SĂ MULTUMIM DOMNULUI

Mânăstirea Brâncoveanu, 26 noiembrie1994

Voi vorbi astăzi câteva cuvinte în legătură cu îndemnul de la Sfânta Liturghie „Să multumim Domnului!" si cu răspunsul „Cu vrednicie si cu dreptate este a ne închina Tatălui si Fiului si Sfântului Duh, Treimei celei de o fiintă si nedespărtite", pentru a stărui putin cu gândul asupra datoriei noastre de a-I multumi lui Dumnezeu si de a-I sluji lui Dumnezeu. De cele mai multe ori, credinciosii nostri cer ceva de la Dumnezeu. Cerem de la Dumnezeu să ne miluiască, să ne mântuiască... numai că ar trebui să-I mai si multumim lui Dumnezeu si să-I aducem si laudă; noi facem si aceasta, dar nu cu îndestulare. Cred că nici unul dintre noi nu este atât de angajat în lauda lui Dumnezeu si în multumirea către Dumnezeu, încât acestea să fie mai mari si mai adânci decât rugăciunea de cerere.

La Sfânta Liturghie zicem: „Pe Tine Te lăudăm, pe Tine Te binecuvântăm, Tie Îti multumim, Doamne, si ne rugăm Tie, Dumnezeului nostru", dar zicem numai atunci! Ar trebui ca toată viata noastră să fie o împlinire a cuvântului „Pe Tine Te lăudăm...", si ar trebui ca toată viata noastră să fie o închinare adusă lui Dumnezeu, asa cum răspundem la cuvintele „Să mul-tumim Domnului", zicând: „Cu vrednicie si cu dreptate este a ne închina...".

Multumirea noastră trebuie să fie continuă si dorită din constiinta că asa se cuvine, că asa trebuie. Domnul Hristos a spus că „Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească El si să-Si dea sufletul răscumpărare pentru multi" (Matei 20, 28). Nu există o poruncă a lui Dumnezeu care să ne angajeze la slujire, ci este o îndatorire a noastră, noi vrem să-I slujim. De ce vrem să-I slujim? Pentru că asa este „cu vrednicie si cu dreptate", pentru că asa trebuie, pentru că nu se poate altfel. Cineva care crede cu adevărat în Dumnezeu, nu poate să stea în fata lui Dumnezeu fără să-I aducă mărire, fără să-I aducă roadă, multumire, fără să se simtă îndatorat cu slujirea, atât în vremea sfintelor slujbe, cât si în cealaltă vreme a vietii. Trebuie să ne simtim îndatorati chiar si cu slujirea omului de lângă noi, pentru că Dumnezeu a pus omul de lângă noi ca să-i facem bine, să-l ajutăm, să-I slujim lui Dumnezeu prin el.

Cred că ati citit din Sfânta Evanghelie cuvântul spus de Domnul Hristos: „ Nu vă bucurati de aceasta, că duhurile vi se pleacă, ci vă bucurati că numele voastre sunt scrise în ceruri" (Luca 10, 20). Poate ar fi bine să mă opresc asupra acestui cuvânt, pentru că este foarte important.

Este important în întelesul că si noi trebuie să dorim a fi scrisi în cartea cea din ceruri, în gândurile Mântuitorului. În cartea proorocului Isaia este scris că Dumnezeu a zis: „Te-am însemnat în palmele Mele" (Isaia 49, 16) (este vorba de Ierusalim). Ce înseamnă să ai ceva scris în palmă? Să vezi mereu ce este scris. De câte ori vezi mâinile, vezi si ce este scris în palmă. Bineînteles, este un fel de a vorbi, pentru că desi vorbim de mâinile lui Dumnezeu („Mâinile Tale m-au făcut si m-au zidit" Ps. 118, 73), Dumnezeu nu trebuie gândit ca având mâini, ca având picioare s.a.m.d. Numai Domnul Hristos, Care este Fiul lui Dumnezeu întrupat, este cu fire omenească si are trup omenesc, bineînteles, transfigurat, mai presus de lumea aceasta. El poate să aibă ceva scris în palme. Si, de fapt, chiar are: semnul cuielor! Acesta este semnul iubirii lui Dumnezeu. De câte ori priveste Domnul Hristos prin firea Sa omenească la firea Sa omenească, la mâinile Sale, vede si semnul cuielor, semnul pe care voia să-l vadă Sfântul Apostol Toma. Când Domnul Hristos vede semnul cuielor, vede semnul iubirii, pentru că Fiul lui Dumnezeu S-a jertfit din iubire pentru noi, pentru ca numele noastre să fie scrise în ceruri.

Dar stim noi când anume vor fi scrise numele noastre în ceruri? Atunci când vor fi scrise mai întâi în cerul smereniei, după cum afirmă Sfântul Ioan Scărarul. Mai întâi să fim smeriti, si-atunci sigur suntem scrisi în ceruri. Nu numai pe cer, ci si în cer. Sfânta Tereza de Lisieux era bucuroasă că vedea cumva că pe cer este litera T scrisă cu stele, si zicea că e numele ei scris acolo. Dacă suntem smeriti, Îi facem locas lui Dumnezeu în sufletul nostru. Sufletul nostru devine cer al lui Dumnezeu, iar numele nostru, dacă-L avem pe Dumnezeu în noi, este scris în cerul smereniei.

În sfârsit, m-am mai gândit la ceva: astăzi pomenim un sfânt cu numele Nikon, care are supranumele „Pocăiti-vă". De ce i s-a dat numele acesta, de „Pocăiti-vă"? Pentru că era un propovăduitor al pocăintei. El le spunea mereu oamenilor să se pocăiască, în întelesul de a părăsi păcatul, pentru că acesta este sensul pocăintei, si de a face roadă vrednică de pocăintă, de a face cât mai mult bine, ca să se astupe relele.

Pocăinta trebuie făcută cu fata spre viitor si trebuie făcută cu nădejde si cu bucurie. Dacă ne îndreptăm mintea spre Dumnezeu si stim cât este de bun Dumnezeu, nu putem să ne îndoim de bunătatea Lui. Oricâte păcate ar fi făcut cineva, stie că până la urmă mila lui Dumnezeu este mai mare decât păcatele lui, stie că Dumnezeu ne primeste pe toti dacă ne schimbăm viata.

„Asa si în cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăieste, decât pentru nouăzeci si nouă de drepti, care n-au nevoie de pocăintă" (Luca 15, 7) se spune în Sfânta Evanghelie, în legătură cu oaia cea pierdută. Numai că pentru a ajunge la aceasta trebuie să ne schimbăm viata. Ne schimbăm viata spre bine – e nădejde de bine. Rămânem mai departe în rele, se lătesc relele si nu putem avea nici măcar liniste sufletească, iar despre bucuria celor care au constiinta că numele lor sunt scrise în ceruri, nici nu poate fi vorba.

Trebuie să luăm aminte întâi să ne angajăm în slujirea Domnului si în slujirea omului, pentru că este „Cu vrednicie si cu dreptate a ne închina Tatălui si Fiului si Sfântului Duh"; să dorim si să căutăm ca numele nostru să fie scris în cerul smereniei, ca să poată fi scris în ceruri si, în sfârsit, să facem binele, ca semn al pocăintei.

Să avem nădejde la mila lui Dumnezeu si pocăinta noastră să fie cu bucurie si cu fata spre viitor. Amin!

 

HOME