Texte
filocalice care se impun atenţiei de la prima lectură
Stimaţi ascultători, ieri seara am spus că pentru
seara de acum, pentru întâlnirea din seara aceasta, ne vom întreţine în
legătură cu textele filocalice care se impun atenţiei de la
prima lectură. Se ştie că citind o carte, oricare ar fi ea, de
fiecare dată când o citim pentru prima dată, şi după aceea
şi dacă reluăm lectura ei, avem în vedere nişte
afirmaţii care totdeauna ni se impun atenţiei, de fapt ni se impun
atenţiei de la prima lectură şi rămân la aceeaşi
valoare, la aceeaşi cotă, de fiecare dată când citim cartea
respectivă. Aşa este şi cu Filocalia, aşa este cu scrierile
din Filocalie.
Poate că sunt foarte puţini aceia care pot citi
întreaga Filocalie. Adevărul este că oricare dintre scrierile
filocalice are importanţa ei şi în cuprinsul oricăreia dintre
scrierile filocalice sunt şi texte care se anină cumva de minte chiar
de când citim pentru prima dată scrierea respectivă. Nu voi spune
acum, cu acest prilej, numai texte propriu-zise ci voi şi atrage
atenţia asupra unor scrieri care ni se par de la prima lectură mai
importante decât altele. E adevărat că fiecare dintre noi are
receptivitatea lui faţă de scrierile pe care le are în vedere,
scrierile la care ajunge. Oricare dintre scrierile filocalice au fost scrise pentru
un grup de oameni sau pentru o persoană oarecare, şi după aceea
au ajuns să aibă şi circulaţie. Adevărul este că
Filocalia totuşi n-a avut mare circulaţie. Cea mai
răspândită carte este Sfânta Scriptură, Biblia, şi
după ea "Urmarea lui Hristos", aşa se ştie.
Filocalia este o colecţie de cărţi, o
colecţie de scrieri, scrise de călugări şi pentru
călugări. Părintele Stăniloae când a
tradus Filocalia, ajutat de Părintele Arsenie Boca de la Sâmbăta, de
la Mănăstirea Brâncoveanu - în sensul că Părintele Arsenie
a scris după dictatul părintelui Stăniloae, Părintele
Stăniloae traducea şi dicta iar Părintele Arsenie copia cele
dictate de Părintele Stăniloae - Părintele Stăniloae când
s-a gândit la traducerea Filocaliei nu i-a avut în vedere numai pe
călugări, sau nu i-a avut în vedere în special pe călugări,
ci a avut în vedere spiritualitatea ortodoxă, care, prin tipărirea
Filocaliei, urma să se răspândească în Biserica noastră
românească. Părintele Serafim Popescu de la noi de la
mănăstire, Dumnezeu să-l odihnească, zicea că
"Părintele Stăniloae, prin traducerea Filocaliei, a adus cerul
ortodox pe pământul românesc". E frumos şi e şi
adevărat, pentru că există un cer ortodox, un cer de gândire
ortodoxă, Filocalia fiind un monument de cultură ortodoxă.
Eu, când am citit pentru prima dată Filocalia, volumele I,
II, până la IV de fapt, chiar şi volumul III pe care după aceea
nu l-am mai reluat - v-am spus seara trecută - am rămas cu nişte
gânduri care m-au urmărit de când m-am întâlnit cu ele. Mai întâi cea
dintâi scriere din Filocalie, din volumul I, Sfântul Antonie cel Mare, m-a
impresionat prin referirile la omul raţional. El spune că "om
raţional este acela care-L cunoaşte pe Dumnezeu şi care Îi
mulţumeşte lui Dumnezeu". Cu alte cuvinte un om raţional
este acel om care ştie de Dumnezeu, care se raportează la Dumnezeu.
Fără o cunoştinţă de Dumnezeu, fără o
raportare la Dumnezeu nu există om raţional. El nu înţelege ca
om raţional pe acel om care are raţiune, care raţionează,
ci îl socoteşte om raţional pe acela care raţionează corect
în raport cu Dumnezeu. Şi chiar spune că om raţional e acela
cere-L cunoaşte pe Dumnezeu, care se raportează la Dumnezeu, şi
afirmă că oamenii se socotesc raţionali dar pe nedrept, şi
mai ales pe nedrept se socotesc raţionali aceia care nu se raportează
la Dumnezeu. Şi spune mai departe că cei care nu ţin seama de
Dumnezeu se deosebesc de animale numai prin forma mădularelor şi prin
grai, deci prin capacitatea de a vorbi. Bineînţeles că capacitatea de
a vorbi este în legătură cu capacitatea de a gândi, dar nu orice
gândire îl prezintă pe om ca raţional. La fel, are Sfântul Antonie
cel Mare şi cuvântul că "Cea mai rea boală a sufletului
este necredinţa şi necunoştinţa lui Dumnezeu". Cineva
care nu cunoaşte pe Dumnezeu, care nu ţine seama de Dumnezeu, poate
să ducă o viaţă oricum, şi acela nu este într-o
trăire religioasă, şi nefiind într-o trăire religioasă
nu este nici într-un progres religios. Sunt 170 de capete scrise de Sfântul
Antonie cel Mare şi scrierea lui trebuie studiată, nu citită ca
o lectură simplă, şi atunci găseşti mai multe cuvinte
care se pot împlânta în minte de la prima lectură, dacă lectura este
o lectură sub formă de studiu, sub formă de cercetare. Să
ştiţi că Părintele Stăniloae mi-a spus - l-am întrebat
eu despre Filocalie şi mi-a spus - că Filocalia trebuie citită
ca Scriptura, revenind. Dacă n-o citeşti revenind, dacă n-o
citeşti studiind, n-ai mare folos de pe urma scrierilor filocalice.
Evagrie Ponticul are câteva scrieri: "Schiţă
monahicească", "Despre vise" şi mai ales "Despre
rugăciune". Are un cuvânt despre rugăciune împărţit în
153 de capete, după numărul celor 153 de peşti pe care i-au
pescuit la pescuirea minunată, prezentată de Sfântul Evanghelist Ioan
în capitolul 21, respectiv de ucenicii Sfântului Evanghelist Ioan dar
cuprinsă în Sfânta Evanghelie de la Ioan. E vorba de cei 153 de peşti
pe care i-au pescuit ucenicii prin puterea minunată a Mântuitorului nostru
Iisus Hristos. Se spune în Sfânta Evanghelie că au prins 153 de peşti
mari şi totuşi mreaja nu s-a rupt. După numărul acestor 153
de peşti a împărţit Evagrie Ponticul cuvântul său despre
rugăciune, în care între altele se spune că "rugăciunea
este vorbirea minţii cu Dumnezeu". În cuvântul acesta despre
rugăciune se afirmă că ceea ce faci împotriva celui ce te-a
nedreptăţit îţi va sta ca piedică la rugăciune. Se
pomeneşte acolo şi de rugăciunea curată, are în vedere
Evagrie Ponticul golirea minţii de toate imaginile şi o
stăruinţă în rugăciune. Zice el că "dacă
mintea e surdă şi mută în vremea rugăciunii, atunci te
poţi ruga". Mai are cuvinte despre gânduri şi acestea sunt
foarte importante, de fapt sunt primele gânduri din Filocalie despre gânduri.
El face deosebire între trei feluri de gânduri, împarte gândurile în trei
categorii: gânduri îngereşti, gânduri omeneşti şi gânduri
drăceşti, şi afirmă că gânduri îngereşti sunt
acele gânduri care ne ridică spre Dumnezeu, care din lucrurile
obişnuite te ridică spre Dumnezeu, spre Dumnezeu Creatorul, face o
legătură între lucrurile vieţii acesteia şi Dumnezeu. El ia
de pildă aurul şi spune că atunci ai gânduri îngereşti când
aurul la care te gândeşti îl pui în legătură cu Dumnezeu şi
cu lucrurile lui Dumnezeu. Sunt apoi gânduri omeneşti care sunt gânduri de
mijloc, gânduri aşa cum sunt acelea pe care le ai în vedere când te
gândeşti la apă şi cu sete şi fără sete, ca
noţiune în special. Iar gândurile drăceşti sunt amestecate cu
patimile, cu iubirea de argint, cu iubirea de avere de pildă.
După scrierile lui Evagrie urmează nişte scrieri
foarte importante ale Sfântului Ioan Casian, două scrieri, una
intitulată "Despre cele opt gânduri ale
răutăţii", pe care le-am prezentat când am vorbit despre
"Patimi şi nepătimire", şi cea de-a doua scriere
cuprinde două convorbiri cu părinţii din pustia sketică:
una despre "Scopul şi ţinta vieţii
călugăreşti" - am prezentat aceasta în conferinţa
despre "Scopul şi ţinta vieţii creştine" -
şi cea de-a doua "Despre darul deosebirii", despre dreapta
socoteală sau despre dreapta socotinţă. Ocupându-se de cele opt
gânduri ale răutăţii, adică despre cele opt patimi, pe care
unii le socotesc doar şapte şi anume: lăcomia pântecelui,
desfrânarea, iubirea de avere, mânia, întristarea, trândăvia, slava
deşartă şi mândria, pe fiecare o ia în parte, fiecare
patimă din acestea, şi o analizează arătând şi
mijloacele de despătimire. În cuprinsul acestor prezentări Sfântul
Ioan Casian face nişte afirmaţii care se împlântă dintr-o
dată în minte. De pildă că Sfântul Vasile cel Mare ar fi zis:
"Nici femeie nu cunosc, nici feciorelnic nu sunt", sau cuvântul
aceluiaşi sfânt Vasile cel Mare adresat unui senator care s-a lepădat
fără hotărâre de lume vrând să se facă
călugăr, către care Sfântul Vasile cel Mare a zis: "Şi
pe senator l-ai pierdut şi nici pe monah nu l-ai făcut". În
cuprinsul acestei scrieri "Despre cele opt gânduri ale
răutăţii" Sfântul Ioan Casian se prezintă ca un bun
cunoscător al firii omeneşti, al împătimirii şi al
despătimirii, şi luând fiecare patimă în parte, o analizează
făcându-ne posibilă o cercetare de sine.
În cuvântul despre întâlnirea cu Sfântul Moise Arapul - pentru
că amândouă scrieri, amândouă convorbirile cu părinţii
din pustia sketică de fapt sunt convorbiri cu Sfântul Moise Arapul, care
mai întâi a fost tâlhar şi din tâlhar a devenit sfânt, şi-a schimbat
direcţia de viaţă, bineînţeles s-a angajat cu toate
energiile pe care odinioară le-a folosit în tâlhărie, s-a angajat în
viaţa spirituală - spune Sfântul Ioan Casian, că l-a găsit
ca "cel mai iscusit dintre părinţii din pustia
sketică". Mare lucru. E o încredinţare despre adevărul
că Dumnezeu are puterea să sfinţească şi pe cei mai
mari păcătoşi. Când? Când se întorc la Dumnezeu. Să ne
gândim la tâlharul de pe cruce de pildă, pe care Domnul Hristos l-a primit
în ultimele clipe ale vieţii lui şi l-a primit în rai. Şi chiar
e scris în Sfânta Evanghelie de la Luca că a zis Domnul Hristos:
"astăzi vei fi cu Mine în rai" (Luca 23, 43). E o mare
nădejde pentru noi să ştim că primul moştenitor al
raiului a fost un tâlhar pocăit. Sfântul Ioan Gură de Aur spune
că Domnul Hristos când l-a primit pe tâlhar în rai n-a întinat raiul ci a
sfinţit raiul, pentru că mai întâi l-a sfinţit pe
moştenitorul raiului, pe tâlhar. E o mare nădejde pentru noi să
ştim lucrul acesta, aşa cum mare nădejde este şi să ne
gândim că cea dintâi femeie care L-a văzut pe Domnul Hristos,
respectiv cea dintâi dintre oameni care L-a văzut pe Domnul Hristos înviat
a fost Maria Magdalena, despre care se spune în Sfânta Evanghelie de la Marcu
de pildă, că din ea scosese Domnul Hristos cândva şapte draci. E
o lumină de gând pentru toţi care doresc să ducă o
viaţă alta decât viaţa întinată pe care a putut s-o
ducă până la o vreme în existenţa sa.
Urmează apoi în Filocalia volumul I o scriere care nu e
foarte importantă şi priveşte mai mult pe cei din
mănăstiri, şi anume scrierile Sfântului Nil Ascetul. După
care urmează îndată scrierile Sfântului Marcu Ascetul care-mi plac
tare, tare mult. De la început mi-au plăcut. Sunt sentinţe. Sunt
patru scrieri de fapt: prima este "Despre legea duhovnicească",
a doua este "Despre cei ce cred că se îndreptează prin
fapte", a treia este "Despre Botez" şi a patra este
"Epistola către Nicolae Monahul". Să nu uit să vă
spun că eu consider că toată Filocalia se poate socoti ca fiind
cuprinsă în două scrieri principale din Filocalie şi anume:
"Epistola către Nicolae Monahul" şi cuvântul "Despre
Avva Filimon". Cuvântul "Despre Avva Filimon" este în volumul
IV. Bineînţeles că asta nu înseamnă ca dacă ai citit cele
două scrieri ai rezumatul Filocaliei, ci înseamnă că ai citit,
cred eu, scrierile cele mai reprezentative din Filocalie: "Epistola
către Nicolae Monahul" şi cuvântul "Despre Avva
Filimon". Acestea mi s-au împlântat mie în minte de prima dată
şi mi-au rămas ca nişte scrieri deosebite, practice.
Bineînţeles Avva Filimon este mai mult pentru oamenii retraşi, dar
oricum şi ceilalţi găsesc învăţături folositoare
şi mai ales găsesc ceva de admirat în Avva Filimon.
Scrierile cele două de la început ale Sfântului Marcu
Ascetul: "Despre legea duhovnicească" şi "Despre cei
ce cred că se îndreptează din fapte" sunt nişte
sentinţe scurte care pot fi învăţate pe de rost. De altfel
dacă nu le înveţi pe de rost nu le ştii, n-ai cum să le
ştii. De pildă: "Credinţa neclintită este un turn
întărit şi Hristos Se face toate celui ce crede". E un cuvânt
care îmi place foarte mult şi care l-am luat în seamă de la prima
lectură. Aş vrea să vă spun şi asta, că nu
înseamnă că un cuvânt care l-am avut în consideraţie de la prima
lectură a Filocaliei, cât am citit eu din Filocalie, n-am mai revenit
asupra lui. Am revenit, dar de fiecare dată cu aceeaşi bucurie. Mai
departe are Sfântul Marcu Ascetul un cuvânt care de câte ori am posibilitatea
să scriu pentru cineva demonstrând cum scriu la maşină,
totdeauna îl folosesc ca cel dintâi. Şi anume cuvântul acesta: "Când
îţi aduci aminte de Dumnezeu, înmulţeşte rugăciunea, ca
atunci când Îl vei uita, Domnul să-Şi aducă aminte de
tine". Excepţional de frumos: "Când îţi aduci aminte de
Dumnezeu, înmulţeşte rugăciunea, - de ce? - ca atunci când Îl
vei uita, - tu pe Dumnezeu - Domnul să-Şi aducă aminte de
tine". Aceasta înseamnă că la Dumnezeu trebuie să ne gândim
cu rugăciune, în atmosferă de rugăciune. Mulţi dintre
credincioşii noştri se raportează la Dumnezeu nu ca la un
Dumnezeu al religiei ci ca la un Dumnezeu al filozofiei. Sunt mulţi care
spun: "Cred într-o forţă", sunt unii care spun: "Cred
în ceva mai presus de noi", sunt unii care spun: "Cred într-o
idee", alţii au în vedere pe Dumnezeu ca o probabilitate.
Ori noi Îl avem în vedere pe Dumnezeu ca o realitate, ca o
fiinţă la care ne raportăm, ca la o fiinţă
personală cu care intrăm în legătură şi despre care
ştim că este în legătură cu noi. Aceasta e religia. Religia
este o legătură reală cu Dumnezeu şi aşa Îl avem în
vedere pe Dumnezeu când ne rugăm lui Dumnezeu. Rugăciunea Îl aduce pe
Dumnezeu în conştiinţa noastră ca Dumnezeu, pentru că
rugăciunea, am zis - scrie Evagrie Ponticul - este "vorbirea
minţii cu Dumnezeu". Iar Sfântul Marcu Ascetul când zice "Când
îţi aduci aminte de Dumnezeu, înmulţeşte rugăciunea, ca
atunci când Îl vei uita, Domnul să-Şi aducă aminte de tine"
are în vedere tocmai această legătură cu Dumnezeu care Îl face
pe Dumnezeu lucrător în viaţa noastră, conştientizează
în mintea noastră legătura cu Dumnezeu. Vă spuneam ieri seara
că la Sfântul Munte este un cuvânt care circulă pe acolo şi care
zice aşa: "La Dumnezeu să te gândeşti ca la Dumnezeu -
adică cu evlavie, cu respectul cuvenit - nu ca la om, şi să-L
respiri pe Dumnezeu în toată vremea". Bineînţeles că
Dumnezeu nu este un element care poate fi respirat, dar vrea să spună
cu această expresie că la Dumnezeu trebuie să ne gândim cât mai
des şi să-L avem pe Dumnezeu totdeauna cu evlavia cuvenită,
să-L avem în vedere.
Sfântul Marcu Ascetul are cuvinte care sunt foarte importante
pentru a înţelege anumite situaţii din viaţa religioasă, de
exemplu cuvânt despre pocăinţă. El spune că
"Păcat de moarte este orice păcat nepocăit". Oamenii
îşi pun problema care-i păcatul de moarte, prin ce păcat moare
sufletul? Ce înseamnă moartea sufletului? Înseamnă depărtarea de
Dumnezeu, despărţirea sufletului de Dumnezeu. E moartea
spirituală. Prin ce păcat se desparte sufletul de Dumnezeu? El zice
aşa, că prin oricare păcat pe care nu-l
părăseşti. Orice păcat nepocăit este păcat de
moarte. Asta îmi aduce aminte de un cuvânt al poetului şi scriitorului
Tudor Arghezi. Tudor Arghezi are o expresie fericită în legătură
cu păcatul de moarte şi cu greşeala, şi zice cam aşa:
"Înţeleg, fratele meu, greşeală, dar să fie o
greşeală adevărată, că dacă greşeala s-a
făcut în tine aşezare şi adevăr, atunci nu mai e
greşeală ci este păcat de moarte". Ce înseamnă
aceasta? Înseamnă că atunci e o greşeală greşeală
adevărată gând o recunoşti ca greşeală, când ţi
se atrage atenţia asupra ei ca greşeală şi n-o mai faci. Se
zice că unui înţelept nu mai trebuie să-i spui şi a doua
oară acelaşi lucru. Îl înţelege de la prima atenţionare.
Aşa trebuie să ne raportăm, să ne comportăm
faţă de greşeală. Dacă ştim că ceva e
greşit, să nu mai facem greşeala şi atunci greşeala e
greşeală adevărată. Dacă însă greşeala s-a
făcut în tine aşezare - adică deprindere - şi adevăr,
atunci nu mai e greşeală ci-i păcat de moarte. De ce? Pentru
că un lucru pe care îl faci ca deprindere, îl repeţi mereu şi pe
care îl justifici - "s-a făcut în tine adevăr" -, atunci nu
mai e greşeală ci e păcat de moarte. Sfântul Marcu Ascetul spune
că păcat de moarte este orice păcat nepocăit.
Mai are Sfântul Marcu Ascetul cuvinte în legătură cu
păcatul şi în sensul acesta că "Diavolul
dispreţuieşte păcatele cele mici, pentru că altfel nu poate
duce spre cele mari". Când eşti nepăsător faţă de
păcatele mici poţi ajunge şi la păcate mari. Când nu
ţi-e frică de păcat şi când ţi se pare că
păcatul e mic, atunci poţi ajunge şi la păcate mari.
Păcatele se cheamă unele pe altele, aşa cum şi lucrurile
bune se cheamă unele pe altele. Sfântul Marcu Ascetul scrie că
"Orice lucru începe de la ceva mic şi pe măsură ce e
hrănit creşte". Şi tot Sfântul Marcu Ascetul spune că
"Trebuie să ocolim pricinile păcatelor pentru că altfel
ajungem la păcătuire".
Se mai ocupă Sfântul Marcu Ascetul şi de
suferinţă şi spune că "Ceea ce seamănă omul
aceea va şi secera" numai că, pentru că secerişul nu-i
îndată după semănat, ni se pare că n-am culege ceea ce am
semănat noi. Suferinţa este de multe ori o plată a păcatului.
Părintele Arsenie zicea că "Omul se roagă de Dumnezeu
să-l scape de necazuri şi Dumnezeu îi cere omului să se lase de
păcate". Şi zice: "Spuneţi, care pe care trebuie
să asculte?". Mai departe Sfântul Marcu Ascetul are în vedere
practica învăţăturii creştine când spune că
"Dacă eşti iubitor de învăţătură fă-te
şi iubitor de osteneală, pentru că învăţătura
singură îndeamnă la nelucrare, pe când iubirea îndeamnă la
răbdarea tuturor". Ne mai învaţă Sfântul Marcu Ascetul
să fim cu luare aminte la suferinţă pentru că nu e
important să ştii din ce pricină a venit suferinţa, ci cum
trebuie să suporţi o suferinţă. Asta îmi aduce aminte de
exemplu de doctorul Suciu Sibianul, Dumnezeu să-l odihnească, a
lucrat el mult în "Oastea Domnului" şi zicea el că
"Mai ales două lucruri nu poţi face fără
credinţă în Dumnezeu: să creşti copii buni şi să
suporţi o suferinţă grea". Să creşti copii buni
şi să suporţi o suferinţă grea nu se poate face
fără credinţa în Dumnezeu.
În scrierea "Despre Botez" e o prezentare a Botezului
ca început a stării de viaţă nouă a omului celui nou,
şi sunt întrebări şi răspunsuri în legătură cu
starea celui botezat, cu începuturile cele bune, cu continuarea în viaţa
duhovnicească şi mai ales arată ca pricină a păcatelor
necredinţa în Dumnezeu. Poruncile nu sunt numai negative, adică de
înlăturare a păcatului, ci sunt şi de împlinire a binelui.
Şi împlinirea binelui Îl aduce pe Domnul Hristos în existenţa
noastră, iar cunoştinţa noastră faţă de Domnul
Hristos este pe măsura împlinirii poruncilor.
Tot de la prima lectură mi s-a împlântat în minte un cuvânt
al Sfântului Marcu Ascetul care se referă la slăbănogul din
Capernaum: cum slăbănogul din Capernaum a fost dus în faţa
Domnului nostru Hristos de patru inşi, şi cei patru care l-au
transportat zice el că sunt cei patru Evanghelişti care duc sufletul
credincios în faţa Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Şi zice că
cel ce ascultă cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos primeşte în
sine pe Dumnezeu Cuvântul: "Cel ce ascultă cuvintele Cuvântului lui
Dumnezeu primeşte în suflet pe Dumnezeu Cuvântul".
În "Epistola către Nicolae Monahul" prezintă
Sfântul Marcu Ascetul legătura dintre mânie şi mândrie, şi zice
că "Copacul mâniei este udat la rădăcină cu apa
puturoasă a mândriei". Unde e mânie de obicei e şi mândrie. Pot
să fie şi alte pricini ale mâniei: iubirea de plăcere, iubirea
de avere, dar de foarte multe ori mânia este determinată de mândrie.
Oamenii mândri sunt şi mânioşi, pe când oamenii smeriţi sunt
şi blânzi şi nemânioşi. Tot în "Epistola către Nicolae
Monahul" este şi cuvântul că: "Cei trei uriaşi care
merg înaintea oricărui păcat sunt neştiinţa, uitarea
şi nepăsarea trândavă". Aceştia sunt cei trei
uriaşi care merg înaintea a tot păcatul.
Urmează apoi cuvântul lui Diadoh al Foticeii care dă
nişte explicaţii în legătură cu starea omului înainte de
Botez, când diavolul lucrează dinăuntru înafară, şi starea
de după Botez, când Domnul Hristos ocupă inima şi diavolul
lucrează dinafară înăuntru. El are şi nişte
definiţii în legătură cu anumite virtuţi şi anumite
păcate. De exemplu una din ele este definiţia neiubirii de argint,
şi zice Diadoh al Foticeii că neiubirea de argint o are acela care
doreşte să nu aibă bani, cum cei iubitori de argint doresc
să aibă.
Ultimul cuvânt din Filocalia volumul I este al lui Isaia
Pustnicul, care de fapt are scrieri şi în volumul XII din Filocalie, acolo
are mai multe decât în volumul I. În volumul I e foarte scurt cuvântul lui
Isaia Pustnicul.
În volumul II sunt scrieri ale Sfântului Maxim
Mărturisitorul, dintre care cea mai la îndemână şi cea la care
avem cea mai multă aderenţă - cei mai mulţi - este prima
scriere, "Cuvântul Ascetic", cuvântul împărţit în
întrebări şi răspunsuri: un frate întreabă şi
bătrânul răspunde. Acolo este vorba despre scopul vieţii
duhovniceşti, care este să iubim pe Dumnezeu mai presus de orice
şi pe aproapele ca pe noi înşine, se pun anumite întrebări în
legătură cu aceasta şi se răspunde de către
bătrân. Ieri seara v-am spus despre definiţia pe care o dă
Sfântul Maxim Mărturisitorul rugăciunii neîntrerupte, ca fiind o
stare în care mintea e lipită de Dumnezeu cu multă evlavie şi cu
dor, în care sufletul atârnă pururea cu nădejdea de Dumnezeu şi
se încrede în El în orice ar face şi i s-ar întâmpla.
A doua scriere din Filocalia volumul II este scrierea
intitulată "Cele patru sute capete despre dragoste". O scriere
foarte importantă unde Sfântul Maxim Mărturisitorul prezintă
iubirea ca fiind iubire după poruncă sau duhovnicească, iubire
firească şi iubire pătimaşă, trei feluri de iubire.
Şi în care precizează el că nu toţi cei care nu iubesc
şi urăsc, sau că nu are iubire după poruncă acela care
pe unul îl iubeşte şi pe altul îl urăşte sau pe
acelaşi odată îl iubeşte şi altădată îl
urăşte. Nu are iubire duhovnicească după poruncă acela
care are iubire firească, cum au părinţii faţă de
copii şi copiii faţă de părinţi şi prietenii
între ei, însă aceasta este o iubire pe care Dumnezeu o
binecuvintează, pentru că iubirea sădită în fiinţa
omenească e o iubire de mijloc, nici duhovnicească nici
pătimaşă, o iubire firească care rămâne totuşi o
valoare autentică. Şi în sfârşit nu are iubire
duhovnicească sigur, acela care are iubire pătimaşă,
adică acela care îi iubeşte pe cei care-i dau posibilitatea
să-şi împlinească anumite patimi, de exemplu cum iubeşte iubitorul
de plăcere pe acela care îi dă posibilitatea să îşi
împlinească plăcerea, cum iubeşte iubitorul de avere pe acela
care îi înmulţeşte averea, cum iubeşte iubitorul de slavă
pe acela care îi dă posibilitatea să-şi împlinească lauda,
dorinţa de slavă de la oameni. În cuprinsul şi chiar la
începutul scrierii acesteia despre dragoste, Sfântul Maxim Mărturisitorul
ne prezintă şi un urcuş duhovnicesc pe care eu vi l-am prezentat
înainte cu mai multă vreme. Când am vorbit despre "Urcuşul
duhovnicesc" v-am prezentat patru urcuşuri duhovniceşti din
cuprinsul Sfintei Scripturi: urcuşul bucuriei în legătură cu
Fericirile, urcuşul spre preamărirea lui Dumnezeu în
legătură cu "Tatăl nostru", urcuşul spre iubire
în legătură cu roada Duhului din Epistola Sfântului Apostol Pavel
către Galateni, capitolul 5, v-am prezentat atunci urcuşul
duhovnicesc prezentat de Sfântul Apostol Pavel în al 3-lea capitol din Epistola
către Coloseni şi încă un urcuş din Epistola a doua a
Sfântului Apostol Petru, urcuşul spre iubire, şi am prezentat şi
un urcuş din Filocalie care e prezentat în scrierea aceasta a Sfântului
Maxim Mărturisitorul şi în care se spune că cel care crede se
teme, cel care se teme se înfrânează, cel care se înfrânează are răbdare
şi îndelungă-răbdare, cel care are răbdare şi
îndelungă răbdare are nădejde, cel care are nădejde are
nepătimire şi dragostea e născută de nepătimire.
Acesta este un urcuş duhovnicesc care începe cu credinţa în Dumnezeu
care duce la cunoştinţa de Dumnezeu prin făptuire, după
care urmează frica de Dumnezeu, apoi înfrânarea, după înfrânare
răbdarea, după răbdare nădejdea, după nădejde
nepătimirea. Şi spune expres Sfântul Maxim Mărturisitorul
că dragostea duhovnicească cea adevărată este
născută de nepătimire. Întâi trebuie să ajungi la nepătimire
ca să poţi ajunge la iubirea nepătimaşă. Cine nu are
nepătimire acela nu ajunge nici la iubire adevărată, la iubire
nepătimaşă.
Urmează apoi "Capetele gnostice" sau despre
cunoştinţa de Dumnezeu, sunt două sute de capete în care sunt
aprecieri, de pildă în legătură cu curăţirea, cu
contemplarea naturală în duh şi cu teologia sau cu
desăvârşirea.
O scriere iarăşi la îndemâna tuturor, din volumul II
din Filocalie, o scriere destul de accesibilă este "Scurt comentar la
rugăciunea Tatăl nostru". Despre asta v-am mai vorbit eu când am
prezentat urcuşul duhovnicesc. Poate vă aduceţi aminte că
v-am spus atunci - cei care aţi fost atunci de faţă - că
urcuşul duhovnicesc este cuprins şi în rugăciunea "Tatăl
nostru". De fapt rugăciunea "Tatăl nostru" este o rugăciune,
o rugăciune care are şapte cereri, o invocare, şapte cereri
şi o încheiere. Sfântul Maxim Mărturisitorul prezintă
rugăciunea aceasta şi ca un urcuş duhovnicesc, dar zice el
că privită dinspre sfârşit spre început ne prezintă o cale
spre preamărirea lui Dumnezeu. Şi anume, ferirea de cel rău
şi de tot ce e rău, de răul din gând, din cuvânt şi din
faptă, de răul sub cele trei manifestări ale lui. Când ne ferim
ce cel rău ajungem să ocolim apoi pricinile patimilor care pot fi
ispitele - "şi nu ne duce pe noi în ispită". După
aceea ajungem la iertare, când iertăm ca să fim iertaţi şi
noi, apoi la mijloc este "pâinea noastră cea spre
fiinţă" care o cerem de la Dumnezeu dar pe care trebuie s-o şi
căutăm, şi aceasta este o cerere care are în vedere pâinea în
trei feluri. Şi anume: pâinea duhovnicească Sfânta Euharistie, pâinea
duhovnicească sub formă de cuvânt al lui Dumnezeu şi pâinea
materială pentru existenţa fizică şi spirituală,
că dacă nu trăieşti fizic nici spiritual nu poţi
să te manifeşti şi să te angajezi. După aceea
dorinţa de a împlini voia lui Dumnezeu aici pe pământ cum o împlinesc
cei din ceruri duce mai departe la împărăţia lui Dumnezeu în
care se manifestă preamărirea lui Dumnezeu. Aşa înţelege
Sfântul Maxim Mărturisitorul în comentarul la rugăciunea
"Tatăl nostru", rugăciune ca urcuş duhovnicesc.
Urmează apoi nişte comentarii scurte la anumite texte
din Scriptură, după aceea în volumul III ştiţi, v-am spus
că l-am cam ocolit eu, şi-l ocolesc în continuare. Sunt foarte multe
comentarii la texte grele din Scriptură, 65 de răspunsuri către
Talasie, însă foarte subtile şi foarte greu de asimilat. Nu prea au
mulţi aderenţă la comentariile acelea, de altfel Părintele
Stăniloae a cuprins răspunsurile către Talasie ale Sfântului
Maxim Mărturisitorul fără să fie cuprinse ele în Filocalia
greacă. Le-a pus pentru că el le-a socotit importante. În perspectiva
de gândire şi în profunzimea de gândire a părintelui Stăniloae
lucrurile acestea sunt foarte importante. Însă la măsurile noastre
sunt mai puţin importante.
Urmează apoi volumul IV în care sunt nişte texte care
se impun de la prima lectură, şi anume scrierea lui Filotei Sinaitul
şi a lui Isihie Sinaitul, părinţi trezvitori, unde se arată
şi cum se realizează păcatul în om: se porneşte de la gând,
întâi apare ca un atac fără formă, ca un gând simplu care
după aceea aduce însoţirea, învoirea şi la urmă fapta. Sunt
patru trepte ale păcatului, ale împlinirii păcatului. În volumul IV
din Filocalie mai sunt şi alte scrieri practice, şi anume cuvintele
lui Talasie Libianul, poate e acelaşi către care a fost scris
cuvântul Sfântului Maxim Mărturisitorul cu comentarii din volumul III din
Filocalie, şi avem scrierile lui Ioan Carpatiul care se ocupă foarte
mult de călugări şi socoteşte viaţa
călugărească ca viaţa cea mai înaltă. Apoi sunt
cuvinte ale lui Teognost, ale lui Ilie Ecdicul şi ale lui Teodor al
Edesei. Sunt mai mult compilări de fapt, este un cuvânt important care se
impune atenţiei, şi anume un cuvânt despre contemplaţie.
Din volumul V, unde sunt puse scrierile Sfântului Simeon
Metafrast şi ale Sfântului Petru Damaschin, sunt unele lucruri care e bine
să le avem în vedere. Sfântul Petru Damaschin este un scriitor cu
multă cunoştinţă duhovnicească, dar nu este original
ci este un compilator. Dar pune în vedere nişte lucruri care nu se poate
să le citeşti şi să nu le ai în vedere. De pildă în
legătură cu smerenia este ceva care nu am găsit în altă
parte, şi anume că pe măsura în care împlinim binele, pe
măsura ce facem binele, trebuie să ne smerim tot mai mult. De ce?
Pentru că suntem datori lui Dumnezeu, suntem datori lui Dumnezeu întrucât
Dumnezeu ne primeşte pe noi ca pe nişte colaboratori ai Lui. Orice
faptă bună pe care o facem nu este numai a noastră ci este
şi a lui Dumnezeu în noi. Şi în cazul acesta, noi fiind primiţi
de Dumnezeu drept colaboratori ai Lui, noi trebuie să ne silim la şi
mai mult bine, ca un fel de recunoştinţă adusă lui
Dumnezeu. Cei mai mulţi dintre oameni, cei care nu sunt ancoraţi într-o
viaţă duhovnicească autentică, când fac binele se
laudă cu el, au gânduri de slavă pentru că au făcut un
bine. Ori Sfântul Petru Damaschin are acest gând, această
perspectivă, că făcând binele trebuie să te adânceşti
în smerenie nu să intri în mândrie, pentru că tu eşti mai mult
dator lui Dumnezeu pentru bucuria aceasta că Dumnezeu te-a făcut
colaborator al Său la împlinirea binelui.
Tot în scrierile Sfântului Petru Damaschin mai este un text care
se impune atenţiei de la început, şi anume vorbeşte el despre
casa duhovnicească. Ştiţi că Domnul Hristos
sfârşeşte Predica de pe Munte cu cuvinte ca acestea: "Cel ce
ascultă cuvântul Meu şi-l împlineşte este asemenea omului care
şi-a zidit casa sa pe temelie de stâncă. Şi au venit vânturile
şi au venit puhoaiele şi au izbit în casa aceea şi n-au putut-o
clinti pentru că era întemeiată pe stâncă. Pe când cel care
ascultă aceste cuvinte ale mele şi nu le împlineşte, este
asemenea omului care şi-a întemeiat casa pe nisip şi au venit
vânturile şi au venit puhoaiele şi au lovit în casa aceea şi ea
a căzut şi năruirea ei a fost mare" (Matei 7, 24-27). De la
acest cuvânt pornind, Sfântul Petru Damaschin vorbeşte despre "casa
duhovnicească" pe care I-o pregătim noi ca locuinţă
Mântuitorului nostru Iisus Hristos în fiinţa noastră. Şi zice el
că cel care vrea să facă o casă o întemeiază pe
pământul răbdării. Şi pune pe pământul
răbdării temelia credinţei, a credinţei în Hristos. Pe
temelia credinţei zideşte cu cărămizile virtuţilor, cărămizile
faptelor bune, pe care le lipeşte cu lut luat din pământul smereniei.
Şi apoi o acoperă cu acoperişul dragostei. Dacă se
împlineşte aşa ceva în viaţa omului, nu atât imaginar cât real,
dacă omul are răbdare, are credinţă în Mântuitorul, are
fapte bune izvorâte din credinţă, are smerenia cu care
învăluieşte faptele bune şi deasupra pune acoperişul
dragostei, în cazul acesta Îi pregăteşte Domnului Hristos o
locuinţă, adică îşi face sufletul propriu pentru a se uni
cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos, pentru a-L avea oaspe în el pe Domnul
Hristos.
Am uitat ceva să vă spun, mă întorc la volumul
IV. În volumul IV mai este şi o scriere a Sfântului Ioan Damaschin.
Şi în scrierea aceasta se fac nişte categorisiri de patimi şi de
virtuţi şi se spune ceva foarte important, şi anume că
"Nici binele nu-i bine dacă nu se lucrează bine". Ca
să fie binele bine cu adevărat trebuie să se lucreze bine,
adică trebuie să se lucreze după porunca lui Dumnezeu, şi
atunci binele e bine.
După aceea urmează volumul VI din Filocalie unde avem
scrieri ale Sfântului Simeon Noul Teolog, ale Sfântului Simeon Evlaviosul
şi ale Sfântului Nichita Stithatul. În volumele VII şi VIII sunt
scrieri ale Sfântului Grigorie Palama, scrieri profunde, mai puţin
accesibile. Sunt însă şi nişte aprecieri în legătură
cu rugăciunea de toată vremea, din scrierile Sfântului Simeon Noul
Teolog, din scrierile lui Nichifor din singurătate. Volumul VIII cuprinde
scrieri ale lui Ignatie şi Calist, în care există o afirmaţie
foarte importantă, şi anume că "Măsura credinţei
e măsura vieţii". Cum ţi-e viaţa aşa ti-e
credinţa. De multe ori oamenii se prezintă pe ei ca credincioşi
şi în realitate nu sunt credincioşi. Cel puţin eu am
experienţa asta. Vin la mine la spovedit, mireni în special, şi când
am vreme să mă ocup de ei întreb de obicei: crezi în Dumnezeu?
Şi omul se miră că-l întreb dacă crede în Dumnezeu, că
doar el face un act de credinţă. Şi zice: "Da,
părinte!" Şi atunci zic eu: ce faci tu ca om credincios? Şi
el de obicei răspunde: "Mă silesc să fiu om
cumsecade". Şi eu la asta răspund că om cumsecade poate
să fie şi cineva care e necredincios. Sunt oameni corecţi
fără să fie credincioşi, corecţi în viaţa
socială, corecţi în viaţa de familie, corecţi în viaţa
morală, însă nu fac fapte de credincios. Dar zic: totuşi,
dacă zici tu că eşti credincios, ce fapte de credincios faci,
care numai credincioşii le fac. De pildă: la biserică mergi?
Şi el zice: "Nu părinte". Şi eu zic: nici
necredincioşii nu merg. Şi îl întreb mai departe: te rogi
dimineaţa şi seara? Şi zice: "Nu prea". Şi eu
zic: nici necredincioşii nu se roagă. Posteşti? "Nu prea, părinte".
Nici necredincioşii nu postesc. Zici vorbe rele? "Păi mă
mai scapă gura". Şi necredincioşii zic vorbe rele. Şi
după aceea îl întreb: acum spune tu ce eşti, credincios ori necredincios?
Şi omul zice: "Părinte, aveţi dreptate, să
ştiţi că-s mai mult necredincios decât credincios".
Dacă nu-i deschid eu capul, nu ştie. Aşa că până la
urmă au dreptate - şi aşa este - Sfinţii Ignatie şi
Calist când spun că măsura credinţei e măsura vieţii.
Cum ţi-e viaţa aşa ţi-e credinţa.
În volumul IX sunt doi autori importanţi. Sfântul Ioan cel
ce a scris "Scara", scara raiului, scara virtuţilor, în 30 de
trepte după cei 30 de ani de viaţă ai Mântuitorului înainte de
începutul activităţii Sale. Sunt prezentate patimi şi
virtuţi, e vorba acolo şi despre nepătimire şi despre
smerenie, blândeţe, conţine lucruri foarte frumoase şi foarte
importante, surprinzătoare chiar. De exemplu din "Scara"
Sfântului Ioan Scărarul înţelegem că "Nepătimirea e
cerul cel de pe pământ". E foarte frumos spus. Ce-i nepătimirea?
Cerul cel de pe pământ. De ce? Pentru că nepătimirea este o
stare în care vine Domnul Hristos în suflet, şi Domnul Hristos nu vine
singur, vine cu Dumnezeu-Tatăl şi cu Dumnezeu-Duhul Sfânt, Sfânta
Treime Îşi face locaş în sufletul celui nepătimitor. Sufletul
lui devine cer. De aceea spune Sfântul Ioan Scărarul că
nepătimirea e cerul cel de pe pământ. Sau despre smerenie spune
că "Înalta smerita cugetare este dezrădăcinătoare a
patimilor". Despre smerenie de exemplu spune că este "un har
fără de nume" pe care îl ştie numai acela care îl are. Cine
n-are harul acesta al smereniei nu cunoaşte smerenia. Şi are el un
cuvânt de comparaţie când zice că aşa cum nu poţi să-i
explici cuiva prin cuvinte dulceaţa mierii aşa încât el să
cunoască dulceaţa mierii din cuvintele tale, tot aşa nici
măreţia smereniei şi esenţa smereniei nu o poţi
înţelege, nu o poţi descrie pentru a o înţelege altcineva,
şi o înţelege numai cel care o are. Acela cunoaşte ce e
smerenia, care are smerenie. Sunt apoi cuvinte în legătură cu
pomenirea de rău. Pomenirea răului o prezintă Sfântul Ioan
Scărarul ca fiind "rugina sufletului, viermele minţii,
păcat neîncetat, fărădelege neadormită, cui înfipt în
suflet". Sunt nişte cuvinte care te surprind de când citeşti
prima dată "Scara" Sfântului Ioan Scărarul şi chiar
dacă nu le înveţi atunci, dar le ai în vedere, te simţi dator
să te mai întâlneşti cu acele cuvinte. Are nişte aprecieri în
legătură cu ascultarea, spune că "Ascultarea este mormântul
voinţei proprii şi învierea sufletului". Tot ca înviere a
sufletului consideră Sfântul Ioan Scărarul şi nepătimirea,
şi zice că "Nepătimirea este învierea sufletului înainte de
învierea cea de obşte". În lumea aceasta înviază sufletul prin
nepătimire şi se face cer pământesc.
Cred că vă mai aduceţi aminte că v-am spus,
în legătură cu martorii Învierii Domnului Hristos - în
primăvară, în mai când am fost aici - că despre învierea Sa ne
încredinţează Domnul Hristos Însuşi. Şi am adus aminte de
un cuvânt din Sfântul Ioan Scărarul care zice aşa, în
legătură cu smerenia şi cu blândeţea, că a zis Domnul
Hristos: "Învăţaţi-vă de la Mine că sunt blând
şi smerit cu inima, şi veţi avea odihnă sufletelor
voastre" (Matei 11, 29). Şi acest cuvânt avându-l în vedere Sfântul
Ioan Scărarul, spune aşa: "A zis Domnul:
Învăţaţi-vă - nu de la înger, nu de la om, nu din carte, ci
- de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima - şi cu felul de a
fi - şi veţi avea odihnă sufletelor voastre - de patimile care
vă asupresc pe voi". Iată un cuvânt care ne dă de gândit în
înţelesul acesta că adevărurile mai presus de lume şi mai
presus de fire ni le descoperă Mântuitorul Însuşi. Nu putem ajunge
noi prin puterea noastră. Gândiţi-vă de pildă la cuvântul
din Sfânta Evanghelie de la Matei în legătură cu Sfântul Apostol
Petru, când Sfântul Apostol Petru L-a mărturisit pe Domnul Hristos ca Fiu
al lui Dumnezeu: "Tu eşti Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu".
Ce i-a spus Domnul Hristos? "Fericit eşti Simone, că nu trup
şi sânge ţi-a descoperit ţie aceasta, ci Tatăl Meu Cel din
ceruri" (Matei 16, 17). Deci nu trup şi sânge ţi-a descoperit
aceasta, nu din puterea omenească, din înţelegerea omenească ai
ajuns la aceasta, ci ţi-a descoperit aceasta Tatăl Meu Cel din
ceruri. Aşa este cu oricare din adevărurile de credinţă,
numai atunci le cunoaştem cu adevărat când suntem
încredinţaţi despre ele din puterea lui Dumnezeu.
"Învăţaţi-vă de la Mine - deci nu de la înger, nu din
carte ci de la Mine, nu de la om ci de la Mine, din lucrarea mea cea din voi -
că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi avea odihnă
sufletelor voastre". Odihna adevărată este odihna din
nepătimire. Sfântul Maxim Mărturisitorul în capetele despre
dragoste spune că "Rugăciunea curată este dovadă de
nepătimire".
Să trecem acum la cuvintele Cuviosului Dorotei, care la fel
impresionează prin imaginile pe care le aduce, prin afirmaţiile pe
care le face. Sunt foarte la îndemână, multe sunt despre patimi, sunt
multe cuvinte despre virtuţi. Sunt soluţii pe care le dă el, de
exemplu ce soluţie dă pentru liniştirea sufletului: să te
rogi lui Dumnezeu zicând "Doamne, miluieşte pe fratele meu acesta,
şi pe mine pentru rugăciunile lui", şi să zici cât
poţi de mult, până faci o lucrare oarecare, numai asta să o
zici, o vreme, până când ţi se linişteşte sufletul şi
nu mai ai resentimente faţă de acela care ţi-a făcut vreun
rău sau faţă de acela care nu-l poţi aduce pe cale
bună. E o soluţie a Sfântului Dorotei. El spune că cu cât se
apropie omul de Dumnezeu cu atât se vede pe sine mai păcătos. Are o
imagine foarte frumoasă în legătură cu afirmaţia că cu
cât se apropie omul de Dumnezeu, cu atât se apropie şi de fratele
său, de aproapele său. Şi imaginează un cerc cu razele care
pornesc de la centru spre periferie şi care cu cât se
îndepărtează de centru, cu atât sunt mai departe şi unele de
altele, şi cu cât se apropie mai mult de centru, cu atât se apropie
şi unele de altele. Şi zice că cu cât se apropie omul de
Dumnezeu, imaginând pe Dumnezeu în centrul cercului, cu atât se apropie şi
de fratele său, imaginând pe oameni ca razele cercului care spre centru
sunt mai înghesuite şi spre periferie sunt mai depărtate. Deci
dacă eşti departe de Dumnezeu eşti departe şi de fratele
tău, iar dacă eşti aproape de Dumnezeu eşti aproape şi
de fratele tău. Sunt nişte lucruri odihnitoare, nişte lucruri
frumoase.
Şi acum am să vă mai spun câteva cuvinte ale
Sfântului Isaac Sirul din volumul X din Filocalie. În volumul X din Filocalie
sunt nişte scrieri ale Sfântului Isaac Sirul foarte plăcute, foarte
odihnitoare pentru un om care deja e obişnuit cu gândirea aceasta
filocalică. Sfântul Isaac Sirul spune că "Desăvârşirea
este un adânc de smerenie". Cu cât e omul mai înaintat în viaţa
duhovnicească, cu atât e mai smerit. V-am spus ce zice Sfântul Petru
Damaschin, că cu cât cineva face mai mult bine, cu atât trebuie să
fie mai smerit pentru că e mai mult dator lui Dumnezeu care l-a primit pe
el ca să-I fie colaborator. Aici Sfântul Isaac Sirul spune că
desăvârşirea este un adânc de smerenie. Cu cât eşti mai înaintat
spre desăvârşire, cu atât eşti mai smerit. Şi asta este
semnul că mergi pe calea desăvârşirii, smerenia. De ce, spune
el. Pentru că fiecare dintre noi trebuie să poarte chipul
Mântuitorului nostru Iisus Hristos, ori Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om
smerindu-Se. Nu poţi avea chipul lui Dumnezeu în tine fără
smerenie, pentru că Dumnezeu S-a smerit pe Sine, chipul robului luând. Nu
iei chip de rob, nu eşti smerit. În legătură cu smerenia,
Sfântul Isaac Sirul spune că există o smerenie care se
realizează prin virtuţi, cu cât eşti mai înaintat în virtuţi,
cu atât eşti mai înaintat în smerenie. Şi pe măsură ce
îţi lipsesc virtuţile, în aceeaşi măsură îţi
lipseşte şi smerenia. Zice că "Nu a ajuns încă la
smerenie cel care nu a trecut încă prin conacele tuturor virtuţilor".
Strădania noastră de a ne îmbunătăţi, de a trece prin
virtuţi, ne îndeamnă şi spre smerenie. Cred că vă mai
aduceţi aminte că v-am mai spus eu şi altă dată,
răspunzând la întrebări, că smerenia este şi smerită
cugetare şi smerenie privită în general, şi există
două feluri de smerenie: smerenie de pe urma păcatelor,
recunoaşterea păcatelor, recunoaşterea stării de
păcătoşenie, cum a fost smerită femeia
păcătoasă care a spălat cu lacrimi cinstitele picioare ale
Domnului Hristos, şi vameşul din pilda cu vameşul şi
fariseul, care şi-a recunoscut păcatele. Dar mai există şi
o smerenie a Maicii Domnului, care nu-i de pe urma păcatelor ci de pe urma
virtuţilor, smerenia Sfântul Ioan Botezătorul, care a zis "Acela
- adică Domnul Hristos - trebuie să crească iar eu să
mă micşorez". Această smerenie a Maicii Domnului şi a
Sfântului Ioan Botezătorul o are în vedere Sfântul Isaac Sirul când spune
că smerenia o ai atunci când ai trecut prin conacele tuturor
virtuţilor, ţi-ai înmulţit virtuţile şi ai ajuns la
smerenie. Dar am un cuvânt care îmi place mie tare, tare mult, din scrierile
Sfântului Isaac Sirul, o afirmaţie, şi anume: "Împacă-te cu
tine însuţi şi va fi în pace cu tine şi cerul şi
pământul". Tare de multe ori spun eu cuvântul acesta, că-mi
place: împacă-te cu tine însuţi, şi va fi în pace cu tine
şi cerul şi pământul.
Are un cuvânt Sfântul Isaac Sirul în volumul X din Filocalie,
cuvântul 72, de care m-au luat frigurile când l-am citit prima dată.
Şi aşa mi-a plăcut, şi aşa m-a impresionat. În acest
cuvânt spune el că "Dragostea de Dumnezeu - care-i fericirea
sufletului - este vinul care veseleşte inima omului". Ştiţi
că în Psalmul 103 e scris că "vinul veseleşte inima
omului". S-a făcut odată o experienţă
interesantă, la un curs de preoţi. Şi anume la Sibiu s-a
făcut experienţa asta. I-a întrebat pe preoţi că ce se
spune în Scriptură despre vin. Şi toţi au zis că
"vinul care veseleşte inima omului". După aceea i-a
întrebat: dar despre cer ce se spune? Şi în acelaşi Palm se spune
"Cel ce întinzi cerul ca un cort". Şi nu le-a mai venit în minte
ce se spune mai departe, numai despre vin. Vinul care veseleşte inima
omului. Acum ce spune Sfântul Isaac Sirul despre vinul care veseleşte
inima omului. Spune că e dragostea de Dumnezeu, dragostea fericitoare.
Şi zice el că "Din acest vin au băut păcătoşii
şi s-au pocăit. Au băut bogaţii şi au dorit să
fie săraci. Au băut bolnavii şi s-au făcut
sănătoşi. Au băut desfrânaţii şi au uitat calea
rătăcirii lor". Citiţi cuvântul acesta, să vedeţi
cât e de frumos. Dar bineînţeles, s-ar putea întâmpla să nu aibă
toţi receptivitate pentru asta, şi dintr-o dată se le
placă, dar dacă citim de mai multe ori înţelegem
măreţiile, comorile cuprinse în acest cuvânt. Sfântul Isaac Sirul tot
în cuvântul acesta spune despre iubire că este şi raiul lui Dumnezeu
şi că este pomul vieţii din raiul lui Dumnezeu. Şi are
nişte aprecieri despre pocăinţa care duce spre limanul
dragostei. Şi zice că "Trebuie să mergem pe marea urât
mirositoare a acestei lumi spre limanul dragostei în corabia
pocăinţei, având drept vâslaşi frica lui Dumnezeu", şi
ajungem la limanul dragostei unde este Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh.
Celelalte volume, XI şi XII, sunt de asemenea destul de
grele de conţinut, eu nu sunt încă destul de bine cunoscător al
acestor volume. Îmi plac scrierile Sfântului Varsanufie şi Ioan din
volumul XI, dar să ştiţi că ceea ce îmi place şi mai
mult este delicateţea lor. Am un prieten, profesor, şi e foarte
delicat. Şi îmi spune el mie odată: "Părinte, mă
gândesc câteodată cât de delicat e Dumnezeu". Şi îmi place.
Pentru că omul de obicei când gândeşte pe Dumnezeu pune ceva şi
din sufletul său în cunoştinţa de Dumnezeu, şi mai ales
sesizează nişte laturi ale persoanelor dumnezeieşti, cât putem
noi să le cunoaştem, şi după starea lui. Eram odată la
Ocna Sibiului cu un părinte de la noi de la mănăstire,
Părintele Serafim Popescu, am vizitat un părinte de acolo,
Părintele Miron Mihăilescu, şi el era şi pictor.
Părintele Serafim a fost coleg cu el la Teologie - Părintele Miron
are în jur de 80 de ani acum, v-a fi fost înainte cu vreo 20 de ani - şi
zice Părintele Serafim către Părintele Miron: "Măi
frate - avea o icoană cu Sfântul Nicolae, pictată de Părintele
Miron - n-ai băgat de seamă că Sfântul Nicolae are ceva din
figura frăţiei tale?"
Să ştiţi că aşa e şi cu
cunoştinţa de Dumnezeu, şi cu cunoştinţele filocalice,
şi cu cunoştinţele din Scriptură, ai o aderenţă
pe măsură ce te-ai format. Iată, să-mi aduc aminte din
Filocalie, de la Evagrie Ponticul, un cuvânt care merită să fie
împlântat în minţile noastre, şi anume cuvântul care zice aşa:
"Bate la porţile Scripturii cu mâinile virtuţilor". Trebuie
să ne învrednicim cumva de Dumnezeu şi de lucrurile lui Dumnezeu,
pentru că cuvântul lui Dumnezeu nu e cuvânt omenesc, ca să poată
fi primit în sufletul nostru ca orice cuvânt, ci trebuie să avem o receptivitate.
Receptivitatea aceasta se câştigă, se formează.
Gândiţi-vă de pildă că la sfânta slujbă se spune:
"Şi ne învredniceşte pe noi, Stăpâne, cu îndrăznire,
fără de osândă, să cutezăm a Te chema pe Tine, Dumnezeul
Cel ceresc, Tată, şi a zice" "Tatăl nostru". Asta
se spune la Liturghie şi cununie înainte de rugăciunea
"Tatăl nostru". Cerem o învrednicire ca să-L numim pe
Dumnezeu Tată şi să spunem rugăciunea "Tatăl
nostru". Sau zicem înainte de Evanghelie: "Şi pentru ca să
ne învrednicim noi a asculta Sfânta Evanghelie, pe Domnul Dumnezeul nostru
să-L rugăm". Asta înseamnă că noi avem
conştiinţa că cu măsurile noastre nu putem înţelege
măsurile lui Dumnezeu. De aceea cerem o învrednicire specială pentru
a cunoaşte Evanghelia.
Stimaţi ascultători, eu zic că v-am spus destule
deodată, din Filocalie, din texte care mie mi s-au împlântat în minte de
la prima lectură şi cu care m-am mai întâlnit de multe ori şi cu
care mă voi mai întâlni cu ajutorul lui Dumnezeu, pentru că, spun
încă o dată, Părintele Stăniloae spune că Filocalia
trebuie citită ca Scriptura, revenind şi aprofundând. Dumnezeu
să ne ajute.
Care este diferenţa între smerenie
şi falsa smerenie?
Falsa smerenie cred că o cunosc mulţi. Atunci când
îţi asumi nişte lucruri bune pe care nu le-ai făcut şi cu
care te afirmi, dar în acelaşi timp vrei ca să le şi acoperi
cumva, ca să se ştie şi că eşti smerit. Să
ştiţi că smerenia este virtutea care nu se arată. Când vrei
să o araţi să ştii că nu o ai, e falsă smerenie.
Smerenia am spus că are două aspecte: smerita cugetare şi
smerenia propriu-zisă. Smerita cugetare înseamnă să te supui cu
mintea. Gândiţi-vă la Sfântul Apostol Petru la Pescuirea
Minunată, când Domnul Hristos i-a spus: "Mână la larg şi
lăsaţi mrejile în jos ca să pescuiţi". Şi el a zi
"Doamne, toată noaptea ne-am trudit şi n-am prins nimic, dar
pentru cuvântul Tău arunc mreaja în mare" (Luca 5, 4-6). Şi a
făcut aşa şi a scos mulţime mare de peşti. De ce?
Pentru că L-a ascultat pe Domnul Hristos, L-a ascultat supunându-se cu
mintea. "Cel ce vrea să vină după Mine să se lepede de
sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie" (Matei 16,
24) spune Domnul Hristos, iar lepădarea de sine înseamnă în primul
rând lepădarea de părerea proprie, lepădarea de
preconcepţii, de ceea ce se împotriveşte poruncii Mântuitorului. Când
omul se supune cu mintea atunci Îi slujeşte lui Dumnezeu în smerenie.
Părintele Arsenie zicea că "noi avem mintea care discută cu
Dumnezeu în loc să se supună fără discuţie".
Şi despre omul care e mândru şi care nu-şi recunoaşte
greşeala zice aşa: "Bobul lui de grâu se preschimbă în
tăciune, iar el se crede grâu nedreptăţit", nu se
socoteşte tăciune. Asta este ceea ce trebuie să ştim.
Să ştiţi că Sfântul Apostol Petru, care s-a supus la
început - şi-a început ucenicia cu supunerea, cu smerenia - la
spălarea picioarelor la Cina cea de Taină, prezentată de Sfântul
Evanghelist Ioan în capitolul 13 din Evanghelie, se relatează că s-a
împotrivit Domnului Hristos şi a zis: "Doamne, Tu să-mi speli
mie picioarele?" Şi Domnul Hristos a zis: "Ceea ce fac Eu acum
tu nu înţelegi, dar mai târziu vei înţelege". Şi el a zis
"Nu, niciodată n-o să-mi speli picioarele". Şi Domnul
Hristos a zis "Dacă nu te voi spăla, nu ai parte cu mine".
Sfântul Apostol Petru când a aflat aşa ceva a zis: "Doamne, nu numai
picioarele, ci şi mâinile şi capul" (Ioan 13, 6-9), deci s-a
lăsat în cele din urmă, dar după ce se împotrivise. E vorba aici
de o lipsă de smerenie, şi totuşi de o cinstire a Mântuitorului,
nu a vrut să-L lase pe Domnul Hristos să-i spele picioarele pentru
motivul că se socotea nevrednic de aşa ceva. Şi Domnul Hristos
l-a atenţionat că dacă nu se smereşte nu poate să
aibă parte cu Domnul Hristos. Asta este smerenia, când Îi dai dreptate lui
Dumnezeu, când te laşi modelat de Dumnezeu prin învăţăturile
Lui, prin poruncile Lui, atunci te smereşti. Iar dacă vrei să
faci pe smeritul, fără îndoială că nu eşti smerit. Mai
sunt unii care tot timpul vreau să fie la urmă, dar vreau să fie
la urmă ca să se ştie că sunt la urmă. Asta-i
falsă smerenie.
Pornind de la reprezentarea Sfântului Dorotei, apropierea de
semeni implică apropierea de Dumnezeu?
Nu întotdeauna. Poţi să te apropii de om
fără să te apropii de Dumnezeu. Dacă te apropii de Dumnezeu
sigur te apropii şi de om, pentru că ştii că omul este
purtător al chipului lui Dumnezeu şi din considerente de felul
acesta, că ştii că Dumnezeu l-a pus pe om în faţa ta ca
să-I slujeşti prin om lui Dumnezeu. Gândiţi-vă de
pildă la cuvântul acela din Pateric că "Nimenea nu poate zidi o
casă de la acoperiş în jos, ci o zideşte de la temelie în
sus". Şi au întrebat fraţii pe Avva Ioan Colov că ce
înseamnă asta. Şi el a spus că "Temelia aproapele este, ca
pe el mai întâi să-l folosesc, pentru că de el sunt atârnate toate
poruncile lui Hristos". Asta înseamnă că Îl am în vedere pe
Hristos, am în vedere şi pe omul în legătură cu Hristos.
Dacă nu-L am în vedere pe Hristos, pe om îl am în vedere în raport cu mine
însumi nu în raport cu Dumnezeu, şi atunci pot să-l tratez diferit,
după aşezarea mea. Important este întâi să fim în legătură
cu Dumnezeu, căci întâi e Dumnezeu şi după aceea este omul.
Ştiţi că Domnul Hristos a spus cuvântul: "Cel ce
iubeşte pe tatăl sau pe mamă mai mult decât pe Mine nu este
vrednic de Mine. Cel ce iubeşte pe fiu sau pe fiică mai mult decât pe
mine nu este vrednic de mine. Cel ce nu-şi ia crucea să-Mi urmeze nu
este vrednic de mine" (Matei 10, 37-38). Asta nu înseamnă că nu
poţi să iubeşti pe fiu sau pe fiică sau pe tată sau pe
mamă după rânduială, dar întâi trebuie să-L iubeşti pe
Domnul Hristos ca să rămâi neclintit în iubirea faţă de cei
apropiaţi ai tăi.
Ce importanţă are gândul la moarte?
Este o metodă de îmbunătăţire
sufletească gândul la moarte. Sfântul Vasile cel Mare spune că
adevărata filosofie este gândul la moarte care te ajută să nu
păcătuieşti şi te ajută să nu te lipeşti de
lumea aceasta. Tot în Filocalie se spune, şi tot la Evagrie Ponticul pe
care l-am pomenit de mai multe ori, că omul trebuie să
trăiască în această lume ca şi când ar trăi o mie de
ani, trebuie să se angajeze în acţiune pentru viaţă ca
şi când ar trăi o mie de ani, şi trebuie să fie dezlipit de
lumea aceasta ca şi când ar muri mâine. Datoriile sociale trebuie
împlinite, e o metodă de fapt aceasta. Şi Sfântul Ioan Scărarul
spune că gândul la moarte - chiar are un capitol despre gândul la moarte -
este important. Poate că ar fi şi alte metode, tot importante,
fără să te gândeşti la moarte, pentru că e şi
greu să te gândeşti la moarte. Pe la noi pe-acasă era o
vorbă, că "Mi-am uitat ca de moarte". Adică cum
îţi uiţi de moarte aşa îţi uiţi şi de nişte
lucruri în lumea asta. Nu prea e firesc să te gândeşti la moarte
pentru că omul nu e făcut spre moarte, e făcut spre
viaţă, te poţi gândi foarte bine şi la viaţă în
înţeles superior, şi atunci nu trebuie neapărat să te
gândeşti la moarte. Sfântul Ioan Scărarul zice că să te
închipui în sicriu, mort, ca şi când ai fi mort. Apoi eu mă pot
închipui în sicriu, dar viu. Mort nu mă pot închipui. Mă închipui
că sunt culcat în sicriu cu faţa în sus şi că nu mişc
şi îi aud pe ăştia din jurul meu că ori mă laudă,
ori mă hulesc, ce ştiu eu ce mi-or face când voi muri.
Vorbiţi-ne vă rugăm despre cultura în viaţa
duhovnicească.
Mulţi dintre părinţi au fost oameni de
cultură şi au scris lucruri importante, cum sunt şi acestea din
Filocalie. Filocalia este un monument de cultură, de cultură
religioasă ortodoxă. Însă este pentru cei care sunt deja
angajaţi într-o viaţă cu gândul la Dumnezeu. Poate să fie
citită Filocalia şi de oameni care nu au credinţă,
să-şi îmbogăţească cunoştinţele de
cultură creştină. În orice caz, Sfinţii Părinţi
chiar dacă au fost oameni de cultură, nu s-au gândit cum să
înmulţească cultura, ci s-au gândit cum să le fie de folos
oamenilor către care le-a fost cuvântul. Ei nu au scris cum au scris
oamenii de litere, o carte aşa ca să se înmulţească
gândurile şi să circule, să fie cum am zice noi acuma o carte
tipărită scrisă de cineva care a avut inspiraţie să
scrie. Ci Sfinţii Părinţi au trăit în smerenie şi au
scris pentru cei care i-au solicitat să scrie ceva despre credinţa în
Dumnezeu, despre experienţa lor, eventual să scoată nişte
concluzii, să le pună lor la îndemână experienţa pe care au
făcut-o ei ca oameni duhovniceşti. Însă nu s-au gândit să
creeze o cultură sau monumente de cultură. De exemplu Sfântul Ioan
Gură de Aur are multe predici scrise, toate spre îmbunătăţirea
oamenilor, ca să-i ajute pe oameni, el ca propovăduitor, ca
predicator. Acestea pot după aceea să intre în patrimoniul culturii
universale şi să fie folosite şi de oameni de credinţă
şi de oameni de mai puţină credinţă, chiar de
necredinţă. Poate unii din curiozitate, poate unii din dorinţa
de a avea şi o astfel de cultură.
Vă rugăm să ne tâlcuiţi cuvântul:
"Mâniaţi-vă dar nu greşiţi".
Mânia e sădită în existenţa omului împotriva
răului. Şi atunci ne mâniem împotriva răului din noi, dar nu
păcătuim prin manifestări de mânie necontrolate şi nedorite
de Dumnezeu. Zice Sfântul Ioan Casian că nu trebuie să ne mâniem nici
pentru pricini drepte nici pentru nedrepte, pentru că dacă-ţi
pui pe ochi foiţă de aur sau foiţă de plumb, tot atâta-i,
că tot nu vezi. Aşa că nu e cazul să dezlănţuim
mânia asupra oamenilor, ci zic părinţii că numai asupra dracilor
şi asupra patimilor noastre.
Vă rugăm se ne vorbiţi despre vămile
văzduhului.
Dragă, despre vămile văzduhului citiţi,
că este o carte de două volume cu vămile văzduhului. Nu pot
eu să vă spun ceva deosebit. În orice caz, în Tradiţia
creştină ortodoxă autentică şi sigură, nu
există nimic în legătură cu vămile văzduhului.
Slujbele noastre de înmormântare sunt cereri către Dumnezeu pentru
iertarea păcatelor, pentru odihna celor răposaţi, dar nu se
pomeneşte nimic în slujba înmormântării, în slujbele de pomenire a
morţilor, absolut nimic despre vămile văzduhului. Aşa
că poate fi o chestiune cu semnul întrebării şi în cazul acesta
fiecare se raportează cum crede el. Important este să trăim în
aşa fel să nu ne oprească pe la nici o vamă, dacă or
fi nişte vămi pe undeva. Eu cred aşa, că dacă un
suflet este lipit de Dumnezeu şi merge cu Dumnezeu, se depărtează
toţi dracii de el, nu numai aşa ca să poată trece el, dar cred
că mai pot trece şi alţii pe lângă el.
Vorbiţi-ne despre rolul monahismului în Ortodoxie.
Rolul monahismului în Ortodoxie este un rol pozitiv, în sensul
că mai întâi de toate cumulează energii duhovniceşti,
vocaţii, oameni, oameni hotărâţi pentru Dumnezeu şi îi
foloseşte în slujirea lui Dumnezeu şi pentru binele Bisericii. Ca
rugători în primul rând, după aceea ca exemple de viaţă,
apoi foloseşte energiile acestea care ar putea să se risipească
în viaţa obişnuită, sau care ar putea să se împuţineze
dacă cineva nu-şi merge calea aceasta a călugăriei.
Însă trebuie să fim foarte atenţi, pentru că nu tuturor
care se fac călugări le este dată calea călugăriei.
Şi mai ales trebuie să se aibă în vedere să nu fie
angajaţi în viaţa călugărească oameni care sunt iresponsabili
în sensul că nu ştiu încă ce au de făcut, oameni care nu
ştiu ce înseamnă călugăria, oameni care încă nu sunt
verificaţi destul de bine, care îşi cunosc vocaţia după ce
şi-au început viaţa în mănăstire, dar care nu se mai pot
întoarce pentru că au deja o angajare care de fapt nu e calea lor
adevărată. Să ştiţi că viaţa
călugărească fiind o viaţă de excepţie, nu poate
fi trăită de oricine, nici dintre cei care se socotesc la început
atraşi pentru călugărie. Aşa încât eu cred că trebuie
multă atenţie şi lăsat timp de verificare până când
cel care a pornit pe calea aceasta ştie ce are de făcut, pentru
că altfel rămâne - cum zic eu - un priponit toată viaţa,
adică un improvizat.