Rugăciunea
lui Iisus
Hristos a înviat! Stimaţi ascultători, am să
prezint acum cel de-al treilea subiect pe care l-am anunţat, şi anume
despre "Rugăciunea lui Iisus". Mai întâi o precizare: este
cunoscută o metodă de angajare în rugăciune, ca rugăciunea
lui Iisus. Cine nu ştie despre ce-i vorba ar putea avea impresia că
spunând "rugăciunea lui Iisus" avem în vedere o rugăciune
pe care a spus-o Domnul nostru Iisus Hristos. În realitate lucrurile stau
altfel. E adevărat că în Sfânta Evanghelie sunt şi nişte
rugăciuni rostite de Domnul nostru Iisus Hristos, dar prin rugăciunea
lui Iisus înţelegem altceva. Şi anume cei ce ştiu ce
înţelegem se gândesc la o rugăciune scurtă, rugăciunea
"Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe
mine păcătosul", rugăciune cu care sunt datori
călugării şi rugăciune pentru care sunt sfătuiţi
să se angajeze toţi credincioşii. Deci voi vorbi despre ceea ce
se înţelege în general prin rugăciunea lui Iisus, deci despre
rugăciunea de toată vremea. Mie îmi place să-i spun
"rugăciunea de toată vremea", pentru un motiv pe care îl
veţi cunoaşte îndată.
Unii, când se pomeneşte de rugăciunea lui Iisus, spun:
"Da, ştiu, e vorba de rugăciunea minţii". Alţii
zic că e vorba de "rugăciunea inimii". De fapt
rugăciunea se poate face la trei nivele, deosebit: se poate face oral,
rugăciunea gurii, se poate face cu mintea, rugăciunea minţii,
şi se poate face şi cu inima, cu angajare totală, şi atunci
este rugăciunea inimii. Rugăciunea o face fiecare la măsurile
lui. Se începe de obicei cu rugăciunea orală, cu rugăciunea
gurii, pentru că cei mai mulţi credincioşi se roagă vorbind
cu Dumnezeu, cu cuvântul vorbit. La nivelul acesta se fac rugăciunile
liturgice. De ce? Pentru că rugăciunile liturgice, rugăciunile
din biserică, se fac în auzul credincioşilor care sunt de
faţă şi cu scopul de a-i angaja pe cei de faţă în
rugăciune. Rugăciunea particulară se poate face, şi se
recomandă chiar să se facă, la nivelul gândului. De ce? Pentru
că lupta pentru înlăturarea răului şi pentru realizarea
binelui se dă în gând, gândul este temelia tuturor activităţilor
umane. Toate pornesc de la gând, şi cele bune şi cele rele
îşi au începutul în gând. Ridicările şi căderile se fac în
gând. Cheia vieţii duhovniceşti este disciplina minţii,
iar metoda de disciplinare este rugăciunea de toată vremea,
rugăciunea prin care ne angajăm cât mai des şi cât mai intens.
Nu se poate face abstracţie de rugăciunea liturgică. Biserica
are rânduieli de slujbă pentru fiecare zi, cele 7 Laude care se fac în
general prin mănăstiri şi nu se fac la bisericile parohiale.
Fiecare zi are rânduială de slujbă de dimineaţă şi de
seară, fiecare credincios trebuie să-şi facă o rânduială
de rugăciune de dimineaţă, o rânduială de rugăciune de
seară, şi în cazul acesta pe lângă cele 7 Laude mai avem şi
rugăciuni de dimineaţă şi rugăciuni de seară ca
rugăciuni particulare, şi acestea, după caz, se pot face şi
cu cuvântul vorbit în auzul celorlalţi care se roagă împreună,
şi se poate face rugăciunea aceasta particulară la nivelul
gândului, deci numai în gând.
Rugăciunea "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui
Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul" este o
rugăciune de completare a rânduielilor liturgice. În mănăstiri
în special se fac cele 7 Laude, se citesc Acatiste şi se oficiază
şi Sfânta Liturghie, multe din mănăstirile noastre au
rânduială ca să se facă Sfânta Liturghie în fiecare zi. Noi nu
ne putem închipui o viaţă liturgică la nivelul gândului, ci
totdeauna ne gândim la o viaţă liturgică la nivelul rostirii
pentru angajarea cea din gând. Credincioşii noştri trebuie să
ştie că în biserică nu slujeşte numai preotul, că în
biserică nu slujesc împreună cu preotul numai diaconii, nici numai
cântăreţii, ci în biserică trebuie să slujească
toţi credincioşii. Cuvinte ca "Domnului să ne
rugăm", "La Domnul să cerem", "Capetele noastre
Domnului să le plecăm", "Să mulţumim
Domnului", "Veniţi să ne închinăm şi să
cădem la Hristos", "Să ne iubim unii pe alţii ca
într-un gând să mărturisim", "Harul Domnului nostru Iisus
Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi
împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu
toţi", "Binecuvântarea Domnului peste voi", "Şi
să fie milele marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos
cu voi cu toţi", toate cer răspunsuri, nu se fac de către
unul singur pentru cei mulţi, ci se fac de către toţi pentru
toţi câţi sunt de faţă şi pentru toţi câţi
pot fi cuprinşi în rânduiala de slujbă. Prin urmare, în orice caz
rugăciunea liturgică se face cu rostire.
Rugăciunea particulară, pentru că nu e necesar
să fie auzită de alţii - şi când nu e necesar să fie
auzită de alţii, numai de Dumnezeu - se face la nivelul gândului, la
nivelul minţii, cu cuvântul vorbit însă nerostit cu vorba auzită.
De fapt n-am putea zice că este o rânduială în sensul acesta,
adică nu se poate spune că rugăciunea particulară trebuie
făcută la nivelul gândului. Se poate face şi cu cuvântul rostit,
ori în ce fel ar fi rugăciunea, dar se recomandă să se facă
la nivelul gândului pentru că atacurile în general sunt la nivelul
gândului. Şi apoi la gândurile noastre trebuie să adăugăm
şi simţămintele noastre, care ţin mai ales de inimă.
Când zici "inimă" zici "locul simţirii". Cei mai
mulţi oameni ştiu că simţirea este legată cu inima, am
putea zice chiar cu inima cea de carne, pentru că noi iubirea de
pildă o simţim în piept, n-o simţim în cap. În cap, în minte,
simţim puterea gânditoare, iar puterea simţitoare o avem în piept şi
e legată în general de inimă. "Mă bucur din toată
inima" zic oamenii, "Vă mulţumesc din toată
inima", "Vă mulţumesc din tot sufletul", "Vă
doresc binele din toate puterile" şi aşa mai departe sunt
nişte expresii care arată că simţămintele sunt în
legătură cu inima. Dar am spus că mintea trebuie unită cu
inima şi omul trebuie să se reverse în totalitatea lui mai ales în
rugăciune.
Totuşi, rugăciunea se face la nivelul
posibilităţilor omului. Pe mine mă întreabă oamenii,
mulţi dintre ei, "Părinte, cum să mă rog?". La
toţi le spun: să te rogi cum poţi să te rogi. Degeaba
i-aş spune: să te rogi într-un fel oarecare, pentru că omul
până la urmă se roagă cu capacitatea lui rugătoare.
Viaţa nu ne cere în toate împrejurările toate puterile noastre de
angajare, şi din cauza aceasta nici nu realizăm ceva la nivelul cel
mai adânc al existenţei noastre. Aşa se întâmplă cu
rugăciunea în general, aşa se întâmplă cu rugăciunea de
toată vremea.
Ce este rugăciunea de toată vremea? Ca să
ştim ce este rugăciunea de toată vremea e bine să ne gândim
la ceva din rânduiala călugăriei. Când cineva se angajează la
viaţa călugărească şi când i se face intrarea în
monahism, în călugărie, în mod solemn, i se dă un obiect care
ţine de veşmintele călugăreşti. Atunci când i se
dă "haina veseliei", cămaşa cea albă, când i se
dă reverenda, când i se dă rasa, când i se dă cingătoarea,
când i se dă culionul şi camilafca, i se dă şi ceea ce
numim noi metanie. Şi când i se dau metaniile celui pregătit pentru
viaţa călugărească, se spune aşa: "Fratele nostru
- i se spune numele - primeşte sabia Duhului, care este cuvântul lui
Dumnezeu, spre rugăciunea din tot ceasul către Hristos". Asta se
spune în general în auzul tuturor, pentru toţi cei de faţă,
să ştie cei de faţă că fratele nostru primeşte
"sabia Duhului care este cuvântul lui Dumnezeu, spre rugăciunea din
tot ceasul către Hristos". Şi după aceea cuvântul se
adresează candidatului la călugărie şi i se spune aşa:
"Că eşti dator în toată vremea a avea în minte, în
inimă, în cuget şi în gura ta numele Domnului Iisus şi a zice
<<Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe
mine păcătosul>>". Prin urmare, de metanii este
legată rugăciunea aceasta "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui
Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul", şi
rugăciunea aceasta se face având acest suport material pentru lucrarea
spirituală care este rugăciunea. I se dau metaniile şi
călugărul trebuie să le aibă la el şi să
zică mereu, întemeiat pe această metanie, întemeiat pe obiectul
acesta, "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu,
miluieşte-mă pe mine păcătosul". Prin urmare obiectul
acesta, metaniile, este un suport material pentru o lucrare spirituală
care nu se face de la sine, nu se realizează de la sine. Şi atunci
omul se ajută şi cu ceva material, cu obiectul acesta pe care
avându-l în mână, îşi aduce aminte mai repede că trebuie să
zică rugăciunea, iar neavându-l în mână de multe ori se
întrerupe din rugăciune, îşi uită de îndatorirea de a avea
"în toată vremea în minte, în inimă, în cuget şi în
gură numele Domnului Iisus", îşi uită că trebuie
să spună "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu,
miluieşte-mă pe mine păcătosul".
E o îndatorire a călugărilor şi este o
metodă de angajare într-o viaţă superioară pe care noi o
recomandăm şi celor care nu sunt călugări. Şi poate
că cei care nu sunt călugări au mai multă
trebuinţă de această rugăciune în tumultul existenţei
lor, în mulţimea ispitelor în care trăiesc, în care îşi duc
viaţa, decât călugării care sunt scutiţi cumva şi prin
retragerea în care se găsesc de ispitele prin impresiile cele din afară.
E adevărat că Sfântul Ioan cel ce a scris "Scara" spune
că "e destul şi un singur fir de păr să-ţi
tulbure vederea". Asta înseamnă că şi o obsesie oarecare pe
care ai putea-o avea în gând şi în retragere fiind, trage în
cumpănă şi îl poate deruta pe cel care are obsesia
respectivă. În Pateric se spune de pildă despre un părinte din
pustie că trei ani de zile a fost urmărit de imaginea unei fete arabe
pe care a văzut-o cândva în urma secerătorilor adunând spice. Nu putea
să-şi scoată din minte gândul, imaginea acelei fete arabe. Sunt
realităţi pe care părinţii cei duhovniceşti le-au
trăit şi pe care le-au descoperit şi prin care ne
îndrumează şi pe noi să ne ferim de tot ceea ce poate să ne
deruteze de la gândurile cele bune.
Despre rugăciunea aceasta de toată vremea am aflat
pentru prima dată în 1942 de la Părintele Arsenie Boca, Dumnezeu
să-l odihnească. Părintele Arsenie Boca vieţuia atunci la
mănăstirea de la Sâmbăta de Sus, la mănăstirea Brâncoveanu,
din care eu fac parte din anul 1953. Era de atunci cu nume mare, era de atunci
cunoscut ca un om deosebit, ca un om ieşit din comun. Mai întâi i-am scris
o scrisoare la care mi-a răspuns un diacon de la mănăstire din
mandatul Părintelui Arsenie şi m-a îndemnat la rugăciunea
aceasta "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu,
miluieşte-mă pe mine păcătosul". La câteva luni
după aceea am ajuns şi eu la mănăstirea de la Sâmbăta
cu gândul să mă fac călugăr. Nu s-a putut, din mai multe motive,
între care şi acela că nu aveam pregătire teologică, nu
aveam şcoală, eram prea tânăr, aveam 13 ani şi
jumătate. Mitropolitul care a restaurat mănăstirea de la
Sâmbăta, Mitropolitul Nicolae Bălan dorea să aibă acolo o
mănăstire de intelectuali. Avea deja în mănăstire pe
Părintele Arsenie, absolvent de Teologie, absolvent de belle arte şi
cunoscător de medicină ca unul care a frecventat şi nişte
cursuri de medicină, mai ales de Anatomie şi de Genetică la
Facultatea de Medicină din Bucureşti. Venise la mănăstire după
ce îşi agonisise cultura respectivă şi pentru că avea o înzestrare
deosebită prin existenţa lui, i-a dat Dumnezeu un dar deosebit, a
avut o activitate rodnică în vremea cât a fost la Sâmbăta, pentru
că atunci n-a fost stingherit de nimeni în activitatea lui. Dar la
scurtă vreme, şi în orice caz după 1948, nu s-a mai putut
desfăşura, a plecat de la Sâmbăta trimis fiind de Mitropolitul
Nicolae Bălan la mănăstirea Prislop, unde a stat din ?48 toamna
până în 1959, când a trebuit să plece din mănăstire,
şi după aceea ultimii 30 de ani din viaţă şi i-a
petrecut în Bucureşti şi la Sinaia, unde a şi murit în 1989, în
28 noiembrie, şi a fost înmormântat în 4 decembrie la mănăstirea
Prislop de lângă Haţeg.
În 1942 când m-am dus eu la mănăstire la Sâmbăta
am vorbit cu Părintele Arsenie despre rugăciunea de toată
vremea. Respectiv n-aş putea zice că am vorbit, dar Părintele
Arsenie care avea un dar de intuiţie şi un dar de a înţelege
esenţialul în toate chestiunile, mi-a pus în faţă
rugăciunea de toată vremea, mi-a pus în faţă metoda de
angajare prin rugăciunea "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu,
miluieşte-mă pe mine păcătosul". Şi m-a
învăţat s-o zic la nivelul gândului, de la început mi-a spus s-o zic
la nivelul gândului, cu gândul. Mi-a spus să zic între respiraţii,
deci fără să inspir, fără să expir, cuvântul
"Doamne". Trăgând aerul în piept, odată cu aceasta să
zic "Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu". Şi dând aerul
afară, odată cu aceasta să zic "miluieşte-mă pe
mine păcătosul". Mai mult nu mi-a spus nimic în privinţa
aceasta. Rugăciunea o numea părintele "rugăciunea cu care
se mântuiesc călugării". Rugăciunea cu care se mântuiesc
călugării pentru că prin rugăciunea aceasta sufletul se
eliberează de asupririle de gând, de tot ce poate fi obsesiv, se
limpezeşte. Prin rugăciunea aceasta se ajunge la înseninare sufletească,
prin rugăciunea aceasta se ajunge la angajare pozitivă, pentru
că creştinismul - şi m-aş bucura să reţineţi
lucrul acesta - nu este doar o credinţă a înlăturării
negativului, chiar dacă e de foarte mare importanţă mântuirea în
sens de înlăturare a negativului, creştinismul este ceva pozitiv,
există un pozitivism al vieţii creştine.
Deci prin rugăciunea aceasta "Doamne, Iisuse Hristoase
Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul",
repetată mereu în minte, se deschid căi de lumină, se deschid perspective
duhovniceşti, se deschid înţelegeri mai presus de lumea aceasta, se
deschid nişte luminişuri ale sufletului. De fapt nici Biserica,
atunci când îi pune în vedere candidatului la călugărie faptul de a
se angaja în rugăciunea aceasta, nu discută despre rugăciune, ci
îi pune în vedere practica rugăciunii: "eşti dator".
"Eşti dator să ai în minte, în inimă, în cuget şi în
gura ta numele lui Iisus şi să zici <<Doamne, Iisuse Hristoase Fiul
lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul>>".
Nu se discută despre rugăciune, nu i se dau îndrumări de nici un
fel, ci doar i se spune să se angajeze în rugăciune. Părintele
când mi-a dat mie în atenţie rugăciunea aceasta, nu mi-a spus să
mă interesez undeva de vreo carte despre rugăciune, nu mi-a spus
să iau legătura cu cineva care ar putea să mă îndrume.
Poate că Părintele şi-a dat seama că n-aş găsi un
îndrumător, şi să ştiţi că nici n-am găsit.
N-am găsit nici când n-am căutat, şi nu pentru că n-am
căutat. Se putea întâmpla să găsesc pe cineva fără
să-l caut, dacă-i vorba. N-am găsit nici când am căutat
şi nici eu nu pot fi un îndrumător bun în privinţa aceasta.
La noi la mănăstire a venit mai anii trecuţi, în
orice caz după ?89, Mitropolitul nostru de la Sibiu, I. P. S. Antonie,
şi mă întreabă - eu fiind duhovnic la mănăstire,
deşi nu se spovedesc cei mai mulţi la mine, la mănăstire,
dar sunt socotit duhovnicul mănăstirii, mă numără
alţii, eu nu mă prea pot număra - "Ai vreun isihast în mănăstire?"
Şi eu răspund: nu am - deci eu nu cunosc să fie vreun isihast în
sensul strict al cuvântului, şi am adăugat bineînţeles - şi
nici eu nu sunt. Şi atunci Înalt Prea Sfinţitul a zis aşa, cam
ironic de fapt: "Să ştii că la Sibiu sunt mulţi".
Deci la mănăstire nu sunt, nici puţini, şi la Sibiu sunt
mulţi. Cum vine asta că la Sibiu sunt mulţi şi la
mănăstire nu sunt?
Vine aşa că acuma, în vremea noastră, se
interesează mulţi despre rugăciunea aceasta de toată
vremea, deşi n-o fac mulţi nici din aceia care se interesează,
realitatea asta e. Şi vor să scoată o revistă,
"Isihasmul", cel puţin la Sibiu era preocuparea aceasta, le-am
dat şi eu un articol despre rugăciune, din experienţa mea,
şi nici acuma nu l-au publicat, după vreo patru ani, dar nu că
nu-i bun articolul, ci că n-au reuşit ei să facă revista.
Şi e preocuparea aceasta, cerc de isihasm, au apărut nişte
broşuri în ultima vreme, medicină isihastă. M-a luat groaza când
mi-a spus cineva la Sibiu, o domnişoară profesoară de pedagogie,
că vrea să facă o întrunire în Postul Crăciunului la Sibiu
şi că mă solicită şi pe mine să vorbesc despre
medicina isihastă. Întâi m-am zbătut, că nu merg, că nu
pot. "Părinte - zice - venim cu maşina şi vă
aducem". Şi eu m-am gândit că dacă le pun condiţia
aceasta să mă aducă cu maşina nu mă mai aduc şi
scap de îndatorirea asta. Şi n-a fost aşa, a spus "Bine,
dacă veniţi cu maşina, atunci vin". Şi mă
pomenesc cu maşina să mă ducă să ţin o
conferinţă, numai c-au muiat-o ei până la urmă, că nu
despre medicina isihastă, dar să vorbesc eu ceva despre
rugăciune în general. Pentru asta m-am angajat foarte bucuros. Şi
să ştiţi că şi la ce vă spun acuma m-am angajat
din proprie iniţiativă, am propus eu subiectul acesta socotindu-l în
legătură cu ce v-am spus serile trecute şi gândindu-mă
că ar putea fi preocupări despre rugăciunea aceasta şi
aici, şi cred că sunt, şi mai ales tinerii aceştia care
ştiu de yoga şi caută în altă parte ajutor de mântuire
decât unde trebuie, ar putea să aibă interes pentru aşa ceva,
şi atunci am propus subiectul acesta. Deci mie mi-e drag să vorbesc
despre aşa ceva, numai că dacă mă pune cineva să
vorbesc despre medicină isihastă, să ştiţi că nu
pot vorbi. De ce? Pentru că eu niciodată nu m-am gândit că
isihasmul ar putea să fie o metodă medicală, o metodă de
însănătoşire, de înzdrăvenire. Rugăciunea da, în
general, dar nu aşa că dacă o faci într-un fel te faci
sănătos, dacă o faci altfel nu te faci. În general despre
rugăciune - deci asta să reţinem - nu se vorbeşte, chiar
dacă sunt cărţi, şi cărţi mari. Au apărut
două volume de Sbornicul, la Alba-Iulia au apărut, cu multe aprecieri
în legătură cu rugăciunea. Părintele Arsenie chiar zicea
că s-au scris multe cărţi şi nu sunt necesare, câte se spun
acolo nu sunt necesare, pentru că importantă este angajarea în sine,
nu altceva.
Şi cu ceea ce mi-a spus părintele la sfârşitul
lui august 1942 - părintele a vorbit cu mine ca şi cu un om mare - am
plecat la Timişoara, aici în oraşul acesta, unde mi-am făcut
liceul. Şi aici în Timişoara am început să mă ocup şi
de ceea ce mi-a spus părintele, să zic "Doamne, Iisuse Hristoase
Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul",
cum m-a învăţat părintele. Nu am avut o pravilă anume,
părintele de fapt nu mi-a spus ca în fiecare zi, o vreme anume să o
am pentru rugăciune, să zic rugăciunea aceasta, să zicem
aşa, dimineaţa, sau seara, să o adaug la pravila de
rugăciune de dimineaţa sau la pravila de rugăciune de seara, ci
mi-a spus doar să zic rugăciunea, ceea ce am şi făcut. N-am
ştiut eu să-mi fac o pravilă, ziceam rugăciuni de dimineaţa
şi de seara, că mama, Dumnezeu s-o odihnească, zicea către
mine când plecam la şcoală: "Nu-ţi uita de Dumnezeu,
nu-ţi uita de rugăciune". Asta însemna: nu-ţi uita de
rugăciune de dimineaţa, de rugăciune de seara, de rugăciune
de la masă, dar mama săraca nu ştia de Filocalie şi de
învăţături deosebite. Şi cât priveşte rugăciunea
aceasta "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu,
miluieşte-mă pe mine păcătosul", angajarea aceasta în
rugăciune, o făceam spontan, întâmplător, când îmi venea în
gând, ziceam. Când am fost elev de liceu şi mai ales când am fost la
şcoală - pentru că eu am făcut mult ca particular la liceu
- mă duceam la şcoală din Elisabetin, de acolo de unde locuiam
eu, de lângă Piaţa Bălcescu şi veneam până la Liceul
Loga pe jos, cam o jumătate de oră. Mi-am făcut aşa un fel
de rânduială ca în fiecare zi, mergând pe drum, când eram singur să
zic într-una "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu,
miluieşte-mă pe mine păcătosul". Asta a fost singura
pravilă, în rest totul era spontan.
Şi ce rezultate am avut de pe urma rugăciunii? Eu
acuma să ştiţi că le spun la oameni, îi previn. Mie
părintele nu mi-a spus nimic, fii atent că se poate întâmpla asta sau
cealaltă. Rugăciunea înainte de a ne face să ne întâlnim cu
Dumnezeu, înainte de a ne aduce conştienţa legăturii cu
Dumnezeu, ne aduce întâlnirea cu noi înşine, ne descoperă pe noi
înşine nouă înşine. Şi cum ne descoperă?
Răscoleşte adâncurile sufletului nostru. Poate ştiţi
că părinţii cei duhovniceşti spun că
"rugăciunea este oglinda sufletului". Ce înseamnă asta?
Că în cadrul rugăciunii şi în acţiunea de a ne ruga ne
cunoaştem măsura la care suntem. Şi să ştiţi
că măsurile mele au fost căzute tare. M-am întâlnit cu furtuni
de gând. Vezi câte un copil cât e de rău, şi zici: domnule, copilul acesta
rău n-a putut realiza răutatea asta de la el, a adus-o de undeva. De
obicei se spune că copiii sunt oglinda părinţilor,
părinţii se pot vedea pe ei în copiii lor, cu calităţile
şi cu defectele lor şi există o asemănare cu
părinţii nu numai cât priveşte figura, ci şi în
privinţa profilului sufletesc. Eu, după ce am aflat de lucrul acesta,
am încercat să mă raportez la părinţii mei şi la
bunicii mei, cât i-am cunoscut. Şi mi-am dat seama că omul de fapt
are un spectru vital, adică însumează în el, în viaţa lui,
antecedentele pozitive şi negative ale înaintaşilor lui. Dumnezeu
ştie până unde se extinde fiinţa noastră înainte de a
exista noi înşine. În orice caz, aducem şi încărcături
negative, şi încărcătura aceasta negativă trebuie
rezolvată în noi. Nu-i a noastră, ci e a altora în noi şi
trebuie rezolvată în noi. Părintele Arsenie le spunea la oameni
să nască sfinţi. Cine poate naşte sfinţi? Cine-i
sfânt. Ori fiind noi cu păcatele pe care le avem, transmitem
predispoziţii păcătoase şi negative la cei pe care îi aduce
Dumnezeu prin noi în lume, uneori ca o pedeapsă pentru noi înşine.
Şi zicând eu "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui
Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul" am
simţit nişte răscoliri de gând. Mă gândeam că
toată lumea le are dar nu le spune. Nu m-am consultat cu nimenea, că
nici nu ştiam că trebuie, nici nu ştiam să mă consult,
au mers aşa lucrurile de la sine. Şi a fost bine că n-am pus
niciodată răscolirile de gând în legătură cu
rugăciunea, că poate aş fi renunţat la rugăciune. N-am
renunţat, şi a fost bine că n-am renunţat. Asta a fost,
să zicem, cunoaşterea de sine prin rugăciune. Mi-am dat
seama de înclinările negative, mi-am dat seama de agoniselile negative,
pentru că să ştiţi că la încărcătura
negativă cu care venim în lumea aceasta se adaugă şi negativele
pe care le acumulăm, în sensul că băgăm în noi fel de fel
de impresii, fel de fel de informaţii, fel de fel de lucruri cu care nu ne
putem prezenta oriunde şi oricând, şi aceasta şi
întâmplător şi de multe ori şi voit. De exemplu cineva care citeşte
un roman excitant, îşi bagă el în suflet negative, nişte lucruri
care după aceea îl urmăresc. Sfântul Ioan Scărarul spune că
rugăciunea poate fi întinată sau spurcată, poate fi furată,
poate fi pierdută şi poate fi curată. La rugăciune
curată ajung cei care au rezolvat în ei întinăciunile. Dar Sfântul
Ioan Scărarul nu spune că dacă ai rugăciune spurcată
să nu te mai rogi, ci prin rugăciune progresezi în rugăciune.
Nu trebuie să te sperii niciodată de ce-ţi vine în minte, nici
din cele ce le-ai văzut nici din cele ce le-ai adus din străfunduri
de existenţă, important este să vrei să nu le ai. Şi
atunci pentru că noi nu suntem capabili prin noi înşine să ne
facem rânduială, cerem ajutorul lui Dumnezeu. Mântuirea, am zis, vine prin
Mântuitorul. Şi cerem ajutorul Mântuitorului: "Doamne, Iisuse
Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine
păcătosul".
Aşa am făcut, cât am făcut, de altfel cât faci
atât te ajută. Zice: "eşti dator în toată vremea să ai
în mintea ta numele Domnului Iisus". Să ştiţi că
nimenea, cred că nici un pustnic din toată lumea aceasta nu
reuşeşte să aibă totdeauna mintea la Dumnezeu în
înţelesul acesta. De altfel, am să vă spun eu imediat şi o
altă definiţie a rugăciunii de toată vremea. Metoda aceasta
de rugăciune de toată vremea este o metodă de fapt, este un
mijloc de îmbunătăţire sufletească, este un lucru pe care
trebuie să-l avem în vedere în sensul acesta că Domnul Hristos nu
ne-a dat această metodă în Evanghelie, nici în Tradiţia
Apostolică nu găsim o metodă anume, decât prin îndemnul
"Neîncetat să vă rugaţi", în Epistola către
Tesaloniceni a Sfântului Apostol Pavel, unde se spune: "Totdeauna să
vă bucuraţi, neîncetat să vă rugaţi, pentru toate
mulţumiţi" (I Tesaloniceni 5, 16-18).
Poate unii aţi citit mărturisirile pelerinului rus
despre trăirile lui interioare în legătură cu rugăciunea
"Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe
mine păcătosul" şi acolo se insistă pentru un anumit
număr de rugăciuni, mai întâi 3000, după aceea 6000, după
aceea 12000 şi aşa mai departe. E o metodă de fapt. Eu nu cred
că trebuie să ne numărăm rugăciunile. Să
ştiţi că mie nu mi-e frică să mă duc înaintea lui
Dumnezeu şi o să zică Dumnezeu: bine, bine, dar să
ştii că tu ai mai fi putut zice de vreun milion de ori "Doamne
Iisuse" şi n-ai zis. Sunt sigur. De ce? Pentru că asta e partea
mea. Eu cred că Dumnezeu mă miluieşte dintr-o dată, şi
mă miluieşte, mă miluieşte şi prin angajarea aceasta,
dar nu mi se ţine seamă de lucrul acesta. Lucrul acesta este o
metodă. Sau în Sfânta Evanghelie de la Luca, în capitolul 18, chiar în
primul verset citim: "Apoi le-a spus lor o pildă cum că trebuie
să se roage neîncetat şi să nu se lenevească". Dar
metoda a apărut mai târziu. Noi ştim despre metoda aceasta mai ales
din vremea isihasmului, din anii isihasmului, din secolul al XIII-lea şi
al XIV-lea, în legătură cu Sfântul Grigorie Palama. Mai ştim
şi despre rugăciunea aceasta în legătură cu Sfântul
Nichifor din Singurătate, tot cam pe atunci, Sfântul Grigorie Sinaitul,
Sfântul Ignatie, tot după anul 1000 încoace. Ori rugăciunea aceasta
noi sperăm, şi credem, că a fost şi mai devreme, dar
mărturii despre ea nu prea găsim. Şi atunci ce înseamnă,
că aceia care nu au ştiut şi nu au folosit această
metodă nu s-au îmbunătăţit sau nu s-au putut apropia de
Dumnezeu? Sau gândiţi-vă: câţi dintre credincioşii
noştri ştiu despre rugăciunea aceasta? E drept că pe unde
umblu mai spun, şi îi îndemn pe oameni, dar nu se insistă, nu e
metodă de circulaţie. Ştiu care-s călugări, şi
ştiu şi nu prea zic, şi mărturisesc că nu le stă
capul acolo, dar metoda ţine mai mult de călugărie, deşi ar
trebui să fie răspândită şi la ceilalţi oameni.
Bineînţeles că rezultatul a fost, până în cele
din urmă, şi limpezirea minţii. Acuma să ştiţi
că nu sunt un rugător din acela care e copleşit de
rugăciune în aşa fel încât să-mi vină numai gânduri
extraordinare în rugăciune, îmi mai vin şi gânduri obişnuite.
Dar nu-mi pare rău niciodată, dacă îmi vine în gând un
binefăcător îl pun înaintea lui Dumnezeu în atmosfera de
rugăciune şi zic: Doamne, ajută-l pe cutare, că uite m-a
ajutat şi el pe mine, sau îmi vine în minte o poezie frumoasă, o spun
şi când mă rog, şi zic: aşa-i Doamne că-i fain? Asta
înseamnă îmbunătăţire de viaţă, să ajungi la
nişte gânduri care să le poţi prezenta şi să le
poţi învălui în rugăciune. Mintea nici nu poate sta neîncetat pe
o anumită poziţie, aşa-i făcută de Dumnezeu să se
mute de la unele la altele, să poată face legături. Eu acuma
când vorbesc fac nişte legături. De ce fac legături? Păi
dacă mintea mi-ar sta numai într-un loc, aş zice numai "Doamne,
Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine
păcătosul" şi aţi începe să plecaţi de pe
aici că nu vă spun ceva interesant, că nu vă spun ceva
angajant. Asta-i realitatea. Noi nu trebuie să gândim că lucrurile
trebuie schimbate pe un anumit calapod, important este să fim sinceri
şi să fim bine direcţionaţi.
Al doilea rezultat a fost că am avut o bucurie - v-am spus
eu de când am venit prima dată aici, în cadrul conferinţei despre
"Bucuria creştină" - că mergând la şcoală
şi zicând rugăciunea aceasta aveam o bucurie de parcă mă
ridica cineva pe sus. Această rugăciune se recomandă pentru ceea
ce aduce ea mântuitor. Sunt unii care cred că dacă fac
rugăciunea aceasta or să ajungă să facă nişte minuni.
Să ştiţi că dacă Dumnezeu nu are în plan să facem
noi minuni, nu facem minuni, chiar dacă vrem să fim
făcători de minuni. În Epistola I-a către Corinteni a Sfântului
Apostol Pavel în capitolul 12, Sfântul Apostol Pavel spune: "Au doar
toţi sunt apostoli? Au doară toţi sunt prooroci? Au doară
toţi sunt dascăli? Au doară toţi au puterea să
săvârşească minuni? Au doară toţi în limbi
grăiesc? Au doar toţi pot să tălmăcească?
Râvniţi darurile cele mai deosebite şi eu vă arăt o cale
care este mai presus de orice altă cale: Toate limbile omeneşti
dacă le-aş vorbi, dacă nu am dragoste, m-am făcut
aramă sunătoare şi chimval răsunător". Dragostea
este pentru toţi, iar darurile extraordinare care sunt harismele le
dă Dumnezeu Bisericii prin anumiţi oameni pe care-i alege Dumnezeu,
şi El ştie de ce-i alege şi pe cine alege. Nu putem să
facem nişte lucruri mari şi minunate pentru simplul fapt că ne
angajăm într-o tehnicitate. De altfel rugăciunea aceasta nu este o
metodă tehnică, ci este o metodă de angajare. Eu cred că
Dumnezeu ne miluieşte chiar atunci când zicem "Doamne miluieşte-mă".
Nu zice că trebuie să zicem de o sută de mii de ori "Doamne
miluieşte-mă" ca să ne miluiască, ci noi facem lucrul
acesta pentru că nu găsim o altă metodă de angajare într-o
viaţă duhovnicească autentică. V-am spus ieri seara despre
tatăl fiului risipitor. Tatăl fiului risipitor a alergat la fiul care
se întorcea şi l-a primit, l-a îmbrăţişat. Şi când el
a zis "Tată, am greşit la cer şi înaintea ta, nu sunt
vrednic să mă numesc fiul tău, primeşte-mă ca pe unul
dintre argaţii tăi" - de fapt nici n-a terminat cuvântul -,
tatăl a zis "Aduceţi haina cea mai bună şi
îmbrăcaţi-l" (Luca 15, 21-22) şi celelalte. N-a zis: zi de
vreo sută de mii de ori aşa, că apoi te iert. De ce? Pentru
că Dumnezeu e iubire şi Dumnezeu iartă. Eu cred în iertarea lui
Dumnezeu şi sunt nemulţumit de câte ori vine cineva la spovedit
şi zice: "Părinte, oare pe mine Dumnezeu mă mai
iartă?" Nu există om pe care să nu-l poată ierta
Dumnezeu dacă omul se sileşte să părăsească
păcatele, să părăsească relele. Dar până
eşti în păcate, n-ai cum să ceri iertare de la Dumnezeu şi
nici de la oamenii lui Dumnezeu.
Când am ajuns la Teologie a venit vorba despre rugăciunea
asta şi îmi spune cineva: "Măi frate, stai, că nu se poate
face aşa ceva fără îndrumător, trebuie un îndrumător,
un duhovnic". Şi eu n-am găsit nici până atunci şi
nici de atunci încoace. Că dacă m-am dus de exemplu la un
părinte care era socotit cu viaţă
îmbunătăţită şi cu nume mare şi cu cunoştinţă
multă, el mi-a spus cunoştinţele tot din cărţi. Pe
acelea din cărţi le pot citi eu singur, nu trebuie să mi le
spună el, că ce spune Valaam, că ce-a spus cutare care-i
zăvorât şi ce-a spus Ignatie Brancianinov. Pe mine mă
interesează experienţa, ce ţi-a adus ţie, care zici "Doamne,
Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine
păcătosul". Ţi-a adus limpezimea minţii?
Ţi-a adus liniştea sufletească? Ţi-a adus dorinţa
de rugăciune? Ţi-a adus dorinţa de Dumnezeu?
Ţi-a adus capacitatea de a ocoli pricinile păcatelor?
Ţi-a adus fermitatea în cunoştinţa de Dumnezeu şi înlăturarea
gândurilor rele? Ţi-a adus statornicie în bine? Ţi-a adus dorinţa
de bine? Ţi-a adus dorinţa de depăşire de tine
însuţi? Astea sunt lucrurile pe care le aduce rugăciunea,
rugăciunea de toată vremea şi orice rugăciune.
Stimaţi ascultători, însă noi nu putem renunţa
la viaţa liturgică pentru rugăciunea de toată vremea,
pentru metoda aceasta de angajare prin "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui
Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul". Noi
simţim nevoia de înmulţire a gândurilor bune din slujbele noastre. Ce
ar fi de exemplu să te duci la Paşti la Biserică şi în loc
să auzi "Pogorâtu-Te-ai întru cele mai de jos ale pământului
şi ai sfărâmat încuietorile cele veşnice care ţineau pe cei
legaţi, Hristoase, iar a treia zi precum Iona din chit ai înviat din
mormânt" sau "Păzind peceţile întregi Hristoase, ai înviat
din mormânt, Cel ce n-ai stricat cheile Fecioarei întru a Ta Naştere,
şi ne-ai deschis nouă uşile raiului", sau
"Paştile cele sfinţite astăzi nouă ne-au
răsărit, Paştile cele noi şi sfinte, Paştile cele de taină,
Paştile cele preacinstite, Paştile cele mari, Paştile Hristos
Mântuitorul, Paştile credincioşilor, Paştile care ne-au deschis
nouă uşile raiului, Paştile cele ce sfinţesc pe toţi
credincioşii", ce ar fi ca în loc de toate acestea să auzi numai
"Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe
mine păcătosul". Nu-i firesc. Firesc este să ne
îmbogăţim mintea cu gânduri sfinte, câte poate cuprinde mintea
noastră, şi să ajungem într-o atmosferă care să ne
angajeze în felurite simţăminte.
Să ştiţi că rugăciunea aceasta
"Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe
mine păcătosul" e o rugăciune a începătorului, şi
rugăciunea aceasta de fapt trebuie depăşită. Azi
dimineaţă de exemplu, ascultam de pe casetă ceea ce am spus ieri
la Facultatea de Teologie. Şi în timp ce ascultam nu ziceam "Doamne,
Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine
păcătosul", ci ziceam "Slavă Ţie Doamne,
slavă Ţie". E tot rugăciune, şi poate că e mai
esenţială decât "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu,
miluieşte-mă pe mine păcătosul". Noi trebuie să
avem în vedere şi rugăciunea ecfoniselor de la Liturghie:
"Că Sfânt eşti Dumnezeul nostru şi Ţie mărire
înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului
Duh", "Că bun şi iubitor de oameni Dumnezeu eşti
şi Ţie mărire înălţăm, Tatălui şi
Fiului şi Sfântului Duh", "Că Tu eşti sfinţirea
noastră şi Ţie mărire înălţăm, Tatălui
şi Fiului şi Sfântului Duh", "Că pe Tine Te laudă
toate puterile cereşti şi Ţie mărire
înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului
Duh", "Că Tu eşti Împăratul păcii şi
Mântuitorul sufletelor noastre şi Ţie mărire
înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului
Duh", "Că al Tău este a ne milui şi a ne mântui pe noi,
Dumnezeul nostru, şi Ţie mărire înălţăm,
Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh", "Că Dumnezeul
milei şi al îndurărilor şi al iubirii de oameni eşti,
şi Ţie mărire înălţăm, Tatălui şi
Fiului şi Sfântului Duh". Toate acestea ni le pun la îndemână
slujbele Bisericii noastre. Bineînţeles, ne ajutăm cu rugăciunea
aceasta, completăm cele ce nu le putem împlini tot timpul prin
rugăciunea aceasta, "că eşti dator în toată vremea a
avea în minte numele lui Iisus", dar nu putem să renunţăm
la nişte comori de gând, la nişte lucruri care ne aduc bucurie prin
ele însele. Şi dacă îţi limpezeşti mintea, dacă ajungi
să ai mintea curăţită de patimi ca să ai Taborul pe
care să Se schimbe la faţă Mântuitorul nostru Iisus Hristos, în
cazul acesta toate vin în lumină. Deci te ajută rugăciunea de
toată vremea ca rugăciunea din vremea slujirii să fie o
rugăciune înaltă pentru tine, pentru că te-ai pregătit
pentru ea. Dacă faci rugăciunea numai de pravilă, adică
numai că a venit vremea ei şi o faci ca să o împlineşti
nu-i destul. În Pateric se spune: "Călugărul care se roagă
numai când se roagă, acela nicidecum nu se roagă". Ce
înseamnă asta? Înseamnă că toată viaţa noastră
trebuie să fie o rugăciune, că toată viaţa
noastră trebuie să fie o rugăciune vie. Noi la sfintele slujbe
primim adeseori îndemnul să ne rugăm, "Domnului să ne
rugăm", dar nu numai îndemnul acesta îl primim, ci primim şi
îndemnul "toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să
o dăm".
Stimaţi ascultători, am spus lucrurile acestea, dar
ele trebuie completate. Şi anume vreau să completez cu o
definiţie a rugăciunii de toată vremea, în sensul în care o
găsim la Sfântul Maxim Mărturisitorul în volumul II din Filocalie, în
"Cuvântul ascetic". De ce vreau să spun lucrul acesta? Pentru
că Sfântul Maxim Mărturisitorul vede rugăciunea de toată
vremea altfel decât într-o repetare deasă şi cât mai
neîntreruptă a rugăciunii "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui
Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul". N-aş
vrea să credeţi că eu nu sunt pentru rugăciunea aceasta,
sunt pentru rugăciunea aceasta, dar în completare în general, nu în
esenţă. De ce? Pentru că oamenii au şi îndatoriri sociale,
oamenii trebuie să-şi vadă de familie, oamenii trebuie
să-şi împlinească datoriile de la locul de muncă. Ori
rugăciunea aceasta poate fi adusă în legătură cu munca
noastră, cu viaţa noastră, dar să nu uităm cuvântul de
la sfintele slujbe "pe noi înşine şi unii pe alţii şi
toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o
dăm", cuvânt pe care la Sfânta Liturghie îl găsim în trei
contexte, şi anume: în contextul "Pe Preasfânta, curata,
preabinecuvântata, mărita stăpâna noastră, de Dumnezeu
Născătoarea şi pururea Fecioara Maria, cu toţi sfinţii
să o pomenim, pe noi înşine şi unii pe alţii şi
toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o
dăm". În traducerile vechi, în rostirile cu care m-am pomenit eu în
viaţa aceasta, ectenia aceasta era prezentată altfel, şi anume:
"Pe Preasfânta, curata, preabinecuvântata, mărita stăpâna
noastră, de Dumnezeu Născătoarea şi pururea Fecioara Maria
cu toţi sfinţii pomenindu-o, pe noi înşine şi unii
pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu
să o dăm". Acum s-au făcut două ectenii, "...cu
toţi sfinţii să o pomenim" şi apoi "pe noi
înşine...". Înainte textul fiind aşa, ne puteam gândi să
dăm viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu, toată viaţa
noastră, cum a dat-o Maica Domnului şi cum au dat-o toţi
sfinţii. Noi ne ţinem de textul liturgic pe care îl avem şi pe
care ni l-a dat Biserica. Acesta ar fi un context. Al doilea context este cel
dinainte de rugăciunea "Tatăl nostru": "Unirea
credinţei şi împărtăşirea Sfântului Duh cerând, pe noi
înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa
noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm". Iar al treilea
context este "Ziua toată, desăvârşită, sfântă,
paşnică şi fără de păcat cerând, pe noi
înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa
noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm". Aşa ne
îndeamnă Biserica. Prin urmare Biserica nu ne cere o singură
metodă de angajare în rugăciune, ci ne cere o rugăciune vie, o
angajare ca într-un fel de rugăciune în tot ceea ce facem noi pozitiv în
această lume. De aceea este foarte important să-şi
găsească omul şi munca pe care o face, ca muncă pe care o
poate binecuvânta Dumnezeu şi pe care o binecuvintează Dumnezeu.
Ce ne spune Sfântul Maxim Mărturisitorul în dialogul între
un frate şi un bătrân? Fratele îl întreabă pe bătrân:
"Părinte, cum se poate ca Sfântul Apostol Pavel, care zice
<<Neîncetat să vă rugaţi>>, cum a putut el să
facă lucrul acesta când avea de făcut atâtea, de a îngriji
Bisericile, de a se ocupa de credincioşi, de săraci, trebuia să
propovăduiască. Cum putea să aibă el rugăciune
neîncetată?". Şi atunci Sfântul Maxim Mărturisitorul
răspunde: "Fiule, rugăciunea neîntreruptă este a avea
mintea pururea lipită de Dumnezeu cu multă evlavie şi cu dor, de
a atârna cu nădejdea în El şi de a te încrede în El în orice ai face
şi ţi s-ar întâmpla". Asta este definiţia rugăciunii
de toată vremea, după Sfântul Maxim Mărturisitorul. Deci o
atitudine de rugăciune, o slujire a lui Dumnezeu prin tot ce faci, prin
tot ce gândeşti, prin tot ce vorbeşti. Ar fi ceea ce spune Sfântul
Apostol Pavel: "Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de
faceţi, toate spre mărirea lui Dumnezeu să le faceţi"
(I Corinteni 10, 31). Şi atunci să ştiţi, stimaţi
ascultători, că de fapt rugăciunea cea mai înaltă nu e
rugăciunea de cerere, ci rugăciunea de preamărire. Noi zicem la
Sfânta Liturghie: "Pe Tine Te lăudăm, pe Tine bine Te
cuvântăm, Ţie Îţi mulţumim Doamne, şi ne rugăm
Ţie, Dumnezeului nostru". Deci Îl lăudăm pe Dumnezeu, Îi
mulţumim lui Dumnezeu, Îl binecuvântăm pe Dumnezeu, ne rugăm lui
Dumnezeu şi după aceea trebuie să ne şi mărturisim în
faţa lui Dumnezeu, pentru nedesăvârşirea noastră întru a-L
lăuda, întru a-L preamări, întru a-L binecuvânta, întru a-I
mulţumi şi chiar întru a-I cere.
Eu aş vrea să vă pun la inimă dorinţa
aceasta de a înmulţi rugăciunea, şi asta cu atât mai mult cu cât
acuma de curând am aflat că cei care fac yoga de pildă,
învaţă la yoga să spună nişte cuvinte neînţelese
de ei. Zice că li se descoperă pe măsură ce le spun,
parcă aş vrea să ştiu ce i s-a descoperit la unul sau la
altul. A venit la mine la spovedit un tânăr care a fost pe la yoga şi
a spus că a învăţat acolo să zică o expresie, dar nu-i
voie s-o spună. Şi zic: mă, dacă nu-i voie s-o spui şi
n-o spui nici la spovedanie, atunci să ştii că nu te
spovedeşti cum se cade. Şi atunci el mi-a spus că trebuie
să zică "haum". Alţii mi-au spus că trebuie
să zică "crin", sau "nat", în sfârşit, o
mulţime de expresii, mantre sau cum le zic ei. Păi de ce să nu
zici "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă
pe mine păcătosul", că asta-i sigur că te duce la bine.
Dar alea care nici nu le înţelegi, zici "haum ham ham".
Dragă, eu nu vreau să râd sau să râdem, dar asta-i realitatea.
Noi trebuie să înţelegem lucrurile, numai aşa le înţelegi
dacă le spui pe nume. De ce să zici nişte lucruri care nu le
înţelegi, nişte lucruri care nu au nici o importanţă pentru
tine, şi să nu zici "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu,
miluieşte-mă pe mine păcătosul".
Stimaţi ascultători, cu asta îmi sfârşesc
angajamentul pe care mi l-am luat încă din toamnă, că în
primăvara aceasta voi vorbi aici despre "Cine este Iisus
Hristos?", "Cine este Iisus Hristos pentru mine?" şi despre
"Rugăciunea lui Iisus". Vă pun la inimă să
înmulţiţi rugăciunea. Sfântul Marcu Ascetul aşa şi
zice: "Când îţi aduci aminte de Dumnezeu înmulţeşte
rugăciunea, ca atunci când Îl vei uita, Domnul să-Şi aducă
aminte de tine". Vă pun la inimă să înmulţiţi
rugăciunea, vă pun la inimă cuvântul care vi l-am spus serile
trecute, cuvântul de la Sfântul Munte care zice: "La Dumnezeu să te
gândeşti ca la Dumnezeu nu ca la om şi să-L respiri pe Dumnezeu
cum respiri aerul", să înmulţim rugăciunea ca să se
înmulţească binele, pentru că "rugăciunea este
întărirea lumii" spune Sfântul Ioan Scărarul. Să ne
rugăm la nivelul la care ne găsim, chiar şi cu rugăciune
întinată, numai să stăruim în rugăciune, că până
la urmă se face limpezime în suflet. Vă pun la inimă
dorinţa de a-L preamări pe Dumnezeu, să căutăm
să-L preamărim pe Dumnezeu unde ne găsim, că Sfânta Tereza
de Lisieux spune în "Istoria unui suflet", în care îşi descrie
viaţa, că se gândea de multe ori că pentru că în iad nu e
nimeni care să-L preamărească pe Dumnezeu, îi cerea lui Dumnezeu
s-o trimită în iad, ca şi acolo să fie preamăritori de
Dumnezeu. Sunteţi în situaţii de a fi în grupuri în care se
înjură, de a fi în grupuri în care se spun vorbe necuviincioase, pe care
nu le putem noi opri, că-s ca un şuvoi care curge pe lângă noi,
sau ca vântul care bate, dar altceva putem să facem: să
preamărim noi pe Dumnezeu acolo unde nu e cineva care să-L
preamărească. Să ne angajăm în rugăciune, să ne
facem datoriile din toate punctele de vedere ca o rugăciune, să
înmulţim binele prin tot ceea ce facem.
Mi-a venit în minte acum un cuvânt din Pateric care zice că
s-a dus cineva la un pustnic şi când a plecat i-a zis "Iartă-mă
părinte că te-am reţinut de la rugăciunea ta" şi
el i-a zis "Rugăciunea mea, frate, este să te primesc pe tine
şi să te petrec cu dragoste". Să facem din toate ale
noastre, cât putem, o rugăciune şi atunci se va preamări
Dumnezeu, va veni şi pentru noi limpezimea minţii, pentru mulţi
poate că a venit deja, aşa şi trebuie să fie, şi
să ne gândim că rugăciunea are puteri nemărginite.
Însă să nu urmărim niciodată un lucru anume prin
rugăciune, cum ar fi de exemplu să facem minuni, să
cunoaştem nişte lucruri cu care după aceea să ne putem
lăuda că suntem cunoscători. Când m-am dus eu la
mănăstire prima dată, înainte de a mă aşeza la
mănăstire, la un singur lucru m-am gândit: să-mi ajute Dumnezeu
să Îi slujesc Lui în condiţiile în care mă găsesc la
mănăstire. Totuşi la început mi-au venit şi nişte
gânduri, un fel de nedumeriri, un fel de întrebări, că oare cum voi
putea eu să-i ajut pe oameni prin rugăciune. Cum voi putea să-i
ajut eu pe oameni la mănăstire? Şi am avut atunci un duhovnic,
Dumnezeu să-l odihnească, Părintele Serafim Popescu, şi a
zis către mine aşa: "Măi frate, nu te gândi tu cum
să-i ajuţi pe oameni. Ci pregăteşte-te în aşa fel ca
să-i ajute Dumnezeu prin frăţia ta". Şi mi-am dat
seama că a avut dreptate, aşa am făcut, şi bineînţeles
că pe atunci nu m-am gândit, nu m-am putut gândi, că prin agoniseala
de cunoştinţe şi de experienţă câtă o am, voi
putea să ţin aici în Timişoara 15 cuvântări în folosul
oamenilor. Dumnezeu să ne ajute.
Vederea minţii este o deducţie raţională sau
o evidenţă luminoasă a realităţii lui Dumnezeu?
Este o conştientizare a prezenţei lui Dumnezeu, o
vedere a lui Dumnezeu în sensul că Dumnezeu nu poate fi văzut, este o
conştientizare a unor lucruri mai presus de lume pe care nu le poţi
cunoaşte prin deducţie raţională, chiar dacă şi
deducţia raţională este un mijloc de cunoaştere.
Comentaţi vă rog afirmaţia Sfântului Ioan
Scărarul: "Venind foc în inimă, a înviat rugăciunea, iar
sculându-se aceasta şi înălţându-se la cer, s-a făcut
coborârea focului în foişorul sufletului".
E vorba de râvna pentru Dumnezeu, de cunoştinţa lui
Dumnezeu care se revarsă în suflet prin rugăciune şi prin care
se ridică sufletul mai presus de sine însuşi şi apoi vine mai
multă energie şi mai multă putere de la Dumnezeu, care Se
coboară cum S-a coborât Duhul Sfânt în foişorul din Ierusalim.
În cadrul rugăciunilor de seara apare sintagma "sau
frumuseţe străină am văzut şi cu dânsa mi-am
rănit inima".
Da, există această sintagmă, pentru că se
întâmplă de multe ori aşa, şi cu mulţi. Cu sfinţii nu
s-a întâmplat aşa. Sfântul Ioan Scărarul spune undeva că cineva
a văzut o frumuseţe feminină deosebită şi în loc
să se coboare s-a ridicat, dând slavă lui Dumnezeu pentru
minunăţiile pe care le face.
Sfântul Grigorie Palama mărturiseşte că inima
este singurul organ trupesc al fiinţei care face legătura între minte
şi trup. Explicaţi această afirmaţie.
Dragă, sfinţii au gândit în contextul existenţei
lor, în limbajul în care vorbeau oamenii. Şi Sfântul Isaac Sirul spune un
cuvânt care e asemănător cu acesta, şi anume că
"Lacrimile sunt puse între minte şi trup ca semne în trup pentru
aşezarea minţii". Tot aşa ceva cred că gândeşte
şi Sfântul Grigorie Palama, că mintea se manifestă în sentimentele
inimii.
Explicaţi vă rog versetul din "Cântarea
cântărilor": "Eu dorm..."
"...şi inima mea veghează". Este un cuvânt
pe care îl folosesc părinţii în legătură cu aceasta, cu
angajarea în rugăciune, că chiar şi atunci când dormim,
angajaţi fiind în rugăciune, inima veghează şi se
roagă şi când noi nu ştim.
După Sfânta Împărtăşanie care ne uneşte
cu Hristos Cel fără păcat, cum mai putem rosti rugăciunea
lui Iisus, în care ne auto-numim păcătoşi?
Dragă, în general un om totdeauna în faţa lui Dumnezeu
se socoteşte păcătos. Şi atunci noi putem să zicem
rugăciunea aceasta, pentru că niciodată nu suntem la
măsurile acelea ca să zicem că nu mai suntem
păcătoşi. Că Sfântul Ioan Evanghelistul spune că
"cel ce zice că nu păcătuieşte, acela nu
mărturiseşte adevărul".
Explicaţi cele spuse de Sfântul Ioan Scărarul:
"Începutul rugăciunii alungă prin profundul gând atacurile de la
începuturile lor. La mijlocul ei cugetarea se statorniceşte în cele spuse
şi gândeşte, iar desăvârşirea ei este răpirea la
Dumnezeu".
Sunt cel trei trepte ale rugăciunii pe care le vede Sfântul
Ioan Scărarul, prima în care se înlătură atacurile de gând, se
fac neputincioase gândurile cele rele, a doua când mintea se ridică prin
cuvintele rostite, şi a treia în care Dumnezeu se face şi mai evident
în conştiinţa celui ce se roagă.
Sfântul Apostol Pavel se referea la rugăciunea lui Iisus
când le spunea corintenilor; "Voiesc să vă spun cinci cuvinte cu
mintea mea"?
Nu ştiu, există această afirmaţie la
Sfinţii Ignatie şi Calist, însă se poate întâmpla să fie o
apreciere a Sfântului Calist. Noi nu ştim pentru că nu cunoaştem
explicit metoda aceasta de rugăciune în scrierile care premerg scrierilor
isihaste.
Care sunt adevăraţii nebuni pentru Hristos? Ce e
nebunia pentru Hristos?
În general creştinii erau socotiţi un fel de nebuni de
către păgâni şi a fi creştin însemna după ei a fi
nebun. Nu există o metodă de nebuneală pentru Hristos. De
exemplu pe aici pe la noi am cunoscut unul care zicea despre el că e nebun
pentru Hristos, apăi eu cred că acela era chiar nebun de cum se cade.
Te întâlneai cu el şi-ţi trântea câte o vorbă aşa, pe care
Domnul Hristos cred că n-o putea binecuvânta. Şi atunci nu e vorba de
o metodă să devii nebun pentru Hristos, chiar dacă Biserica
noastră are, pe Sfântul Simeon cel Nebun pentru Hristos şi pe
ucenicul său, în cinstire, noi credem că a fi nebun pentru Hristos
înseamnă a fi dezaprobat de oamenii care nu cred în Hristos.
De ce se spune în cadrul Sfintei Liturghii: "Doamne,
mântuieşte pe cei binecredincioşi". Ei oricum se mântuiesc.
Bine, oricum se mântuiesc, dar e o rânduială în care ni se
atrage atenţia pentru o şi mai mare angajare în dorinţa de
mântuire. Cum ar trebui să spună?
Există riscuri în practica rugăciunii inimii?
Cred că nu există riscuri decât la oamenii care nu
sunt sinceri cu ei înşişi. Cum ai putea să ai risc dintr-un
lucru pozitiv? Zici "Doamne miluieşte-mă" şi să
nu te miluiască Dumnezeu, nu se poate. Dar sunt şi nişte
devieri, dar nişte devieri care numai prin nesinceritate sau prin lipsa de
smerenie pot fi explicate cumva. De pildă Părintele Ioanichie
Bălan, într-un manuscris care a constituit începutul cărţii
"Convorbiri duhovniceşti", adică să zicem prima
formă a volumului I din "Convorbiri duhovniceşti", are
şi o prezentare foarte curioasă şi foarte interesantă.
Şi anume că un părinte, când a fost vorba de schimbarea calendarului,
s-a retras în pustie ca unul care n-a fost de acord cu schimbarea calendarului,
şi acolo în pustie s-a întâlnit cu un alt pustnic, şi pustnicul acela
avea nişte bani să meargă la Ierusalim. Şi el
mărturisea cum se gândea el că să-l omoare pe acela cu bani
şi să se ducă el la Ierusalim. Aşa ceva eu nu-mi pot
închipui că-i poate veni cuiva în minte care ştie că există
o poruncă a lui Dumnezeu să nu furi, că există porunca lui
Dumnezeu să nu ucizi. Cum poate să-i vină în minte aşa
ceva? Şi uite că până la urmă l-a miluit Dumnezeu că
n-a făcut-o şi înseamnă că rugăciunea totuşi are
eficienţă. Undeva tot în "Convorbiri duhovniceşti", în
legătură cu un părinte Agatie Popescu din mănăstirea
Agapia, spune Părintele Ghervasie Hulubaşi, că părintele
acela le spunea la oameni: "Rugaţi-vă, rugaţi-vă lui
Dumnezeu, roagă-te lui Dumnezeu chiar şi atunci când te duci să
faci un rău", adică nu ca să faci răul, ci ca
să-ţi aduci aminte de Dumnezeu, să nu-ţi uiţi de
Dumnezeu.
De ce trebuie să citim rugăciunile? Nu ar trebui
să vorbim cu Dumnezeu cu gândurile noastre aşa cum sunt ele?
Păi încercaţi să vorbiţi cu Dumnezeu cu
gândurile voastre, şi o să vedeţi că nu le veţi putea
ridica la măsurile la care sunt rugăciunile pe care le citim.
În ce măsură mă pot identifica cu nişte
rugăciuni care au fost compuse de alţii?
În măsura în care câştigi şi tu sentimentele
altora. Eu de exemplu "Domnul este păstorul meu" (Psalm 22) v-am
spus, socotesc că e o rugăciune ca şi când aş fi
făcut-o eu. Sunt altele cu care nu mă potrivesc foarte bine, dar în
orice caz noi putem să ne cercetăm sentimentele şi să ni le
îndreptăm, să ni le apropiem de ceea ce aduc în noi ideile
respective.
Cum ne putem menţine trează atenţia la sfintele
slujbe?
Păi n-avem cum, pentru că atenţia în general noi nu
ne-o ţinem trează nu numai la slujbe, mereu nu ni-i trează,
totdeauna vagabondează. Şi atunci trebuie să fim cu mai
multă atenţie, când vedem că ni se duc gândurile în altă
parte iar le aducem unde trebuie, iar se duc, iar le aducem, e o luptă, un
fel de zdroabă sufletească pe care trebuie s-o ai.
"Prin concentrare radiestezică ne curăţim de
tot ce este întinat şi primim lumină de la Sfânta Treime". Este
aceasta o modalitate mai eficientă decât rugăciunea?
Cred că nu, mai mult o părere de iluminare. Să
ştiţi că-ţi poate aduce vrăjmaşul gândul că
eşti luminat şi dacă eşti întunecat. Şi apoi
concentrarea nu se face în vederea rugăciunii, ci rugăciunea aduce
concentrarea. Adică eu mai întâi nu încerc să mă concentrez ca
să mă pot ruga, ci mă rog şi prin rugăciune devin
concentrat.
Este conformă radiestezia cu învăţăturile
Ortodoxiei?
Nu prea cunosc radiestezia, dar am aflat că ideile prin
care se introduce cineva în radiestezie în general nu sunt ortodoxe. Dacă
e vorba să studiezi ştiinţa spirituală a lui Rudolf Steiner
ca să te înveţe el ce ai de făcut şi nu iei aminte la
Evanghelie, înseamnă că eşti mai prejos, de Ortodoxie în orice
caz, pentru că Ortodoxia este superioară oricărei alte
învăţături. Să ştiţi că şi eu am
cunoscut aici în Timişoara, când am fost eu elev de liceu, am fost în
legătură cu un cerc de antropozofi, de aici din Timişoara, nu
ştiu dacă mai trăieşte cineva din aceia de atunci. Şi
bineînţeles că după ce m-am dus la Teologie şi am
văzut cât eclectism există şi câtă încercare de sistematizare
a unor lucruri care le-au gândit ereticii în special, am părăsit din
toate puterile. Acum mă ţin de Ortodoxie pentru că sunt sigur
că mă duce unde trebuie.
Am învăţat la radiestezie că suntem
înconjuraţi de aşa-zise entităţi malefice care ne
agresează şi pe care le putem alunga prin concentrare.
Nu toate influenţele negative sunt din puterea
vrăjmaşului. Sunt multe influenţe negative care au altă
explicaţie. De exemplu Domnul Hristos spune că "din
prisosinţa inimii grăieşte gura" (Matei 12, 34), sau
că "din inima omului purced gândurile cele rele" (Matei 15, 19).
Ori Domnul Hristos ştia şi El de influenţele malefice. În
Pateric se spune de pildă că la un părinte s-a dus un frate
şi i-a spus: "Părinte, ce să fac că mă luptă
dracii". Şi părintele respectiv zice: "Ce zici, frate, pe
tine te luptă dracii? Nu se poate, nu se luptă dracii cu noi, ci cu
aceia ca Moise şi ca Ilie, patimile noastre sunt dracii noştri".
Şi spune undeva tot în Pateric că la un părinte s-a dus un frate
că era luptat de duhul desfrânării şi l-a rugat să se roage
pentru el. Şi părintele a început să se roage, şi acesta
tot nu era liniştit. Se duce din nou şi zice: "Părinte,
roagă-te pentru mine că sunt bântuit de duhul desfrânării, te-am
rugat să te rogi". Şi atunci părintele s-a rugat lui
Dumnezeu mai cu osârdie şi i s-a descoperit, a venit vrăjmaşul
şi i-a zis: "Eu de atunci de când ai zis întâi m-am depărtat,
numai că el are dracul lui - zice -, lăcomia pântecelui şi
somnul mult".
Ce părere aveţi despre teozofie şi despre Rudolf
Steiner?
Dragă, eu am spus adineaori ce părere am, că i-am
părăsit dintr-o dată când m-am dus la Teologie, şi atunci
înseamnă că, în orice caz, nu servesc adevărul aşa cum îl
ştim noi, adevărul creştin în orice caz nu. Poate încercări
din acestea de apropiere de gnosticism, de arianism.
Explicaţi cuvântul pe care l-a primit cuviosul Siluan
pentru timpurile noastre: "Ţine mintea în iad şi nu
deznădăjdui"
Dragă, este un cuvânt pe care eu nu-l înţeleg, nu l-am
înţeles niciodată şi nici acum nu-l înţeleg şi nu-l
pot explica. Şi am zis aşa: poate cuvântul acesta a fost valabil
pentru Sfântul Siluan, nu pentru alţii, şi atunci Sfântul Siluan l-a
şi înţeles şi l-a şi urmat. Eu nu cred că trebuie
cineva să-şi ţină mintea în iad ca să nu ajungă
în iad, poate să şi-o ţină în rai ca să ajungă în
rai.
În ce măsură ne este îngăduit să
corectăm comportamentul semenilor atunci când ei ne lovesc prin fapte
neconforme cu credinţa pe care o mărturisesc?
Nu se poate da o reţetă în privinţa aceasta. Omul
nu este o fiinţă STAS, nu poţi să-l tratezi pe fiecare cu
aceeaşi măsură. Pe unul îl câştigi cu bunătatea, pe
altul îl câştigi cu asprimea, depinde de la situaţie la
situaţie. În orice caz noi trebuie să fim în general cu inimă de
frate în orice îndreptare.
Mai reprezintă încă familia creştină o
şansă reală de mântuire în condiţiile actuale de
dezintegrare a principiilor moral-creştine în lume?
Dacă ne ţinem de ce trebuie, reprezintă. Sfânta
cununie pentru noi este o Taină şi dacă se urmăresc
lucrurile aşa cum sunt prezentate în slujba cununiei, sigur familia
creştină este un mijloc de mântuire. Însă, ce-am constatat: sunt
preoţi, de pildă am întâlnit eu preoţi la cununii la care am
slujit, care ei înşişi ocolesc punerea în evidenţă a principiilor
de familie. De exemplu când se zice "să te înmulţeşti ca
Iacov" nici nu ştiai ce zice, se auzea doar "ca Iacov". Sau
am auzit pe unul zicând, în loc de "şi tu mireasă să te
înmulţeşti ca Rahila", "să fii roditoare ca Rahila".
Dacă cădem de la principii, cădem şi de la
realităţile pe care le aduc principiile. Sau de exemplu în slujba
cununiei se spune "să se veselească ei la vederea fiilor şi
a fiicelor lor", nu zice "la vederea fiului sau a fiicei lor".
Aşa că dacă se ţine seama într-adevăr de ceea ce vrea
Dumnezeu şi de ceea ce vrea Biserica, sigur că familia este un mijloc
de mântuire.
La câţi ani se intră în viaţa monahală?
Păi unii intră de pe la 5 ani, 6 ani, de exemplu sunt
maici care îşi aduc nepoatele la mănăstire de când sunt mici de
tot şi le cresc acolo. Dar acuma se fac şi nişte abuzuri
nepermise. De exemplu sunt tineri care merg la mănăstire la 15, 16
ani şi imediat îi face rasofori şi călugări. Nu e corect,
pentru că omul nu ajunge să se verifice pe el însuşi. Trebuie
lăsat omul să fie verificat, pentru că sunt atâţia care nu
merg cu vocaţie monahală la mănăstire, şi atunci
înseamnă să încurci omul. Totuşi zic eu aşa acuma, că
vârsta la care se intră în viaţa monahală ar fi vârsta la care
se intră în viaţa de familie. Deci când te poţi
căsători te poţi şi călugări, numai să
ştii ce faci.
Dacă strămoşii cuiva au fost din tată în fiu
preoţi, dar părinţii lui nu numai că nu au fost
preoţi, dar au şi trăit în necurăţie şi
fără grijă de cele ale sufletului, acela ar mai putea să se
gândească să devină preot?
Da, pentru că contează curăţia lui, nu cu
curăţia celorlalţi.
Păcatele părinţilor i-ar putea influenţa
negativ hotărârea sau ulterior viaţa şi activitatea
preoţească?
S-ar putea, în înţelesul acesta că vine cu nişte
slăbiciuni pe care el nu şi le poate depăşi.
Ce ne puteţi spune despre cei care au deprins
rugăciunea de toată vremea în închisori, în lagăre sau în
deportare?
Dumnezeu să le ajute, înseamnă că n-au făcut
închisoare degeaba.
Părinte, sunt stăpânită de un păcat pe care
vreau să-l părăsesc dar deocamdată nu pot. Probabil că
nu vreau destul; în acelaşi timp simt nevoia de a fi cu Dumnezeu. Pot
să mă rog în această situaţie sau trebuie să mă
îndepărtez de rugăciune?
Nu, niciodată nu trebuie să se depărteze cineva
de rugăciune. E singura lui şansă, rugăciunea.
Cum poate fi privită viaţa creştinului în
condiţiile cibernetizării şi a informatizării
societăţii?
Dragă, viaţa creştinului nu se
cibernetizează. Fiecare om îşi duce viaţa la măsurile lui.
Folosim cibernetica acolo unde e locul ei.
Vorbiţi-ne despre feciorie.
Fecioria este o metodă de înălţare
sufletească pe care Dumnezeu o binecuvintează, dar este o
rânduială pentru mai puţini, nu e o rânduială comună.
Biserica binecuvintează şi familia şi Biserica binecuvintează
şi singurătatea, fecioria, castitatea, faptul de a-ţi crea
nişte condiţii de apropiere de Dumnezeu. Îşi alege fiecare ce
crede că se potriveşte cu el.
Pentru un începător în credinţă, care ar fi
regulile care ar trebui să le urmeze pe această cale?
Eu pentru începători dau un program pe care vi l-am mai
spus, cred că ar trebui să vă pun acuma la un examen. Să
participe la Sfânta Liturghie duminica şi în sărbători,
două ore pe săptămână pentru cineva care crede în Dumnezeu
nu-i prea mult. Să înceapă ziua cu rugăciune şi să o
sfârşească cu rugăciune, rugăciuni de dimineaţa
şi de seara, 5-10 minute dimineaţa, 5-10 minute seara pentru Dumnezeu
pentru cineva care crede în Dumnezeu nu-i prea mult. Şi dacă
nu-şi găseşte nici timpul acesta înseamnă că Îl
neglijează pe Dumnezeu, ori cineva care crede în Dumnezeu nu poate neglija
pe Dumnezeu. Să citeşti în fiecare zi două capitole din Noul
Testament, chiar dacă nu reuşeşti în fiecare zi, dar acesta-i
principiul. Să-ţi păzeşti mintea prin rugăciunea de
toată vremea, ce v-am spus eu în seara asta. Şi postul, postul cu
mâncare de post în zilele de post. Mai zic eu câteodată că îmi pare
bine că nu-s toate zilele de post. Şi după aceea de la
Părintele Arsenie, v-am spus, "oxigen, glicogen, somn,
să-ţi păstrezi hormonii şi să ai concepţie de
viaţă creştină". Acestea ar fi ale începătorului.
Cum trebuie introdus copilul în viaţa liturgică?
Prin participarea la viaţa liturgică, îl înveţi
să vină la biserică, să stea acolo, faci ce poţi face,
deşi să ştiţi că faţă de alţii care au
metode de apropiere a copiilor de biserică, noi suntem cam în urmă.
Slujbele noastre sunt pentru oameni mari, nu sunt pentru copii, şi în
cazul acesta copilul ajunge cu vremea să se integreze şi să se
introducă, întâi se plictiseşte, se mişcă, că nu
înţelege. Nici eu nu înţelegeam. Când m-am dus la şcoală la
Cluj m-au întrebat colegii mei că eu ştiu, la noi se cântă
"ca pe Împăratul" la Liturghie? Şi eu am zis că nu,
că de fapt eu nu înţelegeam. Şi când m-am mai dus acasă în
vacanţă şi am auzit că se cântă, m-am întors la
şcoală şi le-am spus: să ştiţi că şi la
noi se cântă. Nu ai cum, aşa progresiv ajungi să te integrezi în
viaţa liturgică. Şi abia la Teologie mi s-a luminat mintea în
sensul că textele cuprind nişte valori deosebite, cu vremea m-am
introdus. Acuma bineînţeles că eu le spun la oameni de la început
şi de când pot să le spun, de câte ori mi se dă ocazia, şi
că suntem cu toţii împreună-slujitori, dar şi că
textele au un cuprins deosebit care trebuie analizat, trebuie aprofundat.
Vă rog să-mi spuneţi ce părere aveţi
despre organizaţiile de tineret creştine. Dar despre "Oastea
Domnului"?
Dragă, eu am păreri foarte bune despre
organizaţiile creştine, numai să-şi ştie
competenţa şi limitele, şi am păreri foarte bune şi
despre "Oastea Domnului", dacă "Oastea Domnului" este
integrată în Biserică şi este îmbisericită. Pentru că
există o tendinţă, mai ales la "Oastea Domnului", spre
protestantism, spre practici protestante, nu sunt destul de îndoctrinaţi
din punct de vedere bisericesc, în sensul că prea puţin e pomenită
Maica Domnului, că există o tendinţă de afirmare a binelui
pe care-l fac, nu e destulă smerenie. Numai că oamenii pot fi
ajutaţi şi pot fi corectaţi. Ei se cred mai buni decât
mulţi alţii.
Vă rugăm să ne explicaţi versetul:
"Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetoşează de
dreptate, că aceia se vor sătura".
Fericiţi sunt aceia care caută dreptatea, sunt
angajaţi cumva organic şi fizic în căutarea dreptăţii,
în căutarea faptului de a fi drept, pentru că aceia se vor
sătura de dreptate pentru că le va împlini dorinţa Dumnezeu.
Dacă aţi citit "Medicina isihastă" a
părintelui Ghelasie, ce părere aveţi despre ea?
Dragă, n-am citit-o, v-am spus că era să mă
pună să vorbesc despre medicina isihastă, dar eu n-am citit-o,
am citit foarte puţin din Părintele Ghelasie, pentru că mi se
pare foarte confuz. Ce am citit n-am înţeles. Odată a venit tata la
mine la mănăstire şi a zis: "M-a întrebat cutare din sat -
şi mi-a spus ce l-a întrebat. Şi eu n-am ştiut să-i spun,
da? am zis: las? că mă duc la fecioru? meu la mănăstire
şi îl întreb pe el. Şi apoi dacă nu va şti el, poţi
să nu mai întrebi pe nimeni". Aşa că dacă eu n-am
înţeles, cred că mulţi nu înţeleg. E o confuzie. În orice
caz eu nu cred într-o medicină isihastă, cred într-un isihasm ca
metodă de îmbunătăţire sufletească şi atâta tot.
Sigur că prin credinţă se pot face minuni şi face Dumnezeu
minuni, unde vrea El şi când vrea El. Dar aşa că te angajezi la
o metodă care zici că e metodă isihastă şi cu asta ai
rezolvat nişte chestiuni, nu cred că se poate vorbi despre o
medicină isihastă, cred că nu e corect. Sau de exemplu are
nişte metode din acestea, cu grâu încolţit, cu nu ştiu ce.
Păi Domnul Hristos a înmulţit pâinile, nu a înmulţit grâu
încolţit.
Vă rugăm să ne împărtăşiţi
părerea dumneavoastră despre muzică.
Muzica este o artă, numai că trebuie şi muzica
selectată. Ce-i frumos foloseşti şi ce nu-i frumos
îndepărtezi. De exemplu tot aud de muzică rock, şi într-o zi,
acuma de curând, cu Părintele Matei când ne-am dus la Blaj, şi a
prins cineva la radio un post, pe maşină, şi am zis: închide-l
domnule, că asta nu te ridică. Este şi muzică
frumoasă, să ştiţi că mie îmi place muzica
populară, n-am vreme de ea, am şi discuri cu muzică
populară, şi nu mi-e frică că nu mă duc în rai. Îmi
place foarte mult Felician Fărcaş, îmi place muzica
bănăţenească, îmi place muzică din Ardeal, de astea
ciobăneşti de pe la noi, de unde sunt eu, din părţile
Sibiului. Îmi place, dar n-am vreme de ea, Dumitru Fărcaş la oboi, e
frumos domnule, ce e frumos e frumos, şi prin toate te ridici dacă
vrei să te ridici. Şi poţi să şi scazi prin lucrurile
care nu le înţelegi sau care te scad pe tine, dar eşti scăzut
gata când te scad ele.
Vă rugăm să ne explicaţi versetul:
"Episcopul să nu fie de curând botezat, ca nu cumva, trufindu-se,
să cadă în osânda diavolului".
Este vorba despre începuturile creştinismului, când putea
cineva, de curând fiind introdus în creştinism, să ajungă
şi mare, să ajungă episcop, şi nu era încă destul de
consolidat.
Ce părere aveţi despre rugăciunile închinate
preasfintei inimi a lui Iisus?
Dragă, e o concepţie care nu e concepţie
ortodoxă şi nu e ortodoxă în sensul că noi ortodocşii
nu luăm părţi din persoana Mântuitorului, chiar dacă-i
inima care reprezintă persoana Mântuitorului. Nu ne rugăm inimii
Domnului Hristos ci ne rugăm Domului Hristos. Nu avem un Hristos euharistic
la care ne închinăm, ci ne închinăm lui Hristos. Cu Hristos
euharistic ne împărtăşim. Aşa încât nu ştiu, e prea
mult, e prea nefiresc să zici "Inima lui Hristos cea plină de
iubire, dă-mi şi mie iubire". De ce să nu zici "Doamne
Iisuse Hristoase cel iubitor de oameni, dă-mi putere iubitoare şi
mie".
Credeţi că este un păcat a te boteza a doua
oară?
Păi noi zicem "mărturisesc un Botez întru
iertarea păcatelor", nu zicem "mărturisesc mai multe
botezuri spre iertarea păcatelor". Dacă te botezi a doua
oară înseamnă că Botezul prim îl desconsideri.
În Apocalipsă 13, 8 se vorbeşte despre
"locuitorii pământului, ale căror nume nu sunt scrise, de la
întemeierea lumii, în cartea vieţii". Vă rugăm să ne
spuneţi pe scurt părerea dumneavoastră despre predestinare.
Nu există o predestinare propriu-zisă, ci există
o destinare, şi Dumnezeu ştie ce va fi cu oamenii, noi nu putem
să cunoaştem tainele acestea. Există un cadru, un cadru în care
te mişti şi în care te formezi. Cadrul acesta e fixat de Dumnezeu, eu
am venit în familia cutare, cu părinţii cutare, cu fraţii
cutare, nu e un lucru întâmplător. Am venit în România, n-am venit în
America, şi aşa mai departe, acesta-i cadrul destinului, restul
depinde de mine dacă-s bun sau rău, nu mă face Dumnezeu
rău, că Dumnezeu nu face rele.
Ce părere aveţi despre rugăciunea rozarului?
E o metodă de angajare în rugăciune, n-am păreri
rele. Se poate întrebuinţa şi îl întrebuinţează mai ales
apusenii, catolicii. E o metodă de angajare în rugăciune, aşa
cum citim noi Acatistele, aşa fac ei rozarul. Nu cred că sunt mai
avantajaţi cei ca fac rozarul decât cei care fac un Acatist, dar e o
metodă de angajare.
Vă rugăm să ne recitaţi poezia
"Cântecul potirului" de Nichifor Crainic.
|
Când holda tăiată de seceri fu gata, Când pâinea-n cuptor semăna cu arama, Şi iată potirul la gură Te-aduce, Din coarde de viţă ce-nfăşură crama, Apoi, când culesul de struguri fu gata, Şi iată potirul la gură Te-aduce, Podgorii bogate şi lanuri mănoase, |
10 mai 1995