Filocalia
pentru toţi
Stimaţi ascultători, spuneam marţi seara că
înainte cu câţiva ani, pe când mă pregăteam să ţin în
catedrala din Sibiu un cuvânt despre "Eu şi Filocalia", m-am
întrebat dacă nu cumva există şi o Filocalie pentru toţi,
pentru că Filocalia despre care ştim şi care în româneşte
are acum douăsprezece volume nu este cunoscută celor mulţi.
Mă întrebam dacă nu cumva există o Filocalie pentru toţi,
pentru că cei mai mulţi dintre credincioşii noştri nu
ştiu că există o Filocalie. Sunt mulţi dintre
credincioşii noştri care nici nu au auzit măcar de noţiunea
"filocalie", sau dacă au auzit au uitat îndată de ea.
Mă întrebam atunci dacă nu cumva există o Filocalie pentru
toţi, întrucât Filocalia cea cunoscută de noi este o culegere din
scrierile Sfinţilor Părinţi, în general scrieri pe care le-au
scris călugării şi au fost scrise pentru călugări.
Şi gândindu-mă aşa, am ajuns la gândul că există
şi o Filocalie pentru toţi, o Filocalie pe care nu au scris-o numai
călugării şi nu au scris-o numai pentru călugări, o
Filocalie teoretică şi practică, o Filocalie care este la
îndemâna tuturor credincioşilor şi din care, ca şi din Filocalia
cea la care ne-a fost luare-aminte ieri seara şi alaltăieri seara, ne
învaţă - şi nu numai ne învaţă, ne şi ajută
- să înţelegem cum trebuie să ne curăţim, să ne
luminăm şi să ne desăvârşim. Şi această
Filocalie pentru toţi este o altă Filocalie, Filocalia sfintelor
slujbe ale Bisericii noastre. Biserica noastră drept măritoare,
Biserica noastră Ortodoxă se exprimă în sfintele slujbe cu
gândirea ei şi cu trăirea ei.
Îmi place să spun că sfintele slujbe ale Bisericii
noastre sunt "vuietul duhului". În Sfânta Scriptură a Noului
Testament prezenţa Duhului Sfânt este afirmată în trei locuri ca un
vuiet. În Sfânta Evanghelie de la Ioan în capitolul 3, unde este
prezentată convorbirea Mântuitorului nostru Iisus Hristos cu Nicodim, se
afirmă, din partea Mântuitorului nostru, că "Duhul - sau vântul
- suflă unde vrea şi tu auzi vuietul lui şi nu ştii de unde
vine şi încotro se duce" (Ioan 3, 8). "Vântul suflă unde
vrea", se poate spune tot aşa de bine "Duhul suflă unde
vrea şi tu auzi vuietul lui". Pentru că în limba greacă
şi cuvântul "duh" şi cuvântul "vânt" se exprimă
prin cuvântul "pnevma". Unii chiar au tradus "vântul suflă
unde vrea şi tu auzi vuietul lui" şi alţii au tradus cu
"Duhul suflă unde vrea şi tu auzi vuietul lui". E vorba de
un vuiet care poate fi pus în legătură cu prezenţa Duhului
Sfânt. Tot în Sfânta Evanghelie de la Ioan, în capitolul 7, se spune că
zis Domnul Hristos: "Cui îi este sete să vină la Mine şi
să bea". Şi mai departe a spus că "din fiinţa
celor credincioşi vor curge râuri de apă vie" (Ioan 7, 37-38),
precum a zis Scriptura, iar Sfântul Evanghelist Ioan afirmaţia aceasta a
Domnului nostru Iisus Hristos o tălmăceşte în înţelesul
că acest cuvânt l-a spus Domnul Hristos despre Duhul Sfânt care încă
nu fusese dat, fiindcă Fiul încă nu fusese preamărit. E vorba
şi aici de un vuiet, pentru că dacă e vorba de râuri, râurile în
cursul lor scot un vuiet. Şi aici pentru că e vorba de râuri care vor
izvorî din fiinţa celui credincios, şi pentru că Sfântul
Evanghelist Ioan spune că e vorba de vuiet, de Duhul Sfânt, facem şi
aici o legătură între vuietul apelor şi vuietul duhului. În
Faptele Sfinţilor Apostoli, acolo unde se prezintă relatarea despre
pogorârea Duhului Sfânt peste Sfinţii Apostoli, se spune că s-a auzit
un zgomot "ca de suflare de vânt care vine repede" (Fapte 2, 2), deci
din nou un vuiet.
Sfintele slujbe pot fi înţelese şi pot fi prezentate
ca vuietul Duhului Sfânt. De ce? Pentru că sfintele slujbe cuprind în ele
adevărurile de credinţă ale Bisericii noastre
dreptmăritoare, trăite de credincioşi. Domnul nostru Iisus
Hristos a spus despre Duhul Sfânt: "El pe Mine Mă va
preamări". Conţinutul sfintelor slujbe este preamărirea lui
Dumnezeu. Sfintele slujbe după cuprinsul lor sunt preamăritoare de
Dumnezeu, mai ales ţinta aceasta o au, să ne angajeze pe noi
credincioşii în preamărirea lui Dumnezeu pentru binefacerile lui
Dumnezeu. În Faptele Sfinţilor Apostoli se spune să Duhul Sfânt a
lucrat în Sfinţii Apostoli o lucrare neaşteptată de oameni,
vorbirea în limbi necunoscute de ei dar înţelese de cei care i-au ascultat
şi aceia se mirau că fiecare aud în limba sa, înţeleg ceea ce
spun Sfinţii Apostoli, care mărturiseau măririle lui Dumnezeu
sau lucrurile cele mari ale lui Dumnezeu. Dacă facem o legătură
între ceea ce spune Domnul nostru Iisus Hristos despre Duhul Sfânt: "El pe
Mine Mă va preamări", şi între faptul că oamenii
auzeau spunându-se de către Sfinţii Apostoli măririle lui
Dumnezeu, ştim ce anume spune Duhul Sfânt în sfintele slujbe ale Bisericii
noastre, ştim că Duhul Sfânt descoperă măririle lui
Dumnezeu.
Sfintele slujbe ale Bisericii noastre au rostul de a ne pune în
lucrarea de preamărire a lui Dumnezeu. Mai întâi de toate ne prezintă
adevărurile de credinţă şi ni le prezintă în aşa
fel încât noi să le şi trăim, nu numai să le ştim. La
sfintele slujbe avem putinţa să cunoaştem adevărurile de
credinţă ale Bisericii noastre descoperite de Duhul Sfânt oamenilor
vrednici de cunoştinţa lui Dumnezeu, întrupate în
învăţăturile pe care noi apoi le trăim. Sfintele slujbe ale
Bisericii noastre se întemeiază pe adevărurile descoperite de
Dumnezeu. Ştim că Duhul Sfânt este Duhul Adevărului şi
că adevărurile de credinţă ale Bisericii noastre sunt
adevăruri descoperite de Duhul Sfânt, întrupate de Duhul Sfânt în textele
de slujbă şi trăite de credincioşii care iau parte la
sfintele slujbe. Fiind vorba de sfintele slujbe înţelese ca o altă
Filocalie sau ca Filocalia pentru toţi, este firesc să ne
întrebăm în ce înţeles şi cum anume sfintele slujbe ne
învaţă cum să ne curăţim, cum să ne luminăm
şi cum să ne desăvârşim. Pentru că acesta este
conţinutul Filocaliei. Noi ne-am înţeles că în titlul Filocaliei
se spune: "Filocalia, sau culegere din scrierile Sfinţilor
Părinţi care ne arată cum poate omul să se
curăţească, să se lumineze şi să se
desăvârşească". Fără să se fi gândit cineva
anume la lucrul acesta, că sfintele slujbe au şi rostul acesta de a
ne învăţa cum să ne curăţim, cum să ne
luminăm şi cum să ne desăvârşim, dacă
cercetăm cuprinsul sfintelor slujbe ca învăţătură, ne
dăm seama că putem învăţa din ele şi cum să ne
curăţim, şi cum să ne luminăm şi cum să ne
desăvârşim.
Vremea în care se urmăreşte în chip deosebit
curăţirea credincioşilor este vremea numită a Triodului.
Triodul este o carte de slujbă care cuprinde zece săptămâni din
anul bisericesc, săptămânile pregătitoare pentru Învierea
Domnului nostru Iisus Hristos, pentru sărbătorirea cu vrednicie
şi cu simţire a învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Despre
învierea Domnul Hristos se spune în cărţile de slujbă că
este "cea mai presus de lume Înviere a lui Hristos Dumnezeu".
Lucrurile duhovniceşti, lucrurile supralogice nu pot fi cercetate cu
măsurile omeneşti. "Fericit eşti Simone, fiul lui Iona,
că nu trup şi sânge ţi-a descoperit ţie aceasta, ci
Tatăl Meu Cel din ceruri" a zis Domnul Hristos către Sfântul
Apostol Petru care L-a mărturisit ca "Hristos, Fiul lui Dumnezeu
Celui viu" (Matei 16, 16-17). "Nu trup şi sânge ţi-a
descoperit ţie aceasta - nu firea omenească, cu din
cunoştinţă omenească ai ajuns la această
mărturisire, la această convingere, ci - Tatăl Meu Cel din
ceruri ţi-a descoperit ţie aceasta".
Ştiind noi că "cea mai presus de lume Înviere a
lui Hristos Dumnezeu" o poate înţelege - atât cât poate fi
cuprinsă în marginile firii omeneşti - numai cei curaţi cu
inima, sfânta noastră Biserică a rânduit o vreme de pregătire
pentru Sfintele Paşti, vremea Triodului. Triodul este cartea de
slujbă pregătitoare pentru Sfintele Paşti. În această
carte, care este pentru a fi întrebuinţată la slujbă - nu este o
carte de studiu ci o carte de gândire şi de trăire ortodoxă -
sunt cuprinse învăţături în legătură cu urcuşul
duhovnicesc spre Paşti, care începe cu curăţirea sufletului prin
post, prin rugăciune. Începutul Triodului este cu zece săptămâni
înainte de Paşti şi în ziua în care începe, în duminica în care
începe, ni se atrage atenţia asupra pildei cu vameşul şi
fariseul, iar rânduielile de slujbă, alcătuirile de la slujba din
acea duminică ne atrag atenţia să fim ca vameşul cel smerit
dar să avem şi faptele fariseului celui mândru. Să ocolim
mândria, în loc de ea să avem smerenie, dar să avem cu adevărat
faptele fariseului şi smerenia vameşului.
În a doua duminică a Triodului este vorba despre fiul
risipitor, de altfel duminica se şi numeşte Duminica Fiului
Risipitor, în care ni se atrage atenţia asupra tatălui primitor. Eu
aş numi mai bine pilda cu fiul risipitor - dacă ar înţelege
toţi despre ce e vorba - pilda tatălui primitor. În pilda aceasta se
arată bunătatea lui Dumnezeu, pentru că Tatăl primitor este
Dumnezeu, faţă de cei care se pocăiesc şi se întorc de la
rău la bine, pocăinţa fiind părăsirea păcatului.
În această pildă se arată bunătatea tatălui care l-a
avut în vedere pe fiul plecat de acasă totdeauna ca fiu şi l-a primit
la întoarcerea lui tot ca pe fiul său, pentru că totdeauna l-a gândit
ca fiu al său. Când s-a întors fiul risipitor acasă se spune în
Sfânta Evanghelie că tatăl a alergat înaintea lui şi a
căzut pe grumajii lui şi l-a sărutat şi l-a primit. Îmi
place să spun aici în legătură cu fiul risipitor că tatăl
primitor nu l-a pus în studiu pe fiul care se întorcea, nu a zis: să vedem
ce va face acum, ce va zice, ci l-a primit. De ce nu l-a pus în studiu? Pentru
că nu era cercetător ştiinţific, nu era cercetător
psihologic, ci era tată. El nu l-a putut primi altfel decât cum
primeşte un tată pe un copil. L-a primit cu inimă de tată.
Şi Dumnezeu este Tatăl nostru şi ne primeşte. E
încurajatoare această pildă cu tatăl primitor sau cu fiul
risipitor care s-a întors acasă. În continuare e vorba despre judecata de
apoi într-altă duminică, mai departe despre post, despre a doua venire
a Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Stimaţi ascultători, aşa e la sfintele slujbe.
Acestea sunt rânduielile de slujbă ale Bisericii noastre care ne pun în
legătură cu Mântuitorul, adică nu-L prezintă pe Mântuitorul
ca într-o predică sau ca într-un studiu, ci ni-L pun în faţă, ne
pun pe noi în faţa Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Dintre toate
slujbele sfintei noastre Biserici, cea mai însemnată este Sfânta
Liturghie. Însă slujbele Bisericii noastre toate sunt şi pregătitoare
pentru Sfânta Liturghie. Sfânta Liturghie este slujba cea mai înaltă, cea
mai de căpetenie. În limba franceză cuvântul "liturgié" nu
înseamnă Liturghie, înseamnă toate slujbele rânduite pentru fiecare
zi, pentru că toate sunt pregătitoare pentru Liturghie. Nu se
desparte Sfânta Liturghie de celelalte slujbe ale Bisericii, de slujbele
pregătitoare. Şi Liturghia propriu-zisă se numeşte
"Liturgié Eucharistique", Liturghie Euharistică. Sfânta
Liturghie este o sărbătorire cuprinzătoare. Avem pe scurt
rezumatul sărbătorilor de peste an, începând cu Buna Vestire şi
cu Naşterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, adică cu Întruparea
Mântuitorului, pentru că la fiecare Sfântă Liturghie este şi o
Întrupare. O întrupare în înţelesul că ni se pun înainte pâinea
şi vinul care la Sfânta Liturghie a Sfântului Vasile se spune că
închipuiesc Trupul şi Sângele Mântuitorului şi care după aceea
se prefac, prin pogorârea Duhului Sfânt, în Trupul şi Sângele
Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Deci Cinstitele Daruri întâi închipuiesc
Trupul şi Sângele Domnului Hristos şi după aceea sunt în
realitate Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos, cu care ne
împărtăşim.
De obicei credincioşii noştri ştiu că la
Sfânta Liturghie se pomeneşte Cina cea de Taină, pentru că se
spune "Luaţi, mâncaţi, Acesta este Trupul Meu" şi
"Beţi dintru Acesta toţi, Acesta este Sângele Meu", cuvinte
rostite de Domnul Hristos la Cina cea de Taină. La Cina cea de Taină,
Domnul Hristos după ce a rostit cuvintele acestea, a spus: "Aceasta
să o faceţi întru pomenirea Mea" (Luca 22, 19). Deci Domnul
Hristos a rânduit să se facă în continuare ceea ce s-a făcut la
Cina cea de Taină, adică să se facă Sfânta Liturghie.
Aşa încât nu-i de mirare că la Sfânta Liturghie pomenim Cina cea de
Taină şi cuvinte de la Cina cea de Taină, cuvintele Domnului
Hristos. Însă la Sfânta Liturghie nu pomenim numai Cina cea de Taină,
pomenim şi alte evenimente. Şi anume, înainte de a rosti preotul cu
glas tare "Ale Tale dintru ale Tale, Ţie aducem de toate şi
pentru toate", preotul spune aşa: "Aducându-ne aminte de
această poruncă mântuitoare - de porunca dată de Domnul Hristos,
ca aceasta să o facem întru pomenirea Lui - şi de toate cele ce s-au
făcut pentru noi, de Cruce - deci de Vinerea Mare, de Jertfa Domnului
Hristos - de groapă - de înmormântarea Domnului nostru Iisus Hristos -, de
Învierea cea de a treia zi - de Sfintele Paşti - de suirea la cer - de
înălţarea la cer a Domnului Hristos - şi de a doua
iarăşi slăvită venire, - aducându-ne aminte de aceste
evenimente pe care le sărbătorim în cuprinsul Sfintei Liturghii - ale
Tale dintru ale Tale, Ţie aducem de toate şi pentru toate". E
vorba de Cinstitele Daruri ce sunt puse înainte, de pâinea şi vinul
pregătite pentru a deveni Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus
Hristos pe care le luăm dintre ale lui Dumnezeu, sunt ale lui Dumnezeu
şi din ale Lui I le aducem lui Dumnezeu, ca să se prefacă în
Trupul şi Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Şi atunci
preotul cere de la Dumnezeu Tatăl să trimită pe Duhul Sfânt
să sfinţească Cinstitele Daruri, ca să devină Trupul
şi Sângele Domnului Hristos. Aici avem amintirea pogorârii Duhului Sfânt,
pentru că zice: "Trimite Duhul Tău cel Sfânt peste noi şi
peste darurile acestea". Fără Rusaliile Sfintei Liturghii, adică
fără pogorârea Duhului Sfânt peste Sfintele Daruri nu există
Liturghie, nu se poate oficia Liturghia. Liturghia cuprinde şi pogorârea
Duhului Sfânt, deci cuprinde şi Rusaliile. Aşa încât Liturghia este o
sărbătorire cuprinzătoare în acest înţeles, că pomeneşte
evenimentul Întrupării Fiului lui Dumnezeu, pomeneşte Intrarea în
Ierusalim de pildă, căci zicem la Sfânta Liturghie "Sfânt,
Sfânt, Sfânt Domnul Savaot, plin e cerul şi pământul de mărirea
Lui, osana întru cei de sus lui Dumnezeu". "Osana întru cei de sus
lui Dumnezeu" au zis oamenii la intrarea în Ierusalim a Domnului Hristos.
Pomenim joia sfintelor patimi, adică Cina ce de Taină, pomenim Jertfa
Mântuitorului nostru Iisus Hristos de pe Cruce, pătimirea Lui pentru noi,
pomenim înmormântarea Lui de către Iosif şi Nicodim. Aşa mi-e de
drag Sfântul Iosif din Arimateea, care L-a cinstit pe Domnul Hristos într-o
vreme când mulţi Îl necinsteau. L-au condamnat, L-au răstignit,
şi el a fost dintre cinstitorii Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Apostolii s-au retras şi el a avut îndrăzneală, spune Sfântul Evanghelist
Marcu, s-a dus la Pilat şi a cerut trupul Domnului Hristos, să-l
înmormânteze cu cinste. Şi l-a înmormântat cu cinste, într-un mormânt pe
care I l-a oferit Domnului Hristos chiar Iosif din Arimateea, un mormânt nou în
care nu a mai fost nimeni.
Apoi pomenim Învierea Domnului nostru Iisus Hristos. După
ce ne împărtăşim cu Sfintele Taine, preotul slujitor spune:
"Învierea lui Hristos văzând, să ne închinăm Sfântului
Domnului Iisus, Unuia Celui fără de păcat. Crucii Tale ne
închinăm Hristoase, şi Sfântă Învierea Ta o lăudăm
şi o mărim; că Tu eşti Dumnezeul nostru, pe altul
afară de Tine nu ştim, numele Tău numim. Veniţi toţi
credincioşii să ne închinăm Sfintei Învierii lui Hristos,
că iată a venit prin Cruce bucurie la toată lumea. Totdeauna
binecuvântând pe Domnul, lăudăm Învierea Lui, că răstignire
răbdând pentru noi, cu moartea pe moarte a stricat". Şi de câte
ori pomenim de fapt Învierea Domnului nostru Iisus Hristos în duminici, spunem
şi această alcătuire. La Sfânta Liturghie - să mai
adăugăm ceva şi de la Paşti - zicem:
"Luminează-te, luminează-te, noule Ierusalime, că
mărirea Domnului peste tine-a strălucit. Saltă acum şi te
bucură Sioane, iar tu Curată Născătoare de Dumnezeu,
veseleşte-te întru Învierea Celui Născut al tău". Şi
mai zicem încă o alcătuire de la Sfintele Paşti: "O,
Paştile cele mari şi preasfinţite, Hristoase, o
înţelepciunea şi cuvântul lui Dumnezeu şi puterea, dă-ne
nouă mai adevărat a ne împărtăşi cu Tine în ziua cea
neînserată a împărăţiei Tale". Sunt cuvinte pe care le
rostesc preoţii în gând, în taină cum zicem noi, după ce se
împărtăşesc cu "dumnezeieştile, sfintele,
preacuratele, cinstitele, nemuritoarele şi de viaţă
făcătoarele, înfricoşătoarele lui Hristos Taine", cu
Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos date nouă ca să
intre Domnul Hristos în alcătuirea mădularelor noastre. Aşa
spunem într-o rugăciune pe care o spunem după ce ne
împărtăşim cu Sfintele Taine: "intră în
alcătuirea mădularelor mele, în rărunchi şi-n inimă,
arde spinii tuturor păcatelor mele; curăţeşte-mi sufletul;
sfinţeşte-mi gândurile, întăreşte-mi încheieturile
împreună cu oasele; numărul drept al celor cinci simţuri îl
luminează; peste tot mă pătrunde cu frica Ta; curăţeşte-mă,
spală-mă şi mă îndreptează,
înţelepţeşte-mă, îmbunătăţeşte-mă
şi mă luminează; arată-mă sălaş numai
Duhului Sfânt şi să nu mai fiu sălaş păcatului, ci
Ţie casă prin intrarea Împărtăşirii". Şi
acum urmează ceva ce e deosebit de frumos: "Ca de foc să
fugă de mine tot lucrul rău, toată patima". Nu ne
bazăm numai pe puterile noastre, ci aducem rugători pentru acesta:
"Rugători aduc Ţie pe Înaintemergătorul, pe Sfinţii
Apostoli, pe mai marii cetelor puterilor cereşti şi împreună cu
aceştia şi pe Preacinstita şi Preacurata Maica Ta, ale
căror rugăciuni primindu-le Hristoase al meu, pe mine, slujitorul
Tău, fiu al luminii mă fă".
Asta-i Filocalia cea trăită, asta-i Filocalia tuturor,
sfintele slujbe care ne angajează mai mult decât o Filocalie care trebuie
studiată, pe care nu avem vreme să o citim măcar odată
şi pe care nu o găsim şi pe care o înţelegem greu, şi
care e mai mult pentru o elită de gânditori duhovniceşti, iar
sfintele slujbe sunt pentru noi toţi. Şi Filocalia aceasta, care este
o altă Filocalie, sau care este Filocalia pentru toţi, ne pune în
legătură şi cu Maica Domnului, pentru că la Sfânta
Liturghie de pildă - făcând abstracţie că la sfintele
slujbe în general e pomenită Maica Domnului -, după ce se spun
cuvintele "Pe Tine Te lăudăm, pe Tine bine Te cuvântăm,
Ţie Îţi mulţumim Doamne, şi ne rugăm Ţie,
Dumnezeului nostru", ca şi când ar vrea slujitorul sfinţit
să ne aducă aminte să nu uităm de Maica Domnului, se spun
cuvintele: "Mai ales pentru Preasfânta, curata, preabinecuvântata,
mărita stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoarea
şi pururea Fecioara Maria", iar credincioşii izbucnesc din
sufletele lor alcătuirea "Cuvine-se cu adevărat să te
fericim pe tine, Născătoare de Dumnezeu, cea pururea fericită
şi prea nevinovată, şi Maica Dumnezeului nostru. Ceea ce eşti
mai cinstită decât Heruvimii, şi mai mărită fără
de asemănare decât Serafimii, care fără stricăciune, pe
Dumnezeu Cuvântul ai născut, pe tine cea cu adevărat
Născătoare de Dumnezeu, te mărim". Sau, la Liturghia
Sfântului Vasile cel Mare: "De tine se bucură, ceea ce eşti
plină de dar, toată făptura, soborul îngeresc şi neamul
omenesc. Ceea ce eşti biserică sfinţită şi rai
cuvântător, lauda fecioriei din care Dumnezeu S-a întrupat şi prunc
S-a făcut Cel ce este mai înainte de veci. Că braţul tău
scaun l-a făcut şi pântecele tău mai desfătat decât
cerurile l-a lucrat; de tine se bucură, ceea ce eşti plină de
dar, toată făptura, mărire ţie". Şi
bineînţeles şi alte alcătuiri de felul acesta, care pun în
evidenţă pe Maica Domnului, pentru că Biserica noastră este
o Biserică cinstitoare a Maicii Domnului, Biserica noastră este o
Biserică reprezentată în cer de Maica Domnului care este
înălţată şi cu sufletul şi cu trupul la cer, după
cum mărturisim când spunem "Pe Născătoarea de Dumnezeu cea
întru rugăciuni neadormită şi întru folosinţă
nădejdea cea neschimbată, mormântul şi moartea n-au
ţinut-o". Să ştiţi că Domnul Hristos a respectat
smerenia Maicii Domnului până la aşa măsură că Maica
Domnului a murit aşa cum mor toţi oamenii, a murit întru smerenie
şi a fost înmormântată, şi din mormânt, credem noi, a fost
înviată şi scoasă şi ridicată la cer: "mormântul
şi moartea n-au ţinut-o, căci ca pe Maica Vieţii, la
viaţă a mutat-o Cel ce S-a sălăşluit în pântecele ei
cel pururea fecioresc".
Astfel de cuvinte împodobesc mintea credincioşilor care iau
parte la sfintele slujbe, care preţuiesc sfintele slujbe, care slujesc
la sfintele slujbe. Vă rog să reţineţi lucrul acesta:
toţi credincioşii trebuie să slujească la sfintele slujbe.
Nu ne ducem la spectacol când mergem la biserică. Nu slujesc la
biserică numai preoţii, nu slujesc la biserică numai diaconii,
nu slujesc la biserică numai cântăreţii, preoţii, diaconii,
ci toţi credincioşii trebuie să slujească la biserică.
Pentru toţi sunt îndemnurile la rugăciune, pentru toţi sunt
îndemnurile la preamărirea lui Dumnezeu.
Stimaţi ascultători, adevărul este că
dacă gândim sfintele slujbe ca pe o Filocalie, învăţăm din
sfintele slujbe cum să ne curăţim, cum să ne luminăm
şi cum să ne desăvârşim, nu numai din texte, ci mai ales
din textele trăite la sfintele slujbe. Acesta-i vuietul Duhului,
adică vuietul Duhului ca să fie vuiet trebuie să fie întrupat nu
numai în gândurile noastre, ci şi în cuvintele noastre, în toată
fiinţa noastră să revărsăm gândurile Duhului prin
puterile trupului, prin puterile sufletului şi ale trupului, şi
atunci ne angajăm la o trăire filocalică, care oricum e mai la
îndemână pentru fiecare dintre noi decât Filocalia cea pe care o
ţinem în raftul din bibliotecă. Eu vă pun la inimă
lucrurile acestea, deocamdată aşa cum le-am prezentat, şi
aş vrea să fie aceasta mai mult o sugestie, pentru a înţelege
sfintele slujbe în eficienţa lor, în efectele lor, în lucrarea lor, ca un
vuiet al duhului la care participăm şi noi ca să vuiască
şi mai tare, cu şi mai multă putere, Duhul Sfânt întru
preamărirea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, pentru preamărirea
lui Dumnezeu-Tatăl, pentru preamărirea lui Dumnezeu-Fiul, pentru
preamărirea lui Dumnezeu-Duhul Sfânt, întru cinstirea Maicii Domnului,
întru cinstirea sfinţilor şi într-o viaţă care să ne
recomande pe noi ca unii care gândim şi trăim filocalic. Dumnezeu
să ne ajute la toţi. Vă mulţumesc.
Vorbiţi-ne despre Treimea divină.
Sfânta Treime este Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh,
Dumnezeu unul în fiinţă şi întreit în persoană, este o
taină pe care nu o înţelegem, pe care o primim prin credinţă
şi nu o înţelegem. Cuvântul "treime" nu se
găseşte în Sfânta Scriptură, în Sfânta Evanghelie, dar se
găseşte în slujbele Bisericii noastre, de exemplu Sfânta Treime este
pomenită în Sfânta Liturghie de cinci ori, ca Sfântă Treime sau ca
Treime: "Unul fiind din Sfânta Treime, împreună mărit cu
Tatăl şi cu Duhul Sfânt", "Noi, care pe Heruvimi cu
taină închipuim, şi făcătoarei de viaţă Treimi
întreit sfântă cântare aducem, toată grija cea lumească de la
noi să o lepădăm, ca pe Împăratul tuturor să-L primim,
pe Cel în chip nevăzut înconjurat de cetele îngereşti", "Pe
Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Treimea cea de o fiinţă
şi nedespărţită", "Cu vrednicie şi cu
dreptate este a ne închina Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh,
Treimei celei de-o fiinţă şi nedespărţită",
"Văzut-am lumina cea adevărată, luat-am duhul cel ceresc,
aflat-am credinţa cea adevărată, nedespărţitei Sfintei
Treimi închinându-ne". Sunt cuvinte în care la Sfânta Liturghie e
pomenită Sfânta Treime. Nu a putut nimenea şi nu va putea nimenea
niciodată să dezlege taina Sfintei Treimi, pentru că tainele
rămân taine, le şi cunoaştem şi ne rămân şi
necunoscute. Ne plecăm cu smerenie în faţa adevărurilor de
credinţă de felul acesta, gândiţi-vă de pildă că
într-o alcătuire de la sărbătoarea Naşterii Domnului nostru
Iisus Hristos se spune "taina nu suferă ispitire", deci taina
rămâne taină. Aşa încât şi taina Sfintei Treimi rămâne
pentru noi o taină a credinţei noastre în faţa căreia ne plecăm.
Taina Sfintei Treimi este prezentată în slujbele noastre ca întrupări
ale tradiţiei de gândire bisericească, iar Sfânta Scriptură este
începutul Tradiţiei bisericeşti. De altfel a fost o vreme când Sfânta
Scriptură nu era şi în care totuşi Evanghelia se propovăduia.
După ce s-a scris Evanghelia, cele patru înfăţişări de
la Matei, Marcu, Luca şi Ioan, după ce s-au scris cărţile
Sfinţilor Apostoli pe care le avem în Noul Testament, Noul Testament a
devenit un monument al Tradiţiei bisericeşti numit Sfânta Scriptură,
pe care după aceea părinţii cei duhovniceşti l-au continuat
prin scrierile lor, prin Filocalia de exemplu. Filocalia este o parte din
Tradiţia bisericească, din gândirea Bisericii de-a lungul veacurilor.
Cinstirea sfinţilor nu ştirbeşte cinstirea lui
Dumnezeu?
Nu, nu ştirbeşte şi nu împuţinează,
pentru că Domnul Hristos a spus "Cel ce vă primeşte pe voi
pe Mine Mă primeşte şi cel ce se leapădă de voi de
Mine se leapădă" (Luca 10, 16), ceea ce înseamnă că
Domnul Hristos vrea ca să-i cinstim şi pe cei care sunt ai Lui. Noi
nu-L întâlnim în Sfânta Evanghelie pe Domnul Hristos singur decât atunci când
Se retrăgea pentru rugăciune. În rest totdeauna a fost cu cineva,
şi cei cu care a fost Domnul Hristos sunt vrednici de cinstire şi
aşa toţi sfinţii lui Dumnezeu, pentru că nu
împuţinează, nu are cum să împuţineze cinstirea
Mântuitorului nostru Iisus Hristos faptul că cinsteşti pe cei ce tot
lui Hristos I-au slujit şi tot la Hristos duc. Biserica noastră nu
cinsteşte numai pe sfinţii lui Dumnezeu, ci cinsteşte şi pe
oamenii credincioşi, pe credincioşii care sunt în Biserică.
Aţi băgat de seamă că preotul când tămâiază,
tămâiază mai întâi altarul, ca locul cel mai înalt în biserică,
după aceea icoanele Mântuitorului, a Maicii Domnului, icoanele sfinţilor
şi după aceea şi pe credincioşi, ca unii care sunt vrednici
de cinstire fiind în Biserica lui Dumnezeu, fiind în legătură cu
Domnul Hristos, fiind în legătură cu Maica Domnului şi cu
sfinţii lui Dumnezeu.
Există mântuire în afară de Biserică?
Sfântul Ciprian spune că în afară de Biserică nu
există mântuire, numai că niciodată nu s-a precizat sută la
sută până unde ţine Biserica, care sunt marginile Bisericii.
Părintele Stăniloae vorbeşte despre Biserică deplină,
numind Biserica Ortodoxă, şi despre biserici nedepline. Dumnezeu
ştie câţi va mântui dintre cei din Biserică şi câţi va
mântui din cei care sunt, să zicem aşa, în bisericile nedepline.
Personal cred că Dumnezeu va mântui mult mai mulţi oameni decât
credem noi că se mântuiesc.
Dacă în zi de post ni se oferă ceva care nu este de
post, să acceptăm sau să refuzăm?
Dacă vrem să postim şi postim de fapt, putem
să spunem foarte simplu că am vrea ceva de post dacă s-ar putea,
sau dacă nu, refuzăm, dacă-i vorba aşa de o simplă
prăjitură sau o ciocolată, putem să o refuzăm
politicos, spunând că postim. Adică să nu-şi închipuie
cineva că-i greşit să spună că posteşte. E
greşit să te lauzi cu postul, dar să spui că posteşti
când se posteşte nu-i nici o laudă, pentru că ar trebui să
postească şi aceia care-ţi oferă mâncare care nu-i de post.
În cadrul Sfintei Liturghii preotul spune în taină unele
rugăciuni. Nu credeţi că ar fi bine ca acestea să fie
auzite şi de credincioşi?
În unele locuri se citesc şi cu voce tare, Biserica
noastră are însă rânduiala să se citească în taină.
Cred că lucrul acesta l-ar putea face foarte bine preoţii primind
şi o binecuvântare de la Ierarhii lor, ca să poată să le
citească cu glas tare, pentru că ele de fapt sunt ziditoare de
suflet. De exemplu, pe Î. P. S. Serafim l-am auzit de mai multe ori, şi la
noi la mănăstire şi în alte părţi unde am slujit cu
el, citindu-le cu glas tare. Era Arhiereu şi el "drept
învaţă cuvântul adevărului", aşa încât nu am avut nici
o îndoială despre treaba aceasta.
Credeţi că această generaţie
tânără va reînvia viaţa creştină de odinioară?
Dacă ar fi numai atât, să te aduni într-o sală,
cred că da. Numai că să ştiţi că de la zis
până la făcut e cale lungă. Părintele Arsenie avea o
vorbă, că "Cea mai lungă cale e calea care duce de la
urechi la inimă". Şi mama mea, Dumnezeu s-o odihnească,
venea câteodată pe la mine şi ziceam: Mamă, numai dumneata
singură ai venit? "Da numa?, că o mai zis unele şi altele
dintre femeile de la noi că vin, da? când să plecăm n-o mai
venit nici una". Zic: Ştii cât e de departe de la zis până la
făcut? Cât e de la noi din sat până la mănăstire. Aşa
e şi cu chestiunea aceasta, ne întâlnim, ne auzim, e frumos, însă e
greu de împlinit. Când se face cineva călugăr i se spune că bun
lucru a ales, numai de-l va şi împlini. Că "lucrurile cele bune
cu osteneală se câştigă şi cu greutate se împlinesc".
Domnul nostru Iisus Hristos spune că "Cel ce vrea să vină
după Mine să se lepede de sine, se-şi ia crucea şi
să-Mi urmeze Mie" (Matei 16, 24), crucea fiind efortul necesar de a
te depăşi pe tine însuţi. Dacă ne angajăm în felul
acesta, e nădejde de reînviere. Dacă nu ne angajăm în felul
acesta, atunci ne-am întâlnit, ne-am bucurat, ne ţinem minte. E frumos
şi asta, dar nu-i destul.
Unii iubesc dreptatea din legea Vechiului Testament şi spun
că trebuie ţinută sâmbăta ca zi de odihnă. Ce
părere aveţi despre aceasta?
Nu-i putem lămuri, putem doar să le dăm
nişte indicaţii în legătură cu scrierile Sfântului Maxim
Mărturisitorul din Filocalie volumul II, "Capetele gnostice",
unde se vorbeşte despre sâmbătă şi sâmbetele sâmbetelor
şi despre tăierea împrejur şi despre tăierea tăierii
împrejur, sunt nişte aprecieri în legătură cu superioritatea
creştinismului. Noi de altfel ne ţinem de învăţătura
Bisericii, nu ne ţinem de altceva. Dacă ne lăsăm
conduşi de învăţătura Bisericii, învăţătura
Bisericii fiind norma credinţei noastre, nu avem nici un fel de probleme.
Adică nu ne gândim că s-ar putea întâmpla să nu fie bine.
Însă ei se orientează după texte literare din Scriptură,
întreabă totdeauna unde se scrie în Sfânta Scriptură că trebuie
schimbată sâmbăta cu duminica, ori aşa ceva noi nu găsim,
decât aşa, nişte referiri. Şi atunci nu putem să găsim
nişte argumente atât de puternice încât să-i convingem şi pe cei
care nu au convingerile noastre. Pe noi ne interesează să ne mergem
calea, şi dăm slavă lui Dumnezeu că suntem în Biserica cea
adevărată, care ne dă şi învăţătura
sfântă, ne dă şi ajutor ca să împlinim cele bune. Pentru
noi e foarte bine aşa cum este, de pildă sunt deosebit de mulţumit
să aud la slujbă şi să spun la slujbă, cu cântare,
cuvinte ca acestea, în ziua duminicii: "Preabinecuvântată eşti
Născătoare de Dumnezeu Fecioară, că prin Cel ce S-a
întrupat din tine iadul s-a robit, Adam s-a chemat, blestemul s-a pierdut, Eva
s-a mântuit, moartea s-a omorât şi noi am înviat. Pentru aceasta cântând
strigăm: bine eşti cuvântat Hristoase Dumnezeul nostru, cel ce bine
ai voit aşa, mărire Ţie". Sunt nişte rânduieli care au
intrat în componenţa existenţei noastre şi din care nu ne mai
poate clinti nimenea. Şi trăirea noastră este argumentul cel mai
puternic pentru noi, şi eventual poate să fie o argumentare şi
pentru alţii.
Ce e mai presus, Taina sau Ierurgia? Cununia este o Taină,
pe când călugăria este o Ierurgie.
Nu se pune problema din punct de vedere al intrării
într-una sau în alta. Taina cununiei este o Taină, una din cele şapte
Taine, poate că şi călugăria ar putea fi socotită
într-un fel la Taine. Numai că Biserica noastră socoteşte
intrarea în călugărie Ierurgie. Însă ca viaţă, ca stil
de viaţă, totdeauna Biserica a preţuit călugăria mai
presus de viaţa de familie. Chiar dacă nu detestă şi nu
contestă viaţa de familie, socoteşte că întâi sunt
călugării şi după aceea sunt ceilalţi. Noi nu ne
socotim mai buni decât alţii, ne silim să ne îndeplinim datoriile,
pentru că nu putem să ne comparăm cu alţii. Pentru unii
calea lor e căsătoria, pentru alţii calea lor e
călugăria, aşa încât până la urmă Dumnezeu ştie
cum vom fi primiţi unii sau alţii înaintea lui Dumnezeu. Ceea ce
mă nemulţumeşte pe mine personal este că mulţi dintre
călugări nu au virtuţi sociale şi că nu se
realizează în călugărie virtuţile sociale cum se
realizează în viaţa de familie. În viaţa de familie este o
participare între membrii familiei, părinţi, copii, soţi, unul
faţă de altul, e o integrare, să zicem aşa, un fel de
participare până la integrare. În Sfânta Evanghelie Domnul Hristos are
cuvântul că "cei doi vor fi un trup" (Matei 19, 5), aşa
încât, cum în trup există doi ochi şi o singură vedere,
două urechi şi un singur auz, două nări şi un singur
miros, două mâini şi o singură lucrare, două picioare
şi un singur mers, totul se realizează în unitate, sau ar trebui
realizat în unitate. Apoi fericirea, fericirea fiecare şi-o lucrează
prin fericirea celuilalt, îl fericeşti pe cel de lângă tine ca
să fii tu fericit. Sunt nişte lucruri care în călugărie de
multe ori nu se pot realiza şi de fapt nu se realizează, pentru
că există o tendinţă de însingurare şi de
singularizare. Aşa este în general, aşa se prezintă lucrurile,
şi atunci până la urmă numai Dumnezeu ştie cine şi cum
va fi primit călugăr fiind, sau cum va fi primit din viaţa de
familie. Sunt şi ridicări şi căderi şi în viaţa
de familie şi în viaţa călugărească.
Este păcat să-ţi schimbi mereu duhovnicul?
În general e bine să te ţii de unul, că dacă
sunt mai mulţi te încurcă. Să treci de la unul, să zici
că nu te înţelege şi te duci la altul şi te înţelege
într-alt fel şi ajungi la alte necazuri. Cel mai bine este să te
ţii cât poţi de unul, dar eu de exemplu, dacă l-am pus pe unul
pe direcţie bună, nu mai zic să se spovedească numai la mine,
pentru că eu sunt departe. Zic: de acum încolo te poţi spovedi la
orice preot duhovnic şi Dumnezeu să-şi ajute să te
spovedeşti mai des, să te împărtăşeşti mai des,
şi nădejde la mila lui Dumnezeu, când e omul pus pe o direcţie
bună. La început îl ţii numai tu, ca să nu-l încurce altul.
Daţi un canon pentru pierderea fecioriei.
Adică cum să dau un canon, eu personal dacă dau
canon? Eu personal, sau ce învaţă Biserica în chestiunea aceasta?
Personal.
Dragă, mai întâi de toate canonul e necazul care vine după
asta şi frământarea de conştiinţă. Eu personal nu prea
scormonesc prin subteranele oamenilor, dar bineînţeles dacă omul
mărturiseşte, îi dau canon pentru păcate de felul acesta doi ani
de zile oprire de la Sfânta Împărtăşanie. Asta nu înseamnă
că neapărat trebuie să treacă doi ani. Sfântul Ioan
Gură de Aur are un cuvânt în comentarul la Epistola II către
Corinteni în care spune: "Pe mine nu mă interesează anii, ci
mă interesează vindecarea. Dacă s-a vindecat, de ce să mai
aşteptăm să treacă anii, şi dacă nu s-a vindecat,
ce folos că au trecut anii?" Trebuie să găsim modalitatea
să vedem în ce măsură omul se încadrează în împlinirea
datoriilor pe care le are el în faţa lui Dumnezeu. Pentru că să
ştiţi că păcatele nu trebuie categorisite după un
şablon, ci trebuie categorisite după felul în care se raportează
oamenii cu păcat la un lucru. De pildă, la mine a venit cândva un
cetăţean din părţile Făgăraşului, şi
zice către mine: "Părinte, eu am un păcat mare, mare de
tot". Şi eu când am auzit aşa, am zis: bine, dar ai putea
totuşi să-l spui? Şi a spus: "Da părinte, că îl
ştie tot satul". Şi să ştiţi că a fost ceva
grav, într-adevăr grav: "Părinte, eu am omorât pe un fiu al meu".
Într-o împrejurare în care el de fapt nu a dorit să omoare. S-a bătut
cu soţia lui, copilul a intrat între ei - nici nu am mai întrebat: şi
cum l-ai lovit? -, l-a lovit şi a murit. Şi a făcut omul
nouă ani de închisoare. Şi m-am gândit: a făcut nouă ani de
închisoare, ce să-i mai dau eu încă nouă ani sau nu ştiu
ce? Mai ales că nu a vrut. Zic către el - în gândul meu am zis: îl
las să se împărtăşească, am zis eu în gând dar nu i-am
spus nimic -: la biserică mergi? Zice: "Nu, părinte".
Şi asta o ştie tot satul, probabil. Te rogi dimineaţa şi
seara? "Nu mă prea rog". Posteşti? "Nu!" Şi
am zis: acestea care le faci tu acum sunt mai mari decât acela care l-ai
făcut, că acela l-ai făcut într-o clipă, dar acestea le
faci, uite, zi de zi. Aşa că lucrurile nu pot fi gândite numai
aşa, că acesta-i păcatul cel mai mare. Păcatul cel mai mare
e păcatul care-l faci, dacă-i vorba, păcatul în care eşti.
Vorbiţi-ne despre trezvie.
Trezvia este ceea ce se numeşte priveghere, adică
luare-aminte, asta-i trezvia. O stare în care nu eşti somnolent, în care
ştii ce se întâmplă cu tine, ştii ce se întâmplă în jurul
tău, e faptul de a fi treaz, sufleteşte treaz. Adică nu
înseamnă să nu dormi ca să fii treaz, că dacă nu
dormi, apăi nu eşti treaz nici când nu dormi. E vorba de a avea
măsura aceasta de a cunoaşte, de a ştii ce se întâmplă, de
a înţelege ceva. Asta-i trezvia, starea de om treaz.
Cum putem să ţinem post mâncând la cantină?
Poate vă faceţi voi de post, important este să
fii hotărât pentru post, că până la urmă tot poţi
posti. Să ştiţi că la capitolul post sunt cel mai elastic.
De ce? Pentru că şi eu am trăit între oameni care nu au postit
şi nici eu nu postesc de când mă ştiu. Postesc de când sunt la
mănăstire, postesc întins, aşa, dar nu un post riguros, un post
moderat, un post pe care l-aş putea duce şi când nu-i post,
dacă-i vorba. Cei care mănâncă la cantină nu pot să
renunţe de fiecare dată la mâncarea de la cantină, şi
atunci eu zic aşa, că dacă mănâncă totuşi şi
de la ei, atunci în zi de post să mănânce de post. Şi dacă
ajung în situaţia de a putea mânca de post, unde pot mânca de post să
mănânce de post. Adică să-şi dovedească dorinţa
de a posti. Sau să facă altceva, de exemplu să
înmulţească rugăciunea. În Filocalie, parcă la Talasie
Libianul, este un cuvânt care zice că "Domnul Hristos s spus
<<Dacă vă vor prigoni într-o cetate, mergeţi în
cealaltă>>". Şi asta ar însemna că dacă nu
poţi să rămâi în cetatea postului, să intri în cetatea
rugăciunii. Adică să-ţi găseşti ceva de
făcut din care reiese că tu de fapt nu vrei să fii
călcător de rânduială, pentru că postul totuşi nu e o
poruncă, ci e o rânduială. Nu vrei să fii călcător de
rânduială, eşti disciplinat, ai vrea să faci mai mult, dar
deocamdată la puterile tale nu se poate mai mult, şi atunci faci
altceva, citeşti un Paraclis, sau zici "Doamne Iisuse" un sfert
de oră, faci ceva aşa ca să-ţi dovedeşti tu ţie
că ai vrea să faci şi în chestiunea pe care nu o faci, nu o
poţi face.
Este bine să îngenunchem în biserică duminica?
Faci şi tu ce fac toţi ceilalţi. Dragă,
care-i situaţia? Să ştiţi că de fapt duminica nu se
îngenunchează, după rânduiala Bisericii. Apăi sunt unii oameni
care dacă n-ar îngenunchea duminica n-ar mai îngenunchea niciodată.
Aşa că eu m-am pomenit într-un context de existenţă în care
îngenuncheam totdeauna duminica, aşa cum îngenunchem în celelalte zile, în
zilele obişnuite, la Sfânta Evanghelie, la ieşirea cu Cinstitele
Daruri şi la "Pe Tine Te lăudăm". Numai la Teologie am
aflat că duminica nu se îngenunchează şi aşa mai departe. E
o chestiune în care te orientezi şi după ceilalţi. Adică
dacă se obişnuieşte să se îngenuncheze, nu te ţii tu
că tu eşti acela care ştii şi îi mai înveţi şi pe
alţii. Îngenunchezi şi tu acolo, că nu ţi se întâmplă
nimic, şi după aceea când te duci la tine acasă, dacă
ştii că nu se îngenunchează nu îngenunchezi, şi
Doamne-ajută!
Vă rugăm să explicaţi versetul
"Căci tot celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel
ce n-are şi ce are i se va lua" .
Celui ce are cunoştinţă i se va da făptuire,
celui ce are făptuire i se va da cunoştinţă şi va
progresa aşa înainte. Celui ce are numai părerea că are ceva, va
ajunge în situaţia de a pierde şi părerea, pentru că
îşi va da seama că nu are.
Există soartă? Prin rugăciuni se poate schimba
soarta omului?
Prin părţile noastre, când eram eu pe acasă,
ziceau oamenii să "soarta-i ca moartea", adică nu o
poţi înlătura, nu o poţi ocoli. Eu cred că există
totuşi un cadru. Nu se poate nega faptul că noi venim în lumea
aceasta într-un anumit cadru, într-un anumit context existenţial care nu
poate fi indiferent. De exemplu eu în situaţia mea specială, nu se poate
zice că lucrul acesta este o chestiune care putea să o evite cineva,
nici eu nici alţii. Şi atunci, iată e un fel de soartă,
adică un cadru, un făgaş pe care trebuie să merg şi în
care trebuie să mă dezvolt, altfel decât se dezvoltă cei care au
altă situaţie. După aceea faptul că am venit într-o
anumită familie, familie de ţărani, este totuşi un cadru
dat. Cadrul acesta e într-un fel fix, dar în cadrul acesta fiecare din noi ne
lucrăm înaintarea, progresul duhovnicesc, şi aceasta nu mai depinde
de cadru, ci depinde şi de ceea ce putem face noi în cadrul dat, care
totuşi este un dat. Şi totuşi rămâne cum zic oamenii:
"soarta-i ca moartea".
Ce să facem pentru a înainta în iubirea duhovnicească?
"Trebuie să ne curăţim simţirile ca
să-L vedem pe Hristos". Să ne despovărăm de ceea ce
stă împotriva iubirii. Sfântul Maxim Mărturisitorul, v-am spus ieri,
are cuvântul că "dragostea e născută de
nepătimire". Pe măsura curăţirii de patimi înaintăm
şi în iubire.
Pe omul căzut îl părăseşte Dumnezeu?
Sfântul Serafim de Sarov spune că Duhul Sfânt nu Se retrage
cu totul de la om decât la moarte, în cazul în care sufletul nu merge la bine.
Până trăieşte omul e nădejde de bine, în sensul că
Duhul Sfânt îl poate ajuta la pocăinţă. Posibilitatea de
pocăinţă este şi prin Duhul Sfânt. Mai de aproape nu
ştim noi cât e de prezent, cum e de lucrător şi aşa mai
departe. Important este să fim oameni vrednici de Duhul Sfânt şi vom
avea pe Duhul Sfânt. Şi să nu uităm de vuietul Duhului, slujbele,
de ceea ce înmulţeşte Duhul.
De unde putem şti că Biserica Ortodoxă este
Biserica drept-măritoare?
Putem să ştim de acolo că are vechimea de la
Mântuitorul şi că adevărurile de credinţă ale
Bisericii noastre comparate cu ceea ce cred alţii sunt mai luminate. Nu
pentru că suntem ortodocşi, dar vorbind aşa comparativ, de
pildă dacă e vorba de unii care nu cinstesc pe Maica Domnului şi
noi cinstim pe Maica Domnului, sigur că suntem mai presus de ei. După
aceea faptul că avem Sfintele Taine pe care alţii nu le au, şi
aşa mai departe. Dacă analizăm lucrurile şi cercetăm,
constatăm până la urmă că Biserica noastră este
Biserica autentică în raport cu celelalte.
Cum poate fi tâlcuit cuvântul "De acum nu mai trăiesc
eu, ci Hristos trăieşte în mine"?
E vorba de participarea Sfântului Apostol Pavel la patimile
Domnului nostru Iisus Hristos. El are în vedere şi Botezul ca înmormântare
a omului vechi şi învierea omului nou. El, ca omul răstignit, nu mai
face ceva deosebit în faţa Domnului Hristos, ci Îl lasă pe Domnul
Hristos să lucreze. Poate că aşa s-ar înţelege.
Vă rugăm să ne recitaţi poezia
"Colind" de Vasile Voiculescu.
În coliba-ntunecoasă, |
10 noiembrie
1994