DRAGOSTEA ESTE NĂSCUTĂ DE NEPĂTIMIRE
Mânăstirea
Brâncoveanu, 20 mai 1993
Am vorbit vinerea trecută despre „Ce înseamnă să iubesti"
si am spus că a iubi înseamnă să-l cuprinzi în tine pe cel iubit, să-l faci al
tău, să te raportezi la el asa cum te raportezi la tine însuti; înseamnă să te
bucuri de el, să-i fii de ajutor, să împli-nesti ceea ce-i lipseste, să-i oferi
toate posibilitătile de a se simti bine si totodată să te simti si tu bine
lângă el, să poti să-i fii de folos, să te bucuri din bucuria de a iubi.
Mai spuneam că o astfel de iubire este (după cuvântul Sfântului
Maxim Mărturisitorul) „născută de nepătimire", adică cine n-a ajuns la
nepătimire nu poate avea o astfel de iubire si nu poate avea nici fericirea pe
care o dă iubirea.
Am mai mentionat din învătăturile Sfântului Apostol Pavel,
cuvântul despre dragoste din Capitolul al XIII-lea din Epistola I-a către
Corinteni si am vorbit despre chipurile de arătare ale iubirii si despre
chipurile prin care se câstigă iubirea. Sunt, dacă luăm aminte la ele, 15
chipuri ale iubirii, 15 trepte care duc spre iubire. Cine nu a ajuns la
nepătimire, acela nu a ajuns la cele câte alcătuiesc iubirea; are capacitatea
de a iubi, dar iubeste la întâmplare: pe unul îl iubeste si pe altul îl urăste,
pe acelasi o dată îl iubeste, o dată îl urăste, pe unul îl iubeste mai mult, pe
altul mai putin si se manifestă altfel decât cel nepătimi-tor, care are o
revărsare a iubirii. Pentru a ajunge la iubirea din poezia „O, creste-mi
iubirea", pe care v-am recitat-o vinerea tre-cută, trebuie să crească în
noi nepătimirea.
Este secetă de iubire în lumea întreagă, este secetă de iubire
în viata noastră personală, este secetă de iubire în viata noastră de obste,
pentru că n-am ajuns să trecem de patimi. Este multă hărtuială, este multă
zdroabă în sufletele noastre, pentru că ne hărtuiesc si ne zdrobesc patimile.
Într-una din alcătuirile de la sfintele slujbe se spune asa:
„Marea vietii văzând-o înăltându-se de viforul ispitelor, la limanul Tău cel lin
alergând, strig către Tine: «Scoate din stricăciune viata mea,
Multmilostive»". Ne dăm seama că patimile zdrobesc, că patimile aduc
zbucium, ură, că patimile aduc îndepărtare. Patimile fărâmitează, distantează,
resping, patimile marginalizează, desconsideră, îl socotesc pe altul nevrednic
si de aceea viforul patimilor aduce nemultumire, neliniste. Unde vezi
nemultumire, unde vezi neliniste, unde vezi zdroabă, unde vezi zbucium, să stii
că sunt prezente patimile, pentru că iubirea odihneste, iubirea luminează,
iubirea întăreste, iubirea fericeste. Unde este iubirea, acolo este liniste,
bucurie, pace, acolo sunt roadele Duhului; acolo nu poate avea loc nici ura,
nici nemultumirea, nici împotrivirea, nici desconsiderarea.
Ar trebui să ne fie rusine ori de câte ori intervine în viata
noastră ceva care aduce depărtare, care împinge, care respinge, care întoarce
răutatea, care întoarce ura în suflet, care aduce vârtej. Patimile sunt ca un
vifor, patimile sunt ca o furtună, pa-timile sunt ca un vârtej, de aceea zicem:
„Marea vietii văzând-o înăltându-se de viforul ispitelor". Iar iubirea
este liman lin, liniste, este odihnă sufletească.
Ar trebui să ne fie rusine de câte ori în sufletul nostru se
ivesc niste răutăti care ne depărtează de „omul de lângă noi". De fapt,
omul de lângă noi este omul cel mai însemnat. Nu trebuie să ne gândim la oameni
de peste mări si tări (care ne sunt apropiati si ei), ci trebuie să-l avem în
vedere pe omul de lângă noi, pentru că Dumnezeu l-a pus lângă noi. Cei care
suntem aici, de pildă, suntem pentru că vrea Dumnezeu să fim asa. Dumnezeu vrea
să fim bucurosi unii de altii si să împlinim ceea ce lipseste. Asta face
iubirea: împlineste, completează, adaugă.
Dacă ai pe cineva apropiat, îi treci cu vederea si defectele.
Dacă iubesti pe cineva, îl iubesti cu scăderile lui cu tot, cu patimi cu tot,
cu răutăti cu tot. Dacă nu-l iubesti, nu-l iubesti nici cu calitătile lui, nu-l
iubesti nici cu virtutile lui. Sigur, fiecare dintre noi avem si virtuti, avem
si scăderi, dar iubirea acoperă scăderile si completează acolo unde este de
completat si pune în evidentă acolo unde este ceva de pus în evidentă. Numai că
până acolo este departe! Este departe în întelesul că trebuie să rezol-văm
odată patimile, răutătile, scăderile, insuficientele, să trecem peste toate si
atunci vine iubirea, care e fericire. Domnul Hristos ne cere iubire si fată de
vrăjmasi („Iubiti pe vrăjmasii vostri" – Matei 5, 44) ca să avem
încă o posibilitate de a fi fericiti, de a înmulti iubirea, si prin ea să se
înmultească fericirea.
Domnul Hristos spune să-i iubim pe vrăjmasii nostri ca să fim
fiii Tatălui nostru. Si ce spune despre Tatăl nostru? Că El trimite soarele
peste cei buni si peste cei răi, că El trimite ploaia peste cei drepti si peste
cei nedrepti (cf. Matei 5, 45).
Dacă vrem să fim ca Tatăl din ceruri, trebuie să trimitem si noi
puterea iubitoare, câtă o avem, peste tot, si să ne facem pro-bleme când nu
putem cuprinde pe cineva în suflet, ci-l tinem la distantă, îl tinem afară si-l
împingem încă si mai departe. Trebuie să ne facem probleme că dacă facem
lucruri de felul acesta, nu semănăm cu Tatăl Cel din ceruri, Cel bun cu cei
nemultumitori si răi, Cel gata să împlinească lipsurile, Cel gata să ne ridice
peste noi însine.
Domnul Hristos, când ne îndeamnă să-i iubim pe vrăjmasii nostri,
spune: „Iubiti pe vrăjmasii vostri, binecuvântati pe cei ce vă blestemă, faceti
bine celor ce vă fac urăsc si rugati-vă pentru cei ce vă vatămă si vă
prigonesc" (Matei 5, 44). Au fost oameni care au putut face lucrul
acesta! Sfântul Apostol Pavel spune în încheierea Epistolei către Corinteni,
Capitolul al IV-lea: „Prigoniti, noi răbdăm; huliti, noi mângâiem; blestemati,
noi binecuvântăm". Cum au putut face lucrul acesta? Fiind în legătură cu
Domnul Iisus Hristos.
Noi zicem: „Marea vietii văzând-o înăltându-se de viforul
ispitelor, la limanul Tău cel lin alerg strigând către Tine: «Scoate din
stricăciune viata mea, Multmilostive»" si mergem mai departe tot cu
păcatele noastre, tot cu răutătile noastre, pentru că nu suntem hotărâti pentru
bine, pentru că facem rugăciunea formal, pentru că legătura noastră cu Dumnezeu
nu intră în existenta noastră. De fapt, nici nu avem o legătură, ci avem o
angajare de sistem, adică o angajare formală, o angajare de tipic; cum zicea
părintele Serafim Popescu: „Toate merg după tipic, numa-n suflet nu-i
nimic".
Să ne cercetăm si mai departe în legătură cu cele pe care le-am
spus vinerea trecută si pe care le-am spus astăzi, să vedem cum stăm cu
iubirea, si atunci stim cum stăm cu fericirea, stim cum stăm si cu nepătimirea,
stim cum stăm si cu silinta de mai bine.
Să ne cercetăm pe noi însine unde suntem, ca să stim ce trebuie
să facem pentru a fi unde trebuie să fim! Amin!