– Părinte Teofil ce sunt Deniile si când se oficiază aceste slujbe?
– Prin Denii se
întelege slujba Utreniei făcută seara asa cum se face în cadrul privegherilor,
adică slujba Utreniei, slujba de dimineata se mută de la locul ei din dimineti
la vremea serii după ce se sfârseste rânduiala Vecerniei. Sunt slujbe care se
fac seara si acestea se fac în timpul postului miercuri si vineri în săptămâna
a cincea, miercuri fiind Canonul Sfântului Andrei, adică o slujbă de dimineată,
o Utrenie, în care se cuprinde un canon mare. Canonul Mare se numeste pentru că
este cel mai lung, adică o rânduială de slujbă care se numeste Canon si care
are mult mai multe cântări, mult mai multe alcătuiri decât slujbele numite
Canon, slujbele obisnuite, canoanele obisnuite. Si acesta se face seara, deci e
o Denie. La fel vineri seara, în săptămâna a cincea, este slujba Acatistului
Bunei Vestiri. Acatistul Bunei Vestiri al Maicii Domnului este încadrat în
slujba de dimineată, în slujba Utreniei, care se face tot seara. Tot Denii se
numesc si slujbele din Săptămâna Sfintelor Patimi ale Mântuitorului nostru
Iisus Hristos, Săptămâna Mare, slujba de luni, marti, miercuri, joi, vineri din
Săptămâna Sfintelor Patimi care sunt tot Utrenii, adică slujbe de dimineata,
făcute seara.
– Părinte Teofil ce
este Prohodul Domnului si de ce a fost rânduită această sfântă slujbă?
– Prohodul Domnului
este o alcătuire de slujbă în trei stări, cu o melodie frumoasă, angajantă pe
care o cântă si credinciosii, melodie pe care se cântă textele rânduite de
Sfânta Biserică, texte numite Prohodul Domnului, care se încadrează la slujba
Utreniei din Sâmbăta Mare, din Sâmbăta Sfintelor Pătimiri si care se oficiază,
de fapt, vineri seara. Este o minunată alcătuire în care se accentuează ceea ce
este pozitiv în moartea Mântuitorului. Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui
Dumnezeu, a murit pe cruce după firea omenească, iar Prohodul Domnului este, să
zicem asa, un fel de slujbă de înmormântare a Mântuitorului nostru Iisus
Hristos în care se pomeneste importanta mortii Mântuitorului, încercarea de a
aprecia la valoarea ei moartea Mântuitorului care s-a făcut pentru noi si
pentru a noastră mântuire, un fel de uimire în fata mortii Mântuitorului: „Dar
cum mori Viată si cum sezi în groapă si cu învierea ta îi mântuiesti pe
toti" sau „în mormânt Viată, pus ai fost Hristoase si s-au spăimântat
ostirile îngeresti". Pe de altă parte se pomeneste de Iosif si Nicodim,
care l-au înmormântat cu cinste pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos, pe El care
a fost condamnat, pe El care a fost dispretuit, ei L-au cinstit în vremea aceea
si I-au făcut o înmormântare cu cinste, sunt pomeniti si ei în cadrul
Prohodului Mântuitorului. Nu stiu când anume a fost alcătuită această rânduială
de slujbă, ne-am pomenit cu ea, este cuprinsă în Triod, adică în cartea de
slujbă conducătoare pentru slujbele din vremea de pregătire pentru Sfintele
Pasti. Este o mostenire minunată pe care am găsit-o noi în Biserică si pe care
o ducem mai departe. Stiu că Triodul s-a alcătuit în timp adică nu era de la
început deplin, ci s-au adăugat mai târziu anumite lucruri. Poate că si partea
aceasta s-a adăugat în timp, dar oricum este o bogătie pentru credinta noastră,
pentru viata noastră, pentru simtirea noastră, această alcătuire numită Prohod,
adică slujbă de înmormântare. În felul acesta noi participăm la înmormântarea Mântuitorului
nostru Iisus Hristos, cea făcută de Iosif si Nicodin, pomenim si pe femeile
mironosite care au fost aproape de Domnul Hristos, când a fost înmormântat
Domnul Hristos, avem posibilitatea să ne cercetăm pe noi însine în fata acestui
eveniment care a avut loc pentru noi si pentru mântuirea noastră, asa că e bine
să dăm slavă lui Dumnezeu pentru această rânduială de slujbă din Vinerea Mare,
sau, mă rog, unde se face Sâmbătă dimineată din Sâmbăta cea Mare, pentru că
înmormântarea Domnului Hristos a avut loc vineri, dar cele pomenite în legătură
cu ea sunt si în legătură cu Sâmbăta cea Mare când Domnul Hristos a fost cu
trupul în mormânt, cu sufletul s-a pogorât la iad si cu dumnezeirea a fost
pretutindeni: „si cu trupul în mormânt si cu sufletul în iad si cu tâlharul în
rai a fost pretutindenea".
– Sâmbăta Mare ocupă
un loc aparte atât din punct de vedere liturgic cât si teologic. Despre ce este
vorba, Părinte Teofil?
– În Sâmbăta cea
Mare este ceva deosebit la Sfânta Liturghie a Sfântului Vasile cel Mare; în loc
de imnul heruvimic pe care îl cunoastem si pe care îl cântăm în zilele
obisnuite când se face Sfânta Liturghie, avem o alcătuire care se cântă numai
în vremea Sâmbetei celei Mari, numai în ziua Sâmbetei celei Mari, si anume: „Să
tacă tot trupul omenesc si nimica pământesc întru sine să nu gândescă că
Împăratul împăratilor, Domnul domnilor se junghie si se duce să se dea de
mâncare crediciosilor si merg înaintea Lui toate cetele îngeresti, heruvimii
cei cu ochi multi, serafimii cei cu câte sase aripi, fetele acoperindu-si si
cântând cântarea: aliluia, aliluia, aliluia". Prin aceste cuvinte se arată
semnificatia Sâmbetei celei Mari, adică se arată că Cel care era în mormânt cu
trupul, în iad cu sufletul, în Rai cu tâlharul, nu este înmormântat întru
neputintă, ci este înmormântat cu bunăvointa Lui, ca o jertfă adusă de El
pentru mântuirea oamenilor. El se dă spre mâncare credinciosilor, spre
întărirea credinciosilor în viata cea nouă si rămâne în aceeasi cinstire pe
care a avut-o întotdeauna din vesnicie si în fata îngerilor care aduc mărire
lui Dumnezeu si cântare „aliluia" si în această zi în care se pomeneste
moartea Mântuitorului, înmormântarea, asezarea în mormânt, petrecerea în
mormânt a Mântuitorului. Toate acestea se au în vedere pentru credinciosii care
trebuie să stie că moartea Mântuitorului nostru Iisus Hristos a fost de
bunăvoie si că nu a împutinat cu nimic măretia Mântuitorului nostru Iisus
Hristos. Li se atrage atentia credinciosilor să aibă gânduri ceresti, nu
gânduri pământesti în fata acestui eveniment si în fata acestei situatii, de
aceea zice „să tacă tot trupul omenesc si nimica pământesc întru sine să nu
gândescă" pentru ceea ce s-a întâmplat în vederea mântuirii noastre, ci să
se uimească cu gânduri ceresti de ceea ce s-au uimit îngerii pentru că îngerii,
se spune, „merg înaintea Lui", înaintea Mântuitorului, cu toată domnia si
heruvimii cu ochi multi si serafimii cu sase aripi fetele acoperindu-si, adică
arătându-si si uimirea si neîndestularea în fata acestor lucruri minunate si nu
pot să facă altceva decât să izbucnească în cântarea „aliluia" – lăudati
pe Domnul înseamnă aliluia – ceea ce trebuie să facă si oamenii. Dacă tace tot
trupul omenesc si nimica în sine nu gândeste, să aducă si ei, mai ales în
interiorul lor, în constiinta lor cântarea aliuluia pe care o cântă îngerii.
Interviu
înregistrat la Mănăstirea Brâncoveanu de
la Sâmbăta de Sus în 8 martie 1998