(…) Încă din tinerete mă întreb la ce serveste suferinta si nu am găsit încă
răspunsul potrivit. Am constatat că pentru toată lumea, pentru cei care suferă
si pentru cei care nu suferă, suferinta este în acelasi timp o realitate, o
problemă si o taină. Realitate pe care nu o putem evita, problemă pe care
nimeni nu a reusit să o rezolve, suferinta rămâne taină. De fapt, nu e
important ceea ce credem sau gândim despre suferintă; important este raportul
pe care îl avem cu propria noastră suferintă. Ce putem face ca să nu suferim?
Biserica nu vrea ca
oamenii să sufere. În timpul slujbelor noi ne rugăm pentru un „sfârsit
crestinesc vietii noastre, fără durere, neînfruntat, în pace si răspuns bun la
înfricosătoarea judecată a lui Hristos, să cerem". Biserica doreste ca
credinciosii să-si ducă viata în liniste si pace, si cât este posibil, să nu
sufere. În timpul Sfintei Liturghii ne rugăm de asemeni pentru conducătorii Bisericii,
pentru episcopul nostru, „ca Domnul să-l păzească întreg, în pace, cinstit,
sănătos, îndelungat în zile". După ce am făcut această cerere pentru
conducătorii Bisericii, o facem si pentru noi toti, pentru că adăugăm: „pe toti
si pe toate".
Biserica doreste,
deci, ca toti oamenii să trăiască în pace, să fie sănătosi si să aibă zile
îndelungate. Ea nu încurajează suferinta, dar ne învată să o suportăm atunci
când o întâlnim, să acceptăm partea noastră de suferintă, să o primim pentru
binele nostru. Să nu ne dorim suferinta, dar să o acceptăm dacă vine. Nu e
nevoie ca toti oamenii să aibă partea lor de suferintă. Unii sunt scutiti,
altii o pot suporta cu usurintă, iar pentru altii este un adevărat chin. Când
spun asta mă gândesc în special la suferinta fizică. Cunosc persoane care
suportă o suferintă adâncă, care nu se pot misca de pe patul de boală, si care
totusi radiază de bucurie, o bucurie pe care ceilalti, desi sănătosi fizic, nu
o au. Unii se revoltă în fata suferintei, iar altii o ignoră. În fiecare din
aceste cazuri trebuie să luăm în considerare intensitatea suferintei, căci sunt
suferinte care-l pot distruge pe om.
Sunt însă persoane
despre care credem că suferă, dar care stiu cum să se comporte în fata
suferintei, anihilând-o. Un medic român, care crede în Dumnezeu, spunea că sunt
două lucruri pe care omul nu le poate face fără credinta în Dumnezeu: să
crească copii buni si să suporte o mare suferintă. Eu cred, de asemeni, că cei
ce au de purtat o cruce grea, au si puterea de o duce usor, fiind persoane care
cred în Dumnezeu. Ei primesc partea lor de suferintă ca venind din mâinile
Domnului, stiind că dacă Domnul a îngăduit-o, nu e în zadar. Sfântul Marcu
Ascetul spunea că nu e important să stim de unde vine suferinta, ci să stim cum
să o primim fără să ne revoltăm. Un părinte din mănăstirea noastră, părintele
Arsenie Boca, spunea: „Dacă tot trebuie să suferim, măcar să nu suferim
zadarnic". Pentru a putea folosi suferinta spre binele său, omul trebuie
să creadă că suferinta are un sens pentru el, chiar dacă pe moment nu întelege.
De fapt, cel care întelege si stie cum să suporte suferinta, nu mai suferă.
As spune că
suferinta e o realitate pe care avem dreptul să o evităm, dacă putem, o
problemă pe care avem dreptul să o rezolvăm, dacă ne stă în putintă, dar
trebuie să ne plecăm în fata tainei si să folosim suferinta care ne este dată
pentru progresul nostru spiritual.
Dacă nu putem să ne
întelegem propria suferintă, nu vom putea întelege nici suferinta celorlalti.
Putem totusi să încercăm să-i ajutăm să-si poarte suferinta. Este chiar o
datorie, căci Domnul ne-a chemat să-I fim colaboratori, să ne ajutăm aproapele.
Fără a avea puterea de a vindeca, avem datoria de a face tot ce ne stă în
putintă pentru a-l ajuta pe cel de lângă noi. Să ne gândim la cei patru care
l-au adus în fata Domnului pe paraliticul din Capernaum. Ar fi putut să astepte
să se întâlnească cu Domnul, dar ei au simtit nevoia să-l aducă pe prietenul
lor cât mai repede în fata Domnului, pentru a fi vindecat. Si-au dat seama că
ei nu-l puteau vindeac, dar au stiut că Domnul o poate face.
Totusi, Domnul nu
vindecă mereu. Pe unii îi lasă să sufere, pentru binele lor si al celor din
jur. Am constatat adesea că oamneii care suferă sau care au trecut prin mari
suferinte, sunt oameni puternici. Ei au căpătat o altă perspectivă asupra
vietii si au dobândit unele calităti pe care oamenii scutiti de suferintă ne le
pot avea. Suferinta poate fi primită ca un dar, ca o îmbogătire. Unii simt
suferinta ca pe o nedreptate, ca pe ceva care nu ar fi trebuit să li se
întâmple lor. Asta pentru că ei se compară cu ceilalti, ceea ce nu are nici un
sens, fiecare om trebuie să-si trăiască viata care i-a fost dată. Fiecare are
raportul său cu suferinta, fiecare poate câstiga ceva din suferintă. Cred că
ceea ce trebuie să ne ajute este constiinta că Dumnezeu îngăduie această
suferintă si că ea are un motiv, chiar dacă noi nu-l stim. Această constiintă,
sau mai bine zis această încredere, ne ajută să ne purtăm crucea cu seninătate.
Pot să vă asigur că
credinta în Dumnezeu ne ajută să suportăm o mare suferintă. Să ne reamintim
însă că dacă am suferit, nici nu ne dorim să suferim, pentru că nici Biserica
si nici oamenii nu o doresc. Să evităm suferinta dacă putem? Da! Dar să nu
fugim de crucea care ne mântuie. Domnul nu ne binecuvântează o asemenea
atitudine. Căci Domnul ne cere să ne purtăm fiecare crucea, crucea lepădării de
sine însusi. Fără cruce nu este mântuire; mântuirea nu ne vine numai prin
Crucea Domnului ci si prin purtarea propriei cruci. Când trecem printr-o
ispită, printr-o boală, printr-o durere, un necaz, ne întâlnim crucea pe care
trebuie să o purtăm si ea devine într-adevăr crucea mântuirii noastre.
Să fim convinsi că
crucea ne este necesară pentru a ne mântui. Să-I cerem Domnului sănătate si tot
ceea ce e bun, dar să-I cerem si puterea de a accepta suferinta atunci când ne
este trimisă. Să-I cerem Domnului să ne întărească în credintă pentru a putea
face fată tuturor încercărilor care ne vin, să-I cerem Domnului să ne ajute să
purtăm cu bucurie suferinta. Sfântul Isaac Sirul spunea: „Caută un doctor
înainte de a fi bolnav si roagă-te înainte de venirea ispitei".
Să ne pregătim să
suferim, suferintă fizică sau suferintă morală. Pentru a putea răbda suferinta
morală si pentru a putea profita de ea, trebuie însă să ne smerim. Să nu ne
tulburăm văzând că suferinta este o realitate pe care nu o putem evita, o
problemă pe care nu o putem rezolva, o taină care pentru binele nostru, pentru
progresul nostru spiritual ne uneste cu Crucea Domnului. Ea este o taină care
ne uneste cu suferinta Domnului care avut milă de noi si ne-a mântuit, pentru
că ne iubeste. Ea este o taină care ne uneste cu Domnul, care ne iubeste chiar
si atunci când ne lasă să suferim si care ne sterge lacrimile atunci când stie
că suferim pentru binele nostru.
Noi nu suntem
singuri. Dumnezeu este cu noi. Să credem că îngerul nostru păzitor ne însoteste
pretutindeni, că Maica Domnului ne ocroteste mereu si la bine si la rău. Să
credem că mila Domnului ne însoteste mereu.
Cuvânt al părintelui
Teofil, înregistrat în Franta / la 20 iunie 1999 si
preluat din Feuille Saint Jean Cassien, nr.
68/ iunie 2000