DESPRE MÂNĂSTIRE SI CĂLUGĂRI

Mânăstirea "Sub Piatră" – 9 iulie 1998

M-am gândit ca astăzi să vorbesc ceva despre mânăstire si despre călugări, desi a le vorbi călugărilor despre călugări s-ar părea că este un lucru de prisos. Si totusi... poate că nu este. Voi căuta să scot în evidentă niste as-pecte de mare importantă si pe care oamenii, în general, nu le prea au în vedere.

Cine ar putea răspunde la întrebarea "ce este o mânăstire"? Sunt foarte multe lucruri în lumea aceasta pe care le stim fără să le putem defini. Cineva care aude de mânăstire se gândeste la un loc unde trăiesc călugării, unde oamenii se duc să se roage sau să facă într-un fel să se roage altii pentru ei... deci se gândeste la un loc de rugăciune. Fără îndoială, mânăstirea este un loc de rugăciune!

Pentru cei mai multi oameni, un călugăr nu este – hai să zicem o vorbă pe care de multe ori o folosim în înteles peiorativ – un om ca toti oamenii. Într-adevăr, pozitiv privind lucrurile un călugăr nu este un om ca toti oamenii. Si-atunci, cum este? Sub nivelul, sau deasupra nivelului celorlalti oameni? S-ar putea întâmpla să fie si sub nivelul celorlalti, în cazul în care nu-i deplin ca sănătate, însă călugăria presupune oameni de exceptie. Oameni de exceptie! Omul obisnuit nu poate fi călugăr! Dacă devine călugăr, nu este călugăr deplin, este un improvizat în călugărie.

Călugăria este o viată mai presus de viata obisnuită. Nimeni nu este obligat să se călugărească însă, dacă se face călugăr, este obligat să fie călugăr! Părintele Arsenie Boca, Dumnezeu să-l odihnească, avea o vorbă: "Unii dintre călugări nu sunt călugări, ci cuiere de haine călugăresti". În cazul acesta, un călugăr este sub nivelul omului obisnuit si nu numai că este un improvizat, ci este un ratat. Si sunt destul de multi călugări ratati! De ce? Pentru că au început altfel decât ar fi trebuit să înceapă, pentru că au trăit altfel decât ar fi trebuit să trăiască, iar cineva care trăieste oricum, ajunge orice si oricum.

Călugăria este o chestiune foarte, foarte serioasă! Viata la nivelul obisnuit, viata de familie adică, o duc cei mai multi (bineînteles, sunt si acolo nedesăvârsiri, insuficiente); este sigur sută la sută că Dumnezeu l-a făcut pe om ca acesta să nu fie singur pe pământ, că Dumnezeu l-a făcut pe om bărbat si femeie, că Dumnezeu i-a binecuvântat pe oameni să fie cu familie, chiar dacă există si altă posibilitate. Si există... însă numai pentru oameni de exceptie sau pentru oameni care pot face niste lucruri care cer un efort deosebit.

Călugăria este elita Bisericii. Se stiu si multe insuficiente, se stiu si multe devieri, se stiu si multe nepotriviri în viata călugărilor, se stiu si multe căderi ale călugărilor. Acestea nu scad călugăria în sine, ci arată că oamenii care s-au încadrat în călugărie – nu au fost de călugărie.

Mama mea, Dumnezeu s-o odihnească, îmi spunea că o femeie de la noi, lelea Sana lui Adam, cânta iarna, în sezătoare, un cântec - nu i-am stiut niciodată melodia, dar retin versurile:

Pe dealul cu strugurii
Plimbă-să călugării,
Blăstămându-si părintii:
De ce i-or călugărit,
Si nu i-or căsătorit?

Este un punct de vedere, o zicere, care poate fi adevărată sau nu, pentru că, în general, nu părintii îi îndrumă pe copii să se călugărească. Numai că sunt unii care se fac călugări înainte de vreme, înainte de a sti ce fac când se fac călugări si acestia, în general, sunt improvizati si ratati. Nouă nu ne este frică să spunem lucrurile acestea, pentru că sunt cunoscute; nu ne este frică să le spunem, pentru că sunt realităti. Nu ne este teamă că spunând lucrurile acestea, cei care sunt călugări buni, călugări adevărati, ar avea ceva de suferit.

Oamenii, în general, nu prea cred că poate exista o viată superioară, mai ales o viată superioară celei pe care o duc ei. Sunt foarte multi oameni care-i privesc pe călugări cu suspiciune si zic: „Dragă, nu se poate să trăiască viata pe care zic ei că o trăiesc". Desi se poate! Sunt unii care trăiesc o viată exceptiona-lă, oameni de elită, oameni de elită ai Bisericii. Dar, într-adevăr, sunt si din aceia care nu trăiesc viata asa cum trebuie. De ce? Pentru că nu pot! Ca să trăiesti o viată superioară, trebuie să fii un om superior, trebuie să fii un om care tragi de tine, trebuie să fii un om matur, un om care stii ce ai de făcut si de ce ai pornit pe calea aceasta.

Cuvântul "călugăr" vine de la grecescul "calos gheron" si înseamnă "bătrân frumos". Bătrân frumos! Este un ideal! Să fii bătrân, uneori este un avantaj, alteori este un handicap. Bătrâ-netea vine diferit la oameni. Unii ajung bătrâni cu cuviintă, altii ajung la o bătrânete pe care poporul o exprimă în versurile: „Bătrânete haine grele / Ce n-as da să scap de ele".

O bătrânete încuviintată, o bătrânete echilibrată, o bătrânete ca rezultat al unei vieti îngrijite, curate, sfinte, este un dar de la Dumnezeu. Gânditi-vă că Dumnezeu este înfătisat ca un bătrân. De ce ca un bătrân? De ce nu ca un tânăr? Si tinere-tea are darurile ei! Multi sfinti au fost tineri! Totusi, Dumnezeu este înfătisat ca un bătrân! Aceasta vrea să arate că Dumnezeu este "vechi de zile", nu este de ieri, de alaltăieri, ci din vesnicie.

Cei care sunt la tinerete si se pregătesc de viată, trebuie să stie că bătrânetea, maturitatea, tineretea, copilăria si toate vârste-le omului sunt un dar de la Dumnezeu, la care ajung mai ales aceia care au o tinerete curată, o tinerete cinstită. Viata de familie asa cum a lăsat-o Dumnezeu si cum o vrea Dumnezeu, este un dar de la Dumnezeu. Dar există si posibilitatea să treci de viata de familie, mai sus. Dacă treci de viata de familie ca să ajungi la o viată superioară, fără să te oblige cineva la aceasta, atunci trebuie să fii bătrân înainte de bătrânete.

Ce înseamnă bătrân? Înseamnă si întelept. Dacă esti călu-găr, trebuie să fii bătrân înainte de bătrânete, deci echilibrat, cinstit, întelept, să ai calitătile bătrânului. Să fii ponderat mai mult decât un tânăr (poti să ai entuziasmul tânărului dacă mai esti capabil de entuziasmul tânărului). În orice caz, dacă esti bătrân de la tinerete, adică echilibrat, ponderat, întelept, angajat cu seriozitate, în cazul acesta ai si calitătile bătrânului, ai si capacitătile tânărului.

Mare lucru să fie un călugăr tânăr cu calităti de bătrân. Încă o dată vă spun: când zic „bătrân", nu mă gândesc că omul acela nu mai face nimic, că a ajuns la inactivitate pentru că-i bătrân si deci a încheiat socotelile cu lumea aceasta. Nu! Mă gândesc la bătrânul acela care face tot ce poate, care aduce experienta lui de o viată, concluziile lui de o viată, în fata lui Dumnezeu si în fata oamenilor.

Un călugăr adevărat trebuie să fie „bătrân frumos"! Fie că este la tinerete, fie că este la bătrânete, trebuie să aibă o frumusete sufletească; fără să se mai împiedice în nimicurile veacului acestuia, fără să îmbătrânească si patimile lui cu el, ci să lichideze tot ce mai are de lichidat. În loc de patimi să ajungă la virtuti, să fie un om odihnitor, un om care nu a trăit degeaba, un om care aduce ceva în constiinta altora.

Sunt atâtia oameni care-i pretuiesc pe călugări, chiar si pe cei nevrednici. Un călugăr nevrednic n-ar mai trebui pretuit, ci ar trebui marginalizat. Bine, nu suntem noi judecătorii, dar n-ai de ce să fii cinstitorul cuiva care nu-si împlineste rostul pentru care este chemat de Dumnezeu sau la care s-a angajat el, crezându-se chemat de Dumnezeu.

Viata călugărească fiind o viată de exceptie, este si superioară vietii de familie, dar nu se poate spune că viata de familie nu are superioritatea ei! Un călugăr trebuie să fie desprins de lumea aceasta, pe când un om cu viata de familie trebuie să fie si în lumea aceasta. Să fie interesat si de lucrurile veacului acestuia. Deosebirea dintre un călugăr si un mirean este aceasta: un mirean, un om cu familie, pentru a se mântui, păzeste poruncile lui Dumnezeu si îi ajunge să trăiască pe pământ cu gândul la cer. Un călugăr trebuie să trăiască pe pământ ca în cer. Să-si găsească timp cât mai mult pentru a sta în fata lui Dumnezeu. Nu cu cartea deschisă pe masă, cu lumânarea aprinsă, cu candela... ci cu inima deschisă pentru Dumnezeu, cu gândul la Dumnezeu.

Un călugăr trebuie să fie un bătrân frumos, un bătrân îmbunătătit, un bătrân de care se bucură oamenii. De călugăr să te bucuri de la tinerete până la bătrânete. De când esti tânăr, dacă te faci călugăr, poti să fii frumos sufleteste, să se bucure oamenii de existenta ta cum se bucură de o floare, cum se bucură de o apă limpede, cum se bucură de un peisaj frumos, de un răsărit de soare, de un apus de soare, cum se bucură oamenii de lucrurile frumoase din jurul lor. Toate lucrurile le-a făcut Dumnezeu să fie frumoase si la văz, si la gust, si la miros. Gânditi-vă la un fagure de miere: cât este de minunat! Si miroase frumos... si dulceată are... si culoare plăcută...

Am spus despre cuvântul "călugăr" că înseamnă "bătrân frumos". Că bătrânetea călugărului nu vine doar la bătrânete, poate să fie si la tinerete. De multe ori se mai fac călugări si oameni care au ajuns la bătrânete, dar aceasta nu mai reprezintă nimic, nu mai are nici o semnificatie. Când am spus odată, acasă, despre părintele Serafim Popescu, că-i om bun, stiti ce-au zis părintii mei, oameni de la tară, care n-au citit nici o carte în care să se scrie despre călugări? "Bun să si fie, si dacă nu-i bun, n-are treabă să stea la mânăstire!"

Un călugăr rău, nu-i călugăr. Când devine cineva rău, când n-a iesit din răutate, nu-i călugăr. Un părinte de la Frăsinei, Neonil Stefan, care acum este staret, a fost cândva la noi la mânăstire si ne-a spus un lucru care mie mi-a plăcut tare mult. A spus că părintele care era staret când s-a făcut el călugăr, i-a zis asa: "Acum călugăr te-ai făcut, să vedem când o să te faci om de treabă!". Să stiti că nu-s niste glume! Poti să ajungi improvizat pentru că ai ajuns să te faci călugăr înainte de vreme.

Am zis că vă spun ceva si despre mânăstire. Ce este mânăstirea? Dacă esti într-o mânăstire, trebuie să-ti mai spună cineva ce este o mânăstire? Da, trebuie să-ti spună! Stiti de ce trebuie să-ti spună? Pentru că, de multe ori nici tu, care trăiesti într-o mânăstire, nu stii foarte bine ce este mânăstirea. Mânăstirea, în definitia ei, este „un asezământ de rugăciune, de învătătură si de muncă, în care trăiesc călugării". Nu spune mult lucrul acesta. Dar vă spun eu acum ce este mânăstirea. Mânăstirea este tinda raiului, este casa lui Dumnezeu, este poarta cerului si locul împlinirilor. Asa trebuie să fie o mânăstire.

Tinda raiului. Stie toată lumea ce este tinda: o cameră de intrare. Nu poti să intri într-o cameră mai din spate, fără să treci printr-o tindă. Ca să intri în rai, trebuie să treci prin tinda raiului. Acum nu înseamnă că numai cei de la mânăstire sunt în tinda raiului si că numai ei se mântuiesc! Nu! Si ceilalti credinciosi pot să aibă tinda raiului, să-si facă din casa lor – tinda raiului. Biserica noastră este de asemenea tinda raiului si cerul cel de pe pământ. Fără să treci prin cerul cel de pe pământ, nu-i nădejde să ajungi în cerul cel mai presus de lume. Deci, mânăstirea este tinda raiului. De ce? Pentru că este aproape de rai.

Mânăstirea nu trebuie gândită nici de cei care trăiesc în ea, nici de cei care vin la mânăstire, ca o prelungire a pământului. Dacă este prelungire a pământului, n-are rost să existe. Pământ e destul. Părintii cei duhovnicesti de odinioară, care au făcut mânăstiri în pustie, de exemplu Sfântul Pahomie, au înconjurat mânăstirea cu zid. De ce? Să se stie până unde tine lumea – si de unde începe mânăstirea. Este un lucru extraordinar! Să stii că dacă esti în mânăstire nu mai esti în lumea largă, ci esti într-un loc anume al lui Dumnezeu. Lumea cealaltă este în afară de mânăstire. Toti ceilalti oameni trăiesc în lumea pe care a făcut-o Dumnezeu, pe care o iubeste Dumnezeu, pe care doreste Dumnezeu să o mântuiască, iar cei din mânăstire sunt într-un loc special, într-un loc anume, care este locul călugărilor, locul bătrânilor frumosi, locul bătrânilor îmbunătătiti.

Când eram eu copil, era o întrebare de inteligentă: „Ce-i între cer si pământ?" Scormoneau oamenii prin minte: caierul, luna, soarele, stelele... ce le venea în gând. Si zicea cel care punea întrebarea: între cer si pământ este si. Bineînteles, râdeau de vorbele acestea... Eu as zice acum, după ce mi-a venit si mie mai multă minte, că s-ar putea zice foarte frumos si foarte adevărat, că între cer si pământ este mânăstirea. Nu-i nici în cer, nu-i nici pe pământ, ci undeva între cer si pământ. Trebuie să trăim în asa fel în mânăstire, încât să fim între cer si pământ. Să fim spre cer.

Am zis că mânăstirea mai este poarta cerului si casa lui Dumnezeu. Cuvântul acesta, de poarta cerului si casa lui Dumnezeu cred că-l stiti. Este cuprins în Cartea Facerii, unde este o istorisire despre patriarhul Iacob care, fiind într-o călătorie, si-a pus căpătâi să doarmă. Pe când dormea, a visat că o scară lega cerul si pământul, iar îngerii lui Dumnezeu urcau si coborau pe scara aceea. Cartea aceasta se citeste de obicei la sărbătorile Maicii Domnului, la vecernie. Patriarhul Iacob, când s-a trezit din somn, a zis asa: "Nu este altceva aici decât casa lui Dumnezeu si aceasta este poarta cerului".

Asa ceva trebuie să gândească cineva despre o mânăstire: „Nu-i altceva aici decât casa lui Dumnezeu, si aceasta este poarta cerului". Pe aici, pe calea aceasta se ajunge în cer. Prin asezământul acesta se ajunge în cer. Prin institutia aceasta se ajunge în cer. Prin această rânduială de mânăstire, se aduce cerul pe pământ.

Există posibilitatea aceasta, să aduci cerul pe pământ înainte de a ajunge tu în cer, si deci faci din pământ – cer. Trăiesti o viată cu gândul la Dumnezeu, iar „Hristos se face toate pentru cel ce crede", cum zice sfântul Marcu Ascetul. Atunci ai liniste sufletească si ajungi la cer, în casa lui Dumnezeu, la poarta cerului.

Mai este ceva de adăugat la visul patriarhului Iacob. Cineva din cei cugetători de Dumnezeu spunea că o latură a scării pe care o văzuse Iacob reprezintă rugăciunile prin care omul se înaltă către Dumnezeu, cealaltă latură reprezintă Sfintele Taine, prin care Dumnezeu vine către om, iar treptele scării sunt virtutile. Cei care le urcau si le coborau erau oameni cu inimi îngeresti sau îngeri cu trupuri omenesti, deci tot oameni. Sunt niste lucruri foarte mari! Nu stiu dacă vouă vă plac, dar mie-mi plac!

Am zis că mânăstirea mai este si locul împlinirilor. Sunt foarte multi călugări frământati, foarte multi vietuitori de mânăs-tire neîmpliniti, care doresc altceva decât dă mânăstirea. Foarte multi dintre ei regretă că nu au mers pe altă cale... Toate acestea sunt niste realităti. Cineva-mi spunea odată: „Părinte, să nu mai ziceti că mânăstirea este locul împlinirilor, că tare putini se împlinesc în mânăstire!" Totusi, mânăstirea este locul împliniri-lor! Poeta Zorica Latcu are o poezie intitulată "Pasăre de nea", în care descrie, să zicem asa, o regiune de existentă umană, poate mânăstirea, stiu eu... si înscenează un dialog între un om si o pasăre:

Colo, spre amurg,
Ploi de aur curg.
Ceru-i o lalea.
– Tu de unde vii, în zbor,
Răzletită, ca un dor,
Pasăre de nea?

– Colo-n depărtări,
Dincolo de zări,
Este-un loc curat,
Larg si desfătat:
Unde ochi nu plânge,
Unde n-a curs sânge,
Unde glont n-ajunge.
Unde nu străbate
Geamătul de frate,
Oful de orfană,
Plânsul de vădană,
Unde, prin fânaturi,
Nu-s curse, nici laturi.
Unde-i numai floare,
Umbră si răcoare,
Unde nici o rază
Nu mai înserează...

Parcă-ti aduce aminte de cuvântul de la Pasti: "Să ajungem ziua cea neînserată a împărătiei Tale".

Căci e loc curat,
Binecuvântat,
Loc de bucurie
Si de veselie,
Care nu se trece,
Ci în veci petrece.

Si-atunci omul, care aude de asa frumuseti, de asa lucruri minunate si dorite, zice:

– Pasăre de nea,
Fă pe voia mea,
Dorurile mele,
Zboară tu cu ele,
Mai presus de stele,
În tările-acele.
Si răspunde pasărea:

– Ba, că dorul tău
Mare e si greu;
Aripile mele,
Mări, sunt mititele,
Calea-i lungă foarte,
Si nu pot să poarte
Aripi mititele
Doruri mari si grele.
Eu de unde vin
E numai senin
Iar acolo nu-i
Dorul nimănui.
 

Ce înseamnă aceasta, că "acolo nu-i dorul nimănui"? Împlinirea! Asa trebuie să fie la mânăstire! Împlinire! Multumire! Liniste! Seninătate!

Am să sfârsesc consideratiile acestea, dar nu înainte de a vă mai spune o poezie scrisă de Traian Dorz, care ar fi foarte potrivită pentru a fi spusă când se încadrează cineva într-o mânăstire. Poezia se numeste "Am trecut" si se vrea o poezie pe care să o spună omul când este în pragul mortii. Nu stiu dacă o poate spune! Atunci nu mai are nimeni vreme de poezii! Dar ar fi extraordinar de frumos dacă ar putea spune omul la moarte ceea ce cuprinde poezia, mai ales dacă ar trăi cu constiinta aceasta într-o mânăstire. Zice asa:

Am trecut de cel din urmă vârf ce ne desparte
Si de-abia te văd în vale, tară de departe,
Unde-am stat si-am plâns atâta, tară de departe.
Am avut în tine doruri fără de-mplinire,
Suferinte fără număr, plâns si fericire,
Poate-atât cât nimeni altul, plâns si fericire.
Am avut dusmani în tine, răul să-mi dorească
Dar au fost si-atâtea inimi dragi să mă iubească
Scumpe si duioase inimi dragi să mă iubească.
 

Este ceea ce ar putea spune oricine, si la moarte, si când pleacă la mânăstire.
 

O, pământule, pe care am trăit o viată,
Azi te las, rămâi în urmă, tot mai mic prin ceată,
Mai în urmă, mai departe, tot mai mic prin ceată.
Eu mă duc în tara scumpă sus, mai sus de stele
Unde-i mirele si-alesul dorurilor mele
După care-au plâns o viată dorurile mele.
Fata ta îndurerată nu voi mai privi-o
Lume, suferintă, lacrimi, plânsule – adio!
De-azi suntem pe vesnicie despărtiti – adio!
 

Asa trebuie să fie o viată în mânăstire, pentru vietuitori de mânăstire care au stiut ce-au făcut când s-au făcut călugări.

Spun lucrurile acestea gândindu-mă la faptul că pleacă la mânăstire, uneori, oameni care s-au săturat de lumea aceasta. Mi-aduc aminte că si mama zicea câteodată: „Asa m-am săturat de lumea asta!" Sunt oameni care s-au săturat de lumea aceasta, se duc la mânăstire, si-apoi se satură si de mânăstire! De ce? Pentru că răul îl duc cu ei în suflet si creează apoi probleme acolo unde se duc, pentru că se duc la mânăstire, si nu la Dumnezeu! Eu stiu ce vorbesc! Se duc la mânăstire ca să aibă niste conditii mai favorabile, dar cu Dumnezeu nu se întâlnesc, si-atunci le e grea pravila, le e grea munca, le e grea slujba, toate-s multe si ar trebui să fie altceva la mânăstire.

Eu zic că omul trebuie să fie chibzuit, să stie ce face si, dacă se duce la mânăstire, să se ducă unde este locul lui Dumnezeu, să se ducă unde este locul împlinirilor. Dumnezeu nu se lasă dator, Dumnezeu îti dă, dacă stii să-I slujesti. Atunci esti în casa lui Dumnezeu, esti la poarta cerului, esti în tinda raiului, esti în locul împlinirilor si dovedesti aceasta cu viata.

Mai ales în ultimii ani, se duc multi la mânăstire si nu stiu ce fac, se fac călugări si nu stiu ce fac, trăiesc cum vor si nu stiu ce fac, si n-ajung unde trebuie pentru că nu stiu să-si rânduiască viata, pentru că nu-L caută pe Dumnezeu. Dacă stim să mergem spre Dumnezeu, Dumnezeu vine către noi. Părintele Serafim [Popescu], Dumnezeu să-l odihnească, zicea că dacă noi facem un pas către Dumnezeu, Dumnezeu face nenumărati pasi către noi. Trebuie să ne-ntâlnim undeva cu Dumnezeu, să zicem si noi ca Sfintii Apostoli: „Am văzut pe Domnul!" (Ioan 20, 25).

Să zicem si noi ca Sfântul Apostol Petru: „Am fost pe Muntele Taborului" (cf. Matei 21). Să zicem si noi: „Am fost la Marea Tiberiadei si am auzit pe Domnul Hristos vorbindu-mi" (cf. Ioan 21).

Acum stiti ce este mânăstirea, acum stiti ce este călugărul si stiti cum trebuie să fie un călugăr. „Toată darea cea bună si tot darul desăvârsit de sus este", de la Părintele luminilor, si pentru călugăr, si pentru mirenii buni. Iar pe ceilalti îi lasă Dumnezeu să se-mpiedice în păcatele lor, cum îi lasă de multe ori si pe unii de la mânăstire. Să facă o experientă a neputintei pe care o are omul când este în afară de Dumnezeu, iar pe cei buni îi binecu-vintează ca să aibă multumire din legătura cu Dumnezeu.

Dumnezeu să ne ajute!

HOME