– Părinte Teofil, ce este rugăciunea si de ce este necesară rugăciunea în
viata noastră?
– Rugăciunea este
vorbirea mintii cu Dumnezeu. Este o realitate care ne pune în legătură cu
Dumnezeu. Rugăciunea, după cuvântul care o reprezintă, ar părea că este o
cerere pe care i-o facem lui Dumnezeu. În realitate, lui Dumnezeu îi spunem si
că îl lăudăm si că îl binecuvântăm si că îi multumim si chiar la Sfânta
Liturghie spunem cuvintele: „pe Tine Te lăudăm, pe Tine bine Te binecuvântăm,
Tie Îti multumim Doamne si ne rugăm Tie Dumnezeului nostru". În acest înteles
privită, rugăciunea este o asezare a noastră în fata lui Dumnezeu, un mijloc de
a Îi spune lui Dumnezeu cele ce le purtăm în suflet sau cele ce dorim să le
purtăm în suflet: îi spunem lui Dumnezeu că îl preamărim, îi spunem lui
Dumnezeu că Îi multumim, îi spunem lui Dumnezeu că Îl binecuvântăm, îi spunem
lui Dumnezeu că ne rugăm Lui, iar cine spune cuvintele acestea si caută să le
împlinească cu fapta, ajunge în situatia să cunoască faptul că nu totdeauna
suntem destul de statornici în rugăciune, că nu putem realiza ceea ce dorim să
realizăm mai ales întru preamărirea lui Dumnezeu, întru multumirea pe care o
aducem, întru lauda care i se cuvine lui Dumnezeu Căruia i se cuvine toată
mărirea, cinstea si închinăciunea, de aceea avem si o rugăciune de mărturisire a
neputintei noastre si o rugăciune de cerere ca să ne dea Dumnezeu ceea ce ne
lipseste. Si atunci mergând pe această linie de încercare de a-L preamări, de
încercare de a-I multumi, de încercare de a cere dându-ne seama si
mărturisindu-ne Mântuitorului si lui Dumnezeu Căruia îi adresăm rugăciunile
noastre, avem posibilitatea tot mai mult să înaintăm în rugăciune, în vorbirea
mintii cu Dumnezeu, pentru că suntem nemultumiti de faptul că nu lăudăm cât
trebuie, că nu multumim cum se cuvine, că nu cerem asa cum vrea Dumnezeu. Toate
acestea fiind la nivelul nostru, venim cu rugăciunea de mărturisire si iarăsi
încercăm să-L lăudăm si iarăsi încercăm să-L preamărim, si iarăsi încercăm să
aducem o cerere mai limpede, toate acestea fiind în cele din urmă, pentru că nu
de la început este asa, o necesitate a sufletului omenesc – cel credincios – de
a sta în fata lui Dumnezeu. Ne rugăm pentru că am ajuns în situatia să nu putem
să nu ne rugăm, să nu putem să nu îi aducem lui Dumnezeu laudă. Am ajuns în
situatia să nu putem ocoli dorinta de a-I multumi si multumirea însăsi, si
rugăciunea pe care o facem de cerere o unim cu rugăciunea de mărturisire ca o
necesitate a sufletului nostru.
– Părinte Teofil,
părintii cei duhovnicesti au încercat în scrierile lor să dea anumite definitii
ale rugăciunii. V-as ruga să faceti referire la câteva dintre acestea, fie din
scrierile părintilor din Pateric sau din Filocalie, fie ale altor părinti.
– Părintii cei
duhovnicesti în general nu au făcut teorie despre rugăciune ci au dat învătături
practice. Au dat si unele definitii, dar definitii în contextul preocupărilor
lor în legătură cu rugăciunea asa că găsim putine definitii ale rugăciunii.
Găsim în Filocalie, în „Cuvânt despre rugăciune" scris de Evagrie Ponticul
în care se afirmă că rugăciunea este „vorbirea mintii cu Dumnezeu". Găsim
si în Scara Sfântului Ioan Scărarul un capitol despre rugăciune în care Sfântul
Ioan Scărarul priveste rugăciunea din mai multe puncte de vedere si anume, mai
întâi spune că rugăciunea, prin lucrarea ei, este „întărirea lumii", după
aceea vorbind despre rugăciune spune că rugăciunea este „secure împotriva
deznădejdii si arătarea nădejdii", că rugăciunea este „punte peste
ispite" că rugăciunea este „oglinda sufletului", mai spune că rugăciunea
este „cunoasterea asezării sufletesti" si privind rugăciunea în raport cu
cel ce se roagă spune că rugăciunea este „judecătorie si judecată si scaunul
judecătorului înainte de judecata viitoare" ceea ce înseamnă că rugăciunea
este un mijloc de cercetare de sine.
În fond, rugăciunea
este un mijloc de a sta în fata lui Dumnezeu sau în fata celor către care le
este adresată rugăciunea: în fata Maicii Domnului, în fata Sfintilor lui
Dumnezeu cu care vorbim în mod real, când într-adevăr ne unim gândurile si
simtirile noastre cu textele liturgice de rugăciune. Altfel, rugăciunea este o
formulare, un formular de vorbire a mintii cu Dumnezeu si de fapt, nu este
vorbirea însăsi: când recităm rugăciuni nu ne rugăm, ne rugăm atunci când ceea
ce spunem simtim, când ceea ce spunem ne impropriem, asa cum spune Sfântul
Filimon în Filocalie că el atât de mult simtea puterea Psalmilor pe care îi
rostea si prin care se ruga, încât, zice el, Psalmii sunt ca si când el însusi
i-a făcut. Când se ajunge la această impropriere, atunci ne rugăm cu adevărat.
– De aici întelegem
că în rugăciune se înaintează? Care ar fi treptele rugăciunii?
– Dat fiind faptul
că rugăciunea este arătarea asezării sufletesti, dat fiind faptul că rugăciunea
este oglinda sufletului, rugăciunea îl reprezintă pe cel ce se roagă. După
continut rugăciunea este rugăciune de laudă, cum sunt psalmii de laudă, de
exemplu: psalmii 148, 149, 150 sau psalmul 145, psalmul 8, acestia sunt psalmi
de laudă. Rugăciuni de laudă sunt cele în care Îl preamărim pe Dumnezeu, cum
este doxologia cea mare: „mărire întru cei de sus lui Dumnezeu si pe pământ
pace, între oameni bunăvoire" si celelalte. Există apoi, după continut,
rugăciune de multumire: „să multumim Domnului!" este îndemnul pe care îl
auzim la Sfânta Liturghie, iar răspunsul este „cu vrednicie si cu dreptate este
a ne închina Tatălui si Fiului si Sfântului Duh, Treimei celei de o fiintă si
nedespărtite", multumirea noastră fiind închinarea pe care i-o aducem lui
Dumnezeu, rugăciunea fiind definită de Sfântul Isaac Sirul si ca „o bucurie
care înaltă multumire". Rugăciunea de multumire este, în cuprinsul
slujbelor noastre si în cuprinsul textelor liturgice, mai putină decât
rugăciunea de cerere. Apoi rugăciunea de cerere în care cerem de la Dumnezeu
ceea ce ne este necesar, cea mai însemnată rugăciune de cerere fiind rugăciunea
Tatăl Nostru pe care o avem de la Domnul nostru Iisus Hristos. Apoi, în raport
cu locul în care se face rugăciunea, există rugăciune particulară si rugăciune
de obste, rugăciunea particulară fiind o rugăciune a credinciosului pe care o
face unde se găseste, în orice loc (Sfântul Apostol Pavel zice: „doresc ca
bărbatii să ridice mâini cucernice în orice loc" (I Tim. 2, 8); apoi
există si o rugăciune de obste pe care o facem de obicei în Biserică toti credinciosii
care luăm parte la sfintele slujbe, aceasta fiind si rugăciunea liturgică în
care nu numai ne rugăm, ci si învătăm, în care ni se atrage atentia asupra unor
lucruri pe care trebuie să le avem în vedere. De exemplu, se zice că „Sfânt
esti Dumnezeul nostru si Tie mărire înăltăm Tatălui si Fiului si Sfântului
Duh", o preamărire a lui Dumnezeu pentru că e sfânt si pentru că I se
cuvine toată mărirea, cinstea si închinăciunea: „Că Tie ti se cuvine toată
mărirea, cinstea si închinăciunea Tatălui si Fiului si Sfântului Duh". O
rugăciune în care ne gândim la Dumnezeu care e bun si iubitor de oameni: „Că
bun si iubitor de oameni Dumnezeu esti si Tie mărire înăltăm Tatălui si Fiului
si Sfântului Duh". Este rugăciune liturgică si rugăciunea în care ne gândim
la Dumnezeu sfintitorul si zicem că „Tu esti sfintirea noastră si tie mărire
înăltăm Tatălui si Fiului si Sfântului Duh". Este rugăciune liturgică
conducătoare spre rugăciune, ne pune în fata lui Dumnezeu care miluieste si
mântuieste: „că Tu esti Dumnezeu care miluiesti si mântuiesti si Tie mărire
înăltăm...", „că al Tău este a ne milui si a ne mântui si Tie mărire
înăltăm"; rugăciune liturgică ce îl are în vedere pe Dumnezeu care este
bun si iubitor de oameni, Dumnezeul milei si al îndurărilor si al iubirii de oameni;
aceasta este rugăciunea care creează o atmosferă în care credinciosul îl
preamăreste pe Dumnezeu si îi multumeste lui Dumnezeu, în care credinciosul
cere de la Dumnezeu cele de trebuintă, în care învată despre evenimentele pe
care le sărbătorim si se raportează la ele, cum ar fi de pildă la Schimbarea la
fată, când zicem: „Schimbatu-Te-ai la fată, Hristoase Dumnezeule, arătând
ucenicilor Tăi mărirea Ta pe cât li se putea"; este o introducere la
rugăciune căci urmează: „strălucească si nouă păcătosilor lumina Ta cea pururea
fiitoare pentru rugăciunile Născătoare de Dumnezeu, dătătorule de lumină,
mărire Tie". Sau cum zicem la Pasti: „Cerurile după cuviintă să se
veselească si pământul să se bucure si să prăznuiască toată lumea cea văzută si
cea nevăzută că Hristos a înviat veselia cea vesnică". Ni se pun în
atentie niste lucruri la care singuri nu ne gândim sau poate nu ne-am gândit de
multe ori si pe care e bine să le avem în vedere ca să Îi aducem lui Dumnezeu
cuvenita laudă, cuvenita preamărire. Apoi, rugăciunea fiind mai departe oglinda
sufletului, cel ce se roagă se roagă întotdeauna cu capacitatea lui de a se
ruga, se roagă întotdeauna cu starea sufletească pe care o are, rugăciunea
fiind la măsura fiecăruia dintre cei ce se roagă. Privită din acest punct de
vedere, rugăciunea, cum afirmă Sfântul Ioan Scărarul, este o rugăciune
întinată, rugăciune furată, rugăciune pierdută si rugăciune curată. Rugăciune
întinată are cel ce are întinăciune în suflet, rugăciune furată are cel ce îsi
uită de rugăciune, cel care nu se identifică cu cuvintele rugăciunii si e
împrăstiat la rugăciune, rugăciunea pierdută este rugăciunea la care nu se
adaugă si faptele cele bune care trebuie făcute în sprijinul rugăciunii si
înmultirea rugăciunii, iar rugăciunea curată este rugăciunea celor curati cu
inima care îl vor vedea pe Dumnezeu si care, văzându-L pe Dumnezeu, nu se pot
clinti de la legătura cu Dumnezeu si în cuprinsul rugăciunii au numai gânduri
curate, gânduri pe care le-ar putea arăta oriunde si oricând, si pe care le
binecuvântează Dumnezeu, sustinute de textele liturgice, izvor de gânduri de
rugăciune.
– Putem vorbi în
acelasi timp si de o înaintare în rugăciune, plecând de la rugăciunea trupească
sau verbală spre contemplatie?
– Da, rugăciunea
poate fi rugăciunea gurii, rugăciunea mintii si rugăciunea inimii. Fiecare se
roagă la măsurile lui. Cei mai multi credinciosi, mai ales la începuturile
vietii spirituale constiente, se roagă cu rugăciunea gurii, spun rugăciuni. Noi
ne-am trezit în lumea aceasta nu rugându-ne, ci spunând rugăciunile pe care
le-am învătat de la părintii nostri, de la bunicii nostri si le-am spus si când
nu le cunosteam întelesul. De pildă, rugăciunea „Usa milostivirii deschide-o
nouă binecuvântată Născătoare de Dumnezeu ca să nu pierim cei ce nădăjduim
întru tine, ci să ne mântuim prin tine din nevoi, că tu esti mântuirea neamului
crestinesc", o rugăciune adresată Maicii Domnului. Este o rugăciune pe
care cei care o rostesc în copilărie nu o înteleg, nu stiu ce-i milostivire
chiar dacă stiu ce-i usă, dar nu stiu ce-i usa milostivirii, „deschide-o nouă
Născătoare de Dumnezeu", cuvântul „Născătoare de Dumnezeu" este un
cuvânt pe care copiii îl descoperă târziu si la care ajung prin ceea ce li se
spune sau ceea ce pot învăta. „Ca să nu pierim cei ce nădăjduim întru
tine" este o formulare care nu este pe măsura copiiilor care, totusi, spun
această rugăciune, „ci să ne mântuim prin tine din nevoi, că tu esti mântuirea
neamului crestinesc", nici neam crestinesc nu stiu copiii ce este si totusi
spun această rugăciune si altele asemenea pe care nu le înteleg, dar prin care
stau în fata lui Dumnezeu având cumva constiinta că trebuie să se roage. După
ce ajunge omul la maturitate si are în vedere continutul rugăciunilor tot mai
mult, poate să se roage, deci să nu mai spună formule de rugăciune fără
continut din punct de vedere al raportării la Dumnezeu, ci doar simple
recitări. Cine este în sfera recitărilor nu se roagă, ci doar spune rugăciuni,
iar cel care vorbeste cu Dumnezeu prin cuvintele rugăciunii, acela se roagă.
Întâi este rugăciunea cu cuvântul, rugăciunea gurii apoi vine rugăciunea mintii
când cele ce le rostim cu gura le întelegem si cu mintea, rugăciunea mintii
putând fi detasată de rugăciunea gurii, fiind mai înaintată decât rugăciunea
gurii, rămâne la nivelul gândului, dar la nivelul gândului prin cuvinte pentru
că rugăciunea este prin cuvinte chiar când nu spunem cuvinte cu gura, spunem
cuvinte cu gândul, tot cuvintele pe care le-am putea spune si cu cuvântul
vorbit si există o rugăciune a inimii care este rugăciunea deplină, rugăciunea
simtirii, rugăciunea în care nu se roagă numai gura, nu se roagă numai mintea,
ci se roagă si inima, adică omul întreg se roagă, la idei adăugând si simtirea.
Aceasta este de fapt rugăciunea inimii când inima se roagă împreună cu mintea,
când între inimă si minte se face o legătură în asa fel încât omul întreg se
roagă, adăugând la idei sentimente. Există si o rugăciune a simtirii, o
rugăciune în care se taie cuvântul de pe buze, o rugăciune a inimii care este o
îndreptare a sufletului către Dumnezeu, o rugăciune fără cuvinte, dar la
această rugăciune ajung putini. Rugăciunea cea mai frecventă, care nu totdeauna
este rugăciune, ci o recitare de rugăciune, este cea a gurii. La rugăciunea
mintii ajung mai putini, iar la rugăciunea totală, deci la rugăciunea inimii,
ajung si mai putini. Dorinta noastră si rostul nostru de rugător este acela să
ajungem la rugăciunea contemplativă care este de fapt mai mult lucrarea lui
Dumnezeu către om decât strădania omului către Dumnezeu.
– Părinte Teofil,
cui trebuie să adresăm noi rugăciunile noastre?
– Rugăciunile
noastre noi le adresăm în primul rând lui Dumnezeu în Treime: lui Dumnezeu
Tatăl, lui Dumnezeu Fiul, lui Dumnezeu Duhul Sfânt. Când ne începem rugăciunile
cerem ajutorul Duhului Sfânt prin rugăciunea „Împărate Ceresc" pe care îl
chemăm să Se sălăsluiască întru noi si să mântuiască sufletele noastre, să ne
ajute să ne rugăm cu putere, să ne rugăm cum trebuie, pentru că, zice Sfântul
Apostol Pavel, „a ne ruga cum trebuie noi nu stim ci Duhul se roagă în noi cu
suspine negrăite" (Rm. 8, 26). Deci, asteptăm ajutorul Duhului Sfânt
pentru rugăciunile pe care le facem. Când zicem, de pildă, „Sfinte Dumnezeule,
Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieste-ne pe noi", îndrumati,
ajutati de Duhul Sfânt spunem altfel aceste cuvinte decât atunci când le spunem
ca pe o simplă formulă. Există rugăciuni către Dumnezeu Tatăl, cum este
rugăciunea Tatăl Nostru si există rugăciuni către Fiul lui Dumnezeu; cele mai
multe sunt rugăciuni către Fiul lui Dumnezeu, către Domnul nostru Iisus Hristos
pentru că Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om si ne este mai apropiat fiind Dumnezeu
adevărat si om adevărat, fiind Mântuitorul nostru. Noi ne rugăm Mântuitorului
nostru Iisus Hristos prin rugăciuni pe care I le adresăm, cum ar fi „Înviat-ai
din mormânt si legăturile iadului le-ai rupt. Stricat-ai osânda mortii, Doamne,
pe toti din cursele vrăjmasului mântuindu-i, arătându-te pe Tine apostolilor
Tăi, trimitându-i pe ei la propăvăduire si printr-însii pacea Ta ne-ai dăruit
lumii, Unule mult milostiv". Acestea sunt cuvinte de rugăciune, cuvinte de
mărturisire, cuvinte care ne duc în fata Mântuitorului. Tot rugăciune către
Mântuitorul este rugăciunea scurtă cu care se mântuiesc călugării, pe care o
repetă mereu călugării si care se recomandă si credinciosilor care nu sunt
călugări, rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă
pe mine păcătosul". Avem si o rugăciune adresată către Preasfânta Treime
în ansamblu, si anume „Preasfântă Treime, miluieste-ne pe noi, Doamne curăteste
păcatele noastre, Stăpâne, iartă fărădelegile noastre, Sfinte cercetează si
vindecă neputintele noastre pentru numele Tău" sau „mărire Tie, Treime
Sfântă, Părinte, Cuvântule si Duhule Sfinte, mărire Tie, Dumnezeule". Sunt
rugăciuni deci în care ne adresăm celor trei persoane ale Sfintei Treimi.
Există, apoi,
rugăciuni către Maica Domnului, cum ar fi o rugăciune scurtă: „Preasfântă
Născătoare de Dumnezeu miluieste-ne pe noi" sau alte rugăciuni cum este de
pildă „Preabinecuvântată esti Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, că prin Cel ce
s-a întrupat din tine, iadul s-a robit, Adam s-a chemat, blestemul s-a pierdut,
Eva s-a mântuit, moartea s-a omorât si noi am înviat. Pentru aceasta cântând,
strigăm: bine esti cuvântat Hristoase, Dumnezeul nostru, Cel ce bine ai voit
asa, mărire Tie". Este o rugăciune în care se îmbină gândul la Maica
Domnului cu gândul la Mântuitorul nostru Iisus Hristos, asa cum se îmbină si
când zicem „Pe Dătătorul de viată născându-L, Fecioară, de păcat pe Adam l-ai
mântuit si bucurie Evei în locul întristării i-ai dăruit, si pe cei căzuti din
viată i-a îndreptat la aceiasi, Cel ce s-a întrupat din tine, Dumnezeu si
om".
Avem apoi si
rugăciuni adresate sfintilor, sfintilor la care ne este luare aminte, sfintilor
pe care ni-i pune în fata Sfânta noastră Biserică prin prăznuirea sfintilor,
cum ar fi, de pildă, o rugăciune adresată unui cuvios când zicem: „Întru tine,
părinte, s-a mântuit cel după chip, că luând crucea ai urmat lui Hristos si
lucrând ai învătat să nu se uite la trup, căci este trecător, ci să poarte
grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta si cu îngerii împreună
se bucură, cuvioase, duhul tău". Sau rugăciuni către mucenici: „Mucenici
Tăi, Doamne, întru nevointele lor, cununile nestricăciunii au luat de la tine,
Dumnezeul nostru, că având tăria Ta pe chinuitori i-au surpat, zdrobit-au si
ale dracilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, Hristoase
Dumnezeule, mântuieste sufletele noastre". Sunt rugăciuni către Sfânta
Fecioară, către sfinte cuvioase, rugăciunile pe care ni le pune la îndemână
Sfânta noastră Biserică si pe care le spunem împreună cu ceilalti credinciosi,
sau le spunem singuri citind din cărtile de slujbă, acatistele care sunt
adresate sfintilor, acatistele care sunt adresate Maicii Domnului si acestea
sunt prilej de rugăciune si formulări de rugăciune pe care este bine să le
aducem în constiinta noastră si să ne formăm sufleteste o atmosferă prielnică
pentru a fi în legătură cu Dumnezeu, în legătură cu Domnul Hristos, în legătură
cu Duhul Sfânt, în legătură cu Maica Domnului, în legătură cu Sfintii lui
Dumnezeu în ansamblu sau cu diferiti sfinti ai lui Dumnezeu, să trăim într-o
sferă mai înaltă decăt cei care nu se roagă, sau care se roagă putin sau care
se roagă nedeplin.
– Adevărata
rugăciune este, asa cum spuneati Părinte Teofil, un dar de la Dumnezeu. Cu
toate acestea ni se cere si nouă o anumită osteneală. Trebuie să existe sau
există în mod negresit o pregătire imediată, nemijlocită, dar si o pregătire în
timp care constă în curătirea sufletului si în păzirea unei vieti autentice
crestine. Să încercăm să stăruim putin asupra acestui aspect din urmă si să ne
spuneti cum putem ajunge la curătirea inimii.
– „Fericiti sunt cei
curati cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu" (Mt. 5, 8), a spus Domnul
nostru Iisus Hristos, punând în evidentă importanta inimii curate în fata lui
Dumnezeu. Având în vedere faptul că noi vrem să stăm în fata lui Dumnezeu, este
necesar să creăm conditia de a avea inimă curată, de a avea calitatea de a-L
vedea pe Dumnezeu, de a-L simti pe Dumnezeu si aceasta se realizează pentru
acela care se sileste să-si curătească inima. Inima, în întelesul spiritual, în
limbajul părintilor duhovnicesti de odinioară, în limbajul Scripturii, este
partea cea mai dinlăuntru a omului, deci, nu este organul fizic, ci este
interiorul omului, esenta omului, chiar dacă în legătură cu inima avem si
simtirea, parcă sentimentele le simtim în inimă, în inima de carne. Stim că
Dumnezeu îsi face lăcas în om si spunem că îsi face lăcas în inimă si parcă am
simti că locul lui Dumnezeu este în inimă, de fapt este înlăuntrul omului, în
cel mai adânc si cel mai lăuntric loc al omului. Curătirea este un lucru care
trebuie să privească toate laturile existentei umane, si mintea, si simtirea,
si vointa, toată viata constientă. În sfera aceasta se ajunge cu vremea si se
ajunge cu greu, se ajunge cu greu pentru că solicitările din viata socială în
care trăim nu sunt la măsurile acestea, la măsurile rugăciunii. Rugăciunea
intră mai adânc decât intră cuvântul vorbit, intră mai adânc în suflet decât
intră gândurile obisnuite. Rugăciunea curată presupune si minte curată si gură
curată si inimă curată, simtire dezrobită de sentimente potrivnice lui Dumnezeu
sau sentimente care nu sunt conforme cu voia lui Dumnezeu. Sfântul Isaac Sirul
spune „dacă n-ai minte curată să ai măcar gură curată". Întâi trebuie să
ne silim să înlăturăm din vorbirea noastră, între noi, orice necuviintă, orice
cuvinte cu care nu ne-am putea prezenta în fata lui Dumnezeu. De la grija
aceasta de a avea gură curată trebuie să ajungem să ne facem rânduială în
minte, să ne cercetăm pe noi însine în ceea ce priveste gândurile pe care le
purtăm în minte si care pot fi bune sau rele. Cuviosul Pimen, întrebat fiind de
un frate „cum pot să scap de gândurile cele rele?", a spus „Opreste
vântul!" si pentru că fratele a mărturisit, cum era firesc, că nu poate să
oprească vântul, Cuviosul Pimen a zis „asa cum nu poti să opresti vântul să nu
bată, asa nu poti nici gândurile cele rele să le opresti să nu vină, dar
altceva poti să faci, cu gând bun să înlături gândul cel rău". Strădania
aceasta de îmbunătătire trebuie să fie si la nivelul mintii, pentru că din
prisosinta inimii grăieste gura, mintea fiind sursă de cuvinte, de gânduri
exprimate în cuvinte si dacă cineva curătă partea cea dinlăuntru a paharului si
a blidului (Mt. 23, 25), după cuvântul Domnului Hristos, adică partea
interioară, la celelalte nu mai ajunge, la cele exterioare, fără de rânduială
si întinătoare de suflet, întinătoare ale fiintei omenesti. A fost întrebat
Cuviosul Pimen: „cum se răsplăteste răul cu rău" si el a zis asa: „răul cu
rău se răsplăteste mai întâi în gând, apoi în privire, după aceea în cuvânt si
la urmă în faptă" si precizează că dacă înlături gândul cel rău la
celelalte forme nu mai ajungi. Asa că e foarte, foarte important să ne păzim
mintea, numai că pentru a ne păzi mintea trebuie să ne păzim viata întreagă, să
ne păzim mai ales simturile prin care intră în minte cele din exterior mai ales
prin vedere si prin auz si cine îsi păzeste simturile are tot mai putine
gânduri neconforme cu voia lui Dumnezeu si cu vremea, acestea se si sting după
cuvântul din Pateric care zice „de morti nu te teme, dar fugi de cei
vii!". De cei vii să fugi, adică să nu te temi de gândurile pe care le
porti în minte si care cu vremea se nimicesc, dar trebuie să fugi de ceea ce
influentează interiorul chiar dacă nu simturile sunt vinovate pentru ceea ce
purtăm în minte, ci ele sunt simple căi de ajungere în minte a celor dinafară,
iar mintea este cea care prelucrează gândurile, iar dacă mintea este pătimasă,
supusă patimilor, toate le vede în raport cu patimile pe care le poartă omul în
sine. Părintele Arsenie Boca, un părinte cu viată duhovnicească, zicea că „în
mintea strâmbă si lucrul drept se strâmbă". Atunci ai o minte îndreptată
când este plină de gândurile Mântuitorului, gândurile lui Hristos, după
cuvântul Sfântului Apostul Pavel (I Cor. 2, 16), „noi avem mintea lui
Hristos" sau avem gândul lui Hristo, fiind o legătură între minte si gând,
mintea ca cea care gândeste si gândul ca exprimare a mintii. Este un raport
direct proportional între mintea care gândeste si gândul care formează mintea.
Cele rele aduc gânduri rele, cele bune aduc gânduri bune. Există o înlăntuire
de gânduri, asociatii de idei, gândurile nu vin singure, ci gândurile aduc alte
gânduri, impresiile aduc alte impresii. Impresiile din afară se asază în minte
după calitatea mintii, asa că omul trebuie să fie foarte atent si să nu-si
agonisescă în viata costientă lucruri pe care n-ar dori să le aibă în suflet,
dar si să rezolve gândurile care deja sunt în minte si care sunt realităti asa
cum sunt realitătile cele dinafară. Sunt oameni chinuiti de gândurile lor, sunt
oameni asupriti de gânduri, sunt oameni care nu pot iesi de sub povara
gândurilor, aceia trebuie să se roage lui Dumnezeu, să ceară ajutor de la
Dumnezeu pentru că cel ce învinge răul este Dumnezeu Însusi care a făgăduit
oamenilor ajutor si în această privintă: „pentru ce astfel de gânduri se suie
în inimile voastre?" (Lc. 24, 38), a zis Domnul nostru Iisus Hristos
adresându-se celor care aveau impresia că văzându-L pe Domnul Hristos vedeau o
fantomă. În realitate, ei îl vedeau pe Domnul Iisus înviat, iar ei credeau că
văd o fantomă. Această lucrare de îmbunătătire a mintii este unită si cu
rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine,
păcătosul", care repetată mereu devine un paravan în fata gândurilor rele
si un ajutor pentru gândurile bune, iar curătirea mintii duce către curătirea
inimii, ea fiind doar o parte a curătirii integrale, însă fără gură curată,
fără minte curată nu poate exista inimă curată. Inima este mai mult centrul
simtirii si cei ce se ocupă de ei însisi si vor să aibă o rugăciune curată
trebuie să aibă în vedere si simtirea, pentru că si aceasta este parte
integrantă a fiintei umane si este sustinătoare a gândurilor din minte si se
revarsă si ea si prin minte si prin cuvânt. Tot asa poate fi sporită sau poate
fi împutinată simtirea, poate fi afectată de cele care vin din afară. Se
consideră că toate ale omului, în ultimă instantă, ajung în inimă, de aceea se
insistă pentru curătirea inimii, fără să se aibă în vedere totdeauna inima ca
centru al simtirii, ci avându-se în vedere inima ca interiorul omului din toate
punctele de vedere si mai ales cea mai adâncă latură, cel mai adânc
compartiment al existentei umane, esenta fiintei umane, locul unde vrem să îl
avem pe Domnul Hristos, unde vrem să purtăm pe Sfânta Treime în mod constient. Pentru
că, în realitate, învătătura crestină este că la botez Sfânta Treime se
sălăsluieste în sufletul credinciosului, însă pentru că multi dintre
credinciosi nu ajung la constiinta prezentei Sfântei Treimi în ei cer ca
sufletul să li se facă lăcas înfrumusetat al Preasfintei Treimi, ceea ce facem,
de pildă, într-o alcătuire de la Sfântul Maslu când vorbind cu Maica Domnului
spunem: „Pe tine preacuratul palat al Împăratului ceresc, ceea ce esti mult
lăudată, te rog, curăteste mintea mea cea întinată cu tot felul de păcate si o
fă lăcas înfrumusetat al Treimii celei dumnezeiesti, ca să laud si să măresc
puterea ta si mila ta cea nemăsurată, fiind mântuit eu, netrebnicul robul
tău." Constiinta că suntem robi netrebnici ne duce la dorinta de curătire.
Curătirea de tot felul de păcate se lucrează din partea omului si din partea
lui Dumnezeu. Din partea omului se lucrează prin ocolirea pricinilor de
păcătuire, prin ocolirea pricinilor care în mod obisnuit duc la păcat si care
dacă ajung să se realizeze în interiorul sufletului, întinează mintea si inima
si apoi insistenta de a înlătura din minte tot ce s-a asezat în minte în urma
unei vieti neluătoare aminte la cele ale lui Dumnezeu. Când se realizează
curătirea inimii, deci curătirea interiorului în toate laturile pe care le are,
atunci sufletul cu ajutorul lui Dumnezeu vine la măsura aceea de a se întâlni
cu Dumnezeu în interiorul său si atunci ajunge omul la rugăciunea curată care
este expresia curătirii inimii. Dacă omul nu este curat, rugăciunea este la
măsurile întinării pe care o poartă în suflet si rugăciunea poate fi întinată.
Cei care au rugăciune întinată, stiind că rugăciunea este oglinda sufletului,
trebuie să ia aminte la aceasta si să caute să aibă rugăciune neîntinată
înlăturând întinăciunile, cum zicem în rugăciunea către Maica Domnului:
„curăteste mintea mea cea întinată cu tot felul de păcate si o fă lăcas
înfrumusetat al dumnezeiestii Treimi". Cerem aceasta de la Maica Domnului
pentru că Maica Domnului ea însăsi este lăcas al Preasfintei Treimi. Preasfânta
Treime s-a sălăsluit în Maica Domnului la Buna Vestire când Duhul Sfânt a
umbrit-o, când Tatăl ceresc si-a arătat puterea în Maica Domnului: „Duhul Sfânt
se va pogorî peste tine si puterea Celui Preaînalt te va umbri", când i
s-a spus Maicii Domnului că „Sfântul care se va naste din tine Fiul lui
Dumnezeu se va cheama" si Sfânta Treime a rămas în Maica Domnului. Maica
Domnului a rămas lăcas al Preasfintei Treimi pentru vesnicie deoarece Maica
Domnului nu l-a avut în sine pe Domnul nostru Iisus Hristos numai în pântece,
ci l-a avut în inima ei, si de inima ei niciodată nu s-a despărtit Domnul
Hristos si acolo unde este Domnul Iisus Hristos, acolo este si Tatăl si Duhul
Sfânt. Când se ajunge la măsuri de genul acesta, la constiinta prezentei lui
Dumnezeu în existenta noastră, atunci se ajunge si la rugăciunea curată, care
este expresia curătirii interioare.
– Părinte Teofil,
stim că Mântuitorul recomanda ucenicilor săi postul împreunat cu rugăciunea.
Credeti că postul ajută rugăciunea?
– Orice faptă bună
ajută rugăciunea, orice rugăciune ajută si fapta bună. Cineva care nu posteste
după rânduiala Bisericii nu se încadrează într-o anumită disciplină si
neîncadrându-se într-o anumită disciplină, îsi prejudiciază interiorul prin
faptul că face fapte ale necredintei si atunci se înmulteste în suflet
necredinta. Or, rugăciunea este o expresie a credintei si ea este ajutată si de
post, care este o faptă pe care o binecuvântează Domnul Hristos, pe care o cere
Domnul Hristos, pe care o cere Biserica prin rânduielile ei care sunt rânduieli
si de postire. În Biserica Ortodoxă postul este obligatoriu. Cei care postesc
se simt cumva mai proprii pentru rugăciune, bineînteles când postul se face în
mod rational, când cel care posteste nu duce postul la extremă, pentru că dacă
se exagerează în post se împutinează si energiile sufletesti pe care le-am
putea folosi în rugăciune. De aceea Sfântul Antonie cel Mare spune că sunt unii
care si-au topit trupurile cu înfrânarea, dar pentru că nu au avut ei dreptă
socotintă, departe de la Dumnezeu s-au făcut. Noi nu ne ocupăm aici de
exagerările care pot să fie, ci avem în vedere postul care se face în mod
normal si care este obligatoriu în Biserica Ortodoxă si care este ajutător si
pentru rugăciune: „acest soi de demoni, spune Domnul Hristos, cu un prilej
oarecare, nu poate fi scos afară decât prin rugăciune si prin post" (Mc.
9, 29), prin rugăciunea la care se adaugă postul, prin postul care dă prilej la
rugăciune.
– Părinte Teofil, în
programul de viată duhovnicească pe care îl recomandati celor care vor să ducă
o viată în conformitate cu poruncile Măntuitorului, trei dintre cele cinci
puncte se referă la rugăciune. Primul punct este să participi la biserică în
fiecare duminică si zi de sărbătoare, al doilea punct să începi si să sfârsesti
ziua cu rugăciune si rugăciunea de la vremea mesei, al treilea punct să citesti
în fiecare zi două capitole din Noul Testament, al patrulea punct rugăciunea de
toată vremea sau rugăciunea lui Iisus si al cincelea punct postul. Referindu-ne
la primul punct, as vrea să vă întreb dacă putem considera rugăciunea
liturgică, de care am mai vorbit, ca pe o experientă a vesniciei?
– Da, rugăciunea
liturgică creează o atmosferă în care omul se gândeste si la vesnicie, în care
îl are în vedere pe Dumnezeul vesniciilor si al minunilor, cum spunem într-o
rugăciune de la Slujba Maslului. Vedeti, rânduielile de slujbă de la Pasti sunt
considerate ca o înainte trăire a Pastilor celor vesnice, considerând noi că
Pastile sunt o înainte prăznuire, o preînchipuire a vietii de dincolo de lumea
aceasta, începută aici prin Pastile cele de taină, prin Pastile cele
mântuitoare, prin Pastile cele vesnice. Celelalte rânduieli de slujbă, toate în
felul lor, ne pregătesc pentru vesnicie si ne pun în atentie vesnicia, dar
dincolo de lumea aceasta va fi izbucnirea de bucurie pe care o simtim la Pasti
si care are ca expresie slujba de la Pasti.
– În al doilea punct
din programul de viată duhovnicească recomandati ca fiecare credincios să
înceapă ziua cu rugăciune si să o sfârsească prin rugăciune. De ce este
important să avem un program zilnic de rugăciune?
– E bine să ne
aducem aminte de Dumnezeu în toată vremea, dar ca să ne aducem aminte de
Dumnezeu în toată vremea trebuie să avem si un program care să ne pună în fata
lui Dumnezeu: un program de rugăciune de dimineată, să începem ziua cu
Dumnezeu, un program de rugăciune de seară, ca să multumim lui Dumnezeu pentru
ziua care a trecut. Este necesar lucrul acesta pentru că fără asta nu există o
legătură cu Dumnezeu, datorită faptului că omul, mai ales în rugăciune,
constientizează prezenta lui Dumnezeu. Te poti ruga si în afară de programul
acesta, dar programul acesta este necesar. Părintele Serafim Popescu, de la Mănăstirea
Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, Dumnezeu să-l odihnească, s-a dus la Sfântul
Munte, trimis fiind de Mitropolitul Nicolae Bălan, în vederea cunoasterii
realitătilor de acolo si pentru a aduce în Mănăstirea de la Sâmbăta ce se poate
aduce de la Sfântul Munte. El a ajuns la un părinte care l-a îndrumat – si
anume Părintele Antipa Dinescu de la Schitul Sfântul Lipatie – si, când urma să
meargă la Atena la studii, Părintele Antipa i-a spus asa: „Să te tii de pravilă
că dacă nu, te îndrăcesti!". Adică, există constiinta aceasta că omul
trebuie să aibă o legătură cu Dumnezeu, o legătură reală, o legătură care să
favorizeze si legătura pe care ar trebui să o aibă când nu mai are această
legătură în mod constient. Sfântul Marcu Ascetul spune: „Când îti aduci aminte
de Dumnezeu înmulteste rugăciunea, ca atunci când îl vei uita Domnul să-si
aducă aminte de tine", iar eu când plecam la scoală aveam îndrumare din
partea alor mei „Nu-ti uita de Dumnezeu, nu-ti uita de rugăciune!". Mai
târziu am aflat si de cuvântul de la Sfântul Munte: „La Dumnezeu să te gândesti
ca la Dumnezeu, iar nu ca la om si să respiri pe Dumnezeu cum respiri
aerul", adică să ne gândim la Dumnezeu asa cum trebuie, cu evlavia
cuvenită, mai mult decât ne gândim la oameni si mult mai altfel decât ne gândim
la omul de lângă noi, să ne gândim cu supunere, cu evlavie, cu dorintă de
preamărire, să înmultim binele din sufletul nostru spre preamărirea lui
Dumnezeu. Iar aceasta se face si printr-un program anume de rugăciune. Adică,
un om credincios nu poate să-si înceapă ziua fără Dumnezeu sau să si-o
sfârsească fără Dumnezeu, pentru că cine neglijează rugăciunea de dimineată si
de seară sau rugăciunea de la masă, neglijează pe Dumnezeu. Or, Dumnezeu nu
poate fi neglijat de către omul care stie cine este Dumnezeu si ce rost are
gândul la Dumnezeu în viata oamenilor.
– Părinte Teofil, în
al patrulea punct din programul de viată duhovnicească recomandati rugăciunea
lui Iisus sau rugăciunea inimii. Care este importanta acestei rugăciuni scurte
pentru omul din lume, deci nu numai pentru călugăr, nu numai pentru monah?
– Fiecare dintre noi
poate folosi rugăciunea cu care se mântuiesc călugării, cum o numea părintele
Arsenie Boca, „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe
mine, păcătosul". Deosebirea dintre călugăr si dintre laic este doar că un
călugăr este dator cu această rugăciune în toată vremea: „că esti dator în
toată vremea a avea în minte, în inimă, în cuget si în gura ta numele Domnului
Iisus si a zice: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe
mine, păcătosul". Mirenii nu sunt datori, dar au mare folos din această
rugăciune pentru că rugăciunea aceasta ne dă posibilitatea să ne cunoastem pe
noi însine, negativele din noi, mizeria din noi, să cunoastem gândurile care ne
vin prin minte, să facem rânduială în minte, ne pune în legătură cu Dumnezeu,
ne dă posibilitatea să fim deschisi pentru Dumnezeu, creează o stare interioară
în care se revarsă bucuria lui Dumnezeu pentru că Domnul nostru Iisus Hristos
spune: „acestea vi le spun ca bucuria Mea să fie întru voi si ca bucuria
voastră să fie deplină" (In. 15, 11), deci linistea sufletească si bucuria
sunt semne ale prezentei rugăciunii si mai ales ale ostenirii pentru rugăciunea
de toată vremea, pentru curătirea interioară a omului.
– Părinte Teofil,
cum putem ajunge să împlinim si să întelegem cuvântul Sfântului Apostul Pavel
care spunea să ne rugăm neîncetat?
– În Sfânta
Scriptură sunt două locuri în care, se aminteste de rugăciunea neîncetată.
Sfântul Apostol Pavel zice: „Totdeauna să vă bucurati, neîncetat să vă rugati,
pentru toate multumiti!" (I Tes. 5, 16-18), iar în Sfânta Evanghelie de la
Luca în capitolul 18, chiar la început, se spune asa: „Apoi le-a spus lor o
pildă cum că trebuie să se roage neîncetat si să nu se lenevească" (Lc.
18, 1). Aceste îndrumări, aceste îndemnuri avându-le în vedere cei care se
ocupau de viata interioară, mai ales Sfintii Părinti, au găsit modalitatea ca
să înmultim rugăciunea spunând mereu „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,
miluieste-mă pe mine, păcătosul" într-un fel de neîncetare. Se recomandă
ca rugăciunea să fie lipită de respiratie, pentru că toti trăim respirând si se
preconizează ca rugăciunea să fie atât de deasă cât este de deasă respiratia.
Bineînteles, lucrul acesta nu se poate si nici nu trebuie să-l urmărim
neapărat, ci noi trebuie să urmărim faptul de a fi angajati în rugăciune,
pentru că în ultimă instantă rugăciunea neîncetată nu este doar simpla repetare
a formulei acesteia de rugăciune: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,
miluieste-mă pe mine, păcătosul" sau trăirea acestei rugăciuni, pentru că
rugăciunea aceasta este o rugăciune de cerere. Ar trebui să avem în mintea
nostră si rugăciuni de preamărire a lui Dumnezeu. De exemplu: „Mare esti Doamne
si minunate sunt lucrurile tale si nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda
minunilor Tale", „Slăvescu-Te Doamne că sunt minunat întocmit",
„Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul
Sfânt, Treime Sfântă mărire Tie", „Eu ca un om am gresit, iar Tu, ca un
Dumnezeu, iartă-mă!", sunt niste rugăciuni care ar putea fi spuse tot asa
cum spunem „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine,
păcătosul" si care ar fi într-un fel mai de valoare din punct de vedere al
continutului si al raportării la Dumnezeu decât rugăciunea aceasta „Doamne
Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine, păcătosul",
însă cu asta începem si cu asta continuăm si cu asta străbatem si asta aduce
atmosfera de gând care ne duce si către altfel de rugăciuni decât rugăciunea
aceasta. În felul acesta noi stăm în fata lui Dumnezeu altfel decât atunci când
totul vine către noi: „miluieste-mă pe mine păcătosul", miluieste-mă pe
mine, „miluieste-ne pe noi" cum zic cei de la Essex de la o mănăstire
ortodoxă din Anglia, condusă de Sfântul Sofronie si care i-a învătat pe
vietuitorii din mănăstire să spună „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui
Dumnezeu, miluieste-ne pe noi si lumea ta", însă formula clasică si cea pe
care o găsim în slujba călugăriei este aceasta: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul
lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine, păcătosul". Poate cineva să spună
rugăciunea aceasta, poate să spună altă rugăciune tot neîncetat, însă până la
urmă rugăciunea neîncetată este definită de Sfântul Maxim Mărturisitorul în
Cuvântul ascetic din Filocalie ca fiind lipirea mintii de Dumnezeu, zice el:
„rugăciunea neîncetată, rugăciunea neîntreruptă este a avea mintea pururea
lipită de Dumnezeu, a nădăjdui în El si a te încrede în El în tot ce ai face si
ti s-ar întâmpla". Prin urmare, rugăciunea de toată vremea este o stare
mai mult decât o revărsare printr-o formulă oarecare, adică constiinta aceasta
că esti în legătură cu Dumnezeu, dorinta aceasta de a-L preamări pe Dumnezeu în
toată vremea, dorinta de a-L mărturisi pe Dumnezeu în toată vremea, o stare
sufletească în care Dumnezeu este prezent în constiinta omului, iar la aceasta
se ajunge si prin strădania de a înmulti rugăciunea. Fără strădania de a
înmulti rugăciunea, fără strădania de a constientiza prezenta lui Dumnezeu în
suflet nu există rugăciune neîncetată, dar există rugăciune neîncetată si fără
repetarea formulei: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă
pe mine, păcătosul" sau a altei formule de rugăciune si anume starea aceea
sufletească în care faci totul pentru Dumnezeu. Un părinte din Pateric, din
pustie, care cercetat fiind de un vizitator, de un credincios care si-a cerut
iertare că l-a retinut de la rugăciunea lui, el i-a spus: „rugăciunea mea,
frate, este să te primesc pe tine si să te petrec cu dragoste".
– Părinte Teofil, în
finalul interviului nostru v-as ruga să ne spuneti care este folosul rugăciunii
în viata duhovnicească.
– Dat fiind faptul
că rugăciunea este un instrument principal de apropiere de Dumnezeu, de
curătire a sufletului, de angajare într-o viată superioară, e greu să spui care
este folosul, pentru că rugăciunea este pentru toate de folos, mai ales că este
definită si ca „mama virtutilor", ca virtutea care naste alte virtuti.
Interviu
realizat în Bucuresti în 1998