Cine
este Iisus Hristos pentru mine?
Hristos a înviat! Stimaţi ascultători, poate că
pe unii v-a surprins faptul că pentru a doua seară am hotărât
să spun ceva despre raportul meu personal cu Mântuitorul nostru Iisus
Hristos. De fapt lucrul acesta l-am avut în vedere pentru a pune în
evidenţă nu atât ceea ce gândesc eu despre Domnul Hristos, ci pentru
a da o sugestie ca toţi aceia care doresc să aibă o
legătură cu Domnul Hristos să se şi întrebe care este adevărata
legătură a fiecăruia dintre noi cu Mântuitorul.
Credinţa noastră creştină este o
credinţă care ne angajează practic. Noi nu ne informăm
despre Domnul Hristos doar aşa ca să ştim ceva despre El, ci ne
informăm despre Domnul Hristos ca să ne facem o legătură cu
El. În creştinism mântuirea nu se realizează prin puterile omului,
chiar dacă mântuirea este - zicem noi - un proces de înaintare în
viaţa duhovnicească, în primul rând de eliberare de păcat, de
eliberare de neştiinţă şi de necredinţă, este un
proces de înaintare în viaţa duhovnicească nu atât prin puterile
omului, ci mai ales prin intervenţia lui Dumnezeu. Totuşi are şi
omul partea lui de contribuţie. De aceea în termeni teologici se spune
că mântuirea este o faptă teandrică, adică ceva în care se
întâlneşte Theos - Dumnezeu - cu andros - cu bărbatul - cu un om
angajat spre bine. Deci mântuirea este o faptă teandrică, este mai
ales un proces teandric. Când ne gândim la mântuire ne gândim la o parte a
urcuşului duhovnicesc care în general este considerat ca având trei trepte:
mântuirea, desăvârşirea şi îndumnezeirea.
Mântuirea este prima treaptă în înţelesul că este
mai ales partea de eliberare de ceea ce este negativ în om, de ceea ce este
opritor în viaţa omului în calea de înaintare duhovnicească. A mântui
înseamnă a elibera, a scăpa de ceva. Cine vrea să se
mântuiască nu se mântuieşte ca în diferitele concepţii şi
practici străine de creştinism, adică într-o angajare prin
puterile proprii, ci se mântuieşte prin legătura cu Mântuitorul care El
mântuieşte, prin legătura cu Mântuitorul care El ridică, prin
legătura cu Mântuitorul care îl face pe om liber. Aşa încât
neapărat, cine vrea să înainteze în viaţa duhovnicească
trebuie să aibă o legătură cu Mântuitorul. Fără
legătura cu Mântuitorul nu există mântuire, mântuirea se
realizează prin Cel care mântuieşte nu prin cel care se
mântuieşte. Noi ne mântuim, dar ne mântuim pentru că ne
mântuieşte Mântuitorul nostru. Aşa încât neapărat trebuie
să se pună problema aceasta a legăturii cu Mântuitorul, adică
problema raportării noastre la Mântuitorul.
Cel dintâi cuvânt de propovăduire spus de Domnul Hristos,
după mărturia Sfântului Evanghelist Marcu, este cuvântul "S-a
împlinit vremea şi s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu.
Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie" (Marcu 1,
15). Prin cuvântul "Evanghelie" se exprimă
învăţătura cea nouă a creştinismului, cuvântul
"Evanghelie" însemnând în limba noastră românească
"veste bună". Noi am primit cuvântul "Evanghelie" din
propovăduirea creştină şi a rămas în înţelesul
acesta, că Evanghelia este învăţătura creştină cuprinsă
în Evanghelie sau propovăduirea creştină în general, pentru
că Sfântul Apostol Pavel n-a scris o Evanghelie cum a scris Sfântul Matei
sau Sfântul Marcu, Sfântul Luca sau Sfântul Ioan, şi totuşi el se
consideră pe sine şi se prezintă pe sine ca propovăduitor
al Evangheliei. "Credeţi în Evanghelie". Legătura cu
propovăduirea creştină este o legătură de
credinţă şi cine crede în Evanghelie trebuie să creadă
şi în Cel pe care Îl propovăduieşte Evanghelia, adică în
Domnul Hristos. El Însuşi a spus: "De nu veţi crede cine sunt,
în păcatele voastre veţi muri" (Ioan 8, 24), sau în altă
parte avem cuvântul spus de Domnul Hristos: "Aveţi credinţă
în Dumnezeu şi aveţi credinţă în Mine" (Ioan 14, 1).
Iar în Sfânta Evanghelie de la Marcu avem cuvântul spus după Înviere de
Domnul Hristos: "Propovăduiţi Evanghelia la toată
făptura. Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui, iar cel ce nu
va crede se va osândi" (Marcu 16, 16). Cel ce va crede în Evanghelie se va
mântui, cel ce va crede în Hristos se va mântui, iar cel ce nu va crede se va
osândi. Bineînţeles nu e vorba de o credinţă doar în sensul de
adeziune: da, cred şi m-am mântuit. Nu e aşa. Credinţa
angajează la o viaţă nouă şi pe măsura
înaintării în viaţa nouă se realizează şi lichidarea
piedicilor care se împotrivesc urcuşului duhovnicesc.
Mântuirea cuprinsă în Evanghelie - ştiţi că
Domnul Hristos a fost prezentat într-o arătare a unui înger către
dreptul Iosif ca "Cel ce va mântui pe poporul Său de
păcate" (Matei 1, 21) - se realizează prin Mântuitorul, şi
Mântuitorul ne duce tot mai departe în urcuşul duhovnicesc, ne duce de la
mântuire la desăvârşire, la deplinătate, şi prin mântuire
şi deplinătate, prin perfecţiune morală ne duce la
îndumnezeire, în care Dumnezeu Se face prezent în om. Sfântul Apostol Pavel în
Epistola către Galateni are cuvântul "de acum nu mai trăiesc eu,
ci Hristos trăieşte în mine" (Galateni 2, 20). Aşa că
în urcuşul duhovnicesc este o parte în care se vede şi lucrarea
omului, dar este şi o parte în care se vede mai ales lucrarea Mântuitorului,
lucrarea lui Dumnezeu. Şi prin aceasta se realizează ceea ce numesc
părinţii cei duhovniceşti îndumnezeire. Adică o
prezenţă a lui Dumnezeu în care se vede mai mult Dumnezeu decât omul.
În Filocalie de pildă, la Sfântul Maxim Mărturisitorul, se vorbeşte
despre îndumnezeire în înţelesul acesta că de la sâmbăta, de la
lucrarea de odihnă în care omul se odihneşte şi de
lucrările sale spre mântuire, se ajunge la sâmbetele sâmbetelor,
adică se ajunge la prelucrarea de către Dumnezeu a omului.
Am vorbit cândva aici despre urcuşul duhovnicesc şi am
prezentat mai multe posibilităţi de înaintare în viaţa
duhovnicească ca urcuş. Poate vă mai aduceţi aminte de
urcuşul bucuriei, de urcuşul preamăririi lui Dumnezeu prin
rugăciunea "Tatăl nostru", de urcuşul bucuriei prin
treptele Fericirilor, de urcuşul preamăririi lui Dumnezeu prin
rugăciunea "Tatăl nostru" considerată şi ca un
mijloc de înaintare duhovnicească iar treptele sunt luate de la
sfârşit spre început. Apoi despre urcuşul spre iubire, prezentat în
Epistola către Galateni a Sfântului Apostol Pavel la roada Duhului, despre
urcuşul spre iubire aşa cum se prezintă în Epistola către
Coloseni capitolul 3, mai departe despre un alt urcuş duhovnicesc din
Epistola a II-a Sobornicească a Sfântului Apostol Petru şi în
sfârşit am prezentat încă nişte urcuşuri duhovniceşti
de la Sfântul Maxim Mărturisitorul, şi unul pe care l-am formulat eu
personal, cu Teopist, Teodul, Teognost, Teofil, Macarie. Toate lucrurile
acestea eu le-am prezentat odată într-o conferinţă de aici de la
Timişoara. Toate acestea de fapt se realizează prin puterea
Mântuitorului nostru Iisus Hristos cu Care trebuie să avem o relaţie.
Să ştiţi că eu mă raportez la
Mântuitorul nostru Iisus Hristos în primul rând aşa cum am prezentat pe
Mântuitorul în seara trecută când am spus că Mântuitorul nostru este
o persoană în două firi, fire dumnezeiască veşnică,
născută din Tatăl, şi fire omenească cu început în
vreme, născută din Preasfânta Fecioară Maria, trup şi
suflet omenesc unit cu dumnezeirea. La sinoadele ecumenice s-a spus că
firile, cea dumnezeiască şi cea omenească, în deplinătatea
lor sunt unite neîmpărţit şi nedespărţit, neamestecat
şi neschimbat. Cred în Mântuitorul nostru Iisus Hristos aşa cum este
prezentat de sfânta noastră Biserică în Crez şi aşa cum
este prezentat în alcătuirile de la sfintele slujbe. Cred în Mântuitorul
nostru Iisus Hristos aşa cum este prezentat în sărbătoririle
evenimentelor care privesc mântuirea noastră. Cred în Mântuitorul nostru
Iisus Hristos aşa cum ne este prezentat de sfânta Biserică ca
Dumnezeu întrupat în om, adică ca Dumnezeu care S-a făcut şi om.
Şi spuneam ieri seara că în slujbele noastre se pomeneşte
"om nu simplu şi Dumnezeu nu gol" şi Dumnezeu unit cu omul
şi om unit cu Dumnezeu.
Sfânta noastră Biserică ni-L prezintă pe
Mântuitorul nostru Iisus Hristos ca Dumnezeu şi om în anumite
alcătuiri cu o pregnanţă greu de înţeles şi greu de
ajuns de către mintea noastră. Dacă cuvintele Cuvântului lui
Dumnezeu, dacă cuvintele Mântuitorului nostru Iisus Hristos trebuie
să fie primite de noi cu o învrednicire specială, tot aşa,
şi mai mult decât atâta, persoana Mântuitorului nostru Iisus Hristos
trebuie primită cu o învrednicire şi mai mare. Domnul Hristos a spus:
"Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece"
(Matei 24, 35). Asta a spus-o despre cuvântul Său, despre care spune
că "este duh şi este viaţă" (Ioan 6, 63). Sfânta
noastră Biserică, în rânduielile ei de slujbă, ne atrage
atenţia asupra măreţiei Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Adică noi nu trebuie să coborâm pe Domnul Hristos la noi. El Se
coboară şi S-a coborât până la măsurile omului şi
până acolo unde a ajuns omul. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune
că "Dumnezeu S-a făcut om ca să-l facă pe om
dumnezeu" şi că lucrul acesta s-a realizat din pricina iubirii
lui Dumnezeu faţă de om. Noi spunem că Domnul Hristos, Fiul lui
Dumnezeu, ne mântuieşte de păcate, şi că în situaţia
de Mântuitor l-a adus faptul că omul a căzut în păcat. E drept,
dar trebuie să adăugăm şi altceva, şi mai mult
altceva. Omul într-adevăr a ajuns în situaţia de a fi ajutat din
starea lui de păcat. Dar nu păcatul L-a făcut pe Dumnezeu
să Se întrupeze, ci iubirea lui Dumnezeu L-a făcut pe Fiul lui
Dumnezeu să Se facă om ca să-l ridice pe om de acolo de unde se
găsea omul. Deci ceea ce L-a făcut pe Fiul lui Dumnezeu să Se
facă om a fost iubirea lui Dumnezeu, "Dumnezeu este iubire" (I
Ioan 4, 8. 16) se afirmă în Epistola I-a Sobornicească a Sfântului
Ioan Evanghelistul. Iubirea lui Dumnezeu a găsit modalitatea de a se
apropia de om în maximă apropiere, ca să-l ridice pe om de acolo de
unde era. Şi unde era omul? Era în păcat, căzuse în păcat
şi era în iad, ajunsese în iad. Şi atunci Fiul lui Dumnezeu S-a
făcut om ca să-l mântuiască pe om de păcat şi
să-l ridice din iad. "Pogorâtu-Te-ai întru cele mai de jos ale
pământului şi ai sfărâmat încuietorile cele veşnice care
ţineau pe cei legaţi, Hristoase. Şi a treia zi precum Iona din
chit, ai înviat din mormânt" spunem noi la Paşti. Sau "Prăznuim
omorârea morţii, sfărâmarea iadului şi începătura altei
vieţi veşnice; şi săltând, lăudăm pe
Pricinuitorul, pe Cel unul binecuvântat, Dumnezeul părinţilor şi
preamărit". Sau "Păzind peceţile întregi Hristoase, ai
înviat din mormânt, Cel ce nu ai stricat cheile Fecioarei întru a Ta
Naştere şi ne-ai deschis nouă uşile raiului".
Prin urmare Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om, S-a coborât
întru cele mai de jos ale pământului - e o expresie prin care
înţelegem iadul. Ştiţi că Biserica noastră şi
Scriptura în general vorbeşte în limbajul oamenilor către care se
adresează. Şi atunci, pentru că oamenii gândeau că lumea e
alcătuită din trei compartimente etajate cumva, şi anume la
mijloc pământul, sus cerul şi dedesubtul pământului iadul,
Biserica a vorbit în limbajul acesta către oameni. Asta nu înseamnă
că neapărat iadul trebuie să fie undeva în pământ sau sub
pământ. Până la urmă unde-i sub-pământul, dacă omul
ştie că pământul e suspendat în cosmos şi nu are un sus
şi un jos. Se exprimă iadul ca fiind în pământ sau sub
pământ ca să se înţeleagă că nu este amestecat cu
cerul, ci are o poziţie anume a lui.
Când Domnul Hristos S-a pogorât întru cele mai de jos ale
pământului, respectiv El S-a pogorât la iad acolo unde este iadul. Noi nu
considerăm o spaţialitate oarecare a iadului. Şi până la
urmă adevărul este că iadul e acolo unde e omul căzut.
Şi în viaţa aceasta pământească poate avea cineva
stări de iad, şi dacă este cu stări de iad e în iad chiar
trăind în lumea aceasta, în viaţa aceasta pământească. În
Sfânta Scriptură nu este nici un loc în care să se spună că
iadul a fost creat de Dumnezeu, sau de cine a fost creat. Şi totuşi
iadul există. Cine a creat iadul? L-au creat aceia care au fost vrednici
de iad. Mai întâi îngerii cei căzuţi şi după aceea oamenii
cei căzuţi. Fiul lui Dumnezeu S-a dus acolo unde era omul, cât era de
căzut, până acolo S-a coborât Domnul Hristos ca să-l ridice pe
om. Şi noi credem şi spunem şi mărturisim că atunci
când a murit Domnul Hristos pe cruce a fost luat de pe cruce şi
înmormântat în mormânt, a fost pus în mormânt cu trupul, a fost în iad cu
sufletul, cu sufletul îndumnezeit, şi cu dumnezeirea pretutindenea,
şi în rai cu tâlharul şi împreună cu Tatăl şi cu Duhul
Cel ce este necuprins. Aşa gândeşte Biserica iadul, aşa
gândeşte Biserica mântuirea, aşa gândeşte Biserica raiul,
aşa gândeşte Biserica pe Mântuitorul în care credem, aşa ne
raportăm noi cei credincioşi la Mântuitorul.
Şi acum să venim la un cuvânt de la Duminica Tomii în
care Domnul Hristos este prezentat ca Cel ce a fost pipăit de Sfântul
Apostol Toma. Şi zice Biserica aşa: "Cine a păzit mâna
ucenicului nearsă, când s-a apropiat de coasta Domnului cea de foc? Cine
i-a dat ei putere de a putut pipăi osul cel de văpaie, cu
adevărat ceea ce s-a pipăit? Că de n-ar fi dat coasta putere
dreptei celei de lut, cum ar fi putut pipăi patimile cele ce au zguduit
şi cele de sus şi cele de jos? Acest dar lui Toma i s-a dat a o
pipăi pe aceasta şi a striga lui Hristos: Domnul meu şi
Dumnezeul meu!" Să analizăm puţin alcătuirea aceasta.
Alcătuirea începe cu o întrebare: "Cine a păzit mâna ucenicului
- mâna lui Toma - nearsă, când s-a apropiat de coasta Domnului cea de
foc". Cum este coasta Domnului? Coastă de foc. Cum este osul
Domnului? Os de văpaie. Zice mai departe: "cu adevărat ceea ce
s-a pipăit", adică coasta. "Că dacă n-ar fi dat
putere coasta dreptei celei de lut, cum ar fi putut pipăi patimile care au
zguduit şi cele de sus şi cele de jos?". Acest dar, darul de a
pipăi coasta Domnului Hristos, i s-a dat lui Toma "şi a striga
către Domnul Hristos: Domnul meu şi Dumnezeul meu".
Dragi ascultători, e o perspectivă a Bisericii, o
gândire a Bisericii care ni-L înfăţişează pe Domnul Hristos
altfel decât Îl putem înţelege noi fără această
intervenţie a Bisericii care ni-L prezintă pe Domnul Hristos a fi mai
presus de lume, mai presus de om. În Sfânta Evanghelie ni se prezintă
între altele, în trei locuri, Schimbarea la Faţă a Mântuitorului
nostru Iisus Hristos. Despre ea citim şi în Sfânta Evanghelie de la Matei
în capitolul 17, şi în Sfânta Evanghelie de la Marcu în capitolul 9,
şi în Sfânta Evanghelie de la Luca tot în capitolul 9. Şi mai este o
prezentare în Epistola a II-a Sobornicească a Sfântului Apostol Petru,
referire la Schimbarea la Faţă. În legătură cu Schimbarea
la Faţă se spune că a mers Domnul Hristos împreună cu trei
ucenici ai Lui, cu Petru, cu Iacov şi cu Ioan, într-un munte înalt şi
acolo S-a schimbat la faţă înaintea lor, aşa încât faţa Lui
strălucea ca soarele şi hainele Lui erau albe ca lumina, cum un
înălbitor nu poate să înălbească pe lume. Cu acel prilej au
apărut pe muntele Schimbării la Faţă - pe Muntele
Taborului, precizează Biserica noastră - încă două persoane
din Vechiul Testament, Moise şi Ilie. Ucenicii s-au simţit aşa
de bine acolo încât Sfântul Apostol Petru ar fi dorit să nu mai plece de
acolo ci să rămână acolo şi a zis către Domnul Hristos
că dacă Domnul Hristos vrea, el ar face trei colibe: una lui Moise,
una lui Ilie şi una Domnului Hristos. Cu acel prilej un nor luminos i-a
învăluit pe toţi şi s-a auzit din nor un cuvânt: "Acesta
este Fiul Meu Cel iubit întru care am binevoit, pe Acesta să-L
ascultaţi". Ucenicii au căzut cu feţele la pământ, cei
doi din lumea cealaltă au plecat şi a rămas singur Domnul
Hristos cu ucenicii, şi Domnul Hristos le-a spus ucenicilor
"Sculaţi-vă şi nu vă temeţi". Şi ei au
înţeles ceva din măreţia Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Biserica noastră spune: "Schimbatu-Te-ai la faţă în munte
Hristoase Dumnezeule, arătând ucenicilor Tăi mărirea Ta pe cât
li se putea. Strălucească şi nouă,
păcătoşilor, lumina Ta cea pururea fiitoare, pentru
rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, Dătătorule de
lumină, mărire Ţie". Prin lumină s-a arătat ceva
din măreţia lui Dumnezeu, din mărirea lui Dumnezeu, nu cât este
ea ci cât poate omul să priceapă. "Schimbatu-Te-ai la
faţă în munte Hristoase Dumnezeule, arătând ucenicilor Tăi
mărirea Ta pe cât li se putea". Cerem să ni se descopere
şi nouă această mărire şi zicem:
"Strălucească şi nouă păcătoşilor
lumina Ta cea pururea fiitoare". Cerem în ajutor rugăciunile
Născătoarei de Dumnezeu, mai ales că Schimbarea la
Faţă ca sărbătoare fiind în 6 august, totdeauna este în
Postul Sfintei Marii, şi atunci ne gândim şi la Maica Domnului
şi cerem ajutorul de rugăciune al Maicii Domnului:
"Strălucească şi nouă păcătoşilor
lumina Ta cea pururea fiitoare, pentru rugăciunile Născătoarei
de Dumnezeu - şi apoi vorbim cu Domnul Hristos şi zicem -
Dătătorule de lumină mărire Ţie".
Să nu uităm că la Schimbarea la Faţă nu
au fost decât trei ucenici ai Domnului Hristos, trei din cei doisprezece. S-ar
putea socoti cumva că ucenicii Domnului Hristos cei care n-au fost, au
fost cumva nedreptăţiţi? Eu cred că nu. De ce? Pentru
că au fost şi alte schimbări la faţă ale Domnului
Hristos, nu a fost numai o schimbare, numai o transfigurare. Transfigurarea
Domnului Hristos în conştiinţa credincioşilor se realizează
de câte ori credincioşii înţeleg ceva din măreţia lui
Dumnezeu, din măreţia Mântuitorului Hristos. Şi situaţii de
acestea au fost mai multe. Mărturie dau Sfintele Evanghelii. De pildă
când Domnul Hristos a înviat din morţi şi S-a întâlnit cu ucenicii
Săi şi ucenicii s-au încredinţat despre învierea Domnului
Hristos, a fost încă o schimbare la faţă a Mântuitorului,
şi anume Mântuitorul S-a prezentat în faţa ucenicilor Săi ca
viu, sculat din morţi, unul care a biruit moartea, ca Cel ce este mai
presus de lumea aceasta, şi "s-au bucurat ucenicii văzând
că este Domnul" (Ioan 20, 20) şi înţelegând
măreţia Mântuitorului Celui înviat, atâta cât poate să
înţeleagă omul. Sau la Înălţarea Domnului nostru Iisus
Hristos, când au văzut ucenicii că Domnul Hristos S-a
înălţat la cer, au înţeles încă ceva din măreţia
Lui, din dumnezeirea Lui.
La Schimbarea la Faţă este o alcătuire care zice
aşa: "În munte Te-ai schimbat la faţă Hristoase Dumnezeule,
şi pe cât au cuprins ucenicii Tăi mărirea Ta au văzut
că dacă Te vor vedea răstignit, să cunoască Patima Ta
cea de bună voie şi lumii să propovăduiască că Tu
eşti cu adevărat raza Tatălui". Deci cu
cunoştinţa de la Schimbarea la Faţă ucenicii Domnului
Hristos trebuiau să ştie că Cel care S-a răstignit pe cruce
nu e om de rând, ci e om unit cu Dumnezeu, e om şi Dumnezeu, Dumnezeu
şi om. N-au prea înţeles lucrul acesta ucenicii Mântuitorului nostru
Iisus Hristos care s-au depărtat de El, dar scopul Schimbării la
Faţă era acesta, de a fixa măreţia Mântuitorului nostru
Iisus Hristos în conştiinţa ucenicilor până la aşa
măsură încât să-şi dea seama că Cel care e
răstignit pe cruce în neputinţă, de fapt are putere şi doar
S-a smerit pe Sine până la cruce. La Înălţarea Mântuitorului
nostru Iisus Hristos ucenicii au văzut încă o dată
măreţia Mântuitorului nostru Iisus Hristos, fiind şi la
Înălţarea la cer a Mântuitorului nostru Iisus Hristos o altă
schimbare la faţă.
Stimaţi ascultători, din măreţia
Mântuitorului nostru Iisus Hristos, din schimbările Lui la faţă
înţelegem în măsura în care şi noi ne schimbăm la
faţă, şi noi ne transfigurăm. Dacă nu ne
transfigurăm noi înşine nu putem înţelege ceva din
transfigurarea Mântuitorului. La slujba de la sărbătoarea
Schimbării la Faţă este o alcătuire care zice aşa:
"Munte înalt având noi inima curăţită de patimi, să
vedem schimbarea la faţă a lui Hristos care luminează mintea
noastră". Care e condiţia ca Domnul Hristos să Se
transfigureze în noi? Condiţia este să avem în noi un munte în care
Domnul Hristos să poată apărea schimbat la faţă,
transfigurat. Care este de fapt muntele cel înalt din conştiinţa
noastră? Este, spune Biserica, "munte înalt având noi inima
curăţită de patimi", Dumnezeu Se descoperă inimii curăţită
de patimi.
E bine să reţinem lucrul acesta, pentru că sunt
unii, şi mai ales în vremea noastră, care ar vrea să ne
convingă că Dumnezeu Se descoperă unei tehnici, unei
tehnicităţi, unor practici, unor lucruri pe care le face omul ca
să se facă primitor de Dumnezeu. Evanghelia nu spune despre aşa
ceva, Evanghelia spune "fericiţi sunt cei curaţi cu inima,
că aceia vor vedea pe Dumnezeu" (Matei 5, 8). Inimii curate i se
descoperă Dumnezeu, i se descoperă Domnul Hristos cât poate omul
să înţeleagă. Şi numai inimii curate i se descoperă,
altă modalitate de a-L cunoaşte pe Dumnezeu nu există. Tot ceea
ce facem noi în vederea cunoştinţei Mântuitorului are rostul acesta
de a ne curăţi inima. Cine nu are inimă curată acela
proiectează din necurăţia lui asupra Mântuitorului nostru Iisus
Hristos propriile sale necurăţii. Mărturisesc mulţi dintre
credincioşii noştri că la rugăciunile pe care le fac au
imagini necuviincioase, şi că în rugăciunile pe care le fac nu
se întâlnesc cu Domnul Hristos ci se întâlnesc cu propriile lor
necurăţii. De ce se întâmplă aşa ceva? Pentru că rugăciunea
este oglinda sufletului, rugăciunea este măsura la care se
găseşte sufletul. "Nu poate suflet necurat în curată
împărăţie să intre" zice Sfântul Isaac Sirul. Şi
atunci înseamnă că dacă avem mintea necurată nu poate
să primească pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos fără
învăluirile necurăţiei. Domnul Hristos are nevoie de o
inimă curată ca să Se descopere, atât cât poate omul să
înţeleagă din ceea ce este Mântuitorul, aşa încât cel dintâi
lucru pe care trebuie să-l facem este să insistăm pentru
curăţia inimii. Când ajungem la inimă curată ajungem
şi la rugăciune curată şi în rugăciunea curată ne
întâlnim cu Dumnezeu pentru că nu ne mai întâlnim cu necurăţiile
din sufletul nostru. Aşa încât toată grija noastră trebuie
să o avem pentru a ne curăţi sufletul, să ne facem vrednici
de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, "având noi munte înalt inima
curăţită de patimi să vedem schimbarea la faţă a
lui Hristos care luminează mintea noastră".
Stimaţi ascultători, nu se poate să citească
cineva Sfânta Evanghelie cu o inimă curată fără să se
minuneze de Domnul Hristos. Sunt mai multe locuri în Sfânta Evanghelie în care
se spune că oamenii s-au minunat de minunile făcute de Domnul
Hristos. Şi între altele şi-au exprimat minunarea lor, mirarea lor de
Domnul Hristos Făcătorul de minuni. Spunând că aşa ceva
n-au mai văzut, că aşa ceva nu s-a mai întâmplat, s-au minunat
de învăţătura Lui spunând că vorbeşte altfel decât
învăţătorii lor. Toate acestea s-au întâmplat între oameni
pentru că oamenii au simţit ceva din măreţia Mântuitorului
Hristos. În măsura în care ne minunăm de Dumnezeu Îl cunoaştem
pe Dumnezeu. Sfântul Isaac Sirul spune clar: "Încă nu a cunoscut pe
Dumnezeu cel ce nu ce minunează de Dumnezeu". Numai cel ce se
minunează de Dumnezeu a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu e
mai presus de ceea ce putem noi înţelege. Dacă nu ne minunăm
de Dumnezeu înseamnă că încă nu ne-am întâlnit cu Dumnezeu.
Învăţăturile din Sfânta Evanghelie noi le citim uneori cu foarte
multă uşurinţă şi rămânem cu simple
informaţii. În măsura în care omul înaintează în
curăţia inimii, în acea măsură cunoaşte din Sfânta
Evanghelie nişte lucruri care îl fac să înţeleagă că
Evanghelia este mai presus de lumea aceasta, că este cuvânt din cer adus
pe pământ, că Domnul Hristos nu este un om de rând ci este Fiul lui
Dumnezeu care S-a făcut om. Vom da câteva exemple din Sfânta Evanghelie în
care Îl vedem pe Domnul Hristos schimbat la faţă şi pentru
mintea noastră.
În Sfânta Evanghelie de la Luca de pildă, în capitolul al
7-lea, este o istorisire despre ceea ce numim noi femeia
păcătoasă, femeia păcătoasă fiind o femeie
cunoscută pentru păcatele ei într-o cetate în care locuia şi un
fariseu pe nume Simon. Fariseul Simon L-a găzduit pe Domnul Hristos
şi L-a ospătat. Femeia păcătoasă a intrat în casa
fariseului neinvitată de fariseu, s-a aşezat la picioarele
Mântuitorului, a început să-I ude picioarele cu lacrimi, să I le
ungă cu mir, să I le şteargă cu părul capului ei
şi să sărute picioarele Mântuitorului. Fără să
spună vreun cuvânt. Fariseul Simon, stând în faţa Domnului Hristos, a
început să-L judece şi să zică: "Dacă Acesta ar
fi prooroc, ar şti ce fel de femeie este aceasta care se atinge de El
şi nu ar lăsa să se atingă de El". Domnul Hristos a
răspuns gândurilor fariseului şi a zis: "Simone, am ceva
să-ţi spun". "Învăţătorule, spune" a
zis fariseul, gazda Mântuitorului. "Într-o cetate era un cămătar
şi avea doi datornici. Unul era dator cu cinci sute de dinari şi
altul cu cincizeci. Cămătarul i-a iertat pe amândoi. Care dintre ei
îl va iubi mai mult?" Şi fariseul a răspuns: "Cred că
acela căruia i-a iertat mai mult". Şi atunci Domnul Hristos a
făcut o comparaţie între femeia păcătoasă şi
fariseul Simon şi a zis aşa: "Vezi pe această femeie? Am
intrat în casa ta, apă de spălat pe picioare nu mi-ai dat, ea
însă cu lacrimi Mi-a spălat picioarele. Cu untdelemn capul Meu nu
l-ai uns, ea însă cu mir Mi-a uns picioarele. Sărutare nu Mi-ai dat;
ea însă n-a încetat să-mi sărute picioarele". Şi trage
Domnul Hristos o concluzie: "Iartă-i-se ei păcatele cele multe
că mult a iubit. Iar cui se iartă puţin, puţin
iubeşte".
În această împrejurare vedem măreţia
Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Celui care S-a îngrijit de
păcătoşi. Domnul Hristos n-a marginalizat pe nimeni, a primit pe
toţi şi a vrut să-i primească pe toţi, şi
dacă totuşi au fost oameni pe care nu i-a primit, nu i-a primit
pentru că n-au vrut ei să fie primiţi. În special fariseii care
L-au judecat pe Domnul Hristos. Deci Domnul Hristos la care mă raportez eu
este Cel care Se îngrijeşte de păcătoşi, care îi
ridică pe păcătoşi. A stat de vorbă cu vameşii
şi cu fariseii deopotrivă, i-a primit pe vameşi pentru că
vameşii şi-au recunoscut păcatele, nu i-a putut primi pe farisei
pentru că fariseii s-au împotrivit. Domnul Iisus Hristos la care mă raportez
eu şi pe care Îl am în vedere eu, este Mântuitorul care a spus pilda cu
oaia cea pierdută, pilda cu drahma cea pierdută şi pilda cu fiul
risipitor, în care se prezintă adevărul că "bucurie se face
în cer pentru un păcătos care se pocăieşte, mai mult decât
pentru nouă zeci şi nouă de drepţi care nu au
trebuinţă de pocăinţă" (Luca 15, 7).
Se spune că dacă din toată propovăduirea
Domnului nostru Iisus Hristos numai pilda cu fiul risipitor ar fi rămas,
ne-ar fi rămas o Evanghelie întreagă, din care cunoaştem
bunătatea lui Dumnezeu ca Tată. Eu aş numi pilda cu fiul
risipitor mai degrabă pilda cu tatăl primitor. De ce? Pentru că
cel care acţionează mai mult şi mai adevărat este
tatăl care primeşte. Nu ştiu dacă nu am spus şi aici
cândva, că în pilda cu fiul risipitor se spune că atunci când fiul
s-a întors şi şi-a făcut el nişte planuri cum să
zică către tatăl său "Tată, am greşit la cer
şi înaintea ta, nu sunt vrednic să mă numesc fiul
tău", tatăl l-a aşteptat şi când l-a văzut de
departe, a alergat înaintea lui. De ce a alergat? Pentru că avea
inimă de tată. Şi ziceam eu că tatăl, având inimă
de tată, a lucrat cu inima de tată, a alergat înaintea lui, nu a
aşteptat să vadă ce face, nu l-a pus în studiu, nu a stat
să vadă ce zice. De ce? Pentru că nu era cercetător
ştiinţific, nu era psihiatru, nu era psiholog, ci era tată. Un
tată nu poate, dacă are inima de tată, nu poate aştepta, nu
poate să pună în studiu o desfăşurare, ci se angajează
în primire. Asta a făcut tatăl fiului risipitor, asta trebuie să
facem şi noi - dacă îi slujim lui Dumnezeu - tuturor celor care au
trebuinţă de bunătatea noastră.
Stimaţi ascultători, şi mai e ceva frumos,
şi deosebit de frumos, în Sfânta Evanghelie, şi anume spălarea
picioarelor. În Sfânta Evanghelie de la Ioan în capitolul 13 citim că
Domnul Hristos, fiind împreună cu ucenicii Săi la o cină, la
Cina cea de Taină, S-a dezbrăcat de veşmintele Sale, S-a încins
cu un ştergar, a pus apă în vasul de spălat şi a început să
spele picioarele ucenicilor Săi. A spălat picioarele lui Petru, întâi
şi ale altora dintre ucenici. A ajuns la Sfântul Apostol Petru, Sfântul
Apostol Petru se împotrivea pentru că nu ştia ce face Domnul Hristos
- el de fapt din evlavie s-a împotrivit -, nu voia ca
Învăţătorul lui să-i spele picioarele. Iar Domnul Hristos
i-a spus, întâi: "Ceea ce fac Eu acum tu nu înţelegi, dar mai târziu
vei înţelege" şi mai târziu: "Dacă nu te voi
spăla, nu ai parte cu mine". Şi după ce S-a aşezat din
nou la masă le-a spus aşa: "Voi Mă numiţi pe Mine
Învăţătorul şi Domnul şi bine ziceţi, căci
sunt. Deci dacă Eu, Învăţătorul şi Domnul, v-am
spălat vouă picioarele voastre, şi voi sunteţi datori
să vă spălaţi picioarele unii altora", v-am dat vouă
pildă ca şi voi să vă spălaţi picioarele unii
altora.
Stimaţi ascultători, creştinătatea a cam
uitat această poruncă a Mântuitorului nostru Iisus Hristos. În
general o spălare a picioarelor rituală nu se face decât în anumite
mănăstiri, în Joia Mare, joia din săptămâna Sfintelor
Patimi. Unele secte fac spălarea picioarelor înainte de a primi Cina
Domnului. Cred că s-a renunţat la această practică din
motive practice, deşi Domnul Hristos a spus: Eu v-am dat pildă ca
să faceţi şi voi la fel, şi voi sunteţi datori să
vă spălaţi picioarele unii altora. Duhovniceşte trebuie în
orice caz realizat lucrul acesta. Ce înseamnă să speli picioarele?
Înseamnă să-l curăţi pe omul căruia îi speli
picioarele. Să ştiţi că în contextul social în care a
propovăduit Domnul nostru Iisus Hristos era o uzanţă a
spălării picioarelor, nu era ca aici la noi, unde oricare dintre noi,
cred, s-ar simţi rău ca cineva să-i spele picioarele. Acolo
însă gazda în mod obişnuit îi dădea apă celui care venea la
el, sau chiar gazda îi spăla picioarele. Poate ştiţi cuvântul
acela din Epistola I-a a Sfântului Apostol Pavel către Timotei, unde se
spune despre văduve să fie primită acea femeie care a fost
soţia unui singur bărbat, care a împlinit şaizeci de ani, care e
binecunoscută pentru faptele ei bune şi numai dacă şi-a
crescut copii şi dacă a spălat picioarele sfinţilor (I Timotei
5, 10).
Ceea ce aş vrea eu să reţinem în special din
această istorisire a Sfântului Evanghelist Ioan este să vedem că
Domnul Hristos S-a smerit pe Sine şi a cinstit pe ucenicii Săi,
că Mântuitorul nostru Iisus Hristos este - cuvânt pe care nu-l întâlnim
exprimat, eu nu l-am întâlnit niciodată undeva în vreo carte de
duhovnicie, dar e o realitate; dacă Fiul lui Dumnezeu a spălat
picioarele ucenicilor Săi, înseamnă că El este - Dumnezeu
care spală picioarele omului. Atunci şi noi trebuie să fim
oameni care spălăm picioarele semenilor noştri. Nu-i
neapărată trebuinţă să o facem trupeşte, dar în
orice caz duhovniceşte trebuie s-o facem, adică să avem o
intenţionalitate în general în a-i curăţi pe oamenii din jurul
nostru, în a-i ajuta pe oamenii din jurul nostru să devină
curaţi, fiindcă noi avem o tendinţă de denigrare. Ori noi
trebuie să avem o tendinţă de curăţire, de respectare.
Cine nu respectă nu merge pe calea Domnului Hristos.
Există o poruncă a iubirii. Toată lumea ştie
că Domnul Hristos a spus că cea dintâi dintre porunci este
"să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima
ta, din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău", şi a
doua asemenea acesteia, "să iubeşti pe aproapele tău ca pe
tine însuţi" (Matei 22, 37-39). Nimeni nu neagă faptul că
creştinismul este o religie a iubirii şi că porunca iubirii este
cea mai mare dintre porunci. Dar nu toţi se gândesc destul de bine şi
destul de mult asupra faptului că există şi o poruncă a
cinstirii, nu e vorba numai de porunca iubirii ci e vorba şi de o poruncă
a cinstirii. Porunca cinstirii dată de Domnul nostru Iisus Hristos este
dată cu porunca iubirii. Dacă iubirea nu e şi cinstitoare nu e
în rosturile ei. În ceea ce priveşte iubirea aproapelui măsura este
să-l iubeşti ca pe tine însuţi. În ceea ce priveşte
cinstirea aproapelui, e altă măsură, anume Sfântul Apostol Pavel
în Epistola către Filipeni zice "unul pe altul mai de cinste
făcându-l" (Filipeni 2, 3), unul pe altul mai de cinste
făcându-l decât pe sine însuşi. Suntem datori faţă de
aproapele cu o cinstire mai mare decât ne-o dăm nouă înşine.
Coborârea aceasta în faţa omului ca să-i speli picioarele, chiar
şi numai duhovniceşte gândită, înseamnă să-l ridici pe
omul de lângă tine mai presus de tine. În Pateric de pildă se spune
că un părinte pe nume Ilarion cel Mare s-a întâlnit cu Sfântul
Antonie cel Mare. Şi când l-a văzut Sfântul Antonie cel Mare pe
Sfântul Ilarion cel Mare apropiindu-se de el a zis: "Bine ai venit
luceafărule care răsari dimineaţa". La acest salut al
Sfântului Antonie cel Mare, Sfântul Ilarion a răspuns: "Pace
ţie, stâlpule de lumină care luminezi lumea". Stimaţi
ascultători, este ceva dătător de bucurie în ceea ce
priveşte cinstirea, o cinstire reciprocă.
În legătură cu spălarea picioarelor care se face
în vederea curăţirii, în vederea cinstirii, în vederea acoperirii,
vreau să vă pun în atenţie un alt cuvânt din Pateric spus despre
Sfântul Macarie cel Mare în care se spune că Sfântul Macarie cel Mare s-a
făcut "dumnezeu pământesc". Ce s-a făcut Sfântul
Macarie cel Mare? Dumnezeu pământesc. Nici nu-ţi vine să crezi
cum au putut gândi oamenii aşa ceva şi cum au putut exprima aşa
ceva. Explicaţia este următoarea: "Că aşa cum Dumnezeu
acoperă lumea, aşa acoperea şi el păcatele oamenilor, pe
care le vedea ca şi cum nu le-ar fi văzut şi despre care auzea
ca şi când nu ar fi auzit de ele". Toate acestea se realizează
în perspectiva Evangheliei, numai cineva care ştie de spălarea
picioarelor, despre Dumnezeu care spală picioarele omului, numai acela
poate avea o tendinţă de acoperire a răutăţilor, de
nerăspândire a răului, de înmulţire a dragostei, despre care se
spune în Sfânta Scriptură a Noului Testament că "dragostea
acoperă mulţime de păcate" (I Petru 4, 8). Toate
răscolirile de răutăţi sunt împotriva credinţei
noastre adevărate, toate acoperirile pe care le facem noi din iubire
faţă de oameni sunt dătătoare de bucurie în înţelesul
că pe calea aceasta au mers sfinţii. Deci Dumnezeul meu, Mântuitorul
meu Iisus Hristos este Mântuitorul care spală picioarele ucenicilor
Săi, n-am să uit niciodată de lucrul acesta, pentru că în
această perspectivă putem cunoaşte măreţia
Mântuitorului nostru Iisus Hristos care a spus despre Sine că "Fiul
omului n-a venit să I se slujească, ci ca El să slujească
şi să-Şi dea sufletul de răscumpărare" pentru noi
(Matei 20, 28).
Am să aduc în legătură cu acestea şi un fapt
la care ne gândim prea puţin şi prea arareori, şi poate unii
niciodată. Şi anume faptul că la înălţarea la cer,
Domnul Hristos, ca cel din urmă gest aici pe pământ, a arătat un
gest de binecuvântare. Sfântul Evanghelist Luca la sfârşitul Evangheliei
sale, relatând despre Înălţarea la cer a Mântuitorului, spune că
ducându-i pe ucenici spre Betania, "Şi-a ridicat mâinile şi i-a
binecuvântat, şi pe când îi binecuvânta S-a depărtat de ei şi
S-a înălţat la cer". Sfântul Evanghelist Luca ţine să
precizeze, să împlânte în conştiinţa celor care au citit
Evanghelia lui, faptul că Domnul Hristos S-a înălţat la cer
binecuvântând. Dar nu rămâne la atât, ci adaugă: "şi pe
când îi binecuvânta S-a înălţat la cer". Deci dacă privim
la Domnul Hristos care Se înalţă la cer, în conştiinţa
noastră, în imaginaţia noastră, avem conştiinţa
că Domnul Hristos S-a înălţat la cer binecuvântând. Domnul
Hristos care spală picioarele ucenicilor este Acela care
binecuvintează lumea. Toate binecuvântările care se dau în
Biserica noastră prin mijlocire preoţească sunt în prelungirea
binecuvântării de la Înălţarea Domnului Hristos la cer.
Aşa încât cei care iau parte la sfintele slujbe şi mai ales la Sfânta
Liturghie au parte şi de binecuvântări, şi binecuvântările
le dă Domnul Hristos prin mijlocire preoţească. Aşa Îl
văd eu pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos, pe Mântuitorul care
iubeşte, pe Mântuitorul care curăţeşte răul, pe
Mântuitorul care vrea să înmulţească binele, aşa-L privesc
eu pe Mântuitorul ca pe Mântuitorul care binecuvintează. Adică grija
noastră trebuie să fie aceea de a duce o viaţă pe care
să o poată binecuvânta Domnul Hristos, că nu orice fel de
viaţă o poate binecuvânta Domnul Hristos. Binecuvintează o
viaţă întemeiată pe credinţă, o viaţă
întemeiată pe iubire, o viaţă întemeiată pe smerenie, o
viaţă întemeiată pe nădejde, o viaţă
întemeiată pe cinstire. Toate acestea le binecuvintează Domnul
Hristos, iar când nu-i aşa viaţa, n-are cum s-o binecuvinteze.
Pentru a vedea felul cum ar trebui să ne raportăm noi,
vom prezenta două texte din care înţelegem că Domnul Hristos
vrea din partea noastră recunoştinţă unii faţă de
alţii şi faţă de Dumnezeu, din care înţelegem că
Domnul Hristos El Însuşi Şi-a arătat recunoştinţa. E
vorba de istorisirea Sfântului Evanghelist Luca în legătură cu
vindecarea celor zece leproşi (Luca 17, 12-19). Sfântul Evanghelist Luca
spune că cei zece care L-au rugat pe Domnul Hristos să-i vindece au
văzut că s-au vindecat, unul dintre ei - numai unul din zece, am zice
noi matematic 10% - "s-a întors la Domnul Hristos, a căzut la
picioarele Lui şi îi mulţumea". Şi atunci Domnul Hristos a
zis: "Oare nu zece s-au vindecat; ceilalţi nouă unde sunt? Nu
s-a găsit decât acesta să dea mărire lui Dumnezeu?", şi
acesta era de neam străin, era samarinean. Din acest cuvânt al Domnului
Hristos înţelegem că Domnul Hristos este Cel care doreşte ca
oamenii să fie recunoscători, să-şi arate
recunoştinţa.
Cum şi-a arătat Domnul Hristos recunoştinţa?
O femeie cinstitoare a Mântuitorului a turnat peste Mântuitorul mir de mult
preţ, spune Sfântul Evanghelist Marcu (Marcu 14, 3-9), care putea fi
vândut cu mai mult de trei sute de dinari, iar trei sute de dinari însemna
preţul a trei sute de zile de lucru. Cei care discutau fapta femeii, fapta
de cinstire a femeii, au fost corectaţi de Domnul Hristos când Domnul
Hristos a spus: "Pentru ce faceţi supărare femeii? Ea a
făcut ceea ce avea de gând să facă" şi apoi
adaugă ceva dumnezeiesc. Şi zice aşa: "Oriunde se va
propovădui Evanghelia aceasta se va spune şi ce a făcut femeia
aceasta, spre mărturie pentru ea". Domnul Hristos a rânduit ca
oriunde se va propovădui Evanghelia, oriunde se va spune despre Întruparea
Fiului lui Dumnezeu, unde se va spune despre Jertfă, despre Înviere, despre
Înălţare, să se spună şi despre ce a făcut acea
femeie, spre pomenirea ei. Am amintit lucrul acesta pentru că aşa
trebuie să ne gândim noi la Domnul Hristos. Adică să nu citim
Evanghelia ca pe ceva că a fost odată, ci ca pe ceva care este
totdeauna şi ni-L prezintă pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos
aşa cum trebuie să-L gândim şi noi.
M-aş bucura foarte mult dacă luând aminte la cele ce
vi le-am prezentat în seara aceasta, aţi căuta să citiţi
Evanghelia ca să-L cunoaşteţi mai mult pe Domnul Hristos,
să vă raportaţi cu toţii la Domnul Hristos aşa cum
ni-L prezintă Evanghelia, care spune că "Fiul lui Dumnezeu S-a
deşertat pe Sine, chip de rob luând, ascultător făcându-Se
până la moarte şi moarte pe cruce" (Filipeni 2, 6-8) şi
că "Dumnezeu i-a dat Lui nume mai presus de orice nume, ca întru
numele Lui toată limba să mărturisească că Domn este
Iisus Hristos întru mărirea lui Dumnezeu" (Filipeni 2, 9-11). Să
ne gândim la Domnul şi Mântuitorul nostru ca la Dumnezeu adevărat din
Dumnezeu adevărat, ca la om adevărat unit cu Dumnezeu şi
născut din Preasfânta Fecioară Maria. În acest fel va creşte în
conştiinţa noastră tot ce-i în legătură cu Domnul
Hristos, va creşte în măreţia ei Maica Domnului despre care noi
spunem, vorbind cu ea chiar, "Spăimântatu-s-au toate de
dumnezeiască mărirea ta, că tu Fecioară neispitită de
nuntă ai avut în pântece pe Dumnezeu Cel peste toate şi ai
născut fiu pe Cel fără de ani, Cel ce dăruieşte pace
tuturor celor ce te laudă pe tine". Vom înţelege că Maica
Domnului, ca una care L-a purtat în pântecele ei şi în inima ei pe Domnul
nostru Iisus Hristos - şi-L poartă veşnic în inima ei - este mai
presus de minte şi de cuvânt: "Pe tine Maica lui Dumnezeu, ceea ce
eşti mai presus de minte şi de cuvânt, care ai născut
negrăit sub ani pe Cel fără de ani, credincioşii cu un gând
te mărim". "Bucură-te împărăteasă
Maică, mărirea fecioarelor, că toată gura cea limpede bine
grăitoare nu poate a te cânta pe tine; ci se întunecă şi mintea
cea mai presus de lume a cunoaşte naşterea ta".
Toate acestea cresc în faţa noastră în măsura în
care s-a întâmplat ceea ce zice Sfântul Ioan Botezătorul, cuvântul ni s-a
păstrat în Sfânta Evanghelie de la Ioan, "Acela - adică Domnul
nostru Iisus Hristos - trebuie să crească iar eu să mă
micşorez" (Ioan 3, 30). Dacă creşte Mântuitorul nostru
Iisus Hristos în conştiinţa noastră, în gândurile noastre, în
simţurile noastre, dacă "ne curăţim simţirile ca
să vedem pe Hristos strălucind cu neapropiată lumina Învierii
şi bucuraţi-vă zicând, luminaţi să-L auzim cântându-I
cântare de biruinţă" - adică cântarea noastră de
biruinţă este cântare alcătuită, sau măcar
înţeleasă ca o alcătuire a Sfântului Duh - în cazul acesta noi
toate ale Domnului Hristos le vedem în măreţia lor, în atmosfera de
măreţie a Mântuitorului. Gândiţi-vă de pildă la
Sfinţii Apostoli care au fost Apostoli ai Mântuitorului nostru Iisus
Hristos şi pe care noi îi avem la inimă şi în evlavie.
Gândiţi-vă că Crucea Mântuitorului ca altar de jertfă, ca
"faţă a lui Dumnezeu îndreptată către lume", ca
simbol al Jertfei şi al Învierii, primeşte pentru noi o dimensiune
nebănuită şi ne bucurăm ca să fim şi cinstitori
ai Crucii Domnului Hristos. Ne bucurăm să fim cinstitori ai Învierii
Domnului Hristos, ne bucurăm să fim cinstitori a tot ce ţine de
Domnul Hristos, şi atunci şi sărbătorile le
sărbătorim altfel, şi gândurile noastre sunt altfel rânduite în
legătură cu Domnul Hristos. Aşa mă gândesc eu la Domnul
Hristos, aşa mă raportez eu la El, aşa Îl am în vedere şi
aşa doresc să-L aveţi cu toţii.
Există o legătură între
înălţarea Domnului şi ridicarea la cer a Sfântului Ilie?
Există o legătură în sensul acesta că în
Scriptură se spune că Sfântul Ilie s-a înălţat ca la cer,
adică nu că a ajuns în cer, ci undeva într-o sferă care este mai
presus de pământ dar nu este nici cerul din care S-a coborât Domnul
Hristos Fiul lui Dumnezeu. Domnul Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu este
pretutindenea, şi în cer şi pe pământ, nu are un loc anume în
care există şi altul în care nu există. Numai după firea
omenească este într-un anumit loc, după firea dumnezeiască este
pretutindenea, "în mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, în rai cu
tâlharul" zicem noi la o alcătuire de la Sfânta Liturghie, ori cu
dumnezeirea Domnul Hristos este pretutindenea. Şi în sufletele noastre
poate să fie şi este de fapt, de la Botez noi credem că Sfânta
Treime este sălăşluită în sufletul credinciosului.
De ce Domnul Hristos nu a lăsat-o pe Maria Magdalena
să se atingă de El, după Înviere?
Să ştiţi că în chestiunea aceasta am
găsit o singură afirmaţie, şi anume în Filocalia volumul II
în "Capetele gnostice" ale Sfântului Maxim Mărturisitorul, în
comentarul făcut de Părintele Stăniloae. Că pentru Maria
Magdalena Domnul Hristos încă nu era suit la cer. Chiar dacă era înviat,
ea n-a înţeles deplin sau atât cât ar fi trebuit să
înţeleagă, faptul că Domnul Hristos nu-i numai pe pământ ci
şi în cer. Ca şi când ar fi zis Domnul Hristos, spune Părintele
Stăniloae, "pentru tine încă nu M-am suit la cer".
Trebuie femeile să aibă capul acoperit în
biserică?
Să ştiţi că în privinţa aceasta eu
le-am îndemnat totdeauna pe cele care au venit la mine, mai ales pe cele
căsătorite, pentru că la asta se referă în special Sfântul
Apostol Pavel (I Corinteni 11, 10). Mama mea, Dumnezeu s-o odihnească, de când
s-a măritat niciodată n-a mai stat cu capul descoperit. La
biserică nu se punea problema, femeile totdeauna mergeau odinioară cu
capul acoperit. E bine cele care au credinţă în Dumnezeu
să-şi manifeste credinţa în Dumnezeu şi prin aceasta.
În rugăciunea "Tatăl nostru" spunem
"şi nu ne duce pe noi în ispită". Nu cumva e o traducere
eronată, nu era mai bine să se spună "şi nu ne
lăsa pe noi să cădem în ispită"?
În limba franceză, într-o vreme când am învăţat
eu "Tatăl nostru", era "ne nous lesses pas sucombé a la
tentation", nu ne lăsa să cădem în ispită. Însă
în limba latină de exemplu, sau în limba germană, e tot aşa, tot
în înţelesul acesta. Cred că în limba greacă aşa este,
"şi nu ne duce pe noi în ispită", dar în înţelesul
"şi nu ne lăsa pe noi să cădem în ispită".
Numai că în limba noastră românească nu există o
singură traducere a rugăciunii "Tatăl nostru". La noi
la mănăstire, chiar le spuneam mai zilele trecute, a fost cineva de
aici din Timişoara, un redactor de la "Orizont", dl. Anghel
Dumbrăveanu, pe care nici nu l-am mai întâlnit de vreo douăzeci de
ani, de atunci de când a fost pe la noi, şi el spunea: "Părinte,
am auzit aici la mănăstire spunându-se <<Tatăl
nostru>> în vreo patru feluri", pentru că unii ziceau "şi
ne iartă nouă păcatele noastre", alţii "şi
ne iartă nouă greşealele noastre", unii "şi ne
mântuieşte de cel rău", alţii "şi ne
izbăveşte de cel rău", alţii "şi ne
izbăveşte de cel viclean", atâtea şi atâtea posibilităţi
sunt şi ar trebui Biserica, aşa cum au făcut apusenii, biserica
catolică, să dea pentru fiecare limbă un text de la care să
nu se mai abată nimeni. Deocamdată ţinem textul care-l avem
şi-l zicem cum ne-am învăţat. Eu de exemplu în copilăria
mea am învăţat să zic "pâinea noastră cea de toate
zilele" şi aşa am zis toată viaţa mea de până
acuma. Alţii zic "pâinea noastră cea spre
fiinţă". Fiecare cum ne-am învăţat zicem şi
credem că Dumnezeu înţelege ceea ce trebuie să zicem, nu ceea ce
zicem în cazul că nu zicem corect.
Cum trebuie să ne raportăm la Dumnezeu Cel absolut? Ce
putem să ştim despre El?
Dumnezeu e absolut oricum credem în El, însă fiecare dintre
noi avem anumite preferinţe, să zicem. De exemplu sunt puţini
credincioşii noştri care se gândesc la Dumnezeu ca la Dumnezeu
Tată, şi nu bine. Bineînţeles că e o formă de
înţelegere, o formă de a zice, dar în realitate "Dumnezeu este
mai presus de ceea ce poate omul cugeta şi spune", zice Sfântul
Simeon Noul Teolog, iar Sfântul Grigorie Palama spune că "Dumnezeu
este de infinite ori infinit mai presus de energiile Sale", noi nu putem
pătrunde în esenţa lui Dumnezeu, nici nu ştim ce este Dumnezeu
în esenţă. De altfel nici noi oamenii nu ştim ce suntem în
esenţa noastră, chiar noi înşine sau cei mai apropiaţi ai
noştri. De exemplu Nichifor Crainic are o poezie intitulată
"Laudă" în care spune între altele şi asta:
"Nici mama nu ştie ce tainică normă
Îmi dete din carnea-i, vremelnică formă -
şi încheie
Neant înflorit în minune"
Deci omul, dacă zici că este un "neant înflorit
în minune" spui ceva despre minunea care este omul, dar nu spui ceva
despre esenţa lui. Dacă noi nu putem spune ceva despre esenţa
noastră ca oameni, ce putem noi spune despre esenţa lui Dumnezeu?
Bineînţeles, noi credem în Dumnezeu Cel absolut, dar Dumnezeu Cel absolut
S-a coborât la măsurile noastre şi ni S-a făcut cunoscut prin
ceea ce numim noi teologic chenoză, ni S-a făcut cunoscut la
măsurile la care putem pricepe noi. Aşa că în faţa lui
Dumnezeu stăm şi într-un fel de copleşire prin Dumnezeu, dar
stăm şi într-un fel de chenoză a lui Dumnezeu coborât la noi,
care ni Se face cunoscut, ni Se descoperă la măsura
posibilităţilor noastre: "arătând ucenicilor Tăi
mărirea Ta - nu cât este, ci - pe cât li se putea".
Sunt în Scriptură unele lucruri care nu sunt bine
lămurite. Cine le poate lămuri?
Dragă, pentru noi importantă nu e Biblia, care se
întrupează de fapt în sfintele slujbe, ci învăţătura
Bisericii. Biblia e interpretabilă, iar învăţătura
Bisericii nu se interpretează. Şi atunci noi trebuie să pornim
de la ceva, de la ceea ce este esenţial pentru noi. Sunt şi lucruri
care se pot gândi în Biblie fără o interpretare, de exemplu în ce
priveşte porunca iubirii e indiscutabilă, dar sunt şi atâtea
lucruri care sunt discutabile. De exemplu să luăm aşa un caz: în
Sfânta Evanghelie nu se spune că Sfântul Apostol Toma a pipăit
semnele cuielor, a pipăit coasta Mântuitorului nostru Iisus Hristos
străpunsă de suliţă, dar Biserica în toată slujba de
la Duminica Tomii şi în săptămâna care urmează spune
că Sfântul Apostol Toma a pipăit. Deci Biserica care ne dă
Evanghelia ne dă şi interpretarea, şi atunci eu mă ţin
de interpretarea care o dă Biserica şi nu-mi mai pun problema că
s-ar fi putut să fie şi altfel. Dacă îmi pun problema atunci
înseamnă că pentru mine doar mintea mea poate să fie o autoritate
şi altă autoritate nu cunosc.
Faptele cele bune premerg sau sunt o urmare a credinţei?
Da, credinţei îi precede propovăduirea şi
practica Bisericii, angajarea în actele credinţei, şi după aceea
credinţa se manifestă în viaţă. Cineva spunea că măsura
vieţii e măsura credinţei, cum ţi-e viaţa aşa
ţi-e credinţa. Deci urmează că toate faptele care se
bazează pe credinţă sunt urmările credinţei. Tot ceea
ce ne pregăteşte pentru credinţă sunt lucruri care preced
credinţa. Însă la noi e foarte greu de stabilit. De exemplu la mine,
m-am pomenit într-o lume de oameni credincioşi, părinţii mei
n-au fost deosebit de credincioşi dar s-au încadrat în contextul social
din vremea aceea. M-am pomenit ştiind de Dumnezeu. V-am mai spus şi
altă dată că prima mea mărturie despre Domnul Hristos care
a înviat - de care-mi aduc aminte - a fost aceea că mama a zis către
mine - bunica noastră locuia împreună cu noi - să merg la
bunica, îi ziceam "mama tână", şi să zic "Hristos
a înviat, mama tână" şi atunci mama tână îmi dă un ou,
aşa se dă la Paşti. Şi m-am dus, eram mic, de vreo patru
ani dacă oi fi fost, şi am zis "Hristos o înviat, mama
tână!" şi mama tână a zis "Adevărat c-o înviat,
stai că-ţi dă mama tână un ou". Asta îmi duc eu aminte
prima dată când am zis "Hristos a înviat", fără
să înţeleg ce spun, bineînţeles. Şi am învăţat
"Uşa milostivirii", o rugăciune, din copilărie am
învăţat-o. Nu înţelegeam ce spun dar spuneam. Mai ales aşa
îmi aduc aminte că acolo este între altele şi "ca să nu
pierim cei ce nădăjduim întru tine", nu înţelegeam ce zic,
nici celelalte cuvinte nu le înţelegeam. Pentru că nu ziceam în
dialect. De exemplu mama avea o vorbă câteodată şi zicea
"Nu ştiu ce s-o întâmplat, că mi-o chierit o
găină", adică i-a dispărut. Dacă ar fi zis
"ca să nu chierim cei ce nădăjduim întru tine", poate
că mă gândeam că e vorba de o dispariţie, dar aşa nu
ştiam, era în limbă necunoscută pentru mine.
Patima e acelaşi lucru cu pătimirea?
Nu, eu am vorbit odată aici despre patimi şi
nepătimire, nu ştiu dacă vă mai aduceţi aminte sau nu
ştiu dacă cei care aţi pus întrebarea aţi fost atunci aici.
A pătimi înseamnă a suferi ceva, a fi asuprit de ceva. Se
vorbeşte despre "patimile de ocară", despre patimile morale
care sunt şapte la număr sau opt după scrierea Sfântului Ioan
Casian şi sunt şi patimi care sunt, să zicem aşa,
pătimiri. Noi nu suntem foarte precişi în ce priveşte termenii,
dar Domnul Hristos a pătimit în înţelesul că a avut de suferit
nişte pătimiri, am putea vorbi despre pătimirile Domnului,
despre faptul că Domnul Hristos a suferit, a fost răstignit
"şi a pătimit pentru noi în vremea lui Ponţiu Pilat",
zicem noi. Asta ar însemna mai mult nişte pătimiri decât nişte
patimi, iar patimile aşa cum le înţelegem noi din punct de vedere
moral sunt devieri de la bine, sunt nişte asupriri de gând, sunt
nişte deprinderi în rău, sunt nişte boli ale sufletului, sunt
ceva ce ne îngrădesc libertatea. Patimile noastre sunt deprinderi în
rău care ne îngrădesc libertatea şi se realizează în
general prin deprinderea în păcat, prin păcatul repetat. Sfântul Ioan
Damaschin spune că "nu-i beţiv acela care s-a îmbătat
odată în viaţă", dar acela care mereu se tot îmbată
acela deja are patima beţiei şi e beţiv. Acestea sunt patimi
care trebuie înlăturate din existenţa umană. Iar pătimirile
pe care le-a suferit Domnul Hristos şi pătimirile pe care le-au
suferit mucenicii sunt de altă natură şi acelea sunt
binecuvântate de Dumnezeu, prin ele omul merge spre desăvârşire.
Ce se va întâmpla cu cei care sunt străini de dreapta
credinţă?
Noi nu ştim ce face Dumnezeu cu cei care nu se pot folosi de
mijloacele pe care ni le-a pus la îndemână Dumnezeu. Ceea ce ştim noi
este că Dumnezeu poate să schimbe multe şi Dumnezeu, fiind El
atotputernic, poate găsi modalitatea de a-i ajuta şi pe cei care n-au
putut să se folosească de mijloacele Harului. Necazul cel mare este
nu ce urmează după moarte, ce hotărăşte Dumnezeu -
pentru că Dumnezeu fiind bun poate să-i ajute pe oameni mult mai
mult, eu cred personal că or să se mântuiască mult mai
mulţi oameni decât gândim noi că se mântuiesc -, ci că nu se pot
bucura de darurile credinţei în această viaţă. Pentru
că e un mare dar să te poţi bucura de binefacerile
credinţei. Gândiţi-vă de pildă ce lucru minunat este
să poţi să te rogi, ce lucru minunat este să poţi
să trăieşti un eveniment prin sărbătorire. Cei necredincioşi
nu au aceste bucurii. Sau vă spuneam, când am vorbit odată aici
despre disciplinarea minţii prin rugăciunea de toată vremea,
că am avut aici la Timişoara nişte bucurii pe care eram sigur
că numai credinţa în Dumnezeu le dă şi fără
credinţă nu poţi avea bucurii, nu poţi ajunge la calitatea
bucuriilor pe care le aduce credinţa.
Aveţi un cuvânt pentru necredincioşii care vorbesc
despre Dumnezeu?
În Filocalie la Fericitul Diadoh al Foticeii se spune că
"nimic nu este mai sărac decât o minte care, stând înafară de
Dumnezeu, filozofează despre Dumnezeu". Sigur că nu toţi
oamenii sunt competenţi să vorbească despre Dumnezeu, chiar se
spune undeva că "singur Dumnezeu poate vorbi cu competenţă
despre Dumnezeu".
Poate fi comparată Ortodoxia cu Umanismul?
Ortodoxia nu poate fi comparată cu nimic, este mai presus
de toate. Ortodoxia este şi umanistă, este ridicătoare de om.
Noi cunoaştem Umanismul şi cunoaştem nişte lucruri care au
apărut în istorie, însă credinţa noastră e mai presus de
tot ceea ce se poate realiza la nivelul omului. Ştiţi cum este? Cam
cum este cu teologia şi filosofia: teologia este revelată, iar
filosofia este la măsurile omului. Tot aşa şi cu Umanismul, e la
măsurile omului, iar Ortodoxia este mai presus de lume.
Părintele Cleopa zice că cel mai mare păcat este
mândria. Ce părere aveţi?
Păcatul cel mai mare e păcatul pe care îl ai, nu-i
nici mândria, nici desfrânarea, nici hula, nici altceva, decât acela care-l ai
e cel mai mare. Dacă eşti mândru, ai păcatul cel mai mare,
dacă eşti iubitor de avere ai păcatul cel mai mare, aşa
că personal vorbind în raport cu păcatele personale, cel mai mare
păcat e păcatul care-l ai. Nu ştiu dacă mândria este cel
mai mare păcat, mai mare decât mândria poate că e necredinţa în
Dumnezeu sau credinţa eronată din care pot porni şi celelalte.
Mândria îl depărtează pe om de Dumnezeu, când eşti mândru nu mai
ţii seama de Dumnezeu. Dacă ţii seama de Dumnezeu, atunci
eşti cumva interesat pentru smerenie, pentru că Domnul Hristos ne-a
arătat calea cea mai înaltă a fi smerenia. Mândria are fel şi
fel de nuanţe, eu v-aş îndemna mai bine să citiţi despre ea
din Filocalie volumul I la Sfântul Ioan Casian "Despre cele opt gânduri
ale răutăţii", "Slava deşartă" şi
la titlul "Mândria" şi în "Scara" Sfântului Ioan
Scărarul unde de asemenea sunt capitole şi despre slava
deşartă şi despre mândrie.
Cum se face misiune în Biserica Ortodoxă?
Caracterul misionar al creştinismului în Biserica
Ortodoxă în general se face în cadrul Bisericii, mai mult o chestiune
interioară, o chestiune de schimbare spre bine a celor care sunt deja în
cuprinsul ortodoxiei. Bineînţeles că e vorba şi de
confruntări cu alte credinţe, însă Biserica Ortodoxă, prin
împrejurările în care s-a dezvoltat, nu a ajuns să se organizeze
destul de bine şi în privinţa ducerii ortodoxiei în afara
graniţelor ortodoxiei.
Orice credincios poate să citească Psaltirea?
Da, orice credincios poate să citească Psaltirea.
Ce rol are aceasta asupra vieţii creştinului?
De îmbunătăţire a minţii prin gânduri legate
de Dumnezeu. Şi după aceea în măsura în care putem să ne
identificăm cu conţinutul psalmilor, e un lucru care ne sprijină
spre bine. De exemplu eu, v-am mai spus şi altă dată ce psalmi
sunt psalmii mei preferaţi. Psalmul 22 şi psalmul 102. Aceştia
formează un întreg de fapt, dacă îi pui cap la cap constaţi
că au acelaşi conţinut, conţinut care aduce bucurie. Nu
înseamnă că toţi psalmii trebuie să-i citeşti şi
trebuie să identifici, că de fapt psalmii n-au fost scrişi
deodată şi psalmistul care i-a scris, sau psalmiştii care i-au
scris, pentru că mai mulţi au scris psalmi, nu numai David, nu i-au
avut în vedere pe toţi. Şi fiecare poate să-şi
găsească un psalm care să se potrivească mai mult cu el.
Iar citirea de pravilă a Psaltirii, să o citeşti odată
într-o săptămână - eu de exemplu să ştiţi că
mă mulţumesc de multe ori cu cei ce citesc odată pe lună,
nu au toţi posibilitatea. Cine ar putea să citească din Psaltire
mai mult? Două categorii de oameni: pensionarii şi şomerii,
şi nici unii nici alţii nu citesc, mai ales din pensionari, deşi
vreme au.
Dacă un om este o fire veselă, trebuie să-şi
înfrâneze râsul?
Nu, poţi să râzi de câte ori îţi vine să
râzi, numai să nu râzi ca să te găseşti în treabă.
Când îţi vine să râzi poţi să râzi, numai să nu râzi
de oameni, să nu râzi de lucruri care sunt totuşi serioase. Să
ştiţi că şi eu sunt o fire din aceasta care cam râde,
şi nu mă gândesc niciodată că am păcătuit că
am râs. Într-o traducere a psalmului 20 este "şi i-ai veselit cu
zâmbetul feţei Tale", adică despre Dumnezeu zicem că zâmbeşte,
deşi Dumnezeu nu are o figură umană aşa cum Domnul Hristos
are o figură umană, dar Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Duhul Sfânt nu
ştim cum am putea să zicem că zâmbeşte, dar prin zâmbet
înţelegem o deschidere mângâietoare. Şi atunci se poate râde când e
cazul de râs. "Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură,
plângeţi cu cei ce plâng" (Romani 12, 15) zice Sfântul Apostol Pavel.
Sigur că nu poţi avea aceeaşi atitudine totdeauna. Şi apoi
depinde foarte mult de structura omului, este câte unul care e mai predispus la
râs. Aveam un părinte la noi la mănăstire, Părintele
Serafim Popescu, era foarte deschis şi râdea aşa cu poftă.
Şi au venit odată unii din Germania şi imediat l-au înregistrat,
să-l mai audă şi pe acasă cum râde. A făcut rău?
Eu zic că nu a făcut nici rău. Dacă râzi când nu se râde,
atunci nu e corect.
Cum vedeţi revigorarea monahismului?
Prin altceva nu ştiu prin ce s-ar putea revigora, decât tot
prin sine. Trebuie câştigaţi oameni pentru atitudine, pentru o
viaţă care să fie conformă cu învăţăturile
Părinţilor, cu tradiţia monahală. Acum se lucrează,
trebuie să recunoaştem şi noi monahii, cam cu mulţi
improvizaţi, şi asta nu e un lucru care promite pentru viitor. Ar
trebui să se formeze oamenii în stilul credinţei, altfel e compromis
monahismul pentru viitor. Să ştiţi că cineva care se face
călugăr acela ar trebui să nu mai ştie decât de
mănăstirea în care trăieşte. Eu de exemplu acuma mă
simt cumva în prelungirea mănăstirii, fac un lucru pentru Dumnezeu,
am venit să răspândesc nişte gânduri, care trebuie să recunoaşteţi,
nu vi le-a mai spus nimeni. Asta e realitatea. Şi nici n-o să vi le
mai spună, nu pentru că sunt eu un om extraordinar, însă am
nişte preocupări, nici eu nu am auzit de la alţii gândurile acestea.
Şi atunci am zis: vin la Timişoara, poate oamenii le uită, dar
s-ar putea întâmpla şi să le rămână ceva. Şi v-am mai
spus eu, am făcut liceul în Timişoara şi de asta mi-e drag.
Acuma e a 14-a cuvântare pe care o ţin în contextul acesta, în sala aceasta.
De fapt nicăieri n-am mai ţinut atâtea. Mai am una mâine şi apoi
poate s-or sfârşi.
Ce este mai importantă: Tradiţia sau Scriptura?
Biserica creştină s-a format printr-o
propovăduire orală şi s-a menţinut secole de-a rândul prin
propovăduire orală. Între timp s-au scris Evangheliile şi s-au
răspândit şi Evangheliile, dar şi Evangheliile de fapt sunt pe
baza unei Tradiţii. Sfântul Evanghelist Luca de pildă, el însuşi
spune că s-a informat despre cele ce le prezintă. Aşa încât
până la urmă Tradiţia este esenţialul în Biserica
noastră Ortodoxă. Contăm pe Tradiţie şi în
înţelesul de practică de slujire. De exemplu Sfânta Liturghie este un
monument de Tradiţie, nu este un monument al Scripturii. De aceea cei care
nu au Tradiţia Bisericii şi care nu recunosc Tradiţia Bisericii
mereu vin şi spun: Liturghie, n-are nici o importanţă;
spovedanie, ce-i aceia spovedanie, nu trebuie, dacă stai în faţa lui
Dumnezeu te iartă Dumnezeu şi fără spovedanie;
Preoţie, păi toţi suntem preoţi; cununie, nu există,
te înţelegi unul cu altul înaintea lui Dumnezeu. Aceştia sunt oamenii
care lovesc în Tradiţie pentru că n-au Tradiţie. Însă
pentru noi Tradiţia e tot aşa de sfântă cât e de sfântă
Scriptura.
9 mai 1995