carte de literatură care o citeşti de plăcere. Poate cineva
şi să-i placă Filocalia, însă în general nu, pentru că
e grea. De aceea nu se ţine minte şi de aceea nu mai ştiu
oamenii nici ce-au citit, nici autorii, nici ce scrieri au citit, pentru
că nu-i uşor. Asta-i realitatea. Dar, dacă te introduci începe
şi să-ţi placă şi mai ales te raportezi la anumite
texte cu mare bucurie.
După ce m-am dus la mănăstire am citit volumul
II, III şi IV din Filocalie şi am început să mi le fac
accesibile mie, nu numai prin cunoştinţă, ci şi prin modul
de a le avea la îndemână, adică mi le-am copiat aşa ca să
le pot citi eu, în sistemul de scris braille, după dictare, la
maşină de scris specială. Şi colegii mei de
mănăstire, aveam un coleg acolo, fost coleg de Teologie, îmi citea din
Filocalie şi eu, după dictatul lui, am scris scrierile din volumul I,
aproape tot din volumul II şi destul de mult din volumul IV. Cu asta am
început. Aşa m-am raportat eu la Filocalie. Bineînţeles că
avându-le la îndemână le-am mai şi citit. Am citit şi la
masă. În timpul mesei, în mănăstiri, se citeşte din scrieri
duhovniceşti şi eu personal am citit de multe ori din Filocalie, din
textele pe care mi le copiasem. Aşa m-am raportat la Filocalie: eu şi
Filocalia.
După aceea am început să aprofundez. Am început ca în
predicile pe care le ţineam să aduc şi argumentare
filocalică. În general predicile noastre sunt predici axate pe Evanghelie
şi pe evenimentele pe care le sărbătorim. Sunt puţini, prea
puţini, foarte puţini, aceia dintre cei care propovăduiesc în
Biserica noastră Ortodoxă care să se raporteze şi la
scrieri filocalice sau la texte din Filocalie. Eu am folosit de multe ori
şi îmi place să folosesc şi voi folosi şi pe mai departe
texte filocalice în cuprinsul predicilor pe care le ţin. Bineînţeles
că nu întotdeauna se potriveşte. N-aş putea zice că de
fiecare dată aduc şi texte filocalice, nu. De obicei pornesc de la
Evanghelie sau de la evenimentul sărbătorit şi aduc în special
argumentare din Filocalia pentru toţi, din sfintele slujbe ale Bisericii
noastre pentru că acestea sunt cunoscute, sau cel puţin presupunem
că sunt cunoscute, sau oricum credincioşii auzind textele respective
pot să le audă şi în biserică şi pot să şi
le improprieze, să se familiarizeze cu ele. Dar şi din Filocalie. De
exemplu un cuvânt ca acesta: "Credinţa neclintită este un turn
întărit şi Hristos Se face toate celui ce crede" poţi
să-l foloseşti foarte bine şi într-o predică. Sau:
"Când îţi aduci aminte de Dumnezeu, înmulţeşte
rugăciunea, ca atunci când Îl vei uita, Domnul să-Şi aducă
aminte de tine". E un text care aşa de mult îmi place încât de câte
ori am posibilitatea să-l spun sau să-l scriu - când fac o
demonstraţie despre felul cum scriu eu la maşină cu asta încep
totdeauna: "Când îţi aduci aminte de Dumnezeu, înmulţeşte rugăciunea,
ca atunci când Îl vei uita, Domnul să-Şi aducă aminte de
tine". E un cuvânt din Sfântul Marcu Ascetul din Filocalia volumul I.
După aceea, la mănăstire fiind, am dat de
nişte manuscrise ale părintelui Stăniloae, Dumnezeu să-l
odihnească, în care erau cuprinse texte din Filocalie încă nepublicate,
şi anume Sfântul Petru Damaschin, care e publicat în volumul V din
Filocalia, şi Sfântul Simeon Metafrast publicat tot în volumul V. Apoi am
găsit şi într-o altă traducere decât cea din Filocalie cuvintele
Sfântului Isaac Sirul traduse de Zorica Laţcu, maica Teodosia. Le-am
copiat şi pe acestea, deci şi Petru Damaschin şi Simeon
Metafrast, apoi Sfântul Isaac Sirul care e publicat în volumul X din Filocalie.
Între timp am dat şi peste scrierile cuviosului Dorotei, publicate în volumul
IX, care de la început mi-au plăcut foarte mult. Pentru că dacă
e vorba să spun despre eu şi Filocalia, apoi trebuie să spun
şi ce mi-a plăcut. Mi-a plăcut tare mult de la început cuviosul
Dorotei cu învăţăturile lui aşa de simple şi de
accesibile tuturor, nu sunt nişte scrieri grele, nişte scrieri
să te tot gândeşti că oare ce a vrut să spună, ci sunt
nişte scrieri care te odihnesc de la început, care le înţelegi, vezi
că e aşa. Dumnezeu să o odihnească pe mama, venea pe la
mine pe la mănăstire şi mă asculta predicând, şi zicea
câteodată: "Să ştii că mi-o plăcut toate
celea, toate celea le-am înţăles. Da? acum dacă mă duc
să-i spun lui tată-tău acasă să ştii că nu-i
mai pot spune nimic". E o experienţă. Acele scrieri sunt
înţelese de toţi care sunt făcute pentru toţi. Dacă sunt
făcute pentru oameni simpli le înţeleg şi cei cu
învăţătură mai multă iar dacă sunt făcute
pentru oameni intelectuali, o elită intelectuală, nu le
înţelegi. Zicea mama, Dumnezeu s-o odihnească, când venea câte cineva
pe la mine pe acasă şi stăteam de vorbă - câte un
intelectual -, zicea: "Parcă aţi vorbit în altă
limbă".
Aşa se întâmplă şi cu scrierile filocalice, sunt
scrieri care nu sunt accesibile tuturor. De exemplu nici eu nu citesc, nici
măcar cu interes de studiu şi cu interes de împodobire a minţii,
nu citesc volumul III din Filocalie. Pentru că l-am citit odată
şi cu atât am rămas. Aşa mi s-au părut de înalte gândurile
de acolo încât am zis că mai bine găsesc altceva, ceva ce mi se
potriveşte. E interesant, e pentru anumite minţi lucrul acesta, poate
că sunt unii care sunt formaţi pe gândurile Sfântului Maxim
Mărturisitorul din volumul III din Filocalie, "Şaizeci şi
cinci de răspunsuri către Talasie", însă sunt aşa de
grele, sunt aşa de inaccesibile cel puţin pentru mine, încât le-am
lăsat de-o parte. Iată cum mă raportez eu la Filocalie. Pun de-o
parte un volum care nu mă preocupă, un volum care nu mă atrage,
un volum întreg, scrierile unui sfânt mare. Dar nu fac acelaşi lucru cu
volumul II din Filocalie, care cuprinde tot scrieri ale Sfântului Maxim
Mărturisitorul. De pildă, Filocalia volumul II începe cu un
"Cuvânt ascetic" care îmi place tare, tare mult şi îl recomand
din toate puterile mele. După aceea capetele despre dragoste, "Patru
sute de capete despre dragoste", cuvinte scurte, practice,
iarăşi îmi plac foarte mult şi mă raportez la ele cu
toată bucuria, şi mai ales după ce am buchisit la ele, după
ce am început să le am şi în minte nu numai în carte. Apoi m-am
raportat cu bucurie - tot din volumul II din Sfântul Maxim Mărturisitorul
- la cuvinte despre cunoştinţa de Dumnezeu, "Capetele
gnostice", foarte interesante şi la fel accesibile. Însă când
ajung la volumul III gata, nu mai citesc.
M-am raportat cu bucurie la toate scrierile practice din
Filocalie, la cele din volumul I în special, la scrierile lui Evagrie, la
scrierile Sfântului Ioan Casian, mai ales Sfântul Marcu Ascetul. Aşa de
mult îmi place, pentru că sunt cuvinte scurte care trebuie
învăţate, pentru că dacă nu le înveţi pe de rost nu le
ştii, n-ai ce ştii. Bineînţeles că nu le cunosc nici eu pe
toate şi chiar dacă le-aş cunoaşte e greu să le aduci
în faţa cuiva: uite şi asta o spune Sfântul Marcu Ascetul. Însă
important este nu să faci performanţe de Filocalie, eu n-am făcut
performanţe de Filocalie, deşi Părintele Stăniloae zicea
că sunt unul dintre cei mai buni cunoscători de Filocalie pe care i-a
întâlnit Părintele Stăniloae. De ce spun lucrul acesta? Pentru
că e vorba să spun ceva despre eu şi Filocalia. Nu numai de
asta, ci şi pentru că asta arată că nu sunt foarte
mulţi cunoscători de Filocalie. Filocalia nu-i o carte de
bibliotecă. Părintele Stăniloae zicea că Filocalia trebuie
citită ca Scriptura, Filocalia trebuie citită de multe ori, studiind,
aprofundând. De ce? Pentru că altfel nu o ţii minte, rămâne la
suprafaţa minţii, nu are rădăcină în
conştiinţa noastră. Ori Filocalia nu-i o colecţie de
cărţi, scrierile filocalice nu sunt scrieri care trebuie să le
înveţi ca să le ştii şi să le mai spui şi altora.
V-am spus eu că de multe ori înveţi şi nişte lucruri care
nu-ţi trebuie chiar în momentul în care le înveţi dar care după
aceea pot fi folositoare. Şi iarăşi vin la mama, Dumnezeu s-o
odihnească. Când citeam eu câte ceva şi studiam, zicea: "Mă
copile, asta-ţi trăbuie la ceva, te-ntrabă cineva din
ce-nveţi acuma, dai vreun examen?" Şi ziceam: nu. "Mă
copile, nu-ţi mai bate capul dacă nu te-ntrabă nimeni".
Stimaţi ascultători, aşa-i pentru cineva care nu are
preocupări intelectuale. Când lucram la licenţă şi nu mai
gătam odată, şi vedea mama că fac şi stric şi mai
scriu odată zicea: "Apoi tu de aceea nu mai gaţi
odată, că tot faci şi strâci. Fă dintr-o dată".
Nu merg lucrurile, nu le-nţelegi dacă nu le faci, dacă nu
eşti în ele nu le-nţelegi.
Aşa că Filocalia poate fi citită ca s-o ai
depozitată în tine. Domnul Hristos spune că "din prisosinţa
inimii grăieşte gura" (Matei 12, 34), Domnul Hristos spune
că "omul cel bun din vistieria cea bună a inimii sale scoate
cele bune şi omul cel rău din vistieria cea rea a inimii sale scoate
cele rele" (Matei 12, 35). Sunt cuvinte adevărate, cuvinte spuse de
Domnul Hristos, dar cuvintele acestea sunt şi îndemnătoare pentru noi
ca să ne adunăm ceva bun, să avem un depozit bun. E mare lucru
să porţi în suflet nişte gânduri pe care să le ai la îndemână,
nu când te întreabă cineva, ci când îţi trebuie ţie, să te
raportezi la un anumit lucru prin gândurile pe care ţi le-ai impropriat.
Cum ar fi acum, fiind vorba de Filocalie, scrierile filocalice le depozitezi în
suflet, în minte, le aduni în inimă - după expresia Scripturii -
şi apoi din inimă ele ies la iveală atunci când ai tu
trebuinţă de ele, te poţi raporta la ele. Sigur că cineva
care are preocupări de Filocalie şi-şi adună gânduri
filocalice, are la îndemână, vehiculează când trebuie cu nişte
idei pe care nu le-ar avea dacă nu ar fi adunate şi în suflet. Un
profesor de tipic şi de muzică bisericească de la Sibiu - ne
spunea Părintele Serafim, Dumnezeu să-l odihnească -, zicea
profesorul respectiv: "Tipicul e în minte, în cărţi sau
nicăieri". Aşa-i şi Filocalia. E în carte dar nu-i destul
să fie în carte, ea trebuie să fie folosită, trebuie să fie
pusă în practică şi numai în măsura în care cunoşti,
în măsura în care ai la îndemână ideile respective, poţi să
le foloseşti şi să le ai pe mai departe în vedere.
Bineînţeles că se şi uită, sunt şi lucruri care se
uită, lucrurile care n-ai mai revenit asupra lor se uită, se
astupă de altele, poate tot bune. Noi de fapt n-avem numai Filocalia. Fie
că ne preocupăm în mod special, fie că nu ne preocupăm în
mod special de Filocalie, nu avem numai Filocalia. Sunt şi alte
cărţi duhovniceşti tot importante, tot ziditoare de suflet. Nu
ne trebuie atât cât putem să ştim, însă ne ajută tot ceea
ce ştim pozitiv.
Eu aici, la Timişoara, am ţinut o conferinţă
intitulată "Scopul şi ţinta vieţii
creştine". Şi în cuprinsul acestei conferinţe m-am folosit
şi de texte filocalice, respectiv de scrieri filocalice "Convorbiri
cu părinţii din pustia sketică" cuprinse în Filocalie în
volumul I şi scrise de Sfântul Ioan Casian. M-am raportat şi atunci
la Filocalie. A fost ceva eu şi Filocalia. De altfel, stimaţi
ascultători, să ştiţi că pe mine nu mă
interesează acum să ştiţi cum m-am raportat eu la
Filocalie, ci asta e o sugestie, o sugestie în sensul acesta că auzind
cineva expresia "eu şi Filocalia" să se întrebe şi el
însuşi cum stă el faţă de Filocalie. Mai întâi de toate:
ştie despre Filocalie? În orice caz cei care aţi citi afişul
măcar de atunci încoace ştiţi. Sunt alţii care n-au citit
afişul şi nu au auzit niciodată de Filocalie, nu le-a pus nimeni
în faţă noţiunea "filocalie". Nu-i nici o
greşeală în fond, pentru că nu de asta depinde mântuirea cuiva
dacă ştie sau nu ştie ce-i Filocalia, dacă a văzut sau
n-a văzut Filocalia, dacă a citit sau n-a citit texte filocalice. Dar
te ajută foarte mult. Gândiţi-vă că în douăsprezece
volume sunt multe gânduri pe care oamenii le-au scos din trăirea lor
duhovnicească, din experienţa lor, din gândirea lor religioasă
aprofundată. Au scris scrieri care după aceea au fost însumate în
ceea ce numim noi Filocalia şi în ceea ce de fapt este Filocalia în limba
română, în douăsprezece volume: monument de gândire
ascetico-mistică, de gândire ortodoxă. Scrise pe parcursul cam a o
mie de ani. Poate că s-ar putea îmbogăţi Filocalia şi cu
alte scrieri. Scrierile Sfântului Simeon Noul Teolog, dacă ar fi fost
cuprinse în Filocalie, n-ar fi fost nici o greşeală pentru că
cei care au alcătuit Filocalia au avut în vedere nişte
experienţe, nişte gânduri care se potrivesc unele cu altele, şi
scrierile Sfântului Simeon Noul Teolog sunt foarte bune, foarte frumoase. Dar
cine ajunge să le poată cuprinde pe toate?
Oricum vreau să fie o sugestie întâlnirea din această
seară în legătură cu Filocalia şi mai ales sub titlul
"eu şi Filocalia", o sugestie pentru cei care nu s-au raportat
până acum sau care ar putea măcar de acum să se raporteze la
Filocalie. Adică să-şi pună problema aceasta, fiecare: eu
şi Filocalia. Cum stau eu faţă de Filocalie? Am auzit de
Filocalie? Da, am auzit. Ştiu ce-i Filocalia? Da, ştiu. Este o carte
în care se tratează despre iubirea de frumos. Ce cuprinde cartea? E o
colecţie de scrieri în care se arată cum poate omul să se
curăţească, să se lumineze şi să se
desăvârşească. Şi mai e ceva totuşi, pentru că pe
lângă desăvârşire mai urmează şi îndumnezeirea.
Aceasta-i din partea lui Dumnezeu. Dumnezeu vine către om, omul merge
către Dumnezeu. Se întâlneşte Dumnezeu cu omul şi îşi
lucrează omul, cu ajutorul lui Dumnezeu, înaintarea în viaţa
duhovnicească nu numai până la măsura desăvârşirii -
dacă există totuşi o măsură a desăvârşirii,
pentru că am spus că se spune, în Filocalie chiar, că
desăvârşirea e fără de hotar. Desăvârşirea n-are
hotar, niciodată nu este un punct în care să zici: gata, nu mai am ce
face. Şi în veşnicie omul e angajat în înaintare, nu există o
stagnare pentru cineva care e preocupat de viaţa duhovnicească.
Prin urmare, stimaţi ascultători, aş vrea să
rămânem cu dorinţa acesta de a cunoaşte Filocalia sau de a
cunoaşte măcar scrieri din Filocalie. Nu ştiu cine ar putea
să se angajeze să citească douăsprezece volume din
Filocalie, să facă performanţe de cunoştinţe
filocalice. Important este ca ceea ce citim să înţelegem, să
cunoaştem, să ne impropriem, să ne putem raporta la scrierile pe
care le-am citit, pe care le avem în vedere, şi cu ajutorul lui Dumnezeu
să ne formăm, să ne modelăm prin gândurile cuprinse în
Filocalie. Mai întâi să ne împodobim mintea cu gânduri din Filocalie
şi apoi să ne împodobim viaţa cu gândurile din Filocalie pe care
le purtăm în noi. Aşa încât Filocalia să se întrupeze în noi, în
viaţa noastră, spre binele celor mulţi. E ceea ce îmi doresc mie
personal şi ceea ce vă doresc la toţi.
Cu ajutorul lui Dumnezeu, în continuare, mâine, vom avea în
vedere scrierile mai îndeaproape, şi textele care nu se uită
niciodată. Depinde de receptivitatea omului faţă de texte. Eu o
să vă spun mâine seară ce texte anume, o să vă spun
texte din Filocalie cu care m-am întâlnit pentru prima dată şi care
mi-au rămas de la prima lectură. Adică nu o să vă spun
ce am mai învăţat din Filocalie anul acesta să zicem, ci ce
anume m-a impresionat de la prima lectură. Când am citit-o mai întâi
Filocalia, cât aveam atunci sau la cât am ajuns eu atunci, o să vă
spun ce texte anume mi-au rămas de atunci şi cu care am
străbătut iată, din 1948-49. V-am spus că nu mai ştiu
despre rugăciune în gândirea lui Evagrie Ponticul, dar ştiu de atunci
că rugăciunea este "vorbirea minţii cu Dumnezeu". E un
cuvânt din Filocalie care mi s-a împlântat de la prima lectură. Despre
aşa ceva vom vorbi cu ajutorul lui Dumnezeu mâine seară. Vă mulţumesc.
Ce este îndumnezeirea?
Părinţii cei duhovniceşti, vorbind despre
apropierea omului de Dumnezeu, compară legătura omului cu Dumnezeu cu
fierul încălzit în foc. Şi spun că aşa cum fierul
încălzit în foc primeşte însuşirile focului, are şi el ceva
din ceea ce este focul, tot aşa şi omul care are o legătură
cu Dumnezeu intră în legătură cu Dumnezeu în aşa fel încât
Dumnezeu Se înfăţişează pe Sine în om, îl
îndumnezeieşte. Dacă ştim ce înseamnă un lucru
încălzit, ştim ce înseamnă şi un om îndumnezeit. Adică
ceva ce intră în legătură cu Dumnezeu, un om în care Dumnezeu Se
manifestă. Se spune că Fiul lui Dumnezeu întrupat a îndumnezeit firea
omenească. Aşa, în continuare, Fiul lui Dumnezeu se întrupează
în credincioşi, credincioşii devenind mădulare ale trupului
mistic al lui Hristos şi devenind mlădiţe din viţa care
este Hristos, primind ceva din prezenţa Domnului nostru Iisus Hristos.
Bineînţeles că aşa cum smerenia - zice Sfântul Ioan
Scărarul - este un dar fără de nume pe care îl cunoaşte
numai cel care-l are, tot aşa şi îndumnezeirea este ceva mai presus
de înţelegere, dar înţeles numai de acela care se
îndumnezeieşte, care devine participant la firea dumnezeiască, cum ar
zice Sfântul Apostol Petru (II Petru 1, 4). E un lucru pe care îl urmărim
dar pe care nu-l înţelegem. Îl avem în vedere dar nu-l putem înţelege
decât atunci când simţim adierea dumnezeiască în noi prin har. Harul
este o energie necreată. Se spune că Dumnezeu este de infinite ori
infinit mai presus de energiile Sale, dar a găsit calea aceasta de
modelare şi de îndumnezeire a omului prin energia aceasta necreată,
prin har, şi aceasta duce la îndumnezeire.
În slujbele noastre sunt alcătuiri în care se
pomeneşte despre îndumnezeire în înţelesul acesta. Vorbind cu Maica
Domnului zicem într-o stihire: "Noi cei îndumnezeiţi prin tine",
adică cei care putem fi îndumnezeiţi prin tine, prin Maica Domnului,
prin mijlocirile Maicii Domnului, respectiv prin Domnul Hristos care este
pricina îndumnezeirii noastre.
Desăvârşirea poate fi o stare actualizată sau o
aspiraţie continuă?
Desăvârşirea în general este o aspiraţie.
Dacă zice Domnul Hristos: "Fiţi desăvârşiţi
precum Tatăl vostru Cel din ceruri desăvârşit este",
înseamnă că desăvârşirea este o aspiraţie. Cine poate
zice că-i bun ca Dumnezeu, că-i sfânt ca Dumnezeu, că-i milostiv
ca Dumnezeu şi aşa mai departe? Dar e ceva care se poate şi
actualiza, nu în final, ci pe parcurs, adică poate fi cineva despre care
să ai convingerea că este un om aproape de desăvârşire, de
desăvârşire aşa cât o înţelegem noi. Aşa că
desăvârşirea fiind fără de hotar, nu poţi să zici
că are hotar în clipa în care cineva se socoteşte înaintat. De altfel
să ştiţi că un om înaintat în viaţa duhovnicească
nu se socoteşte înaintat. În Filocalie este un cuvânt al cuviosului Dorotei
care spune că "cu cât se apropie omul mai mult de Dumnezeu, cu atât
se socoteşte pe sine mai nedesăvârşit", mai
păcătos chiar spune. Cu cât e omul mai preocupat de sine cu atât
îşi cunoaşte laturile negative mai bine, după cum sunt oameni
care zic: "Apoi eu n-am făcut nici un rău la nimeni, sunt om
cumsecade, sunt om de treabă". Eu nu zic că nu-i om de
treabă, Doamne ajută să fie toţi de treabă, dar
până la desăvârşire e cale lungă. Numai cine nu ştie
ce-i desăvârşirea zice că-i desăvârşit.
Vă rugăm să ne spuneţi câteva cuvinte despre
apocatastază.
Apocatastaza este o idee, o teorie, anume că la
sfârşitul tuturor, în cele din urmă, Dumnezeu nu va suferi să-i
lase pe oameni în chinurile, în pedepsele iadului, ci-i va mântui pe toţi.
Este o idee pe care a avut-o şi Origen, un scriitor bisericesc, însă
Biserica noastră nu o admite, şi când l-a condamnat pe Origen a
condamnat şi apocatastaza. Noi ştim că Dumnezeu e bun şi ne
gândim că Dumnezeu poate face tot ce vrea El să facă spre bine,
însă nu ni s-a descoperit lucrul acesta că va veni şi o vreme în
care se vor restabili toate şi în care se va termina şi cu
suferinţele, cu chinurile iadului. Biserica noastră nu
învaţă aceasta şi nu învăţăm nici noi personal.
Că poate cineva să creadă în Dumnezeu Cel care face şi
aşa ceva, mă rog, îl priveşte, însă nu e important să
ne gândim la faptul că se vor sfârşi odată şi odată
toate chinurile, ci să trăim în aşa fel ca să nu ajungem
nici măcar într-o pedeapsă vremelnică.
Domnul nostru Iisus Hristos a spus: "Iubeşte pe aproapele
tău ca pe tine însuţi". Cum trebuie să vedem iubirea de
sine?
Iubirea de sine este o realitate. Omul e creat să se
iubească pe sine şi acesta este punctul de plecare în poruncă.
Adică Domnul Hristos nu condamnă iubirea de sine, ci o are în vedere
ca o realitate care e concrescută cu existenţa umană. Fiecare
dintre noi ne iubim pe noi înşine. E adevărat că există
şi o iubire neraţională de trup - iubirea aceasta e
pomenită de Sfântul Maxim Mărturisitorul în Filocalie în volumul II
la capetele despre dragoste, poate va veni mâine seară vorba despre asta
sau şi despre asta; depinde câte mi-or veni atunci în minte, că
dacă voi pierde ceva din vedere n-am ce face - şi există o
iubire raţională de sine. Sfântul Apostol Pavel, cred că
ştiţi, în Epistola către Efeseni are nişte
învăţături în legătură cu iubirea între soţi. Cum
să-şi iubească soţul soţia. Şi spune acolo
că "nimeni nu şi-a urât vreodată trupul său ci-l încălzeşte
şi-l hrăneşte" (Efeseni 5, 29). Asta înseamnă că
Sfântul Apostol Pavel are în vedere iubirea aceasta de sine, iubirea
raţională de sine, care este măsura iubirii de aproapele. Nu
ştiu cine ar putea spune că iubeşte pe aproapele ca pe sine
însuşi, dar aceasta este poruncă, e o poruncă şi porunca în
general angajează, porunca ne angajează într-o lucrare de
disciplinare, de înaintare în cele bune, de pildă cum e cu iubirea. Dar
până unde putem ajunge, cât facem din aceasta, numai Dumnezeu ştie,
nu ştim nici măcar cât ni se cere, chiar dacă ni se spune
"să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi".
De pildă samarineanul milostiv din pilda cu samarineanul milostiv, a iubit
pe aproapele său dar nu ştiu dacă l-a iubit ca pe sine
însuşi. Însă ne este recomandat. Măcar la măsurile acelea
dacă am fi toţi cei din lumea aceasta ar fi extraordinar de mult bine
făcut în lumea aceasta, la măsurile samarineanului milostiv, care a
dat ceva din ceea ce avea: din averea lui, din comoditatea lui, din ceea ce
avea el la îndemână i-a dat celui care era în suferinţă, i-a
completat lipsurile prin ceea ce avea. Şi era un pas, o înaintare spre
iubirea de aproapele. Ştiţi că Domnul Hristos prin pilda cu
samarineanul milostiv (Luca 10, 28-37) a răspuns la întrebarea: "Cine
este aproapele meu?", şi a arătat cum trebuie să fie
iubirea faţă de aproapele. Din aceasta înţelegem că e
nevoie de o angajare, cât se poate face la măsurile noastre, pentru
că binele de care ne aducem aminte nu totdeauna îl putem şi împlini.
Sfântul Marcu Ascetul în Filocalie are cuvântul: "Fă binele de care îţi
aduci aminte şi cel de care nu-ţi aduci aminte ţi se va
descoperi ţie", deci angajarea aceasta în a face ceva pentru altul,
pentru cel care are trebuinţă de ajutorul tău. A-l iubi pe
cineva ca pe tine însuţi înseamnă nu numai a-l sprijini, a-i da ceva,
ci însemnă şi a căuta promovarea lui, a căuta înaintarea
lui, a căuta odihna lui, să fie odihnit prin existenţa ta: în
jurul tău să poţi, să-i fericeşti pe toţi.
Cum credeţi că-l apropie pe credincios de Filocalie
exemplul pelerinului rus?
Ştiţi cum, în scrierea aceasta se pomeneşte
despre Filocalie, că el s-a folosit foarte mult din citirea Filocaliei, în
limba rusă bineînţeles. Şi atunci poate zice cineva:
"Măi frate, dacă e aşa interesantă şi aşa
folositoare Filocalia, hai să citesc şi eu Filocalia".
Rugăciunea inimii poate fi dobândită în lume?
Da, de ce să nu poată fi? Depinde ce înţelegi
prin "rugăciunea inimii". Unii cred că rugăciunea
inimii este de fapt repetarea continuă a rugăciunii "Doamne,
Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine
păcătosul" până la măsura aceea încât niciodată
să nu existe o clipă în existenţa omului în care să nu se
deruleze această rugăciune în conştiinţa lui. Să
ştiţi că nu-i aşa. Rugăciunea aceasta este o
modalitate de a ţine legătura cu Dumnezeu, e o metodă. Eu m-am
întrebat de multe ori: de câte ori trebuie să zică cineva
"Doamne miluieşte-mă!" ca să-l miluiască
Dumnezeu? Eu cred că Dumnezeu îl miluieşte chiar şi prin faptul
acesta că se angajează în rugăciunea aceasta, adică e o
milă a lui Dumnezeu să te poţi angaja în rugăciunea
aceasta. Dar performanţe de rugăciune în felul acesta nu ştiu
cine poate face. Poate cineva care are un regim ca pelerinul rus, care n-avea
nici o treabă în lumea asta. Ce făcea pelerinul rus decât se ducea
dintr-o mănăstire într-alta şi zicea "Doamne Iisuse"
pe drum, şi zicea "Doamne Iisuse" acolo, şi unde se
găsea zicea, nu-l punea nimeni să facă şi altceva. Era
şi infirm de altfel, avea ceva, o paralizie la mână, nu putea să
fie angajat. Păi câţi dintre noi pot să aibă situaţia
aceasta? Nici nu se recomandă o situaţie de felul acesta. Toţi
care suntem angajaţi în viaţa socială cu ceva nu putem să
facem lucrul acesta.
Ori asta e o rugăciune în care Îl afirmi şi pe
Dumnezeu dar îl afirmi mult pe om, pentru că ceri mila lui Dumnezeu pentru
tine, pentru "mine păcătosul": "Doamne, Iisuse
Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine
păcătosul". Când înaintezi în rugăciunea aceasta ar trebui
să izbucnească din suflet şi nişte cuvinte ca acestea:
"Mare eşti Doamne şi minunate sunt lucrurile Tale şi nici
un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale". Zic eu că
acesta-i tunetul pământului către cer. Are şi pământul un
tunet. Expresia aceasta a cunoaşterii măreţiei lui Dumnezeu:
"Mare eşti Doamne şi minunate sunt lucrurile Tale şi nici
un cuvânt - orice am zice noi - nu este de ajuns spre lauda minunilor
Tale", faptul acesta de a te simţi copleşit de Dumnezeu.
Până la urmă, rugăciunea de toată vremea e o atitudine, un
simţământ care îl realizezi şi prin a zice "Doamne, Iisuse
Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine
păcătosul".
Sfântul Maxim Mărturisitorul - a fost vorba despre
"Cuvântul ascetic" din volumul II din Filocalie - răspunde la
întrebarea pusă de fratele: "Cum se face că Sfântul Apostol
Pavel care zice <<Neîncetat să vă rugaţi>>, cum se
ruga el neîncetat având atâtea lucruri de făcut?" Şi
bătrânul, respectiv Sfântul Maxim Mărturisitorul, răspunde:
"Rugăciunea neîntreruptă constă în a avea mintea
lipită de Dumnezeu cu multă evlavie şi cu dor, a atârna pururea
cu nădejdea în El şi a te încrede în El în orice ai face şi
ţi s-ar întâmpla". Iată o definiţie a rugăciunii pe
care n-o bagă în seamă toată lumea. Ştiţi că
Kallistos Ware a scris o carte despre "Rugăciunea inimii în Filocalie"
- parcă aşa ceva titlu are - şi n-are în vedere definiţia
acesta a Sfântului Maxim Mărturisitorul. Poate n-a dat peste ea sau poate
n-a băgat-o în seamă, însă eu o socotesc foarte importantă.
Iată ce spune Sfântul Maxim Mărturisitorul despre rugăciunea de
toată vremea, despre rugăciunea neîntreruptă. Nu că este o
repetare a rugăciunii, ci că este o stare sufletească în care te
socoteşti în faţa lui Dumnezeu, ai mintea lipită de Dumnezeu,
fiţi atenţi: "cu multă evlavie şi cu dor",
adică se gândeşte la Dumnezeu ca la Dumnezeu. La noi au fost
nişte călugări francezi care au trecut pe la noi după ce au
fost pe la Sfântul Munte şi ne-au spus că la Sfântul Munte este o
vorbă care zice aşa: "La Dumnezeu să te gândeşti ca la
Dumnezeu nu ca la om şi să-L respiri pe Dumnezeu cum respiri
aerul". Ce înseamnă asta? Să te gândeşti la Dumnezeu cât
mai neîntrerupt dar să te gândeşti la Dumnezeu "ca la Dumnezeu
nu ca la om", "cu multă evlavie şi cu dor" ar zice
Sfântul Maxim Mărturisitorul. "Şi a atârna pururea cu
nădejdea în El - nădejdea fiind lucrătoare în raport cu Dumnezeu
- şi a te încrede în Dumnezeu în orice ai face şi ţi s-ar
întâmpla". Să ai conştiinţa aceasta că Dumnezeu e la
cârma vieţii tale, asta-i rugăciunea de toată vremea. Nu
neapărat să zici "Doamne Iisuse" în toată vremea.
Să ştiţi că eu le spun totdeauna, şi
mai ales la cei care au muncă intelectuală, să-şi facă
datoria. Voi sunteţi studenţi. Mulţi din cei care sunteţi
aici sunteţi studenţi. Păi foarte bine. Apoi să fiţi
studenţi, să studiaţi dacă sunteţi studenţi, nu
să renunţaţi la studiu ca să vă rugaţi. Să
vă rugaţi când aveţi timp de rugăciune dar să
aveţi vreme de studiu că doar sunteţi studenţi. Şi nu
se poate face cu mintea bine două lucruri deodată. Când studiezi,
studiezi şi după aceea îţi găseşti vreme şi de
rugăciune. Am citit eu cândva o carte de sentinţe duhovniceşti -
de aceea nu m-am putut ocupa numai de Filocalie, că am mai citit şi
altceva. Şi spune acolo că era un călugăr într-o
mănăstire care copia cărţi - ştiţi că
tiparul s-a descoperit tare târziu, abia în secolul XV - şi, copiind el
cărţi, scria cât scria şi după aceea se uita, ridica
privirea în sus, spunea ceva în gând şi iarăşi scria şi
iarăşi făcea aşa. Şi îl întreabă cineva, un
călugăr, un coleg de-al lui, că ce face. Şi îi răspunde:
"Tu eşti călugăr şi nu ştii ce fac? Uite ce fac.
Întâi îmi înalţ gândul la Dumnezeu şi zic: <<Dumnezeule spre
ajutorul meu ia aminte, Doamne ca să-mi ajuţi mie grăbeşte.
Slavă Ţie Doamne, slavă Ţie>>. După aceea
mă apuc şi scriu", şi bineînţeles că în timpul
cât scria trebuia să fie atent la ce scrie, nu mai zicea aşa. Şi
apoi întrerupea puţin scrisul şi iarăşi zicea:
"Slavă Ţie Doamne, slavă Ţie. Dumnezeule spre ajutorul
meu ia aminte, Doamne ca să-mi ajuţi mie grăbeşte".
Aşa ceva se poate face. Dar ca să înlocuieşti studiul cu
rugăciunea sau să-ţi faci din rugăciune profesiune, nu-i
corect.
Parcă asta era întrebarea nu? Şi dacă se poate în
lumea asta să ai rugăciunea inimii. Păi se poate. Se poate
pentru că rugăciunea inimii nu înseamnă să spună
cineva despre cineva - de exemplu să ştiţi că mie mi s-a
spus că cutare are rugăciunea inimii. Nu ştiu dacă cine
mi-a spus era sigur sau era sigur numai pentru el, pentru că asta e o
chestiune pe care n-o poate şti cineva dacă o ai sau n-o ai.
Rugăciunea inimii este participarea totală la rugăciune. Poate
să fie o Liturghie. Să ştiţi că noi avem datorie
şi de a participa la slujbele Bisericii. Nu se poate înlocui
rugăciunea liturgică cu rugăciunea "Doamne, Iisuse
Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine
păcătosul". Cu asta ne ajutăm aşa cum ne ajutăm
şi cu rugăciunea liturgică. Mergem la biserică. Păi
atunci ar putea zice cineva - şi zice şi către mine şi pe
la spovedit -: "Părinte, e drept că nu merg la biserică,
dar mă rog acasă". Apoi nu se roagă el acasă cât s-ar
ruga la biserică dacă ar merge. Şi atunci eu zic: bine, atunci
înseamnă că pot să nu mai existe biserici, că se roagă
oamenii pe acasă. Nu-i aşa. Sunt nişte datorii care trebuie
împlinite şi care sunt tot rugăciune şi care te ajută tot
pentru rugăciune, dar când nu-i slujbă la biserică, când
eşti pe drum, când eşti undeva şi aştepţi ceva, în loc
să te gândeşti la orice, şi mai ales la lucruri necuviincioase,
zici "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă
pe mine păcătosul" întins, aşa cum e rânduiala.
Călugării sunt datori. Cum a zis părintele acela: "Tu
eşti călugăr şi nu ştii ce fac?". Păi
aşa, un călugăr e dator să spună într-una
"Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe
mine păcătosul". Dar tot aşa cu întrerupere. Într-una când
nu e angajat în altceva. Eu, de exemplu acum, nu pot să vă vorbesc
şi să zic în acelaşi timp "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul
lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul" şi
nici nu-mi reproşez că nu zic. Şi nu mi-i frică că
dacă mă voi duce în faţa lui Dumnezeu va zice Dumnezeu: bine dar
să ştii că tu ai fi putut să mai zici de vreun milion de
ori "Doamne Iisuse" şi n-ai zis. Nu se poate. Pentru că
asta este o metodă, nu e o treabă pe care ţi-o numără
cineva, nici tu singur nu trebuie să ţi-o numeri.
Diavolul ne cunoaşte gândurile?
Cred că întrebarea asta mi-aţi mai pus-o parcă
şi de altă dată şi nu ştiu ce v-am răspuns
atunci, ca să vă răspund şi acum tot aşa. Însă în
Filocalie se spune la Evagrie Ponticul că diavolul nu cunoaşte decât
gândurile exprimate. Apoi ştiţi care gânduri le cunoaşte
diavolul? Acelea care ţi le aduce el. Acelea e sigur că le
cunoaşte.
A fi monah e o chestiune de vocaţie?
E bine să fie omul de vocaţie, că dacă nu
rămâne un improvizat toată viaţa.
În ce constă aceasta?
Vocaţia? Păi e greu de spus în ce constă
vocaţia. Vocaţia trebuie simţită nu ştiută.
Îţi dai tu seama că asta ţi-e calea. Eu de exemplu, când m-am
angajat la viaţa călugărească, m-am angajat pentru că
am simţit că asta-i calea mea, n-am mai avut un termen de
comparaţie, dar nici nu m-am angajat până când nu am fost
hotărât aşa, că toată lumea dacă ar fi zis să nu
mă fac călugăr, tot mă făceam. Şi, cu cinci
minute înainte de a mă hotărî, dacă zicea toată lumea
că mă fac călugăr spuneam că nu-i sigur.
Vorbiţi-ne, vă rugăm, despre dreapta
socoteală.
Dreapta socoteală este un dar de la Dumnezeu care vine cu
vremea. Citiţi în Filocalie "Convorbiri cu părinţii din
pustia sketică" de Sfântul Ioan Casian, volumul I, a doua convorbire
şi nu mă mai întrebaţi atunci pe mine.
În ce ordine recomandaţi citirea volumelor din Filocalie?
Deocamdată în odinea în care aveţi la îndemână
Filocalia. Puteţi să începeţi şi cu volumul XII. E
important, e de sine stătător cumva. În Filocalie nu există un
început, decât un început de tipărire să zicem, un început de carte.
Se poate citi volumul XII, se poate citi volumul IX, se pot citi cuvintele
Avvei Dorotei pentru că scrierile acestea nu au fost puse una după
alta, una lângă alta, ca să se citească aşa cum
urmează, în ordinea în care sunt în carte, ci au fost scrieri de sine
stătătoare. Fiecare scriere a fost o scriere de sine
stătătoare şi se poate citi pornind de la scrierea
respectivă. De exemplu, eu recomand foarte mult, aţi văzut
că am mai şi pomenit, pe Sfântul Marcu Ascetul sau pe Sfântul Isaac
Sirul. Poţi să începi cu volumul X cu Sfântul Isaac Sirul. Poţi
să începi foarte bine şi cu volumul I. Sunt lucruri mai simple cumva
dar practice, se poate începe şi cu volumul I. Nu trebuie neapărat
să citeşti întâi "Capetele morale" ale Sfântului Antonie
cel Mare. Poţi să citeşti foarte bine "Epistola către
Nicolae monahul" de Sfântul Marcu Ascetul. Important este să
citeşti cât mai multe scrieri şi mai ales să şi ţii
minte ce-ai citit, adică nu numai aşa, să ţii minte că
ai citit.
Pentru că sunt multe întrebări despre Maica Domnului,
vă rugăm să ne vorbiţi despre icoana Maicii Domnului.
Dragă, eu despre icoane nu prea pot vorbi multe, pentru
că pentru mine icoanele sunt doar nişte obiecte sfinţite.
Aş putea să vă spun ceva despre Maica Domnului aşa, care
mi-e mie la inimă: Maica Domnului, locaş al Preasfintei Treimi. E un
gând care e al meu de fapt şi de aceea mi-e drag. Să vă spun
ceva, acum că a venit vorba de "mi-e drag un gând". La noi la
mănăstire a fost un părinte care a scris un fel de roman. Nu era
cine ştie ce, el credea că-i mare lucru. Şi acolo era vorba de o
fată care trebuia să-l ierte pe cineva care i-a făcut nişte
necazuri, şi zice fata - un băiat îşi cere iertare şi fata
îi răspunde - cumva aşa în doi peri, că "Dumnezeu să
te ierte". Nu i-a spus că-l iartă. Şi atunci eu am zis:
ştii de ce a zis fata aceea că nu-l iartă, sau nu i-a spus
direct că-l iartă? Pentru că seamănă cu
tată-său. Adică cu autorul.
Deci, sunt gânduri care ne sunt dragi pentru că sunt ale
noastre şi pentru că le-am spus noi poate mai întâi, sau le-am
descoperit noi, şi mie mi-i foarte drag gândul acesta că Maica
Domnului e locaş al Preasfintei Treimi. De unde începe gândul acesta?
Începe de acolo, că atunci când Preasfânta Fecioară Maria l-a
întrebat pe îngerul binevestitor "Cum va fi aceasta de vreme ce au nu
ştiu de bărbat?" îngerul i-a răspuns aşa: "Duhul
Sfânt Se va coborî peste tine - deci Duhul Sfânt - şi puterea Celui
Preaînalt - puterea lui Dumnezeu Tatăl - te va umbri, de aceea şi Sfântul
care Se va naşte din tine Fiul lui Dumnezeu se va chema". Prin urmare
cele trei persoane ale Sfintei Treimi sunt unite în Preasfânta Fecioară
Maria, în Maica Domnului. Sigur că o mamă nu-i mamă numai cât
poartă pe copilul ei în sine, ci e mamă în veşnicie. Şi
Domnul Hristos n-a fost purtat de Maica Domnului numai în pântecele ei ci
şi în inima ei. Apoi să ştiţi că de inima Maicii
Domnului Domnul Hristos niciodată nu S-a despărţit. Astfel stând
lucrurile, Maica Domnului rămâne locaş al Preasfintei Treimi,
umbrită de Tatăl ceresc, miluită de Fiul pe care-L purta în
inimă şi având pe Duhul Sfânt asupra ei.
Maica Domnului e chemată de noi în rugăciune şi
în înţelesul acesta ca ea care a purtat în sine - fiind locaş al
Mântuitorului a fost locaş al Sfintei Treimi. La Maslu e o stihire, o
alcătuire, care are următorul cuprins - vorbim cu Maica Domnului -:
"Pe tine, preacuratul palat al Împăratului ceresc, ceea ce eşti
mult lăudată, te rog curăţeşte-mi mintea mea cea
întinată cu tot felul de păcate şi o fă locaş
înfrumuseţat al dumnezeieştii Treimi, ca să laud şi să
măresc puterea ta şi mila ta cea nemăsurată, fiind mântuit
eu netrebnicul robul tău". Adică eu robul Maicii Domnului, supus
al Maicii Domnului, cinstitor al Maicii Domnului cer ceva de la Maica Domnului.
Ce? Întâi să fiu mântuit, adică să mi se
curăţească mintea de tot felul de păcate. De ce? Ca să
fiu "locaş înfrumuseţat al dumnezeieştii Treimi".
Să fiu şi eu locaş al Sfintei Treimi, al Tatălui al Fiului
şi al Sfântului Duh, şi din această stare să pot să
laud şi să măresc puterea şi mila cea nemăsurată
a Maicii Domnului. Numai sub darul Preasfintei Treimi pot înţelege
măreţiile Maicii Domnului. Noi, ca ortodocşi, suntem cinstitori
ai Maicii Domnului, înţelegem ceva din măreţiile Maicii Domnului
prin darul lui Dumnezeu, prin puterea lui Dumnezeu. Asta este ceea ce vă
spun în loc de icoana Maicii Domnului. E tot o icoană, o icoană
gândită.
Care este legătura între dragoste şi prietenie?
Legătura între dragoste şi prietenie este aşa:
prietenie fără dragoste nu există. Dragoste fără
prietenie există. Cum? Poţi să iubeşti pe cineva şi
să n-ai conştiinţa că şi el te iubeşte, în cazul
acesta este o dragoste fără prietenie. În prietenie două lucruri
sunt importante: dragostea şi respectul, iubirea care cinsteşte.
Dragostea şi respectul sunt esenţa prieteniei, numai că trebuie
să fie reciprocitate. Dacă nu-i reciprocitate nu există
prietenie. Când eram eu student la Teologie, Mitropolitul de atunci,
Mitropolitul Nicolae Bălan, Dumnezeu să-l odihnească, l-a
întrebat pe un coleg de-al meu: "Care-i cel mai bun prieten al
tău?" şi respectivul îi răspunde că eu. Eu nu eram de
faţă. Poate că dacă eram de faţă era cu semnul
întrebării răspunsul. Şi atunci Mitropolitul îi zice:
"Bine, dar el te recunoaşte de prieten?" Pentru că
dacă nu te recunoaşte cineva de prieten nu îi eşti prieten, ci
ai doar calităţile care angajează pe cineva în prietenie:
iubirea şi respectul. Aceasta în general.
În special, pentru că se pune de multe ori şi problema
aceasta, care trebuie să fie relaţiile de prietenie între un
băiat şi o fată? Răspunsul este acesta: trebuie să fie
relaţii de frate-soră. Dacă e mai mult decât atât nu-i corect.
Adică nu-i corect să-şi anticipeze căsătoria, nu-i
corect să facă nişte lucruri pe care nu le-ar putea face în
condiţii normale un frate şi o soră. Asta e măsura
prieteniei între un băiat şi o fată, iar angajarea în prietenie
e aceeaşi: dragoste la ultima posibilitate a celui care iubeşte
şi respect tot la ultima posibilitate. Poate că ştiţi
că dragostea are măsură, adică măsura aceasta că
"să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi".
Dacă faci aşa e destul. Şi, în ceea ce priveşte cinstirea
faţă de om, e mai mare decât măsura cinstirii de tine
însuţi. Ştiţi că Sfântul Apostol Pavel zice "unul pe
altul mai de cinste făcându-l", adică dându-i mai multă
cinstire decât îţi dai ţie însuţi. Acesta e răspunsul la
întrebare.
Care este distincţia între normal şi habotnic?
Apoi e greu de ştiut. La unii e normală şi
habotnicia, la unii nu-i normală. Trebuie să fi echilibrat, acesta e
rostul cel mai adevărat şi cel mai bun. Adică nu trebuie să
fii niciodată să te arate lumea cu degetul că tu eşti acela
care faci ceva deosebit. Să-ţi vezi de o treabă aşa,
echilibrat. Adică dacă te duci la biserică nu stai tu mai mult
în genunchi decât altul, să vadă oamenii că tu stai în genunchi.
În Pateric se spune că asta-i smerenia, "să fii întocmai cu
toţi". Şi atunci n-ajungi la habotnicie. Dar, dacă faci
aşa, numai - cum zicem noi prin Ardeal - ce-ţi ţâpă
dinlăuntru, adică numai ce-ţi vine ţie şi nu te mai
gândeşti la nimic altceva, nu-i corect şi nu-i bine.
Cum se iartă păcatele împotriva Duhului Sfânt?
Prin pocăinţă se iartă. De fapt
păcatele împotriva Duhului Sfânt sunt păcate care nu se lasă,
împotrivirea faţă de adevăr de exemplu, sau de
credinţă, deznădejdea. Există şi o
pocăinţă cu bucurie, o pocăinţă cu faţa spre
viitor, o pocăinţă care nu înseamnă încremenire în trecut
ci înseamnă o acţiune în prezent pentru o viaţă
superioară în prezent şi în viitor. Şi atunci orice păcat
pe care-l poţi părăsi poate fi iertat. Şi Dumnezeu e bun
şi milostiv şi iartă toate păcatele.
8 noiembrie