Mănăstirea – locul împlinirilor


Iubiti frati, îmi place să spun, si spun adeseori, că mânăstirea este si locul împlinirilor. Ar putea cineva să se întrebe, totusi, dacă există într-adevăr undeva un loc al împlinirilor si dacă există acest loc si este mănăstirea – de ce mănăstirea este locul împlinirilor. Întrebarea aceasta despre locul împlinirilor, despre un loc în care oamenii nu numai că se simt bine, dar se simt îndestulati, simt că nu mai au ce să urmărească, dacă lucrul acesta se întâmplă într-un anumit loc, oare într-adevăr este un astfel de loc? Întrebarea este firească pentru că Sfântul Ioan Gură de Aur observă în „Predicile despre pocăintă" că Adam fiind în Rai a căzut si că Lot fiind în Sodoma s-a mântuit. Observă că Iov s-a mântuit pe o grămadă de gunoi, iar Saul nu s-a mântuit în palat împărătesc. Dacă luăm aminte la acest cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur, constatăm că nu locul, ci asezarea sufletească îl ajută pe om ca să fie împlinit. Dar dacă ne mai gândim apoi că Sfântul Petru Damaschin spune că a văzut mântuire si cădere si în pustiu, si în viata obisnuită, si-n călugărie, si-n căsătorie, si dacă ne mai gândim că el afirmă că „de va lăsa omul voile si cugetele sale si va face voia si cugetul lui Dumnezeu, în toată lumea asta nu se va găsi nici loc, nici lucru ca să-i împiedice mântuirea. Se potriveste acest cuvânt cu cuvântul psalmistului: „în tot locul stăpânirii Lui, binecuvântează suflete al meu pe Domnul (Ps. 102, 22). În rugăciunea „Împărat ceresc" – către Duhul Sfânt – spunem „care pretutindenea esti si toate le împlinesti". Sfântul Marcu Ascetul are cuvântul: „credinta neclintită este un turn întărit si Hristos se face toate celui ce crede". În acest cuvânt al Sfântului Marcu Ascetul întelegem că mântuirea, că împlinirea vine prin Hristos. „Hristos să se sălăsluiască prin credintă în inimile voastre", le scrie Sfântul Apostol Pavel crestinilor din Efes (Efes. 3, 17). Toate acestea ne duc la gândul că, de fapt, împlinirea tine de suflet si nu de loc, de un loc anume. Si totusi nu se poate spune că n-ar fi si niste locuri cu avantaj pentru linistea sufletească, locuri în care omul să se simtă mai aproape de Dumnezeu, locuri în care cei de jos să caute mai mult voie lui Dumnezeu, nu se poate spune că nu există locuri care să favorizeze linistea si bucuria. Si-un astfel de loc nepărat trebuie să fie mănăstirea, pentru că mănăstirea este împărătia lui Dumnezeu aici pe pământ. Undeva unde se înmulteste rugăciunea, undeva unde se caută linistea, undeva unde oamenii sunt cu gândul la Dumnezeu nu se poate să nu fie si o împlinire, dacă oamenii caută cu adevărat voia lui Dumnezeu. Bineînteles că vrăjmasul poate veni cu gândurile lui, poate da fel de fel de sugestii, poate aduce confuzii, poate aduce nedumeriri, poate să răscolească niste gânduri ale trecutului si niste năzuiri spre lumea aceasta, si-n cazul acesta, mănăstirea nu este locul împlinirilor pentru aceia care nu caută împlinirea în Dumnezeu.

Când mă întreba cineva: de unde vin, de unde sunt, de multe ori îmi venea în minte să spun niste versuri scrise de Maica Teodosia în „Pasăre de nea":

„Eu, de unde vin e numai senin
Si-acolo nu-i dorul nimănui, e numai senin."

pentru că unde-i Dumnezeu si dorul său e seninător. Norii ispitelor, norii îndoielilor, norii confuziilor, norii nedumeririlor nu au ce căuta unde „învie Dumnezeu si se risipesc vrăjmasii Lui", „să învie Dumnezeu si să se risipească vrăjmasii Lui si să fugă de la fata Lui toti cei ce-L urăsc pe Dânsul". Si dacă ne gândim bine că Sfântul Apostol Pavel în Epistola întâia către Corinteni scrie că: „noi surpăm izvodirile mintii si tot gândul îl robim spre ascultarea lui Hristos", aflăm metoda de împlinire. Să surpi izvoarele mintii. Pentru că fiecare dintre noi, acolo unde ne găsim, suntem sau putem fi împresurati de izvodirile mintii. De o minte cu odrăsliri care nu se potrivesc cu poruncile lui Hristos, pentru că nu reusim nici măcar în parte de multe ori, să împlinim cuvântul Sfântului Apostol Pavel din Epistola către Romani, care zice: „schimbati-vă prin înnoirea mintii, căutati să cunoasteti ce este plăcut si desăvârsit si nu vă asemănati chipului acestui veac, ci schimbati-vă prin înnoirea mintii" (Rom. 12, 2). Nelinistile, toate neîmplinirile, toate zbuciumările, toate neîmplinirile vin de acolo că omul nu se supune cu mintea Domnului Hristos si caută el niste lucruri care nu tin de liniste si de împlinire si ar trebui să fim cumva, cu o jenă în sufletul nostru, când avem neîmpliniri si nemultumiri pentru că asta înseamnă că nu ne-am întâlnit încă cu Domnul Hristos.

La Schimbarea la Fată, Sfântul Apostol Petru a zis: „Doamne, e bine să fim aici". Ar trebui să zice si noi, despre noi însine, în raport cu Taborul vietii noastre – cei din mănăstire, „Doamne, e bine să fim aici".

La Învierea Sa din morti, Domnul Hristos a dat ucenicilor Săi bucurie si cei doi care mergeau spre Emaus erau cu inimile arzânde de prezenta Domnului Hristos, iarăsi un semn de bucurie si de împlinire. Mai departe, la Înăltarea la cer a Domnului nostru Iisus Hristos, ucenicii s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare. Si nu erau într-un loc anume, cum nu erau nici măcar în locul Înăltării, căci s-au întors de acolo „cu bucurie mare", bineînteles purtând în suflet binecuvântarea pe care a dat-o Domnul Hristos si purtând în suflet închinarea pe care au adus-o ei Domnului Hristos.

Ne confruntăm de multe ori, unii dintre noi, si cu oameni neîmpliniti care au trăit ani si ani în mănăstire. Oameni neîmpliniti care ar putea să aibă bucurie din darul lui Dumnezeu, din rugăciunile Maicii Domnului, din mijlocirile sfintilor din slujbele Bisericii, din darurile Bisericii, si totusi nu au. Nu pentru că nu sunt în locuri favorizante pentru bine, ci pentru că nu stiu să caute si nu stiu căutând să găsească pe Cel prin care vine împlinirea – Hristos care „se face toate celui ce crede" si pe Cel de la care vine „toată darea cea bună si tot darul desăvârsit".

Ar fi cazul să ne întrebăm, în situatii de felul acesta, de confruntare cu noi însine si de cercetare de noi însine, la vreme de îndreptare: câtă multumire purtăm în suflet? câtă împlinire avem din ceea ce facem, din ceea ce gândim, din ceea ce vorbim, din ceea ce suntem? Să ne cercetăm pe noi însine si dacă vedem că nici în „locul împlinirilor" nu avem împlinire – să ne defăimăm. Ca acel părinte care, întrebat fiind ce a găsit în calea aceasta, ce-a învătat în calea aceasta a călugăriei, a zis: „să mă defaim pe mine însumi". Smerenia este un mijloc de înăltare, după cuvântul Domnului Hristos care zice: „cel ce se smereste pe sine se va înălta", iar darul lui Dumnezeu se dă celor smeriti. „Învătati-vă de la Mine că sunt blând si smerit cu inima", a zis Domnul Hristos, „si veti avea odihnă sufletelor voastre". Amin.
 

Înregistrare realizată la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, 4 octombrie 1996

HOME