SĂ MULTUMIM DOMNULUI
Mânăstirea
Brâncoveanu, 26 noiembrie1994
Voi vorbi astăzi câteva cuvinte în legătură cu îndemnul de la
Sfânta Liturghie „Să multumim Domnului!" si cu răspunsul „Cu vrednicie si
cu dreptate este a ne închina Tatălui si Fiului si Sfântului Duh, Treimei celei
de o fiintă si nedespărtite", pentru a stărui putin cu gândul asupra
datoriei noastre de a-I multumi lui Dumnezeu si de a-I sluji lui Dumnezeu. De
cele mai multe ori, credinciosii nostri cer ceva de la Dumnezeu. Cerem
de la Dumnezeu să ne miluiască, să ne mântuiască... numai că ar trebui să-I mai
si multumim lui Dumnezeu si să-I aducem si laudă; noi facem si
aceasta, dar nu cu îndestulare. Cred că nici unul dintre noi nu este atât de
angajat în lauda lui Dumnezeu si în multumirea către Dumnezeu, încât acestea să
fie mai mari si mai adânci decât rugăciunea de cerere.
La Sfânta Liturghie zicem: „Pe Tine Te lăudăm, pe Tine Te
binecuvântăm, Tie Îti multumim, Doamne, si ne rugăm Tie, Dumnezeului
nostru", dar zicem numai atunci! Ar trebui ca toată viata noastră să fie o
împlinire a cuvântului „Pe Tine Te lăudăm...", si ar trebui ca toată viata
noastră să fie o închinare adusă lui Dumnezeu, asa cum răspundem la cuvintele
„Să mul-tumim Domnului", zicând: „Cu vrednicie si cu dreptate este a ne
închina...".
Multumirea noastră trebuie să fie continuă si dorită din
constiinta că asa se cuvine, că asa trebuie. Domnul Hristos a spus că „Fiul
Omului n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească El si să-Si dea sufletul
răscumpărare pentru multi" (Matei 20, 28). Nu există o poruncă a
lui Dumnezeu care să ne angajeze la slujire, ci este o îndatorire a noastră,
noi vrem să-I slujim. De ce vrem să-I slujim? Pentru că asa este „cu vrednicie
si cu dreptate", pentru că asa trebuie, pentru că nu se poate altfel.
Cineva care crede cu adevărat în Dumnezeu, nu poate să stea în fata lui
Dumnezeu fără să-I aducă mărire, fără să-I aducă roadă, multumire, fără să se
simtă îndatorat cu slujirea, atât în vremea sfintelor slujbe, cât si în
cealaltă vreme a vietii. Trebuie să ne simtim îndatorati chiar si cu slujirea
omului de lângă noi, pentru că Dumnezeu a pus omul de lângă noi ca să-i facem
bine, să-l ajutăm, să-I slujim lui Dumnezeu prin el.
Cred că ati citit din Sfânta Evanghelie cuvântul spus de
Domnul Hristos: „ Nu vă bucurati de aceasta, că duhurile vi se pleacă, ci vă
bucurati că numele voastre sunt scrise în ceruri" (Luca 10, 20).
Poate ar fi bine să mă opresc asupra acestui cuvânt, pentru că este foarte
important.
Este important în întelesul că si noi trebuie să dorim a fi
scrisi în cartea cea din ceruri, în gândurile Mântuitorului. În cartea
proorocului Isaia este scris că Dumnezeu a zis: „Te-am însemnat în palmele
Mele" (Isaia 49, 16) (este vorba de Ierusalim). Ce înseamnă să ai
ceva scris în palmă? Să vezi mereu ce este scris. De câte ori vezi mâinile,
vezi si ce este scris în palmă. Bineînteles, este un fel de a vorbi, pentru că
desi vorbim de mâinile lui Dumnezeu („Mâinile Tale m-au făcut si m-au
zidit" Ps. 118, 73), Dumnezeu nu trebuie gândit ca având mâini, ca
având picioare s.a.m.d. Numai Domnul Hristos, Care este Fiul lui Dumnezeu
întrupat, este cu fire omenească si are trup omenesc, bineînteles,
transfigurat, mai presus de lumea aceasta. El poate să aibă ceva scris în
palme. Si, de fapt, chiar are: semnul cuielor! Acesta este semnul iubirii lui
Dumnezeu. De câte ori priveste Domnul Hristos prin firea Sa omenească la firea
Sa omenească, la mâinile Sale, vede si semnul cuielor, semnul pe care voia să-l
vadă Sfântul Apostol Toma. Când Domnul Hristos vede semnul cuielor, vede semnul
iubirii, pentru că Fiul lui Dumnezeu S-a jertfit din iubire pentru noi, pentru
ca numele noastre să fie scrise în ceruri.
Dar stim noi când anume vor fi scrise numele noastre în ceruri?
Atunci când vor fi scrise mai întâi în cerul smereniei, după cum afirmă Sfântul
Ioan Scărarul. Mai întâi să fim smeriti, si-atunci sigur suntem scrisi în
ceruri. Nu numai pe cer, ci si în cer. Sfânta Tereza de Lisieux
era bucuroasă că vedea cumva că pe cer este litera T scrisă cu stele, si zicea
că e numele ei scris acolo. Dacă suntem smeriti, Îi facem locas lui Dumnezeu în
sufletul nostru. Sufletul nostru devine cer al lui Dumnezeu, iar numele nostru,
dacă-L avem pe Dumnezeu în noi, este scris în cerul smereniei.
În sfârsit, m-am mai gândit la ceva: astăzi pomenim un sfânt cu
numele Nikon, care are supranumele „Pocăiti-vă". De ce i s-a dat numele
acesta, de „Pocăiti-vă"? Pentru că era un propovăduitor al pocăintei. El
le spunea mereu oamenilor să se pocăiască, în întelesul de a părăsi păcatul,
pentru că acesta este sensul pocăintei, si de a face roadă vrednică de
pocăintă, de a face cât mai mult bine, ca să se astupe relele.
Pocăinta trebuie făcută cu fata spre viitor si trebuie făcută cu
nădejde si cu bucurie. Dacă ne îndreptăm mintea spre Dumnezeu si stim cât este
de bun Dumnezeu, nu putem să ne îndoim de bunătatea Lui. Oricâte păcate ar fi
făcut cineva, stie că până la urmă mila lui Dumnezeu este mai mare decât
păcatele lui, stie că Dumnezeu ne primeste pe toti dacă ne schimbăm viata.
„Asa si în cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se
pocăieste, decât pentru nouăzeci si nouă de drepti, care n-au nevoie de
pocăintă" (Luca 15, 7) se spune în Sfânta Evanghelie,
în legătură cu oaia cea pierdută. Numai că pentru a ajunge la aceasta trebuie
să ne schimbăm viata. Ne schimbăm viata spre bine – e nădejde de bine. Rămânem
mai departe în rele, se lătesc relele si nu putem avea nici măcar liniste
sufletească, iar despre bucuria celor care au constiinta că numele lor sunt
scrise în ceruri, nici nu poate fi vorba.
Trebuie să luăm aminte întâi să ne angajăm în slujirea Domnului
si în slujirea omului, pentru că este „Cu vrednicie si cu dreptate a ne închina
Tatălui si Fiului si Sfântului Duh"; să dorim si să căutăm ca numele
nostru să fie scris în cerul smereniei, ca să poată fi scris în ceruri si, în
sfârsit, să facem binele, ca semn al pocăintei.
Să avem nădejde la mila lui Dumnezeu si pocăinta noastră să fie
cu bucurie si cu fata spre viitor. Amin!