SUS
SĂ AVEM INIMILE
Mânăstirea Brâncoveanu, 9 iulie1993
Ne-am obisnuit asa de mult cu zicerile de la Sfânta Liturghie,
încât de multe ori nu ne mai dăm seama de importanta lor si mai ales de
îndemnurile pe care le primim, nu numai pen-tru clipa în care ni se dau, ci
pentru toată vremea vietii. De pildă, la fiecare Sfântă Liturghie se spune „Sus
să avem inimile", iar noi răspundem: „Avem către Domnul".
Bineînteles, răspundem pentru clipa aceea, dar nu trebuie să rămânem cu
gândurile noastre aici, pe pământ, ci să le avem direct la Dumnezeu. „Sus să
avem inimile", să avem mereu îndreptată la Dumnezeu simtirea, gândirea,
puterea noastră simtitoare si gânditoare. Noi spunem „Avem către Domnul"
si ne obligăm cu aceasta să avem totdeauna inima către Domnul.
Cel dintâi lucru pe care îl auzim după ce răspundem noi că avem
inima către Domnul este: „Să multumim Domnului". Cine are inima îndreptată
către Dumnezeu, trebuie să-I aducă multumire lui Dumnezeu. Cel dintâi gând pe
care trebuie să-l avem când este vorba de Dumnezeu este gând cinstitor, gând
multu-mitor. Când spunem că trebuie să multumim Domnului, spunem că într-adevăr
Îi multumim si aducem si un cuvânt întemeiat pentru multumirea noastră, zicând:
„Cu vrednicie si cu dreptate este a ne închina Tatălui si Fiului si Sfântului
Duh, Treimei celei de o fiintă si nedespărtite".
Prin urmare, avem inima către Domnul? Avem, pentru că zicem
„Avem către Domnul". Dacă avem inima sus, către Domnul, atunci aducem
multumire către Domnul si spunem temeiul multumirii noastre. Zicem că facem
aceasta pentru că asa se cuvine, că facem aceasta „Cu vrednicie si cu
dreptate" (aducem închinare pentru că multumirea noastră este închinare
adevărată, nu închinare formală) si continuăm: „este a ne închi-na Tatălui, si
Fiului si Sfântului Duh, Treimei celei de o fiintă si nedespărtite". A
avea inima sus înseamnă a avea constiinta că în fata lui Dumnezeu trebuie să ne
revărsăm multumirea, cinstirea noastră, închinarea noastră. Cum nu putem trăi
fără aer, asa nu putem trăi fără Dumnezeu, asa nu putem trăi fără a avea inima
sus, asa nu putem trăi cu adevărat fără a aduce închinare lui Dumnezeu,
„Treimei celei de o fiintă si nedespărtite".
Cred că ar fi cazul, când ne spovedim, să avem în vedere si aspecte
de felul acesta: cât avem noi inima sus, cât avem noi inima către Dumnezeu, cât
avem închinare către Dumnezeu, cât suntem de angajati pentru a-I multumi lui
Dumnezeu, pentru că este bine să avem în vedere si să facem toate lucrurile
acestea mai ales noi, călugării, care suntem undeva între cer si pământ.
Călugării trebuie să fie mai presus de lumea aceasta, dacă se poate sus,
„deasupra lumilor, în locul minunilor".
O mânăstire trebuie să fie plasată undeva mai presus de lumea
aceasta, pentru că dacă o mânăstire este din lumea aceasta, atunci n-are rost
să existe! De ce să existe o mânăstire, dacă cei din ea trăiesc ca si ceilalti
oameni, n-au inima sus, nu aduc decât închinare formală sau numai la anumite
soroace? Dacă nu aduc o închinare continuă, atunci nu sunt mai presus de lumea
aceasta! Or, noi nu suntem din lumea aceasta, pentru că Domnul Hristos a zis
către ucenicii Săi: „Voi nu sunteti din lume" (Ioan 15, 19). Dacă
despre noi se poate spune că suntem din lume, dacă avem constiinta că suntem
din lume, din lumea aceea pe care zicem că am părăsit-o, atunci înseamnă că nu
suntem unde trebuie să fim si nu are rost să existăm în felul acesta!
Trebuie să facem totdeauna un efort de a ne depăsi pe noi însine
si de a depăsi conditia obisnuită a oamenilor întru slujirea lui Dumnezeu, ca
să avem inimile sus, ca să aducem multumire lui Dumnezeu, ca să aducem
închinare, având constiinta că asa trebuie, pentru că este „Cu vrednicie si cu
dreptate a ne închina Tatălui si Fiului si Sfântului Duh, Treimei celei de o
fiintă si nedespărtite".
Să ne cercetăm si în privinta unor aspecte de felul acesta, când
ne spovedim. Dumnezeu să ne ajute!