Biserica si Tainele

– Sfintia Voastrã Pãrinte Teofil, la ce ne foloseste Biserica, ce este Biserica si la ce ne ajutã pe noi?

– Biserica este Împãrãtia lui Dumnezeu pe pãmânt, Biserica este trupul tainic al Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Biserica este mediul în care credinciosii îi slujesc lui Dumnezeu, mediu de înaintare în viata spiritualã, Biserica este locul în care credinciosii primesc binecuvântãrile lui Dumnezeu, Biserica este locul în care Dumnezeu îi binecuvânteazã pe credinciosi, Biserica este o societate a credinciosilor care cred în Preasfânta Treime, care se împãrtãsesc de aceleasi Sfinte Taine, care iau parte la dumnezeiestile slujbe, dumnezeiestile slujbe ale Bisericii fiind în Biserica noastrã comorile ortodoxiei, fiind prilej de rugãciune si de învãtãturã. De aceea nu se poate concepe mântuire în afara Bisericii, în afara mediului creat de Domnul nostru Iisus Hristos, întemeiat pe temelia apostolilor în care piatra din capul unghiului este Mântuitorul nostru Însusi (cf. I Ptr. 2, 6), nu se poate concepe o înaintare spiritualã în afarã de locul în care Dumnezeu îi binecuvânteazã pe cei ce sunt ai Sãi si cred cã este de folos credinciosilor pentru cã îi tine în atentie fatã de Dumnezeu, fatã de lucrurile lui Dumnezeu îi învatã calea adevãrului. Biserica le este de folos credinciosilor fiindcã în mediul acesta credinciosii se pot dezvolta spiritual ascultând învãtãturile Evangheliei, ascultând cuvântul lui Dumnezeu, primind harul prin dumnezeiestile taine. Biserica le este de folos credinciosilor pentru cã în acest mediu, ei se nasc spre viata spiritualã botezându-se în numele Sfintei Treimi, se întãresc prin Sfânta Tainã a Mirului, se unesc cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos, unirea cea mai înaltã, prin Sfânta Euharistie, primesc iertarea pãcatelor prin Sfânta Spovedanie. În Biserica lui Dumnezeu se pecetluieste legãtura dintre cei care se cãsãtoresc, sot si sotie. Biserica este de folos credinciosilor pentru cã în Bisericã se întremeazã credinciosii prin taina Sfântulului Maslu si fãrã Bisericã nu existã preotie, iar Biserica noastrã este o Bisericã cu preotie, mijlocitori între credinciosi si Dumnezeu, între Dumnezeu si credinciosi alesi de Dumnezeu pentru binele de mântuire al credinciosilor. Toate acestea se realizeazã în Bisericã si nu se pot realiza în afarã de Bisericã, asa încât nici nu putem spune cât de important este ca cineva sã trãiascã în mediul acesta al Bisericii si cât de mare este folosul Bisericii pentru credinciosi.

– Cine este în Bisericã sau cine poate beneficia de aceste daruri pe care înteleg cã le primim în Bisericã?

– De aceste daruri pe care le primim în Bisericã beneficiazã aceia care au legãturã cu Biserica, mai întâi intrând în aceastã legãturã ca oameni care doresc sã fie în cuprinsul Bisericii si apoi toti cei care sunt botezati în numele Preasfintei Treimi, în numele Tatãlui si al Fiului si al Sfântului Duh, fac parte din Bisericã si se pot împãrtãsi de oricare din celelalte Sfinte Taine si de ierurgiile Bisericii, de binecuvântãrile, de slujbele prin care se dau binecuvântãrile, de cuvântul lui Dumnezeu, de tot ceea ce are Biserica se pot împãrtãsi cei botezati dupã trebuinta lor si dupã trebuinta Bisericii.

– Pãrinte Teofil, ati vorbit de douã elemente esentiale: de învãtãtura mântuitoare pe care o gãsim numai în Bisericã si de taine. Învãtãtura, de ce este numai în Bisericã adevãratã si mântuitoare cãci sunt multi care astãzi ne vorbesc despre Hristos sau despre credintã sau despre mântuire în multe alte locuri sau grupãri? Are importantã si clãdirea în sine? De ce este atât de important ca învãtãtura sã fie adevãratã si o gãsim numai în Bisericã si nu la alte grupãri?

– Mai întâi de toate cuvântul bisericã în limba românã vine din greceste si înseamnã „Casa Împãratului", „Casa Regelui". Însã, când zicem bisericã în întelesul acesta ne gândim la lãcasul de închinare care, fãrã îndoialã, în conceptia noastrã, a ortodocsilor, este Cerul cel de pe pãmânt. Prea putin se pune accent pe aceastã calitate a Bisericii, Biserica fiind sfintitã, fiind lãcas sfintit, fiind închinatã lui Dumnezeu, lãcasul de închinare, este locul în care se slujeste lui Dumnezeu, este locul în care se fac lucrurile lui Dumnezeu si numai lucrurile lui Dumnezeu si de aceea Biserica este Cerul cel de pe pãmânt. În bisericã existã un altar, cuvântul altar vine de la „alta ara" care înseamnã „loc înalt", cel mai înalt loc din bisericã fiind altarul si cel mai înalt loc în raport cu lumea aceasta fiind biserica ca lãcas al lui Dumnezeu. În bisericã se desfãsoarã în general viata bisericeascã de slujire, viata bisericeascã de preamãrire a lui Dumnezeu prin slujbele care se fac si care sunt esentiale în viata ortodoxã, sunt cuprinzãtoare, sunt ortodoxia în lucrare. Deci Biserica, consideratã în magisteriul ei, în lucrarea ei de învãtãtoare, de conducãtoare, îsi revarsã învãtãtura ei în slujbele dumnezeiesti care sunt prilej si de îndoctrinare si de rugãciune, sunt fãcute în asa fel încât cei care iau parte la sfintele slujbe se roagã si învatã, învatã rugându-se si se roagã învãtând. Asta înseamnã cã slujbele dumnezeiesti ale Bisericii noastre sunt prilej de a sta în fata lui Dumnezeu, de a sta în fata Maicii Domnului, de a sta în fata Sfintilor pe care îi pomenim si cu acest prilej noi învãtãm ceva din textele liturgice inspirate de Duhul Sfânt si împlinite, scoase în lucrare prin cuvântul omului rostit si cântat, asa încât sfintele slujbe ale Bisericii noastre sunt vuietul Duhului. În Sfânta Scripturã sunt trei locuri în care se vorbeste de vuietul Duhului si anume în convorbirea între Mântuitorul nostru Iisus Hristos si Nicodim. În Sfânta Evanghelie dupã Ioan se istoriseste aceasta în capitolul al treilea unde Domnul Hristos spune: „vântul suflã unde vrea si tu auzi vuietul lui, dar nu stii de unde vine si încotro se duce" (In. 3, 8), deci este vorba de un vuiet, ori în limba greacã si cuvântul Duh si cuvântul vânt se exprimã prin acelasi cuvânt deci „vântul suflã unde vrea" poti sã zici foarte bine si „Duhul suflã unde vrea". Apoi mai este vorba de vuietul apelor în legãturã cu un praznic al evreilor în care Domnul Hristos fiind de fatã, a zis: „cel însetat sã vinã la Mine si sã bea si cel ce crede în mine râuri de apã vie vor curge din pântecele lui" (In. 7, 38). Este vorba iarãsi de un vuiet pentru cã râurile au un vuiet. Al treilea loc din Sfânta Scripturã în care se pomeneste vuietul în legãturã cu Duhul este în Faptele Apostolilor unde se istoriseste despre coborârea Duhului Sfânt si se spune cã s-a auzit un vuiet ca de vijelie care vine repede (Fapte 2, 14). Eu consider cã vuietul Duhului nu e altceva decât continutul sfintelor slujbe realizat ca sfinte slujbe, deci Duhul Sfânt dã cuvântul si omul prin cuvântul sãu face sã vuiascã cuvântul Duhului, cuvânt de învãtãturã si cuvânt de rugãciune, mai ales cã Domnul Hristos le-a spus ucenicilor sãi despre Duhul Sfânt: „El pe Mine mã va preamãri" (In. 16, 14). La dumnezeiestile slujbe am zis cã învãtãm rugându-ne si ne rugãm învãtând. Biserica si-a cuprins învãtãtura în slujbele dumnezeiesti asa încât dacã cineva vrea sã cunoascã ce învatã Biserica în orice domeniu, în orice chestiune de credintã se poate referi la acele slujbe care tin de adevãrul respectiv. De exemplu, la sãrbãtoarea Nasterii Mântuitorului, chestiuni în legãturã cu întruparea Fiului lui Dumnezeu care nu se pun din punct de vedere al propãvãduirii ci din punct de vedere al trãirii, zicem: „Nasterea Ta Hristoase Dumnezeul nostru rãsãrit-a lumii lumina cunostintei cã întru dânsa cei ce slujeau stelelor de la stea s-au învãtat sã se închine Tie Soarelui Dreptãtii si sã Te cunoascã pe Tine Rãsãritul Cel de Sus. Doamne, mãrire Tie!". Deci vorbim cu Domnul Hristos, vorbim despre nasterea Lui cu Domnul Hristos; sau „astãzi se naste din Fecioarã Cel ce tine în mânã toatã fãptura, cu scutece se înfasã Cela ce este Dumnezeu din fire nepipãit, în iesle se culcã cela ce a întãrit cerurile de demult întru început; cu lapte din piept se hrãneste cela ce a plouat în pustie manã poporului, pe magi cheamã Mirele Bisericii, darurile acestora le primeste Fiul Fecioarei; închinu-mã nasterii Tale Hristoase, aratã-ne nouã si dumnezeiasca arãtare a dumnezeirii Tale". Deci, în conditiile de felul acesta, în contexte de felul acesta, noi învãtãm despre întruparea Mântuitorului si asa e la toate sãrbãtorile: la Botezul Mântuitorului nostru Iisus Hristos: „În Iordan botezându-Te Tu Doamne" deja vorbim cu Hristos, „închinarea Treimii s-a arãtat", spunem cã Sfânta Treime s-a arãtat la botez, spunem si cum: „cã glasul Pãrintelui a mãrturisit Tie, Fiu iubit pe tine numindu-te, si Duhul în chip de porumbel a adeverit întãrirea cuvântului" si apoi vorbind cu Domnul Hristos spunem mai departe: „Cel ce Te-ai arãtat, Hristoase Dumnezeule, si lumea ai luminat, mãrire Tie". Asa sunt toate sãrbãtorile, la toate sãrbãtorile Biserica învatã prin slujbele ei, dar Biserica învatã si prin propãvãduirea cuvântului în predicã, Biserica învatã si prin cãrtile Sfintilor Pãrinti, asa încât este foarte important sã învãtãm de la Biserica noastrã ceea ce ne trebuie pentru mântuire. De ce? Pentru cã sunt si învãtãturi care nu sunt ortodoxe. Învãtãturile din sfintele slujbe sunt învãtãturi ortodoxe, deci învãtãturi sigure, învãtãturi premãritoare de Dumnezeu. Norma credintei noastre nu e Biblia, de pildã, cum este pentru alti credinciosi din diferite grupãri religioase care socotesc cã Biblia este norma credintei. Norma credintei noastre este învãtãtura Bisericii. Biblia se interpreteazã, învãtãtura Bisericii nu se interpreteazã, se primeste. Bineînteles cã învãtatura e numai una, nu pot fi învãtãturi de mai multe felurie privind acelasi lucru sau dacã sunt si alte opinii si alte tipuri de propãvãduire, noi trebuie sã alegem întotdeauna învãtãtura Bisericii. Ce învatã Biserica, ce propãvãduieste Biserica noastrã, ce au învãtat Sfintii Pãrinti, ce spun Sfintii Pãrinti în chestiunea respectivã?

– Pãrinte Teofil, dar lumea de astãzi este mai iscoditoare si vrea garantie; care este garantia cã Biserica are adevãrul întemeiat si ceilalti au deviat de la el?

– Cred cã garantia este faptul cã Biserica a învãtat întotdeuna asa cum învatã astãzi, adicã este consecventã de la început. În clipa în care a apãrut o erezie Biserica si-a spus cuvântul si cuvântul ei a rãmas în fata ereziei. Sigur cã existã si alte feluri de învãtãturi, noi însã alegem totdeauna învãtãtura Bisericii pentru cã simtim mai întâi de toate cã acesta este adevãrul. Noi nu putem dovedi, de pildã la sãrbãtoarea Nasterii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, unde este o alcãtuire care se referã la taina întrupãrii, pentru cã existã douã feluri de taine în Bisericã, în conceptia noastrã, si anume: taine sfinte ale harului prin care se revarsã harul peste credinciosi – cele sapte Sfinte Taine –, dar existã si taine ale credintei, taine ale învãtãturii cum ar fi taina întrupãrii, taina jertfei Mântuitorului nostru Iisus Hristos, taina învierii; învierea e o tainã…

– De unde vine cuvântul acesta sau ce înseamnã cuvântul în sine, e un cuvânt necunoscut pentru oameni.

– Tainã înseamnã ceva în care lucrurile nu sunt lãmurite, sunt tainice, sunt mistere, sunt si cunoscute si necunoscute, sunt lucruri pe care noi nu le putem cuprinde în întregime; de exemplu la har, când zicem de taine ale harului, ne gândim la acele lucrãri sfinte prin care harul Duhului Sfânt se coboarã peste credinciosi, lucreazã în credinciosi în mod necunoscut de slujitorii care lucreazã taina, dar simtit de cei care primesc harul.

– Acestea sunt sapte, dintru început a fost asa?

– Acestea sunt sapte, dintru început a fost asa.

– Unii ne acuzã cã n-ar fi fost…

– Dar câte au fost?

– Au zis cã erau mult mai multe…

– Ceea ce stim noi, stim cã sunt sapte si Biserica noastrã învatã cã sapte si atunci ne tinem de asta pentru cã dacã am zice altfel, ar însemna cã noi suntem peste învãtãtura Bisericii, peste autoritatea pe care o reprezintã pentru noi Biserica.

– Deci existã si o smerenie în primirea învãtãturii?

– Existã, trebuie sã existe si o ascezã a mintii. O minte care se pleacã în fata Bisericii, o minte care se pleacã în fata lui Dumnezeu; pãrintele Arsenie zicea cã noi avem mintea care discutã cu Dumnezeu în loc sã se supunã fãrã discutie. Tot asa este si în ceea ce priveste învãtãtura Bisericii. Revenind la taina credintei, voiam sã demonstrez cum se raporteazã Biserica la taina credintei, la adevãrurile de credintã. La sãrbãtoarea Nasterii Mântuitorului nostru Iisus Hristos este o alcãtuire care are urmãtorul cuprins de rugãciune cãtre Maica Domnului: „De Dumnezeu Nãscãtoare Fecioarã pierdut-ai blestemul cel dintâi al Evei, maicã fiind bunei vointe a Tatãlui, purtând în brate pe Dumnezeu Cuvântul întrupat. Taina nu suferã ispitire; numai cu credintã toti o slãvim strigând cu tine si zicând: negrãite, Doamne, mãrire Tie". În fata acestei taine a întrupãrii Fiului lui Dumnezeu, Biserica îsi aratã neputinta de a demonstra taina si spune „taina nu suferã ispitire", taina nu poate fi elucidatã, taina rãmâne tainã, rãmâne si cunoscutã si necunoscutã, o si cunoastem si nici nu o cunoastem si mai ales nu putem demonstra tainele credintei asa cã este foarte greu sã îi convingem pe altii de adevãrurile propãvãduite de sfânta noastrã Bisericã, dar având învãtãtura sfintei noastre Biserici nu avem nici un motiv sã credem cã altii ar stii mai bine decât noi si ar învãta mai bine decât învatã Biserica.

– Dar aceastã învãtãturã tainicã, cum o putem face folositoare fiecãruia dintre noi?

– Prin însusirea ei si prin trãirea ei.

– Deci nu pãtrunzând-o rational?

– Nu avem cum sã o pãtrundem rational, dacã am putea sã o pãtrundem rational atunci nu ne-ar trebui credintã, ci ne-ar trebui ratiune.

– Ne-ati vorbit si despre cele sapte taine ale harului, poate ne spuneti folosul lor pentru credinciosi.

– Harul lui Dumnezeu în Biserica noastrã se revarsã prin mijlocirea Sfintelor Taine, adicã prin Taina Sfântului Botez credinciosul intrã în Bisericã, primeste har de la Dumnezeu. La botezul oricãrui crestin drept-mãritor, al fiecãrui crestin ortodox, se întâmplã ceea ce s-a întâmplat la botezul Mântuitorului nostru Iisus Hristos si anume, se aratã Prea Sfânta Treime, Dumnezeu Tatãl, Dumnezeu Fiul si Dumnezeu Duhul Sfânt. Dumnezeu Tatãl care binevoieste: „Acesta este Fiul Meu cel iubit întru care am binevoit" (Mt. 3, 17), a zis la botez referindu-se la Domnul Hristos. Dar acest cuvânt putem sã îl întelegem si pentru cei care se boteazã: Dumnezeu Fiul cu care ne unim si Dumnezeu Duhul Sfânt care adevereste în credinciosi realitatea acestei taine, pentru cã Duhul Sfânt este descoperitorul adevãrurilor mai presus de fire. Domnul Hristos spune despre Duhul Sfânt cã El ne va învãta toate (In. 14, 26), iar Sfântul Apostol Pavel zice cã Duhul Sfânt este acela care ne descoperã cã suntem fii ai lui Dumnezeu si ne învatã sã-i zicem lui Dumnezeu pãrinte (Rom. 8, 15 si Gal. 4, 6). Deci, prin Duhul Sfânt noi întelegem mai mult decât am întelege prin propria noastrã ratiune. La Taina Sfântului Botez credinciosul începe sã devinã lãcas al Prea Sfintei Treimi: Dumnezeu Tatãl, Dumnezeu Fiul si Dumnezeu Sfântul Duh îsi fac loc în sufletul credinciosului si rãmâne în credincios pentru cealaltã vreme a vietii lui pânã la moarte. Asta este învãtãtura Bisericii si aceasta chiar dacã omul pãcãtuieste, pentru cã Dumnezeu nu se îndepãrteazã de om decât atunci când omul se îndepãrteazã total de Dumnezeu. Or, pocãinta este cu putintã si pe baza acestui fapt cã suntem în legãturã cu Dumnezeu, cã Dumnezeu nu ne pãrãseste.

Apoi Taina Sfântului Mir care este o pecetluire, pecetea darului Duhului Sfânt, o pecetluire pentru întãrire în viata credinciosilor.

Taina Sfintei Euharistii, împãrtãsirea cu Trupul si Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos care se face „spre iertarea pãcatelor spre viata de veci" sau „spre trezirea sufletului, spre iertarea pãcatelor, spre împãrtãsirea cu Duhul Sfânt, spre plinirea Împãrãtiei Cerurilor, spre îndrãznirea cãtre Dumnezeu" asa cum se spune dupã Epiclezã, la Sfânta Liturghie, când preotul dupã ce cere sã se prefacã cinstitele daruri în Trupul si Sângele Mântuitorului spune: „ca sã fie celor ce se vor împãrtãsi spre trezirea sufletului, spre iertarea pãcatelor, spre împãrtãsirea cu Sfântul Duh, spre plinirea Împãrãtiei Cerurilor, spre îndrãznirea cea cãtre Tine, iar nu spre judecatã sau spre osândã". În rugãciunile pregãtitoare si în rugãciunile de multumire pentru Sfânta Împãrtãsire se spune cã aceastã tainã a împãrtãsirii se face spre tãmãduirea sufletului si a trupului: „sã-mi fie mie aceasta spre tãmãduirea sufletului si a trupului, spre alungarea atotpotrivnicul, spre împãcarea sufletestilor mele puteri, spre credintã neînfruntatã, spre dragoste nefãtarnicã, spre primirea întelepciunii, spre paza poruncilor Tale, spre adãugirea harului Tãu cel dumnezeiesc." Sunt multe darurile pe care le aduce în suflet Sfânta Euharistie si mai ales constiinta unirii cu Trupul si Sângele Domnului nostru Iisus Hristos, care de fapt înseamnã constiinta unirii cu Domnul Hristos Însusi, cât poate omul sã se uneascã cu Domnul Hristos. Adevãrul este cã noi nu stim cum se întâmplã aceasta. S-au fãcut speculatii în legãturã cu apropierea omului de Dumnezeu si a lui Dumnezeu de om. Se spune cã Dumnezeu este de infinite ori infinit, departe de om si cã energiile necreate, harul lui Dumnezeu fac aceastã legãturã. E totusi o învãtãturã a Bisericii, însã eu cred cã noi nu stim cum se realizeazã aceastã apropiere, dat fiind faptul cã Mântuitorul ne-a spus cã El va veni în noi, nu ne-a spus cã va trimite harul sãu în noi, ci cã El Însusi va veni în noi (In. 14, 57; 14, 18). Chipul venirii Mântuitorului în noi si chipul trãirii prezentei Mântuitorului în noi, nu-l cunoastem si atunci putem spune simplu cã Domnul Hristos vine în noi în felul în care El stie cum vine, dar noi credem în prezenta Domnului Hristos în noi si în prezenta Sfintei Treimi în noi, pentru cã unde e Dumnezeu Fiul este si Dumnezeu Tatãl si Dumnezeu Duhul Sfânt. Asa a fost în Preasfânta Fecioarã Maria, Îngerul Binevestitor i-a spus Preasfintei Fecioare Maria când a întrebat ea „cum va fi aceasta?", adicã cum poate sã devinã mamã necunoscând cele premergãtoare maternitãtii, „Duhul Sfânt se va pogorî peste tine si puterea Celui Preaînalt te va umbri, de aceea si Sfântul Care Se va naste din tine Fiul lui Dumnezeu se va chema." Asta se spune în istorisirea despre Bunavestire din Sfânta Evanghelie de la Luca din capitolul întâi si noi, stiind cã Maica Domnului este lãcas al Preasfintei Treimi si noi credem cã Maica Domnului a rãmas lãcas al Preasfintei Treimi si dupã ce L-a nãscut pe Mântuitorul, pentru cã Domnul Hristos nu a fost purtat de Maica Domnului numai în pântecele ei, ci si în inima ei. Or, de inima Maicii Domnului niciodatã nu s-a depãrtat Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Noi ne rugãm într-o rugãciune a Bisericii de la Sfântul Maslu, crezând cã este cu putintã lucrul acesta, ne rugãm Maicii Domnului sã ne facã si pe noi lãcas al Preasfintei Treimi si zicem: „Pe tine Preacuratul Palat al Împãratului Ceresc, ceea ce esti mult lãudatã, te rog curãteste mintea mea cea întinatã cu tot felul de pãcate si o fã lãcas înfrumusetat al dumnezeiestii Treimi ca sã laud si sã mãresc puterea Ta si mila Ta cea nemãsuratã, fiind mântuit eu, netrebnicul robul tãu." Deci Sfânta Euharistie are darul acesta de a ne apropia cât mai mult posibil, la maximum, de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, chiar dacã noi nu simtim întotdeauna lucrul acesta. Chiar dacã noi nu avem capacitatea de a cunoaste lucrul acesta pentru cã este mai presus de fire, or, lucrurile mai presus de fire nu pot fi întelese de mintea omeneascã. Lucrul acesta l-a afirmat Domnul Hristos când Sfântul Apostol Petru L-a mãrturisit ca Fiu al lui Dumnezeu: „Tu esti Hristos Fiul lui Dumnezeu cel viu" (Mt. 16, 16) si a zis Domnul Hristos atunci: „fericit esti Simone, Fiul lui Iona cã nu trup si sânge – deci nu firea – ti-a descoperit tie aceasta, ci Tatãl meu cel din ceruri", deci lucrurile mai presus de fire numai Dumnezeu ni le poate descoperi. Noi stim teoretic lucrurile acestea si le simtim cât le putem simti, nu la mãsura la care le-a simtit Sfântul Simion Noul Teolog care zicea: „cum te împreuni cu robii, fii ai Tatãlui de-i faci?". Sfântul Simion Noul Teolog în Imnul al cincelea îl considerã pe om fiu al lui Dumnezeu, nu ca un om care rãmâne pe mai departe ceea ce a fost înainte de a se întâlni cu Dumnezeu, nu are în vedere o întâlnire dinafarã, ci are în vedere o întâlnire lãuntricã, întâlnire din unire, asa cum în Hristos s-a unit firea dumnezeiascã cu firea omeneascã în pântecele Preasfintei Fecioare Maria, în sensul cã Mântuitorul este si Dumnezeu adevãrat si om adevãrat. Dumnezeu adevãrat nãscut din Dumnezeu, din vesnicie si om adevãrat nãscut în vremelnicie, din Preasfânta Fecioarã Maria, deci douã firi: firea dumnezeiascã si firea omeneascã. Asa si Sfântul Simion Noul Teolog întelege unirea lui Dumnezeu cu omul, „cum te împreuni cu robii – noi suntem robii –, fii ai Tatãlui de-i faci?/ Cum de-i arzi de dor rãnindu-i/ Cum de iarãsi îi împaci?".

– Acesta este pãrinte scopul, cã ne-ati vorbit despre mijloace si despre daruri? Am ajuns la scopul pentru care intrãm în Bisericã?

– Da, acesta este scopul, dar de fapt noi nu stim. Fiecare care ne-am pomenit în Bisericã mergem pe linia pe care am apucat-o din copilãrie ca sã ajungem unde vrea Dumnezeu sã ajungem. Omul nu poate ajunge mai departe decât la mãsura la care a ajuns omul, firea omeneascã în Domnul nostru Iisus Hristos. Unde vom ajunge, cât vom realiza noi nu stim, stim cã deocamdatã suntem noi în lucrare împreunã cu Dumnezeu, dar stim si cã va veni o vreme în care Dumnezeu va fi în lucrare împreunã cu noi, adicã Dumnezeu va face mai multe decât facem noi. Deocamdatã Dumnezeu ne cere sã ne manifestãm în firea noastrã si la capacitatea noastrã si Dumnezeu vine si ne ajutã si va veni o vreme în care Dumnezeu ne va îndumnezei. Deocamdatã suntem oameni pãcãtosi chiar dacã închipuim si pe heruvimi la slujbele noastre, la Sfânta Liturghie „noi care pe heruvimi cu tainã închipuim" si aici „cu tainã închipuim" nu închipuim în mod real, ci în mod simtit, suntem tot oameni, dar îi închipuim pe heruvimi. Tot asa rãmânem, deci, oameni, dar va veni o vreme când, dupã ce am trecut de faza mântuirii, eliberãrii de patimi, despãtimirii, am ajuns prin despãtimire la nepãtimire, trecem apoi la iluminare, respectiv la calea de mijloc prin care Dumnezeu ne lumineazã, dupã mântuire urmeazã desãvârsirea. Or, desãvârsirea dupã Sfântul Isaac Sirul este o prãpastie de smerenie si desãvârsirea este fãtã hotar, nu existã un hotar al desãvârsirii ca cineva sã spunã sunt deplin, sunt perfect.

– Atunci rostul omului este sã fie împreunã lucrãtor cu Dumnezeu oriunde ar vrea Acesta?

– Da, noi suntem chemati la desãvârsirea Tatãlui, pentru cã Domnul Hristos a spus: „fiti desãvârsiti precum Tatãl vostru cel din ceruri desãvârsit este" (Mt. 5, 48). Acesta este rostul omului ca pe linia moralã si joasã sã ajungã la mãsurile lui Dumnezeu, nu numai la mãsurile omului. Sfântul Maxim Mãrturisitorul în Ambigua, vorbind despre Melchisedec, spune cã este scris în Scripturã cã nu avea tatã, nu avea mamã, nu avea spitã de neam, nu avea început al zilelor si sfârsit al vietii (Evr. 7, 3). În Cartea Facerii e scris despre Melchisedec ca persoanã care s-a întâlnit cu Avraam si nu i se spune originea, nici sfârsitul vietii ca si când ar fi o aparitie fantomaticã. El a fost totusi un om real. În Epistola cãtre Evrei, Sfântul Apostol Pavel, în al saptelea capitol vorbind despre Melchisedec spune cã „a fost fãrã tatã, fãrã mamã, fãrã spitã de neam, nu avea început al zilelor si sfârsit al vietii", iar aceasta tâlcuind-o Sfântul Maxim Mãrturisitorul în Ambigua zice cã în realitate a fost om ca toti oamenii, numai cã a fost asa de înaintat în viata spiritualã si s-a unit asa de mult cu Dumnezeu încât nu se mai putea considera cã s-a nãscut din oameni, cã are pãrinti, i-a depãsit pe pãrintii lui, si-a depãsit neamul, n-a mai avut un început al zilelor pentru cã s-a unit cu Dumnezeu cel fãrã de început, nu mai are un sfârsit al vietii pentru cã s-a unit cu Dumnezeu cel fãrã de sfârsit. Acestea sunt niste lucruri mai subtile.

– Pentru cei mai multi, dacã puteti sã ne sintetizati rostul pentru care sunt îndemnati spre Bisericã.

– Pentru cei multi este aceasta: în Bisericã ne mântuim, cãutãm mântuirea, asta este prima fazã a vietii spirituale: eliberarea de pãcat si întãrirea în virtute si asta se realizeazã cu ajutorul lui Dumnezeu si se realizeazã în Bisericã. Apoi existã posibilitatea de înaintare la desãvârsire, la deplinãtate, cât poate omul ajunge la deplinãtate, la perfectiune – cãci asta înseamnã desãvârsire. Cuvântul desãvârsire este cunoscut de mai putini- perfectiunea umanã, perfectiunea lui Dumnezeu având-o în vedere ca sã nu te opresti niciodatã si sã nu crezi cã ai fãcut destul si dupã aceea vine îndumnezeirea pe care o face Dumnezeu din partea lui spre om. Toate acestea se realizeazã în Bisericã.

– Ce înseamnã cuvântul mântuire?

– Mântuire însemnã scãpare, eliberare, dezrobire, înseamnã sã nu mai fii asuprit de ceva, sã fii mântuit de ceea ce este potrivnic vietii spirituale si în special cuvântul mântuire este legat de mântuirea de pãcate.

– Omul astãzi se crede liber?

– Poate sã se creadã liber, numai sã si fie liber, sã vadã, sã se cerceteze pe sine si o sã constate cã nu este liber. Domnul Hristos a spus: „cel ce sãvârseste pãcatul, rob este pãcatului" (In. 8, 34). Nu poti sã fii liber când esti sub povara patimilor, sub povara pãcatelor. Orice patimã este o înrobire si atunci nu esti mântuit, mântuit esti numai atunci când ai scãpat de asuprirea patimilor, când prin virtuti te realizezi pe altã temelie.

– Si cum putem pune început mântuirii?

– Începutul se face prin constiinta cã trebuie sã pãrãsesti pãcatul, prin constiinta cã trebuie sã realizezi virtutea, prin încercarea de depãsire de noi însine spre bine.

– Poate omul singur sã se elibereze de deprinderea rea?

– Dumnezeu îi ajutã, fãrã Dumnezeu poate si omul sã facã anumite lucruri cât tine de firea umanã, dar mântuirea noi nu o asteptãm de la noi, ci o asteptãm de la Dumnezeu. Dumnezeu este cel ce ne mântuieste, noi si zicem la slujbã: „cã al Tãu este a ne milui si a ne mântui" sau la sfârsitul slujbelor se spune cã „Hristos, adevãratul Dumnezeul nostru, pentru rugãciunile sfintilor, sã ne miluiascã si sã ne mântuiascã pe noi". Noi asteptãm mântuirea de la Mântuitor, nu ne-o realizãm noi printr-o evolutie. De pildã, cum cred cei care sunt cu reîncarnarea, printr-o meditatie sau altceva. Mântuirea se realizeazã prin Mântuitorul, Domnul Hristos este prezentat la nasterea Lui dreptului Iosif ca Cel ce va mântui pe poporul sãu de pãcate (cf. Mt. 1, 21), Îngerul binevestitor le-a spus la nasterea Mântuitorului pãstorilor de la Bethleem „vã vestesc vouã bucurie mare cã vi s-a nãscut vouã un Mântuitor care este Hristos Domnul" (Lc. 2, 10-11).

– Existã un parcurs al mântuirii, existã un drum?

– Da, existã un parcurs, adicã mântuirea este un proces, mântuirea nu este un act, adicã nu este un lucru care se realizeazã într-o clipã si dupã aceea actionezi ca mântuit, ci mântuirea se realizeazã progresiv: întâi te unesti cu Domnul Hristos prin credintã. Se spune în Scripturã cã „cel ce va crede si se va boteza, se va mântui" (Mc. 16, 16), însã asta nu însemnã cel ce va crede într-o clipã se va mântui, ci înseamnã cã cel ce va crede si se mentine în credintã si lucreazã cu credintã si actioneazã prin credintã, cu vremea înainteazã si în felul acesta se realizeazã mântuirea.

– Care sunt faptele pe care trebuie sã le facã si omul? Sunt niste fapte?

– Da, sunt niste fapte. Domnul Hristos pomeneste dintre faptele pentru care vom fi întrebati la judecatã: sã dai de mâncare celor flãmânzi, sã dai de bãut celor însetati, sã dai hainã celui gol, sã primesti pe cei strãini, sã cercetezi pe cei bolnavi si pe cei din închisori, acestea sunt niste fapte ale milei de care oricum vom fi întrebati la judecatã pentru cã e scris aceasta în Sfânta Evanghelie de la Matei, în capitolul 25, acolo unde este prezentatã Judecata de Apoi. Si dupã aceea toate lucrurile cele bune prin care se preamãreste Dumnezeu si prin care se aduce o îmbunãtãtire si a vietii omului si a vietii sociale, tot ce poate face omul, nu se poate da o listã de fapte care trebuie fãcute, ci omul trebuie sã lucreze si spontan, dupã caz, dupã situatie.

Interviu realizat de Serban Tica în Bucuresti, 2 iulie 1999

HOME