PILDA
FIULUI RISIPITOR
Mânăstirea Brâncoveanu, 20 februarie 1998
Duminica trecută s-a citit din Sfânta Evanghelie, pilda fiului
risipitor sau, cum îmi place mie să spun, pilda tatălui iubitor. De
fapt, din pilda cu fiul risipitor învătăm mai putin de la fiul risipitor decât
de la tatăl iubitor. Fiul risipitor este un om obisnuit, un om ca multi altii,
un om care s-a depărtat de bine si s-a scufundat în rele, un om care nu a tinut
seama de tatăl său dar care, când a ajuns la necaz, si-a adus aminte că are un
tată. Poate că lucrul acesta este cel mai important din câte se spun despre
fiul risipitor: si-a adus aminte că are un tată. Când a plecat, nu i-a
păsat că are un tată! Când a rătăcit, nu stim cât s-a gândit că are un tată.
Dar când a ajuns într-o situatie grea, si-a adus aminte că are un tată! A stiut
despre tatăl său că este asa cum trebuie să fie un tată, că are inimă de tată.
Fiul risipitor a plecat de la fata tatălui său să facă ce vrea
el. A făcut ce a vrut si a ajuns în situatia pe care o are în vedere Sfântul
Apostol Pavel în Epistola către Romani, că pe cei care au păcătuit,
Dumnezeu i-a lăsat la mintea lor nesăbuită. I-a lăsat să vadă cum este omul
care nu stie de lege, cum este omul care nu stie de Dumnezeu, cum este omul
care se încrede în mintea lui, mai ales dacă aceasta este o minte coborâtă,
deviată de la bine, împătimită. Asa era si mintea fiului risipitor. "Dă-mi
partea ce mi se cuvine din avere!" (Luca 15, 12). Si a primit-o! A
primit-o si a risipit-o!
Pe când făcea lucruri cu care nu se putea prezenta în fata
tatălui său si pe care nu le-ar fi putut face lângă tatăl, nu s-a gândit că are
un tată. A venit însă vremea să se gândească: „Am un tată, am avut o casă
părintească, am plecat din niste conditii bune, pe care acum nu le mai am. S-a
gândit cum să facă să fie din nou în casa tatălui său, dar nu ca fiu – căci
zice el «Nu sunt vrednic să fiu fiul tău». Atunci, pentru că aici, păzind
porcii, nu am nici măcar mâncarea pe care o mănâncă porcii, ce as putea face ca
să am pâinea de care sunt îndestulati slujitorii tatălui? Nu am altceva de
făcut decât să mă gândesc că tata este bun cu mi-ne. Mă voi scula si mă voi
duce la tatăl meu si voi zice: «Tată, am gresit la cer si înaintea ta si nu
sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argatii tăi» (Luca
15, 18-19)".
Cu gândul acesta în minte, a pornit spre casa tatălui său. De
acum stia: am un tată. Se spune în pildă că tatăl l-a văzut de departe pe fiul
care se întorcea si nu l-a mai tinut locul în care se găsea, pentru că inima de
tată i-a dat gândul că trebuie să facă altceva decât să astepte. Ar fi putut
foarte bine să astepte, dar atunci s-ar fi putut zice că nu a avut inimă de
tată, ci de cercetător, de cercetător stiintific, de psiholog, de filosof, de
om care vrea să scoată niste concluzii. Or, el a avut inimă de tată, si inima
de tată nu l-a lăsat să astepte, ci i-a dat ghes să plece. Se spune în Sfânta
Evanghelie "că alergând a căzut pe grumazul lui si l-a sărutat". Este
foarte important să tinem minte, să avem în vedere cuvântul acesta: a
alergat înaintea lui. Deci nu s-a dus încet, nu s-a dus mai mult asteptând,
ci s-a dus alergând. Si când s-a întâlnit cu fiul său care se întorcea, a căzut
pe grumajii lui si l-a sărutat.
Era primul semn că îl astepta pe fiul său. Nu astepta pe
un străin, ci-l astepta pe fiul care a plecat. Din casa lui a plecat fiul
său. Pe fiul său l-a dorit, pe fiul său l-a asteptat, pe fiul
său l-a îmbrătisat, pe fiul său l-a sărutat, pentru că avea inimă de
tată. Si fiul a început să zică: "Tată, am gresit la cer si înaintea ta si
nu sunt vrednic să mă numesc fiul tău". Mai mult nu a zis! El si-a propus
să mai zică ceva: "Fă-mă ca pe unul din argatii tăi", dar aceasta nu
a mai zis-o. Cred că nu a mai zis-o pentru că nu a mai putut s-o zică, pentru
că tatăl a luat măsuri îndată.
Aici este foarte important de luat aminte: tatăl l-a primit
pentru că de fapt niciodată nu l-a părăsit! Fiul l-a părăsit pe tatăl, tatăl nu
l-a părăsit pe fiu! Tatăl a rămas în asteptarea fiului. Tatăl a dorit să îl
aibă pe fiul său aproape. Nu a renuntat niciodată la inima de tată, de aceea a
alergat înaintea lui, de aceea a căzut pe grumajii lui, de aceea l-a
îmbrătisat, de aceea l-a sărutat, de aceea a început să dea porunci: "Aduceti
degrabă haina lui cea dintâi si-l îmbrăcati!". Nu a zis: "Aduceti
degrabă haina lui dintâi si dati-i-o s-o îmbrace!", ci: "Aduceti
degrabă haina lui dintâi si-l îmbrăcati! Este fiul meu! Nu-i unul dintre
slujitorii mei, care se poate îmbrăca singur. Dacă vreti să-i arătati cinstirea
pe care vreau eu să i-o arătati, atunci îmbrăcati-l!". "Aduceti
încăltăminte în picioarele lui!", nu: "Aduceti încăltăminte si
lăsati-l să se încalte!". "Dati inel în mâna lui". Apoi a zis: "Aduceti
vitelul cel îngrăsat si-l înjunghiati si mâncând, să ne veselim; căci acest fiu
al meu mort era si a înviat, pierdut era si s-a aflat!" (Luca 15, 23-24).
Cu aceasta, tatăl si-a făcut datoria pe care i-o impunea inima de tată.
Mai era ceva de făcut: după ce oamenii au început să mănânce si
să se veselească, a sosit acasă si celălalt fiu, care, informat fiind asupra
situatiei, nu voia să intre în casă. Tatăl a iesit să stea de vorbă cu el si
atunci fiul si-a vărsat veninul din suflet, că avea venin! Nu stia că are un
frate care a revenit, nu se bucura că are un frate care a fost primit cu bine,
ci a zis: "Iată de atâtia ani îti slujesc, si niciodată n-am călcat
porunca ta. Si mie niciodată nu mi-ai dat măcar un ied ca să mă veselesc cu
prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău (nu a zis "acest frate al
meu") care si-a risipit averea în desfrânări (în unele traduceri românesti
este scris "si-a mâncat averea cu curvele"), ai înjunghiat pentru el
vitelul cel îngrăsat!"
Tatăl, tot cu inimă de tată si fată de cel care era răzvrătit, a
zis: „Fiule, tu totdeauna esti cu mine si toate ale mele ale tale sunt. Trebuia
însă să ne veselim si să ne bucurăm, căci fratele tău, acesta (nu a zis
"fiul meu", desi era si fiul tatălui, dar a arătat raportul pe care
îl are cu cel nemultumit), mort era si a înviat, pierdut era si s-a
aflat!"
Cred că ne putem da toti seama că Domnul Hristos a spus această
pildă ca să înteleagă oamenii că Dumnezeu este Tatăl lor. A vorbit despre
Dumnezeu care este Tată fată de fiii Săi, răi sau buni, a vorbit despre Dumnezeu
Tatăl care răsare soarele peste cei buni si peste cei răi, care trimite ploaia
peste cei drepti si peste cei nedrepti, a vorbit despre Dumnezeu Tatăl care
aleargă spre omul ce vine către Dânsul.
Mântuitorul nostru ne-a învătat rugăciunea "Tatăl
nostru", care ne-a pus în evidentă că-L avem pe Dumnezeu ca Tată. Domnul
Hristos ne-a spus: "Si care tată dintre voi, dacă îi va cere fiul pâine,
oare, îi va da piatră? Sau de-i va cere peste, oare îi va da, în loc de peste,
sarpe? Sau dacă-i va cere un ou, îi va da scorpie?" după care trage o
concluzie: "Dacă voi, răi fiind – dacă voi, în situatia de tată, răi, fată
de Dumnezeu care este bun – stiti să dati fiilor vostri daruri bune, cu cât mai
mult Tatăl vostru Cel din ceruri" (Luca 11, 11-13).
Noi stim de la Domnul Hristos că avem un Tată în cer, dar uităm
lucrul acesta. Suntem nepăsători fată de lucrul acesta. Nu avem în consideratie
lucrul acesta. Ca si când lucrurile acestea ar fi spuse pentru altcineva, nu
pentru noi. Nouă ne-a spus Domnul Hristos că avem Tată în cer si că Tatăl
nostru Cel din ceruri este mai bun decât cel pământesc. Cu toate acestea nu
avem încredere, nu avem siguranta binelui.
Am mai spus si prin alte părti că noi nu trebuie să considerăm
că Dumnezeu este sponsor, că Dumnezeu este terorist, în întelesul că stai cu
frică înaintea Lui. Dumnezeu este Tatăl nostru bun si iubitor de oameni,
milostiv si iubitor de oameni. Dumnezeu care are milă si îndurări si iubire de
oameni. Asa-L prezintă Sfânta noastră Biserică pe Dumnezeu, care este Tatăl nostru,
care ne asteaptă, care ne primeste, care aleargă spre noi. Asa-L întelegem noi
pe Dumnezeu – Tatăl nostru.
Si totusi, stăm cu atâta nepăsare, stăm fără credintă în fata
lui Dumnezeu sau poate că nici nu stăm în fata lui Dumnezeu, ci stăm ca niste
oameni care nu stiu de ceva mai presus de ei. Si-atunci vine Domnul Hristos cu
pilda fiului risipitor si ni-L mai arată o dată pe Dumnezeu ca tată, ne
încredintează că Dumnezeu este gata să ne primească dacă si noi vrem să fim
primiti si dacă facem cale întoarsă de la rău la bine.
Dacă am avea această credintă, n-am avea teama că Dumnezeu ne
pedepseste. Dacă am avea această încredintare, am avea siguranta că Dumnezeu ne
primeste. Sigur că trebuie să ne facem si noi datoria, pentru că dacă facem
altceva decât ce vrea Dumnezeu, ne depărtăm de Dumnezeu. Depărtarea nu este
numai spatială, în întelesul că te duci într-o tară îndepărtată, cum s-a dus
fiul risipitor. Poti să te duci într-o tară îndepărtată – prin nepăsare. Poti
să te duci într-o tară îndepărtată – stând acolo unde esti, dar făcând niste
lucruri rele. Poti să te duci într-o tară îndepărtată fără să te misti de unde
esti – ducând o viată pe care nu o binecuvintează Dumnezeu.
Dar întoarcerea de la rău la bine este o întoarcere la Dumnezeu,
care ne primeste. Nu se poate să nu ne primească Dumnezeu, care este Tatăl
nostru. Este adevărat că noi zicem la Sfânta Liturghie si la slujba Cununiei:
"Si ne învredniceste pe noi, Stăpâne, cu îndrăznire, fără de osândă, să
cutezăm a te chema pe Tine, Dumnezeul cel ceresc Tată, si a zice: Tatăl
nostru...". Ne dăm seama că nu trăim o viată în care să avem raporturi de
fii fată de Tatăl cel ceresc si, de aceea, avem cumva o sfială în a-L numi pe
Dumnezeu – Tată, pentru că nu suntem ca El. Si totusi... nu trebuie să facem
noi – ce face Tatăl nostru. Adică noi facem ceea ce putem face, iar Tatăl
nostru face mai mult decât noi, pentru noi, pentru binele nostru.
Este bine, făcându-se pomenirea de peste an a fiului risipitor,
a tatălui primitor, a fratelui împotrivitor, să ne întrebăm si noi, acum:
credem în Tatăl cel primitor, sau nu? Îl căutăm numai atunci când avem treabă
cu El, si atunci nu este tată, ci sponsor? Stăm cu teama că Dumnezeu nu ne primeste
în fata Lui? Atunci înseamnă că pentru noi Dumnezeu nu este Tatăl nostru, ci
terorist. Or, viata noastră trebuie să fie alcătuită pe ideea aceasta, că
Dumnezeu este Tatăl nostru. Dar stiti ce se poate întâmpla? Ca acelasi om, să
fie uneori fiu risipitor, alteori să fie fiu care se întoarce, alteori să fie
el însusi frate împotrivitor, alteori să fie tată primitor.
Este bine să ne cercetăm pe noi însine în această privintă: Cum
suntem noi fată de oamenii din jurul nostru? Avem inimă de tată? Vrem să avem
inimă de tată? Avem inimă de frate adevărat? Vrem să avem inimă de frate
adevărat? Avem inimă de prieten? Vrem să avem inimă de prieten? Dacă da,
înseamnă că am învătat ceva din pilda cu fiul risipitor si cu tatăl primitor,
amin!