Calea fericirii


– Părinte Teofil, putem să fim fericiti în această viată?

– Da, putem. Fericirea este un dar de la Dumnezeu si toti cei ce-I slujesc lui Dumnezeu sunt fericiti. Fericiti sunt cei fără prihană, care urmează legea Domnului. Fericit este omul care se teme de Domnul. Fericit este omul care păzeste poruncile lui Dumnezeu. Domnul nostru Iisus Hristos, în predica de pe munte, zice de nouă ori „fericiti".

„Fericiti cei săraci cu duhul că a lor este Împărătia Cerurilor.
Fericiti sunt cei ce plâng că aceia se vor mângâia.
Fericiti sunt cei blânzi că aceia vor mosteni pământul.
Fericiti sunt cei ce flămânzesc si însetosează de dreptate, că aceia se vor sătura.
Fericiti sunt cei milostivi, că aceia se vor milui.
Fericiti sunt cei curati cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.
Fericiti sunt făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema
Fericiti sunt cei prigoniti pentru dreptate, că a acelora este împărătia cerurilor
Fericiti veti fi când vă vor batjocori pe voi si vă vor prigoni si vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, mintind pentru Mine" (Mt. 5, 3-11).

Sunt Fericirile pe care le găsim în Sfânta Evanghelie de la Matei, dar Domnul Hristos i-a fericit si pe altii. În întâlnirea cu Sfântul Apostol Toma, când Sfântul Apostol Toma după Învierea Domnului nostru Iisus Hristos s-a încredintat de Învierea Mântuitorului si Învătătorului său si a exprimat: „Domnul meu si Dumnezeul meu", Domnul Hristos a zis: „Fericiti sunt cei ce n-au văzut si au crezut" (In. 20, 29). Deci sunt fericiti cei ce cred. Apoi a zis Domnul Hristos către Sfântul Apostol Petru care a ajuns la o cunostintă mai presus de fire despre Învătătorul său: „Fericit esti Simone, fiul lui Iona, că nu trup si sânge ti-a descoperit tie aceasta, ci Tatăl Meu cel din ceruri" (Mt. 16, 17). I-a fericit pe ucenicii Săi că văd ceea ce vedeau ei si aud ceea ce auzeau ei si a zis: „Fericiti sunt ochii vostri că văd si urechile voastre că aud. Că multi prooroci si drepti au vrut să vadă ceea ce voi vedeti si n-au văzut si să audă ceea ce voi auziti si n-au auzit" (Mt. 13, 17). A fericit Domnul Hristos pe cei care ascultă cuvântul Lui si-l împlinesc căci a zis: „Fericiti cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu si-l păzesc pe El" (Lc. 11, 28). A fericit Domnul Hristos pe cei care nu se vor sminti întru El (Mt. 11, 6). Deci sunt multe locuri din Dumnezeiasca Evanghelie si multe locuri din Sfânta Scriptură în care sunt numiti cei fericiti, în care se sugerează fericirea, si sigur că în această perspectivă putem vorbi de fericire, putem vorbi de o fericire reală, si mai ales de o fericire pe care o dă Dumnezeu celor care împlinesc poruncile Lui.

– Părinte, ce este fericirea?

– Nu stiu ce-as mai putea răspunde la întrebarea „Ce este fericirea?" Cu totii cunoastem notiunea aceasta, simtim ce este fericirea, dar o definitie a fericirii nu stiu cine ar putea să o dea. În orice caz, în fericire se cuprinde bucuria, multumirea, se cuprinde împlinirea, se cuprinde o stare sufletească în care nu mai ai ce astepta ca să fii multumit, ca să fii bucuros, este ceva mai presus de ceea ce poate omul cugeta si spune. N-am putea găsi o notiune a fericirii în sensul acesta că, spunându-i cuiva ce este fericirea să stie ce este, dar toti avem un simtământ al fericirii, o năzuintă spre fericire. Asta înseamnă că stim, chiar dacă nu putem exprima ce-i fericirea, stim ce este fericirea, stim ce căutăm când căutăm fericirea, stim când nu avem fericirea, stim ce ne-ar mai trebui ca să fim fericiti. Deci, în realitate, cu totii stim ce-i fericirea, dar nici unul dintre noi nu putem defini fericirea. Fericirea-i ca si viata. Nimeni nu defineste viata si toată lumea stie ce-i viata.

– Părinte, cum putem să ajungem la fericire? Există o cale a fericirii?

– Da. Există o cale a fericirii, care e cuprinsă în cuvintele Domnului Hristos despre cei fericiti. De pildă, spunând Domnul Hristos că sunt fericiti cei ce cred, calea fericirii începe cu angajarea prin credintă în legătura cu Domnul Hristos. „Credeti în Evanghelie" (Mc. 1, 15), zice Domnul Hristos. „De nu veti crede că Eu sunt, în păcatele voastre veti muri" (In. 8, 24), „Cel ce crede si se va boteza, se va mântui" (Mc. 16, 16), „Toate sunt cu putintă pentru cel credincios" (Mc. 9, 23). Cuvinte ca acestea arată că începutul căii care duce la fericire este credinta în Mântuitorul, credinta în Evanghelie, credinta în Dumnezeu în general. Apoi, împlinirea poruncilor lui Dumnezeu duce mai departe spre fericire. După aceea, cunostinta de Dumnezeu este fericitoare de suflet. Si aceasta urmează după împlinirea poruncilor. Iubirea fată de Dumnezeu aduce fericirea si este ea însăsi fericire. Începuturile legăturii cu Dumnezeu se realizează prin credintă. Deci, cel care năzuieste la fericire trebuie să fie întâi credincios lui Dumnezeu. În limba greacă cuvântul acesta se numeste teopist si este un nume – credincios lui Dumnezeu. Cel care crede în Dumnezeu, acela ascultă pe Dumnezeu, împlineste cuvântul lui Dumnezeu, păzeste poruncile lui Dumnezeu si prin aceasta devine slujitor al lui Dumnezeu sau rob al lui Dumnezeu. În limba greacă, cuvântul acesta se exprimă prin teodul si înseamnă robul lui Dumnezeu, si este un nume. Deci după teopist, după credinciosul lui Dumnezeu, urmează teodul – slujitor lui Dumnezeu. Cine slujeste lui Dumnezeu, acela, prin slujire, ajunge să-L cunoască pe Dumnezeu pentru că „Dumnezeu este ascuns în poruncile lui" (Marcu Ascetul, cap. 190). Vine către cei credinciosi prin cuvântul Lui dătător de viată, prin cuvântul Lui cel vesnic. Cel care împlineste poruncile ajunge să cunoască ceva din Dumnezeu si devine teognost. Si asta-i o fericire, să devii cunoscător de Dumnezeu: „Fericit esti Simone, fiul lui Iona, că nu trup si sânge ti-a descoperit tie aceasta, ci Tatăl Meu Cel din ceruri" (Mt. 16, 17) sau „Iar viata vesnică este să Te cunoască pe Tine singurul adevăratul Dumnezeu si pe Iisus Hristos, pe care L-ai trimis" (In. 17, 3). Pe măsura cunostintei de Dumnezeu este si iubirea fată de Dumnezeu. Cunoscătorul de Dumnezeu în limba greacă se numeste teognost, si există si acest nume – Teognost.

Deci, avem trei faze: teopist – credincios lui Dumnezeu, teodul – slujitor lui Dumnezeu, teognost – cunoscător de Dumnezeu. Iar cunostinta de Dumnezeu ni-L apropie pe Dumnezeu si ne face să-L iubim pe Dumnezeu. Pe măsura cunostintei este iubirea fată de Dumnezeu. În limba greacă, iubitor de Dumnezeu se numeste teofil.

Al patrulea lucru pe care îl realizează în calea fericirii cel care cunoaste pe Dumnezeu este iubirea fată de Dumnezeu si iubirea-i fericire prin ea însăsi. Cu cât iubeste cineva mai mult, cu atât e mai fericit. Si de aceea, iubitorul de Dumnezeu intrând în sfera fericirii, în sfera iubirii, este fericit si devine fericit. În limba greacă, cuvântul fericit se numeste macarie si este si un nume – Macarie.

Prin urmare, calea fericirii ar fi aceasta: credincios lui Dumnezeu, slujitor lui Dumnezeu, cunoscător de Dumnezeu, iubitor de Dumnezeu, si prin aceasta se ajunge la fericire.

Mai sunt si alte lucruri pe care e bine să le cunoască doritorul de fericire si care sunt, de fapt, ducătoare la fericire, si anume, am putea să ne gândim foarte bine la cei pe care-i fericeste Mântuitorul: cei săraci cu duhul, adică cei smeriti sunt fericiti; sau fericiti cei ce plâng, pentru că nu rămân în plângere, ci ajung la mângâiere; ne gândim în special la plânsul pocăintei. Apoi sunt fericiti cei blânzi, pentru că nu mai sunt stăpâniti de mânie. Sunt fericiti cei ce flămânzesc si însetosează de dreptate, adică doresc să fie ei însisi drepti si dreptatea ne face vrednici de Dumnezeu; sunt fericiti cei milostivi, pentru că sunt cuprinsi în mila lui Dumnezeu. Sunt fericiti cei curati cu inima, pentru că vor vedea pe Dumnezeu, curătia inimii fiind conditia vederii lui Dumnezeu, conditia cunoasterii lui Dumnezeu, conditia de a fi receptiv pentru Dumnezeu. Sunt fericiti cei făcători de pace, pentru că se vor numi fii ai lui Dumnezeu si aceasta înseamnă că dorinta aceasta de a interveni pentru binele altora, pentru împăcare, este tot o cale către fericire. Făcători de pace trebuie să fim si făcând pace în noi însine... Sfântul Isaac Sirul spune: „Împacă-te cu tine însuti si va fi în pace cu tine si cerul si pământul". Apoi, cei statornici în credintă, chiar si în mijlocul prigonirilor si al jignirilor si al batjocurilor, sunt fericiti pentru că li se dă Împărătia Cerurilor. Sunt neclintiti în bine si binele aduce fericirea. Apoi sunt fericiti cei care împlinesc cuvântul lui Dumnezeu. Sunt fericiti cei care sunt încredintati de măretia Mântuitorului nostru Iisus Hristos si primesc învătătura Lui. Toti acestia merg pe calea fericirii într-un fel sau altul si sunt fericiti pentru ceea ce realizează mergând pe calea fericirii.

– Părinte Teofil, de ce credeti că există totusi oameni nefericiti astăzi?

– Astăzi si oricând există si oameni nefericiti pentru că nu merg pe calea fericirii, pentru că nu realizează cele care duc la fericire, pentru că nu se interesează de cele care ar putea să-i facă fericiti, pentru că asteaptă de la lumea aceasta lucruri pe care nu le poate da lumea aceasta. Lumea dă ce are ea, iar Dumnezeu dă lucruri mai presus de ceea ce caută oamenii în lumea aceasta si, dacă nu cauti fericirea pe calea fericirii, sigur că ajungi la nemultumire, ajungi la zbucium, ajungi la confuzii, la nedumeriri, ajungi la neîmpliniri, te simti apăsat, te simti oprimat. Dar, dacă mergi pe calea fericirii, chiar si în conditii de nefericire, poti să fii fericit. Cineva zicea că mai ales două lucruri nu poate face omul fără credinta în Dumnezeu si anume să crească copii buni si să suporte o suferintă grea. Un credincios care stie cu adevărat că suferinta are rost, si în conditii de suferintă primeste liniste sufletească, are seninătate. Noi cunoastem credinciosi care au de suferit si care suferă. De exemplu, imobilizati la pat si care totusi sunt senini si oameni care dau slavă lui Dumnezeu si pentru o situatie de felul acesta. Ceea ce înseamnă că fericirea n-o conditionează bunăstarea materială sau sănătatea deplină, desi Biserica noastră este pentru sănătate deplină este si pentru stare materială bună. Biserica noastră se roagă pentru sănătatea si mântuirea credinciosilor, doreste ca credinciosii să fie asa cum se roagă pentru înainte-stătătorul lor bisericesc: întregi, cinstiti, sănătosi, îndelungati în zile. Toate acestea sunt lucruri pe care Biserica le promovează si le doreste, dar avem constiinta că si în conditii nefavorabile fericirii, dacă omul este curat cu sufletul si este receptiv pentru binecuvîntarea lui Dumnezeu, este si poate fi fericit. Pe când, dacă nu împlineste conditiile fericitoare, nu poate să fie multumit, chiar dacă are bunăstare materială, chiar având unele succese în această lume. În ultimă analiză, fericirea vine de la Dumnezeu si se dă celor care sunt curati. În cuprinsul slujbei cununiei, care este o slujbă ce se face pentru tineri, care au viata în fată, într-o rugăciune, slujitorul Sfintei Cununii se roagă, zicând: „Dă-le lor să-si petreacă viata fără de prihană", adică în chip ireprosabil, fără vină si mai departe: „Si învredinceste-i să ajungă bătrâneti fericite, cu inimă curată împlinind poruncile Tale". Arătându-se în aceasta si modalitatea de a ajunge cineva fără prihană, fără vină, fără pată si totodată, arătându-se si calea fericirii, în sensul că la bătrâneti fericite ajung cei ce au tinerete cinstită, ajung cei ce împlinesc poruncile lui Dumnezeu.

– Părinte, vă rugăm să dati un îndemn celor care sunt în deznădejde si care nu cred că pot să fie fericiti.

– Cei care sunt în deznădejde trebuie să aibă nădejde si nădejdea este o virtute crestină. Te apropii de Dumnezeu, scapi de deznădejde. Nu te apropii de Dumnezeu, ajungi la deznădejde si deznădejdea, ea însăsi, este chinuitoare, este unul dintre cele mai mari păcate. Când te simti părăsit de Dumnezeu, când nu mai astepti ceva de la Dumnezeu sau când nu astepti ceva de la nimeni si de la nimic, atunci esti într-o stare de nefericire care nu se poate corecta decât prin nădejde, decât prin virtutea care desfiintează deznădejdea. Sfântul Ioan, cel ce a scris Scara, spune că rugăciunea este secure împotriva deznădejdii, adică nimiceste deznădejdea si este arătare a nădejdii. Pe măsură ce se poate angaja cineva în rugăciune, cu participarea la sfintele slujbe, ajunge la nădejde, iar nădejdea este dătătoare de multumire si ducătoare către fericire.

 

Interviu realizat la Bucuresti în 10 octombrie 1998

HOME