CE ÎNVĂTĂM DIN PATERIC
Craiova, 28 octombrie 1997
Stimati ascultători,
Constat că festivalul în care mă încadrez eu cu Patericul
e de fapt Filocalia. Puteam să prezint si chestiuni în legătură cu Filocalia
si anume am prezentat, am vorbit despre Filocalie (când am
sustinut conferinta „Eu si Filocalia"), despre raportarea mea
personală si raportarea celorlalti oameni la Filocalie. Cum mă raportez
eu? Săsi pună fiecare întrebarea. Ce stiu despre Filocalie? Când am
auzit de Filocalie? Cum mam raportat atunci? Cum mam raportat după
aceea? Cum mă raportez acum la Filocalie?
Am vorbit în legătură cu Filocalia despre „Texte
filocalice care se impun atentiei de la prima lectură". Si am vorbit în
legătură cu Filocalia si cu subiectul „Filocalia pentru
toti", considerând sfintele slujbe ale Bisericii noastre ca o Filocalie
pentru toti. As fi putut să mă opresc la unul din aceste subiecte. Eu, de fapt,
nam fost foarte bine informat, de la început, în ce cadru voi vorbi, sub ce
generic. Si pentru că am promis încă de anul trecut – din ’96, am fixat pentru
toamnă să vorbesc despre: „Ce învătăm din Pateric?".
Este tot o carte de spiritualitate ortodoxă si Patericul.
Am venit aici, era alt generic si neam gândit că era bine să vorbim despre
„Ortodoxie si bucurie", parcă. Si după aceea tot asa, că e genericul
„Ortodoxia", să vorbim ceva despre „Ortodoxia – credinta noastră".
Si acum, în legătură cu Patericul, în legătură cu Filocalia,
vorbesc despre Pateric. Nu prea se potriveste, dar o să vedeti că se si
potriveste. Se potriveste în întelesul acesta că si Patericul este o
carte de spititualitate ortodoxă. Spiritualitatea ortodoxă întrupată în
slujbele Bisericii Ortodoxe este ajutată si de scrieri care formează Filocalia.
În româneste avem douăsprezece volume de Filocalie. Cam
multe pentru un singur om; de altfel, Filocalia nu e pentru un singur
om. Fiecare din scrierile filocalice, la drept vorbind, este un îndreptar de
viată si chiar o scriere pe care unii au avuto ca singura după care siau
rânduit viata. Si pentru noi pot fi unele sau altele din aceste scrieri dătătoare
de orientare.
În afară de Filocalie, cu mai mare circulatie si cu
nuantă mai practică decât Filocalia, o altă carte de spiritualitate
ortodoxă este Patericul. Eu nu stiu câti dintre cei care sunteti în sală
ati stiut când ati citit afisul că voi vorbi despre Pateric. Ati stiut
sau stiti acum ce este Patericul. Poate unii vă întrebati acum ce este Patericul.
Poate unii vati gândit „lasă că ne spune părintele Teofil ce e Patericul,
dacă vorbeste despre Pateric".
Stimati ascultători, Patericul este o carte care cuprinde
învătături si experiente ale călugărilor de odinioară, din secolele alIVlea
si alVlea, călugări care au trăit în Egipt, în Siria. De obicei, când vorbim
despre Pateric ne gândim la un Pateric anume. Sunt acum mai multe
feluri de Paterice. Există si un Pateric românesc, mare de tot,
care ar putea fi mic de tot , că are foarte multe lucruri care nu tin de Pateric
si de învătăturile părintilor duhovnicesti. Sunt multe lucruri care tin de
istoria Bisericii. În sfîrsit, asa sa gândit cel care la alcătuit cum e
alcătuit si să îi zică Patericul românesc. Întradevăr, sunt prezentări
de vieti si învătăturile părintilor din România, de pe teritoriu românesc, de
aceea se numeste Patericul românesc. Însă, în relitate, ceea ce
este continut de Pateric e foarte putin fată de cele opt sute de pagini,
as zice eu. O sută cincizeci, două sute de pagini ar fi tot Patericul românesc
luat stricto sensu. Apoi există un Pateric al Lavrei Pecerska,
există un Pateric athonit, există un Pateric din Sinai, există
mai multe Paterice, nu de valoarea Patericului egiptean. Deci
noi, când vorbim acum despre „Ce învătăm din Pateric", ne
gândim la un Pateric anume, la Patericul egiptean, care
este Patericul clasic, Patericul care a existat înainte de a fi alte
Paterice.
Patericul este o colectie de învătături si
experiente duhovnicesti care sa realizat în timp. Eu personal nu stiu cine a
alcătuit Patericul, nu stiu când sa alcătuit Patericul, nu
cunosc o istorie a Patericului, ci, asa cum mam întâlnit cu Filocalia,
asa mam întâlnit si cu Patericul.
Despre Pateric am stiut abia în vremea studentiei, când
eram student la Teologie am aflat despre Pateric si să stiti că nu mi sa
părut foarte la îndemână si nu mi sau părut învătăturile din Pateric foarte
practice sau, în orice caz, la măsurile credinciosilor de rând, la măsurile
oamenilor care nu sunt călugări, pentru că învătăturile si experientele din Pateric
sunt învătături si experiente ale călugărilor, făcute pentru călugări.
Cuvântul Pateric vine de la patir care în limba
greacă înseamnă tată; am zice „învătături ale Părintilor duhovnicesti", am
putea zice „învătături ale bătrânilor". „Cartea bătrânilor", asa se
mai numeste Patericul. Si când sunt referiri ale Părintilor duhovnicesti
la învătăturile din Pateric, găsim referirile în întelesul acesta, de
„Cartea bătrânilor". Călugăr în limba greacă cuprinde si cuvântul gheron,
care înseamnă bătrân. Calos înseamnă bun sau frumos. Cu acelasi
cuvânt se poate exprima cuvântul „bun" sau „frumos", calosgheron
ar fi „bătrân frumos", deci cuvântul „călugăr" din limba română este
un cuvânt alcătuit din cuvintele grecesti calosgheron. Nu numai
bătrânii sunt călugări, sunt si tineri care sunt călugări, dar, etimologic,
cuvântul „călugăr" înseamnă „bătrân frumos". Deci „Cartea
bătrânilor" sau Patericul înseamnă cartea celor care au experientă,
cartea celor care au ajuns la niste concluzii, cartea celor ce vorbesc cu
autoritate. Vorbesc si tinerii cu autoritate, dar autoritatea bătrânilor no au
decât bătrânii. Când esti bătrân se consideră că ai acumulat dea lungul anilor
o experientă, se consideră că ai ajuns la niste concluzii temeinice, la niste
concluzii pe care le poti oferi si altora. Si e mare lucru ca un tânăr să
înceapă cu experienta si cu concluziile bătrânilor.
La mine a venit odată un inginer si am stat de vorbă despre
chestiuni duhovnicesti. Iam spus eu anumite lucruri si el zice către mine:
„părinte, când ati ajuns dumneavoastră la concluziile astea?". Si am zis:
„uite, eu am ajuns la concluziile astea cu vremea, dar tu poti începe cu
concluziile mele". Asa e si cu Patericul care cuprinde învătături
si experiente cu care putem începe fiecare dintre noi, adaptândune din Pateric
ceea ce ne interesează pentru viata noastră. Pentru că, desi sunt învătături
ale călugărilor, ale trăitorilor în pustie, majoritatea dintre părintii care
sunt cuprinsi în Pateric au avut lumini si pentru viata socială. Deci
fără să fim călugări, putem să ne folosim de învătăturile călugărilor.
La noi la mânăstire, înainte cu aproape treizeci de ani, a fost
trimis disciplinar un preot. Si a stat la mine în chilie o vreme, cât ia tinut
canonul, pentru că era iarnă si aveam încă un pat în chilie si putea să stea
foarte bine cu mine. Mă mai ajuta el cu multe, si când îi spuneam câte ceva din
Pateric: „părinte, uite, în Pateric spune asa si asa", el
îmi răspundea: „lasămă cu alea din Pateric, că alea sunt pentru
dumneatale, că dumneatale esti călugăr." Să stiti că nu e chiar asa, multe
sunt care se potrivesc pentru călugări si au un specific pentru cei care au
stilul acesta de vietuire, dar, în realitate, sunt multe lucruri care pot fi
aplicate la toate nivelurile de trăire religioasă. O să vedeti aceasta pe
parcursul expunerii mele.
As vrea să atrag atentia, în ceea ce priveste Patericul,
asupra faptului că acesta este alcătuit din două părti. Si anume: o parte cu
învătături si experiente ale călugărilor prezentati după numele lor. Adică, de
pildă, cineva care vrea să stie ce a învătat Sfântul Antonie se uită în Pateric,
acolo unde este prezentat Sfântul Antonie si învătăturile lui. În felul acesta
sunt prezentati mai multi părinti duhovnicesti, în special bărbati, dar si
câteva femei: Maica Sara, de exemplu, sau Maica Singlitichia, după numele lor,
asezate după alfabetul grecesc.
A doua parte a Patericului prezintă învătături
duhovnicesti pe teme. De exemplu: despre smerenie, despre ascultare, despre
răbdare, despre rugăciune, despre dreapta socotintă, despre înstrăinare, despre
lăpădarea de lume, toate puse pe capitole. Te interesează, de exemplu, despre
înstrăinare, cauti la înstrăinare, te interesează despre smerenie, cauti la
smerenie, te interesează despre rugăciune, cauti la capitolele care privesc
rugăciunea.
Eu vă voi prezenta mai întâi niste principii care se potrivesc,
pe care le luăm din Pateric si pe care nu le găsim în altă parte. Pentru
că, desi se repetă unele lucruri, contează întotdeauna sursa din care pornesc;
cineva care citeste Patericul nu are nevoie să mai citească neapărat Filocalia
sau să citească Războiul nevăzut sau Paza celor cinci simtiri si
atâtea si atâtea cărti. Important e să asimileze putinul care e în Pateric
fată de multul care e în afara acestuia si să folosească învătăturile de acolo
în viata practică.
Patericul se deschide cu o istorisire despre
Sfântul Antonie cel Mare. Odată, acesta stătea în pustie si a căzut întrun fel
de molesală sufletească, întrun fel de plictiseală. Si atunci el voia să aibă
o îndrumare de la Dumnezeu, să fie îndrumat de Dumnezeu ce să facă pentru a
iesi din această plictiseală, din această molesală. Si a zis: „Doamne, vreau să
mă mântuiesc si nu mă lasă gândurile. Ce să fac ca să mă mântuiesc?". Si a
văzut lângă el o persoană, era îngerul lui Dumnezeu, trimis de Dumnezeu, în
chip călugăresc, cu îmbrăcăminte călugărească, stând la rugăciune, apoi se
aseza si împletea o funie, se ridica iar la rugăciune, iar sedea si împletea o
funie si a zis către Sfântul Antonie: „asa să faci si te mântuiesti". Din
această mărturisire întelegem că pentru înaintarea în viata spirituală, în
viata duhovnicească este de foarte mare importantă să te angajezi în fata lui
Dumnezeu nu numai prin rugăciune, ci si prin muncă. Munca, făcând parte
integrantă din viata spirituală, este un mijloc de disciplinare lăuntrică, de
disciplinare sufletească si deci un mijloc necesar pentru înaintarea în viata
duhovnicească. Sunt unii care cred că nu lear ajunge vremea să se roage si nar
mai face altceva decât să se roage. Sunt altii care nau vreme de rugăciune si
caută tot timpul să muncească ceva, să facă ceva, să producă ceva, să
agonisească ceva, să câstige bani prin muncă si uită de rugăciune. La mine vin
oameni la spovedit, de pildă, si îi întreb dacă se roagă dimineata si seara,
si-mi zic: „părinte dimineatas grăbit si searas ostenit". Si asa este, e
o realitate. De ce? Pentru că omul nu găseste timp, nu îsi proportionează
lucrurile în asa fel încât să aibă timp si pentru Dumnezeu. E adevărat că sunt
oameni care nu pot săsi găsească timp, de exemplu oamenii de la tară, care
lucrează toată ziua, de dimineata până seara, cum se zice, zilumină. Sigur că
nu se mai pot angaja la rugăciune cu un program mai întins si cu citiri din
cărtile de rugăciuni si nu putem avea pretentia săsi facă un program
asemănător cu al călugărilor. Însă alceva putem să facem, si anume, săi
îndemnăm ca lucrul pe carel fac, munca pe care o prestează, să o facă cu
gândul la Dumnezeu si să le fie ca un fel de rugăciune.
Am găsit undeva o expresie care mia plăcut foarte mult, întro
carte de predici a părintelui episcop Vasile Coman de la Oradea, Dumnezeu săl
odihnească. El zicea că „munca e rugăciunea mâinilor"; e foarte, foarte
frumos: „munca este rugăciunea mâinilor".
Când mam dus eu prima dată la mânăstirea de la Sâmbăta, în 1942
si lam întâlnit pe părintele Arsenie Boca, nici nu vă închipuiti ce mâini
bătătorite avea. Nu stiu pe aici cât e de cunoscut, cât circulă numele
părintelui Arsenie Boca. A fost o personalitate puternică, un om care a miscat
multimi de oameni, care a directionat multimi de oameni către Dumnezeu, un om
care avea dar de la Dumnezeu, care avea o cultură bine pusă la punct; era un om
cu influentă asupra oamenilor, avea o intuitie, o capacitate de a cunoaste
niste lucruri pe care, în mod obisnuit, oamenii nu le cunosc. Avea o mare capacitate
de sinteză si putea să tragă niste concluzii. Când lam întâlnit eu pentru
prima dată si voiam să rămân acolo la mânăstire, a zis părintele către mine:
„mă, nu toti cei din lume se prăpădesc, nici toti cei din mânăstire se
mântuiesc". Deci, formula el asa niste lucruri care îti puteau rămâne ca
un cuvânt de ordine, ca o deviză în viată si, de felul acesta, avea multe
cuvinte, părintele. Poate că în partea de dialog o să vă spun si alte cuvinte
spuse de părinte. Deci părintele Arsenie avea miste mâini bătătorite, eu nu
stiu cu ce si leo fi bătătorit asa de tare, bineînteles că nu cu odihna, ci cu
lucrul. A muncit, a muncit acolo: la mânăstire si la zidărie si la drum. Ce na
făcut! A muncit si sia făcut bătături la mâini din muncă, pentru că a înteles
că mântuirea nu e numai cu rugăciunea, ci mântuirea este si cu munca.
Bineînteles că nu toti oamenii pot să aibă mâini bătătorite. De exemplu, eu nu
am mâinile bătătorite. Mie cam rusine când dau mâna cu un om cu mâinile
bătătorite că nam si eu mâinile bătătorite, că tare mias dori asa ceva. Adică
mias dori să fiu, să mă pot încadra întro muncă din aceasta, care face
bătături. Mai glumesc eu câteodată si zic că „bătăturile mele sunt la
minte".
Stimati ascultători, Sfântul Antonie cel Mare a primit
îndrumarea aceasta: să împletească rugăciunea cu munca. Nu i sa spus câtă
rugăciune să facă, nu i sa spus câtă muncă să presteze, dar i sa spus să nu
se bazeze numai pe rugăciune si să nu se bazeze numai pe muncă, ci să
împletească munca cu rugăciunea. Aceasta este, de fapt, directiva esentială din
Pateric. Chiar dacă se găsesc după aceea în Pateric si multe
afirmatii în întelesul acesta, că să se înmultească rugăciunea, totusi, în
principal, îndemnul Patericului este să împletesti munca cu rugăciunea.
Să nu te tii numai de muncă, ci, cel mai bine, este să faci si din muncă o
rugăciune. Am zis că munca este rugăciunea mâinilor. Să îi dai valoare de
mântuire, valoare ducătoare la mântuire, muncii pe care o prestezi, pe care si
prin care te disciplinezi lăuntric.
În Filocalie, în volumul I, este o scriere a Sfântului
Ioan Casian intitulată „Despre cele opt gânduri ale răutătii" si acolo, în
al saselea cuvânt, „Despre trândăvie", se spune că cineva care munceste,
de obicei e luptat de un singur drac, pe când cei care nu muncesc, sunt luptati
de o multime nenumărată de draci si că e mai usor să te lupti cu unul decât cu
multi. Este îndrumarea Sfântului Ioan Casian. Să stiti că munca îl
disciplinează pe om si în întelesul că îi îngustează cumva orizontul de preocupări
si îi dă posibilitatea să se concentreze, să iasă din împrăstiere. Aceasta este
rezultatul muncii. Sigur că sunt categorii de oameni care nu pot să se
încadreze întro muncă anume pentru că nu au ce să facă si atunci sar putea
pune întrebarea: „Bine, dar ce facem noi, cei de la oras, care navem unde să
muncim, care am munci si cu mâinile si cu mintea, si navem posibilitatea să ne
încadrăm?"; ce ar face un călugăr ca Sfântul Antonie cel Mare dacă ar fi
pus în situatia aceasta? E greu de găsit un mijloc, dar Patericul ne
prezintă situatii din acestea de încadrare întro muncă, în întelesul că acei
care au vrut totusi să muncească, siau găsit ceva de făcut, chiar dacă nu le
era necesar ceea ce făceau pentru ei însisi. Si anume, se spune despre un
părinte ce trăia pe malul unei ape si care,din papură, împletea cosuri de care
navea trebuintă si le dădea drumul pe apă. Deci el făcea o muncă pentru
folosul lui sufletesc, ca să fie încadrat în muncă, să lucreze cu puterea sa pe
care ia dato Dumnezeu, dar nu făcea lucru acesta în vederea întretinerii lui
sau în vederea unui câstig, ci îl făcea doar pentru valoarea lui de
disciplinare. Făcea cosuri si, când era cosul gata, îi dădea drumul pe apă.
Poate cineva îl găsea si îl folosea. Pe el nul mai interesa rezultatul muncii
lui ca productie, ci îl interesa rezultatul muncii lui ca activitate, adică
folosul de pe urma faptului că se angaja si în muncă.
Se spune apoi că un părinte a dat învătătură unor frati,
spunândule că el, întrun timp, a lucrat atâtia stânjeni de funie, si le zice:
„nam trebuintă de ceea ce am făcut, dar am făcut aceasta ca să nu zică
Dumnezeu că nu lucrez cu puterea pe care mia dato El". Deci Dumnezeu mia
dat o putere, eu trebuie să lucrez cu puterea pe care mia dato Dumnezeu. Dacă
nu lucrez cu puterea pe care mia dato Dumnezeu, înseamnă că nu Îi dau lui
Dumnezeu ceea ce mia dat El, nu mă angajez prin munca pe care o pot face
pentru Dumnezeu. Asa au gândit Părintii cei duhovnicesti despre muncă.
În ceea ce priveste rugăciunea, pentru că Patericul este
îndrumător statornic la rugăciune, sunt în Pateric anumite afirmatii pe
care nu le găsim în altă parte sau pe care le găsim în altă parte, pentru că sau
spus mai întâi în viata călugărilor; leau spus călugării fără să le scrie. Si
anume, cuvântul „rugăciunea este oglinda sufletului". E foarte important
cuvântul acesta „rugăciunea este oglinda sufletului". Am putea lua aceasta
ca o lozincă sau ca un principiu. Cel care se roagă îsi manifestă sufletul în
rugăciune în raport cu Dumnezeu, în raport cu lumea, în raport cu oamenii, în
raport cu binele lui, cu nădejdea pe care o are, pentru că rugăciunea, zice
undeva în Scara Sfântul Ioan Scărarul, este „arătarea nădejdii si secure
împotriva deznădejdii". Cum tie rugăciunea asa tie si sufletul.
Unii zic că sunt foarte împrăstiati la rugăciune; sunt
împrăstiati la rugăciune pentru că sunt împrăstiati si când nu se roagă,
totdeauna sunt împrăstiati si nici la rugăciune nu se pot aduna. Fel de fel de
gânduri le vin, fel de fel de gânduri caută săsi facă înstăpânire în sufletul
lor când se roagă si în împrăstierea aceasta si prin împrăstierea aceasta stau
si în fata lui Dumnezeu. În Scara Sfântului Ioan Scărarul, despre
rugăciune se spune că este „judecată si judecătorie si scaunul judecătorului
înainte de judecata viitoare". Deci, cei rugăciunea? Judecată,
judecătorie si scaunul judecătorului înainte de judecata viitoare. Ce înseamnă
asta? Înseamnă că mai ales la rugăciune ne arătăm cine suntem noi din punct de
vedere al raportului cu Dumnezeu. Dacă ne interesează sau nu ne interesează
Dumnezeu. Dacă ne interesează sau nu ne interesează mântuirea. Dacă ne
interesează sau nu ne interesează linistea sufletului. Dacă ne interesează sau
nu ne interesează adunarea, concentrarea. Dacă ne interesează sau nu ne
interesează cele pe care le cerem de la Dumnezeu. În Pateric se spune că
este necesar ca rugăciunea să fie unită cu faptele, adică lucrurile pe care le
cerem de la Dumnezeu să le urmărim si cu fapta. Adică, trăim o viată de
nepăsare si apoi să cerem de la Dumnezeu niste lucruri pe care leam vrea, dar
pe care, întrun fel, am putea să le câstigăm si noi însine?
Se spune în Pateric despre un părinte care stia de un
frate, întro mânăstire, care era ostenitor la rugăciune, dar era lenes la
îndeplinirea celorlalte îndatoriri. Si zice că i sa arătat diavolul părintelui
si ia spus asa, despre fratele acela care era ostenitor la rugăciune dar
nepăsător la muncă si la celelalte îndatoriri: „Cutare frate mă strânge în
brate ca să nu mă duc de la el, pururea făcând voile mele si, apoi, zice către
Dumnezeu: «Doamne mântuiestemă de cel rău»".
Deci, iată, învătăm din Pateric un lucru foarte
important: să ne ferim noi însine de pricinile relelor si apoi să cerem ajutor
de la Dumnezeu pentru ce nu putem face noi. Eu le spun de multe ori
credinciosilor care vin la mine si zic: „Părinte, să vă rugati că nu ne
întelegem bine în familie, să vă rugati să ne întelegem mai bine" asa:
„Două lucruri sunt importante în viată – sănătatea si rugăciunea. Sănătatea neo
dă Dumnezeu si întelegerea neo facem singuri". Adică, ne ajută si
Dumnezeu să ne facem întelegerea, dar trebuie să ne silim să ne facem partea
noastră în întelegerea noastră.
Ziceam că în Pateric se găsesc si multe lucruri care
privesc viata socială, viata tuturor. De pildă, în învătăturile Sfântului
Antonie, pe mine ma surprins, prima dată când am citit Patericul, un
cuvânt despre care am zis că nu e asa important, dar după aceea am văzut eu cât
e de important. Si anume, cuvântul că „lucrarea cea mare a omului" – fiti
atenti – „lucrarea cea mare a omului este ca greseala sa să o pună asupra sa
înaintea lui Dumnezeu si să astepte ispita până la răsuflarea cea mai de pe
urmă". Adică, până la cea mai de pe urmă răsuflare, până la sfârsitul
vietii, să asteptăm ispita, să nu considerăm că nu ne mai poate ispiti nimic,
că am ajuns la o statornicie în bine, că nu mai e cu putintă să mai cădem. Să
nu ne facem astfel de iluzii!
Spune tot în Pateric că un părinte a zis: „Eu am murit
lumii", si cineva zice: „Tu ai murit lumii, dar să nu uiti niciodată că
diavoluli viu". Adică, tie ti se pare că nu mai ai o legătură reală cu
lumea, esti departe cumva de lume, nu numai fizic,ci si moral, în întelesul că
nu te mai iei după lucrurile lumii, dar să stii că Satanai viu. Diavolul este
viu si îti poate aduce niste întortocheli pe care nu le poti bănui căs ispite
si prin astea poti cădea. E adevărat că tot în Pateric se spune, de
pildă, că un părinte „din multa bunătate nu mai stia ce e răutatea". Era
asa de statornicit în bine încât nu mai putea presupune răutatea. Gânditivă ce
deosebire mare e între părintele acela si noi. Noi ce facem? Din multă răutate
nu mai putem presupune bunătatea!
De multe ori vorbim despre anumite fapte ale oamenilor si le dăm
o interpretare negativă, pentru că suntem noi negativi. Nu credem în bine, nu
credem în binele pe care îl face altul. De pildă, părintele Arsenie Boca,
Dumnezeu săl odihnească, zicea că „oamenii stiu căderile călugărilor, dar nu
le stiu si biruintele" si tot părintele Arsenie spunea că „oamenii nu pot
crede întro viată superioară vietii pe care o duc ei". Deci, dacă oamenii
din viata obisnuită nu duc o viată ca a călugărilor, ei nu pot săsi închipuie
că sunt alti oameni care pot mai multe decât ei, care pot să realizeze lucruri
pe care ei, în mod obisnuit, nu le pot realiza sau le realizează cu foarte mare
efort. În Pateric se spune, de exemplu, despre călugăr că „este
osteneală". Se pune întrebarea „ce este călugărul?", si se răspunde
„călugărul este osteneală".
Tot la Sfântul Antonie cel Mare mai există un principiu care
merge pentru toată lumea: si pentru călugări si pentru necălugări. Si anume,
zice Sfântul Antonie cel Mare asa: „De la aproapele vine viata si moartea, ca
pe el mai întâi săl folosească. De folosim pe fratele, pe Dumnezeu dobândim,
iar dacă smintim pe fratele, lui Hristos gresim." Vedeti ce frumos este!
Zice: de la aproapele vine viata si moartea. Din felul cum ne raportăm
la omul de lângă noi ne vine si viata, când ne raportăm corect si împlinim voia
lui Dumnezeu, ne vine si moartea, când suntem neglijenti fată de omul de lângă
noi. Si cu explicatia că dacă îl câstigăm pe aproapele pentru Dumnezeu, atunci
dobândim pe Dumnezeu, Îl câstigăm pe Dumnezeu, iar dacă smintim pe fratele, îl
derutăm. Ce înseamnă a sminti? A sminti înseamnă a deruta. A sminti pe om de la
credintă înseamnă al deruta de la credintă.
Nu stiu dacă va spus cineva că, în Evanghelie, mai ales
trei păcate sunt de căpetenie. (Tot fac asa ocolisuri că îmi vin în minte,
„paranteze", cum zic domnii, adică ocolisuri. Îmi vin în minte niste
lucruri care poate căi bine să le stim si e bine să le plasăm si cu o ocazie
de felul acesta. Ar zice cineva căs prea sistematic, că iau si de aici si de
dincolo. Îi drept, dar nu sistematic, ci ca un învătător; îi învăt pe oameni de
bine, că le spun fel si fel de lucruri.) Si acum, de exemplu, mia venit în
minte să vă spun că lucrurile acestea pe care le avem noi în vedere din Pateric
se pot întemeia si pe alte învătături, din altă parte. De exemplu, Domnul
Hristos, mai ales despre trei păcate vorbeste, din câte păcate sunt. Si sunt
multe feluri de păcate! La mine la spovedanii mai vin oameni si zic: „Părinte,
toate păcatele leam făcut", si eu le răspund: „Nui adevărat, că să stii
că nu le poate face nimeni toate; spunemi păcatele pe care leai făcut, numi
spune că leai făcut pe toate, că pe toate nu leai făcut".
Deci, dintre toate păcatele câtes amintite în Sfânta Evanghelie,
Domnul Hristos mai ales trei păcate lea avut în vedere si ia îndemnat pe
oameni să le lase: necredinta în Dumnezeu: „Cel ce va crede si se va boteza, se
va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi", (Marcu XVI, 16);
sminteala, adică derutarea de la credintă a celor ce cred; zice Domnul Hristos
despre cel ce sminteste pe fratele că „ar fi mai bine să i se lege o piatră si
să fie aruncat în mare" (Luca XVII, 2) să se scufunde în mare si să
moară el, decât să smintească pe unul dintre cei care cred. Al treilea păcat pe
care îl înfierează Domnul Hristos, în mod special, este fătărnicia (când te
arăti întrun fel în afară si esti în alt fel înăuntru) pentru care ia mustrat
pe farisei, când lea zis că seamănă cu mormintele văruite, care pe dinafară
sunt împodobite si înlăuntru sunt pline de oase de morti (cf. Matei
XXIII, 27). Deci, dacă îl câstigăm pe fratele, pe Dumnezeu Îl câstigăm, pe
Dumnezeu Îl dobândim, iar dacă smintim pe fratele, dacăl derutăm, dacăl ducem
în confuzii, dacăl ducem în nedumerire atunci lui Hristos gresim.
Aveau Părintii cei duhovnicesti din Pateric gândul
acesta: să fie întotdeauna în legătură cu Dumnezeu. Principiul acesta îl găsim
în Pateric la Cuviosul Ioan Colov, Sfântul Ioan Colov. Cuviosul Ioan
Colov are cuvântul acesta: „nimeni nu zideste casa de la acoperis în jos, ci o
zideste de la temelie în sus". Si lau întrebat ucenicii lui si cei din
jurul lui despre puterea cuvântului acestuia. Si el a răspuns asa: „Temelia –
aproapele este, ca pe el mai întâi săl folosesti, că de el sunt atârnate toate
poruncile lui Hristos". E ceva extraordinar de important si de frumos!
Adică să ne raportăm la omul de lângă noi. De altfel, cel mai important om din
lumea aceasta pentru fiecare din noi este omul de lângă noi, aproapele nostru,
vecinul nostru. Se zice că mai mult te folosesti de un vecin de aproape decât
de fratele de departe.
Domnul Hristos sa gândit să iubim pe aproapele nostru, prin
aproapele nostru întelegând pe orice om pe carel avem lângă noi, să ne
interesăm de omul de lângă noi, care e aproapele nostru. Bineînteles că
aproapele nostru poate fi cineva si foarte departe de noi spatial, dar pe carel
purtăm în noi prin iubire. De exemplu, acum merge foarte multă lume în
străinătate săsi găsească de lucru. Aceia nu se depărtează decât spatial, în
sufletul lor părintii, fratii, prietenii îi poartă pe mai departe, ca si când
ar fi în apropiere, tot aproapele lor sunt. Deci aproapele este temelia, pentru
că de el sunt atârnate toate poruncile lui Hristos. Vrei să te verifici în
raport cu Domnul Hristos – trebuie să te cercetezi în raport cu aproapele. Stii
dacă Îl iubesti pe Domnul Hristos după măsura în care iubesti pe aproapele tău.
Să stiti că noi cu iubirea fată de aproapele suntem foarte
deficitari. În orice caz, nu stiu cine ar putea zice că iubeste pe aproapele ca
pe sine însusi, că urmăreste binele aproapelui cum urmăreste binele lui. Chiar
si în familie, nu totdeauna părintii sau copii sunt dispusi să renunte la ceva
din partea lor ca să se simtă bine cei din jurul lor. Cât priveste raportarea
la Dumnezeu, la oameni si la noi însine, în Mântuirea păcătosilor se
spune: „Fată de Dumnezeu să avem inimă de fiu, fată de aproapele să avem inimă
de mamă si fată de noi însine inimă de judecător". As zice eu mai bine
„minte de judecător". Performanta cea mai înaltă în fire (în fire, pentru
că noi trebuie să ducem o viată mai presus de fire) este mama, inima de mamă.
Noi ne gândim la Maica Domnului, de exemplu, si o numim Mama noastră. Si e mare
lucru să te stii purtat întro inimă de mamă, să stii că Maica Domnului te
iubeste cum te iubeste mama ta sau cum tea iubit mama ta sau cum te iubeste
întotdeauna, pentru că o mamă este mamă în vesnicie. Mama mea, cât ma iubit în
viată, mă iubeste si din lumea de dincolo, nu schimbă sentimentele pentru că nu
mai este în lumea aceasta. O mamă e mamă în vesnicie. Îmi aduc aminte, Dumnezeu
so odihnească, pe buna mea, pe mama mamei mele, că zicea: „Numa’ mumă să nu
fii!". Se gândea asa la durerile unei mame, nu la durerile fizice, ci la
durerile sufletesti care apar când te gândesti la copii tăi care nu sunt cum iai
vrut, care nu sunt cum îi doresti, care fac niste lucruri pe care nai vrea să
le facă, deci la zdroaba aceasta sufletească, la zbuciumul acesta sufletesc din
inima de mamă. Zicea: „Numa’ mumă să nu fii, să fii tată"; îsi dădea seama
că un bărbat nare sentimentele unei mame, desi tot apropiat este ca părinte,
de copil, dar e tată, nu e mamă. Altcevai să fii mamă si altcevai să fii
tată, si asta o spunea o mamă!
Deci performanta firii este totusi situatia de mamă. Or, în Pateric
se vorbeste si despre performante mai înalte decât firea, decât ceea ce dă
firea. Numai Dumnezeu stie dacă cineva, să zicem asa, tată fiind, poate să fie
si mamă. Adică dacă poate avea inimă de mamă, tată fiind, bărbat fiind. Nu
stim.
Dar în Pateric si, în general, în viata spirituală, se
urmăresc niste lucruri care privesc înaintarea, cât se poate înainta pe calea
desăvârsirii, asa cum Domnul Hristos a spus: „Fiti,dar, voi desăvârsiti, precum
Tatăl vostru Cel ceresc desăvârsit este" (Matei V, 48). Înseamnă că
Dumnezeu, Domnul Hristos, vrea ca noi să ajungem la deplinătatea lui Dumnezeu.
Cine poate ajunge, om fiind, la deplinătatea lui Dumnezeu? Nimeni nu poate
ajunge, dar idealul acesta este: să ajungi la desăvârsirea fără hotar, să faci
atât cât poti face în limitele tale, pentru că noi, totusi, suntem limitati,
doar ale lui Dumnezeu fiind nemărginite.
Nu există nimic în Dumnezeu mărginit. Bunătatea lui Dumnezeu e
nemărginită, iubirea lui Dumnezeu e nemărginită. Noi spunem că Dumnezeu este
Iubire, este scris în Scriptură lucrul acesta (I Ioan IV, 8,16).
Părintele Arsenie Boca zicea că „iubirea lui Dumnezeu fată de cel mai mare
păcătos este mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt fată de Dumnezeu".
Cel mai mare sfânt nu poate avea iubire fată de Dumnezeu cât poate să iubească
Dumnezeu pe cel mai mare păcătos. Deci, Dumnezeu este Iubire, iubire carei
lucrătoare.
Noi spunem la slujbă: „bun si iubitor de oameni Dumnezeu
esti", „milostiv si iubitor de oameni Dumnezeu esti", „al Tău este a
ne milui si a ne mântui", „Dumnezeul milei sial îndurării sial iubiri de
oameni esti". Noi contăm pe lucrul acesta, numai că si noi trebuie să
ajungem la mai mult si la mai bine în ceea ce priveste iubirea. Cum se poate
ajunge la mai mult si la mai bine în ceea ce priveste iubirea? Prin
despătimire, prin nepătimire. Patericul este o carte în care ne putem
întâlni de multe ori cu gândul la despătimire, cu gândul la nepătimite.
Pe mine ma surprins, de exemplu, citind Patericul, o
istorie în legătură cu avva Pimen. „Avva" înseamnă „părinte" si, de
obicei, în Pateric se întrebuintează cuvântul acesta în loc de
„părinte": avva Antonie, avva Arsenie, avva Pimen, avva Pamvo etc... Pe
româneste zicem părintele Pimen si la părintele Pimen găsim o istorie foarte
interesantă, si anume se spune că un frate din părtile lui avva Pimen sa dus
în străinătate; sa dus undeva departe. Si acolo unde sa dus, a găsit un
pustnic si ia vorbit despre avva Pimen. Ia spus: uite cât este de căutat de
oameni si cât este de întelept si cât este de bun avva Pimen. Si la invitat pe
fratele de departe, vreodată dacăsi poate face drum, să se întâlnească cu
Cuviosul Pimen. Fratele, după o vreme oarecare, sia făcut drum săl
întâlnească pe avva Pimen si la întâlnit, sia început săl întrebe de lucruri
înalte. Si avva Pimen nu ia dat nici un răspuns. Pustnicul de departe a iesit
nemultumit de la avva Pimen că nu ia vorbit si ia spus fratelui care la
invitat: păcat de drumul pe care lam făcut (avem noi o vorbă cu cei mai
apropiati ai mei că „făcurăm drumul degeaba") până aici, că nu ma folosit
avva bine. Si sa dus fratele, obligat fiind cumva de faptul că la invitat pe
pustnicul acela, săl întrebe pe avva Pimen de ce no vorbit cu acela. Si avva
Pimen ia zis asa: „El este din cei de sus, iar eu sunt din cei de jos".
Fratele sia dat seama, sa dus la pustnic si ia spus: „Uite, să stii că
bătrânul nu vorbeste bucuros despre lucruri înalte, dar dacă îi vei spune niste
lucruri în legătură cu patimile (cu deprinderile rele, cu răutătile
statornicite, asta înseamnă patimă. Patimă e o boală. La noi se zice că
pătimeste cineva când este bolnav, adică suferă), avva te foloseste, dar dacă
vorbesti despre lucruri înalte nu te foloseste". Si atunci sa dus
pustnicul la avva Pimen si a spus: „Ce să fac, părinte, că mă luptă cutare
patimă sufletească". Si atunci avva Pimen a zis: „Acum, frate, bine ai
venit!". Si a stat de vorbă despre patimi cu pustnicul. Si să stiti că
pustnicul, când a iesit de la avva Pimen, a fost asa de bucuros încât a zis
către fratele acela care la invitat că Îi multumeste lui Dumnezeu că sa
întâlnit cu un astfel de om întelept.
Patericul pune problema astfel: cel dintâi lucru
pe care trebuie săl urmărească un om care vrea să se apropie de Dumnezeu este
să se curete de patimi; să devină din pătimas – nepătimas. Si în Pateric
sunt multe locuri care privesc patimile sau nepătimirea ca rezultat al
străduintelor de despătimire. Deci, avva Pimen a pus problema aceasta: întâi trebuie
să urmăresti să nu mai fii rău, întâi trebuie să urmăresti să nu mai fii
păcătos, întâi trebuie să urmăresti să scapi de deprinderile rele, întâi
trebuie să ajungi la libertate sufletească; până najungi la liberarea de
patimi încă nu esti liber, chiar dacă nu esti tinut în lanturi să zici că esti
robit (desi părintele Arsenie Boca, iar îl pomenesc, vorbeste si despre o
înlăntuire fizică, o înlăntuire care nu e înlăntuirea din închisoare, ci
înlăntuirea din neputintă).
În Cărarea Împărătiei, poate ati găsit titlul „Copii
născuti în lanturi". Copii adusi pe lume cu defecte, copii adusi în lume
cu mărginire, copii care nu sunt în deplinătatea puterilor, acestia sunt copiii
născuti în lanturi. Există o legare în lanturi prin patimi.
Se zice că la un părinte sa dus un frate. Părintele a văzut că
fratele are pe umeri două maimute. Si pe un umăr si pe celălalt câte o maimută,
care îl tinea legat cu lanturi. Si sia dat seama Cuviosul că este vorba despre
un om carei stăpânit de slavă desartă si de mândrie – patimi subtile. Patimi
subtiri, cum se zice în Pateric. Si fratele acela ia cerut părintelui
cuvânt de învătătură. Părintele la întrebat ce viată duce si a văzut ce
pricini îl duc la slava desartă si la mândrie, si atunci, ca săi taie
pricinile de mândrie si de slavă desartă, la pus să facă niste lucruri pe care
fratele nu lear fi făcut. Si anume, să cumpere vin si să bea vin, să cumpere
carne si să mănânce carne. Si fratele, când a auzit asa ceva, nui venea să
creadă,dar, până la urmă, pentru că ia promis părintelui că va face cei va
spune, a făcut si asa a scăpat de pricinile care lau dus la slava desartă si
la mândrie.
Noi trebuie să surpăm întotdeauna, când vrem să ne îmbunătătim
viata, să ne luminăm mintea, pricinile care duc la patimi. O metodă a Patericului
în legătură cu despătimirea este ocolirea pricinilor care duc la patimi,
la răutăti. Când cunoastem pricinile patimilor, trebuie să le ocolim, iar dacă
nu le ocolim, înseamnă că ne băgăm în noi însine pricinile patimilor si avem
temeiurile în legătură cu patimile.
De pildă, se spune în Pateric, că la un părinte sa dus
cineva si a zis: „Părinte, pe mine mă luptă dracii". Si Cuviosul a zis:
„Nu se poate frate, pe tine să te lupte dracii! Nu se poate, zice el mai
departe, pentru că dracii se luptă cu oameni mari, ca Moise si ca Ilie, iar pe
noi ne luptă patimile noastre si acestias dracii nostri, patimile
noastre".
Tot în Pateric se spune, cumva ilustrând această idee, că
un frate era tare bântuit de duhul desfrânării. Era tare pornit spre
desfrânare, în diferite chipuri, probabil. Si sa dus la un părinte si a zis:
„Părinte, roagăte pentru mine, că mă luptă patimile, mă luptă duhul
desfrânări; ce să fac? Roagăte pentru mine!". Părintele sa apucat si sa
rugat. Si a trecut o săptămână si se duce fratele din nou la el si zice:
„Părinte, roagăte pentru mine că nu mă slăbeste deloc pornirea aceasta,
răutatea aceasta; sunt asuprit de duhul desfrânării!". Si părintele sa
rugat si atunci a apărut diavolul si a zis: „Eu mam îndepărtat de la el de
când teai rugat întâi, dar el are dracii lui – lăcomia pântecelui si somnul
cel mult". Nui vorba numai de o influentă din afară, ci e vorba de o
stare dinlăuntru, care nui rezolvată cum ar trebui. Nui destul să te rogi ca
să scapi deun lucru, ci trebuie să ajuti si tu din partea ta, ca să scapi de
el cu rugăciune, cu post, cu înfrânare, cu osteneală, cu muncă, cu tot ce stii
că te face să nu fii împrăstiat, tentat sau ispitit de cele rele.
În ceea ce priveste despătimirea ca rezultat – nepătimirea în
sine – în Pateric sunt arătate mai multe situatii în care omul se poate
observa în ceea ce priveste rezultatele străduintelor sale. Mai întâi de toate,
să stiti că lucrul principal este ocolirea pricinilor. Dacă nu ocolesti
pricinile, ajungi negresit la patimi. Eu sunt foarte împotriva faptului de a se
uita cineva la filme necuviincioase, la televizor, la spurcăciuni pe care si le
bagă în suflet si care, după aceea, nu le mai poate scoate si care lucrează,
carel excită si care îi dau stări pe care nu le poate contracara. Or, în Pateric
nu se poate vorbi despre asa ceva, pentru că nu erau mijloacele care sunt acum,
dar acolo se au în vedere pricinile care erau pe vremea aceea.
Părintii duhovnicesti insistau foarte mult în ceea ce priveste
retragerea. Retragerea în pustie, retragerea undei mai putină lume, retragerea
în locuri unde sunt oameni de un gând cu tine. Se socotea că plecarea din
mânăstire, plecarea din pustietate în lume, este înmultitoare de gânduri cu
care după aceea ai de luptat în singurătate. Si mai ales în singurătate îti vin
tot felul de gânduri, pentru că acolo ai posibilitatea să te observi pe tine
însuti. Când esti împreună cu oamenii, unul zice una, altul zice alta, zici si
tu, se învălmăsesc gândurile, se învălmăsesc cuvintele, nu mai stii, nu te mai
poti ocupa de tine însuti.
Se spune în Pateric că trei oameni sau hotărât să facă
ceva pentru Dumnezeu. Si anume, unul a zis: „Eu mă duc în pustie, pentru
Dumnezeu"; al doilea a zis: „Eu, precum scrie în Scriptură –
«fericiti sunt făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema» – mă
duc săi împac pe oameni ca să mă numesc fiul lui Dumnezeu"; ultimul a
zis: „Este scris în Scriptură – «bolnav am fost si Mai cercetat» – eu
mă duc să ajut bolnavii". Si sa dus fiecare dintre cei trei la locul pe
care si la fixat si la osteneala pe care sia luato pentru a se apropia de
Dumnezeu. Si de la o vreme, cei doi care sau dus, unul să împace pe oameni,
altul să îngrijească bolnavii, au văzut că nu au rezultatele dorite de ei si sau
gândit să meargă la fratele din pustie, să vadă ce a realizat. Sau dus acolo
si iau spus de necazurile lor, că oamenii nu vor să se împace, că îsi dau ei
dreptate, că nu se lasă înduplecati, că bolnavii nus multumiti de felul cum îi
ajută. Si zic: „Frate, tu ce ai realizat, tu ce ai împlinit aici în retragerea
ta?". Si fratele zice: „Aduceti niste apă din baltă" (era o baltă
acolo si au adus apă întrun vas). Si după ce au mai stat de vorbă, de la o
vreme apa sa limpezit în vas si zice cel din pustie: „Ati văzut apa asta când
am aduso cât era de tulbure. Vedeti cum este acum? Limpede! Asta am realizat
eu în pustie, miam limpezit sufletul!". Si au constatat cei doi că el a
fost cel mai câstigat, că sia limpezit sufletul. Dar pânăti limpezesti sufletul,
îti vezi murdăriile, îti vezi mizeria din tine.
Patericul e îndemnător la rugăciune, dar nu la o
rugăciune de program. E scris undeva, în Pateric: „Călugărul care se
roagă numai când se roagă, acela nicidecum nu să roagă". Deci nu se roagă
când se roagă după un program, ci toată viata trebuie să fie o rugăciune (acel
„Rugativă neîncetat" (I Tesaloniceni V, 17) despre care stim că la
zis Sfântul Apostol Pavel ca îndemn).
„Totdeauna să vă bucurati, neîncetat să vă rugati, pentru toate
multumiti", spune Sfântul Apostol Pavel. Faptul acesta de a te tine de
Dumnezeu, de a te gândi la Dumnezeu, de aL avea pe Dumnezeu în primplanul
vietii tale, este, de fapt, un mijloc de îmbunătătire sufletească si, în cazul
acesta, înmultind rugăciunea, înmultesti si mijlocul de a te apropia de
Dumnezeu; astfel te observi pe tine însuti si poti înlătura gândurile cele
rele. Trebuie să nu te duci acolo undes izvoarele de răutăti, unde sunt
lucruri care impresionează negativ; pe voi tinerii nu vă mai impresionează
relele asa cum iar impresiona pe călugări, să zicem. Un călugăr care vede din
când în când câte un lucru rău, este mai păgubit sufleteste decât unul care
vede mereu, dar, oricum, păgubiti sunt si unul si altul. Dacă te duci mereu la
locuri poluate din punct de vedere moral, să zicem la discotecă, înseamnă că te
duci în gura iadului, întrun fel, si dacă te duci acolo este firesc să aduci
de acolo în tine lucrurile cele negative si apoi să te întâlnesti cu ele, mai
ales la vreme de rugăciune.
Zic eu către un tânăr: „ Să te duci de acuma încolo la biserică,
duminica". Zice: „Părinte, dacă ziceti dumneavoastră mă duc, dar
dumneavoastră nici nu stiti ce duc eu în mintea mea când mă duc în biserică,
câte spurcăciuni duc eu în minte în biserică". Si iam zis: „Cu ele cu tot
dute la biserică, pentru că, dacă nu te duci la biserică, nu te poate ajuta
cineva în afară de Biserică. Dar dacă te duci în biserică faci dovadă înaintea
lui Dumnezeu si înaintea ta că te vrei mai bun si vrei să scapi de rele, dar ca
să scapi de cele de demult trebuie să nu mai adaugi altele în vremea aceasta.
Si atunci scapi de răutăti".
Părintii din Pateric erau foarte hotărâti întro
privintă: nui lăsau pe oameni să vadă lucrurile rele si să urmărească si să se
uite si să fie cu ochii iscoditori. Am citit undeva despre un părinte care avea
un ucenic (asta nui din Pateric, este din Calea desăvârsirii
crestinesti) si sa dus cu el odată în oras si a văzut o fată. Si ucenicul
sa uitat bine la fată si sa uitat si părintele cât so fi uitat si după aceea
zice către ucenic: „Tare frumoasă este fata asta"; ucenicul zice: „Da,
părinte". Dar părintele continuă: „Păcat că are ceva la un ochi".
Ucenicul răspunde: „Nu, părinte, nare nimic". „Ba are", zice
părintele, iar ucenicul: „Nu, că eu mam uitat cum se cade, nare nimic".
Si atunci părintele nu la mai tinut de ucenic! A zis că nui bun dacă se uită
cu ochi iscoditori. Acum poti să te uiti si cu ochii dacă esti deja câstigat
pentru Dumnezeu, dacă esti câstigat pentru o viată superioară, dacă vezi curat.
Sfântul Apostol Pavel spune undeva că „Toate sunt curate pentru cei curati, iar
pentru cei întinati nimic nu este curat" (Tit I, 15). Când ai ajuns
o dată la o privire sfântă, la o privire curată, poti să te uiti dacă te uiti
cu ochii lui Dumnezeu la lumea aceasta.
Deci Patericul este împotriva acestui stil de iscodire,
insistă foarte mult pentru retragere. Bineînteles că cineva care trăieste întrun
oras, cum suntem noi, care avem rosturile în oras, nu poate să fie foarte
retras, dar poate săsi ferească privirea de lucrurile negative si, cât poate,
să facă asta.
Se zice că un părinte dintro mânăstire sau dintro pustie a
fost chemat de arhiepiscopul din eparhia respectivă si sa dus la el. Si când santors,
lau întrebat fratii: ce a văzut pe unde a umblat? Si zice el: „Fratilor,
iertatimă, eu să stiti că nu am văzut decât fata arhiepiscopului. Celelalte nu
leam văzut". Siatunci ei, asa, ironic, au zis: „Da’ ce, avvo, nu cumva sa
scufundat lumea?". Si el a zis: „Nu sa scufundat lumea, dar eu nu miam
lăsat ochii să umble încoace si încolo. Am privit în jos, miam văzut de cale
si mam dus la arhiepiscop, lam văzut, si iarăsi, ca si când sar fi scufundat
lumea, mam întors". Acum, bineînteles că nu a fost ca si când sar fi
scufundat lumea, că doar el a trebuit să vadă pe unde umblă. Dar, în orice caz,
nu a avut o împrăstiere, nu a căutat anume o împrăstiere, cum caută multi
dintre oamenii din vremea de astăzi, când îsi înmultesc impresiile negative, nu
se mai gândesc la Dumnezeu, ci se gândesc la lucrurile pe care le văd, doar
asa, ca săsi ocupe cumva mintea, ca săsi ocupe cumva sufletul. Apoi, despre
asa ceva cei de demult nu stiau si nu voiau să stie! Întelepciunea Patericului
este împotriva pricinilor care înmultesc relele; părintii se observau
foarte bine unii pe altii si ajungeau, de la o vreme, la limpezimea aceea, că
nu se mai puteau întâlni cu răutătile si – „din multa bunătate – nu mai stiau
cei răutatea".
Vreau să vă spun, tot în legătură cu nepătimirea, că un părinte
a zis: „Eu am murit patimilor, patimile au murit pentru mine". Un alt
părinte, când a auzit asa ceva, la întrebat: „Tu ai zis vorba asta?".
Si el a zis că da. Sii zice părintele acela: „Dacă mergi pe un drum si vezi
niste hârburi si aur în mijlocul lor, atunci tu poti să socotesti aurul ca si
hârburile?". Si el răspunde: „Nu, dar mă silesc să nu iau aurul".
După aceeal întreabă: „Dacă te duci în chilia ta si găsesti acolo o femeie,
zici că nui femeie?". Si el zice: „Nu zic că nui femeie, dar mă silesc
să nu mating de ea". „Dar dacă auzi că unii te vorbesc de bine si că
altii te vorbesc de rău, tu zici că pe cei care te vorbesc de rău îi poti avea
la fel cu cei care te vorbesc de bine?". Si el zice: „Nu, dar mă silesc săi
am si pe cei care mă vorbesc de rău la fel cu cei care mă vorbesc de
bine". Siatunci a zis părintele: „Vezi, patimile nu au murit pentru tine,
sunt numai nelucrătoare, dar trebuie săti dai silinta ca să faci deosebirea
între unele si altele, pentru a te putea raporta la nepătimire".
Mia plăcut de când am citit prima oară Patericul, o
istorie foarte importantă în legătură cu despătimirea, adică în legătură cu
nepătimirea ca rezultat al despătimirii. Anume, se spune că la un călugăr sa
dus o fecioară, care ia spus asa: „De doi ani de zile tin post sase zile si a
saptea dezleg, am învătat Vechiul si Noul Testament pe de rost,
ce trebuie să mai fac?". Si atunci părintele o întreabă: „Ti sa făcut
ocara ca si cinstea?" (Adică, dacă te ocărăste cineva esti la fel de
linistit ca si când tear cinsti?). Si ea zice, nu. După aceea zice călugărul:
„Ti sa făcut lipsa ca îndestularea?" (Când esti lipsit esti tot atât de
linistit ca si când ai fi îndestulat?). Ea zice, nu. „Ti sa făcut paguba ca si
câstigul?" Ea zice, nu. „Ti sau făcut străinii ca rudele după
trup?" Si ea zice, nu. Si atunci zice părintele: „Dute si pune
început bun, căci cu ceea ce zici că ai făcut, încă nu ai făcut nimic!".
Noi trebuie să urmărim un rezultat, trebuie să urmărim o
înnobilare sufletească. Fără o înnobilare sufletească, degeaba ne numărăm
zilele de post (binenteles că nui vorba de zilele de post pe care trebuie să
le tină toată lumea, toti crestinii, miercurea si vinerea, posturile Bisericii,
ci mă gândesc la un post special). Noi trebuie să urmărim un rezultat anume,
adică îmbunătătirea sufletească. Noi suntem chemati să fim asemănători
cu Bunul Dumnezeu, că dacă suntem răi, ne asemănăm cu Cel rău. Dacă suntem
buni, ne asemănăm cu Bunul Dumnezeu si atunci trebuie să ne silim să ne
îmbunătătim viata, iar îmbunătătirea vietii se face si prin metode din acestea,
prin rugăciune, prin postire si prin metode de rugăciune a mintii (Doamne
Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiestemă pe mine, păcătosul.) si
prin metode de retragere (adică nu te duci totdeauna acolo undes pricinile
patimilor, acolo undes stiu eu ce lucruri care te duc în ispită si care apoi
te asupresc, ci cauti săti simplifici viata). Patericul este
foarte, foarte orientat spre simplificarea vietii. Noi de aceea nu avem timp
pentru Dumnezeu, pentru că prea complicăm viata, prea ne trebuie multe, prea
vrem lux, prea vrem lucruri care, de fapt, nu tin de o viată duhovnicească.
Toates bune si la locul lor, dar dacă pierzi vremea care I sar cuveni lui
Dumnezeu, în loc săti faci datoriile, atunci nui bine!
Vreau să vă aduc în fată un cuvânt deal unui părinte de la
Sfântul Munte. Un părinte de la Sfântul Munte care a venit pe la noi pe la
mânăstire, pe care lam întrebat eu: „Părinte, cum sunt călugării de la Sfântul
Munte?". Si zice: „Dragă, să nuti închipui că la Sfântul Munte sunt
oameni veniti din cer pe pământ. Sunt oameni de pe pământ care doresc maibinele,
doresc cerul. Deci să nu te duci acolo să întâlnesti oameni din cer". Bun!
Si a venit vorba despre pescuit, că acolo, fiind lângă mare, pot să pescuiască.
Si zice el: „Da, este drept căi mai bun pestele decât cartoafele! (el a zis
„cartoafele" pentru că uitase cum se zice în româneste), dati trebuie
timp prea mult pânăl prinzi". Zicea părintele Serafim Popescu, când sa
dus la Sfântul Munte, că a întâlnit acolo un părinte român care nu mai stia
bine româneste (pentru că trăise mult printre greci) si în loc să zică „ce
vacă", de exemplu, zicea „bou parte femeiască". Bineînteles că
părintele ia zis că „bou parte femeiască" se numeste „vacă". Asa si
părintele acesta, zicea „că e mai bun pestele decât cartoafele", dar
el prefera să mănânce cartofi si să nu mănânce peste, în loc săsi piardă
vremea carei hotărâtă pentru pravilă, pe care so folosească pentru pescuit.
Stimati ascultători, totusi va trebui să si sfârsesc! Se zice că
un părinte tinea o predică si a cam lungito. Un tată tinea un copil în brate
si copilul a adormit, după care sa trezit si la întrebat pe tatăsău: „Na
mai terminat o dată?". Si tatăsău a zis: „Ba, a terminat, numai că nu se
poate opri!". Asa si eu, acum. Trebuie să cam gat si să mă pot opri!
Dar, ca să mă pot opri, trebuie să vă mai spun ceva fain! Sianume,
mie miau plăcut totdeauna lucrurile delicate! Si din Pateric miau plăcut
lucrurile de o delicatete superioară, de o delicatete impunătoare. Asa sunt
două istorisiri caremi plac mie foarte mult. Una în legătură cu cinstirea
între ei a oamenilor: În istorisirile despre Sfântul Ilarion cel Mare, se spune
că sa dus odată la Sfântul Antonie cel Mare. Si când la văzut Sfântul Antonie
cel Mare pe Sfântul Ilarion, care era începător în ale duhovniciei, dar care
era socotit si stia Sfântul Antonie că va fi mare, a zis către el: „Bine ai
venit, Luceafărule care răsari dimineata!". Formulă de politete. Si să
vedeti ce frumos a răspuns Cuviosul Ilarion: „Pace tie, Stâlpule de lumină care
luminezi lumea!". Pe mine mă impresionează lucrurile astea! Poates
unii cares ca butucul, nui impresionează! Dar sunt niste lucruri extraordinar
de frumoase si, cu cât te apropii de ele, ai mai multă bucurie din ele... „Bine
ai venit, Luceafărule care răsari dimineata!", „Pace tie, Stâlpule de
lumină care luminezi lumea!".
O altă istorisire care îmi umple sufletul de bucurie este la
avva Macarie cel Mare. Se spune că avva Macarie (parcă nici nuti vine să
rostesti asa ceva, dar nu se poate să nu rostesti, dacă citesti) sa făcut
Dumnezeu pământesc, si spune de ce: pentru că, asa cum Dumnezeu acoperă lumea,
deci ocroteste lumea, asa acoperea si el păcatele oamenilor, pe care le vedea
ca si când nu lear fi văzut, si cele despre care auzea, ca si când nar fi
auzit de ele. Este coplesitor de frumos si de valoros. Pe Avva Macarie nul
interesau păcatele oamenilor, nu iscodea păcatele oamenilor, nu scormonea în
păcatele oamenilor.
Acestea sunt cele două istorisiri care as fi vrut să vi se
împlânte în minte si pe care să le aveti în vedere. Mai sunt si altele, nu poti
să alegi, adică toate sunt frumoase, toate sunt importante. De pildă, se spune
că avva Pafnutie a văzut un înger care avea o seceră în mână si care ia spus:
„Pafnutie, de secera aceasta vor fi tăiati toti cei care judecă pe fratele lor,
dar tu, pentru că văzând păcatele fratelui nu lai judecat, ci teai gândit la
păcatele tale, ai scăpat de această judecată". Se insistă foarte
mult în Pateric să nu judecăm pe oameni, să nui osândim, să nui
condamnăm, să trecem cu vederea greselile lor, să ne rugăm pentru binele lor;
mai ales să nu judecăm, pentru că a zis Domnul Hristos: „Nu judecati, ca să nu
fiti judecati" (Matei VII,1).
Este interesant ce se spune despre un părinte care nu era prea
ostenitor în privinta postului si a celorlalte îndatoriri dar, când a murit,
era senin si vesel. Cei care au stat atunci împrejurul lui au zis: „Frate, stiam
că nai fost prea ostenitor, cum de te muti din lumea aceasta cu atâta veselie
în suflet?". Si el a zis: „Credetimă, părintilor, că stiam si eu că nam
fost prea nevoitor, dar eu am tinut seama de cuvântul Domnului «Nu judecati ca
să nu fiti judecati» si, de când mam făcut călugăr, nam judecat pe nimeni si
acum mă duc înaintea lui Dumnezeu siI zic: «Doamne, ai zis că să nu judec ca
să nu fiu judecat» si cred că no să fiu judecat, pentru că nam judecat".
Cine poate să zică asa ceva? Nam ajuns la măsurile acestea, dar ne dăm seama
de delicatetea părintilor.
Mai îmi amintesc ceva (cred că nu mă voi putea opri, totusi!).
Se zice că la un părinte sau dus trei frati, dintre care unul avea nume rău.
Si lau rugat să le facă câte o mreajă. Cel dintâi a zis: „Avvo, fămi o
mreajă!" (o plasă de pescuit). Si avva a zis: „Nuti fac!". Si a zis
si cel deal doilea: „Fămi o mreajă!" si avva a zis: „Nuti fac!".
Si a zis si cel cu nume rău: „Fămi o mreajă!" si avva a zis: „Tieti
fac!". Si la urmă cei doi sau interesat de ce ia făcut celui cu nume rău
si lor nu lea făcut. Si lea spus asa avva: „Voi măntelegeti că nam vreme să
vă fac, dar el, dacă as fi zis că nui fac si nui făceam, ar fi zis că «deaia
numi face mie, că am nume rău!»". Deci, cu cel cu nume rău sa purtat mai
bine decât cu cei care naveau nume rău!
Sunt niste lucruri, sunt niste nuante care impun. De aceea să
stiti că eu socotesc Patericul (desi am vorbit de Filocalie, desi
îmi place Filocalia, desi mă ocup de Filocalie) mai cu efect, îl
socotesc mai practic, mai dătător de perspectivă duhovnicească decât Filocalia.
Din Filocalie trebuie să citesti douăsprezece volume ca să ajungi so
cuprinzi toată. Siapoi, dacă le citesti, de multe ori îti rămâne putin. La
mine au venit oameni care miau spus: „Părinte, am citit volumul întâi
din Filocalie" si, când iam întrebat cares autorii cuprinsi în Filocalie,
nau stiut sămi spună nici un autor. Dacă nau stiut autorii, apoi nici
scrierile nu leau stiut. Dacă nau stiut scrierile, nau stiut nici continutul
scrierilor. Deci noi nu trebuie să citim asa, numai ca să ne pomenim că am
citit cutare carte, ci trebuie să citim ca să ne învătăm să câstigăm ceva, să
avem povătuitori pe părintii din Filocalie, pe părintii din Pateric.
Si dacăi avem ca povătuitori, atunci stim ce avem de făcut, stim cum să ocolim
patimile, stim cum să înmultim rugăciunea, stim cum să fim binevoitori fată de
aproapele nostru, stim cum săI slujim lui Dumnezeu în raport cu aproapele nostru,
stim cum să ne luminăm mintea, stim cu ce să ne îmbogătim sufleteste siatunci
nu mai avem vreme de gânduri desarte, de gânduri necurate, de gânduri întinate,
ci ne vedem de o viată superioară; viata superioară este dătătoare de liniste,
dătătoare de fericire si acestai rostul Patericului: să ne apropie de
Dumnezeu, să ne dea o perspectivă duhovnicească, să ne întărească în bine, să
ne înmultească linistea din sufletul nostru, pentru că până la urmă Patericul
se întemeiază tot pe învătătura Evangheliei, dar este învătătura
trăită!
Evanghelia se interpretează, Patericul nu
se mai interpretează, Patericul – cum e el, asal citesti! Asa
înveti din el, nai nevoie de comentariu la Pateric! Nici nam auzit
până acum de un comentariu la Pateric. Nu există comentarii la Pateric,
pentru că Patericul, el însusi se comentează, prin ceea ce înveti din
el. Acolo scrie, de exemplu, „Arsenie, fugi de lume si te vei mântui!".
Fugi si tu de învălmăseală, cât poti, si ai mai multă liniste! Sau: „Taci,
fugi, linistestete, că acestea sunt rădăcinile nepăcătuirii!". Cum e cu
tăcerea (vedeti că nu mă pot opri?)?
În Pateric se spune asa: „Iubiti neagoniseala si tăcerea,
căci de acestea atârnă toată viata călugărului!". Deci, se presupune că un
călugăr trebuie săsi ducă viata mai ales în tăcere; binenteles, nu în tăcerea
animalului sau în tăcerea mutului! De ce? Pentru că, dacă nea dat Dumnezeu
grai, ni la dat ca să vorbim, nu ca să tăcem! Aveam un profesor de latină la
Timisoara (eu am făcut liceul la Timisoara) si când scotea pe câte unul la
răspuns si nu stia, zicea: „Tăcereai de aur, vorbai de argint! Ăstai plin de
aur!". Nu în întelesul acesta să taci, ca să te numeri la cei care tac, ci
să taci ca să stii când să vorbesti si cum să vorbesti, corect si frumos! În Pateric
se pune si problema aceasta si se zice: sunt trei feluri de oameni care tac –
unii care tac din fire, unii care tac pentru slava desartă, ca să fie numărati
la cei care tac, si unii care tac ca să nu gresească. Se zice că numai tăcerea
celor din urmă câstigă darul. La întrebat cineva pe avva Pimen: „Cei mai
bine, să vorbesc sau să tac?" Si avva Pimen ia zis asa: „Dacă vorbesti,
pentru Dumnezeu să vorbesti, iar dacă taci pentru Dumnezeu, e bine să
taci!".
Si tot în Pateric se spune că „sunt oameni care de
dimineata până seara vorbesc, dar fără de folos nimic nu vorbesc. Aceia toată
vremea se socoteste că duc tăcere; si sunt oameni care nu scot nici un cuvânt,
dar în inima lor osândesc pe altii, aceia toată vremea se socoteste că
vorbesc".
Sunt niste nuante, sunt niste lucruri pe care toată vremea este
bine să le avem în vedere, citind Patericul, asimilând cele din Pateric,
împlinind toate câte le putem împlini din Pateric. Eu vă recomand Patericul
si, dacă după plecarea mea, o să vă interesati de Pateric săl cititi, o
să vă interesati de Pateric să simtiti nuantele Patericului
si săl folositi, eu zic că nam venit degeaba aici! Iar dacă totul se
sfârseste acum, atunci înseamnă că numai eu sunt cel mai câstigat, pentru că miam
mai înregistrat pe casetă o cuvântare, care poate să fie de folos si pentru
mine si pentru altii. Iar dacă vă veti interesa de Pateric si de cele
din Pateric, atunci înseamnă că am semănat aici si am dat lumină din
lumina sufletului meu, lumină din luminile Patericului. O să găsiti
foarte multe lucruri importante pe care eu nu leam putut cuprinde în
cuvântarea mea deacum, foarte multe lucruri care or să vă fie de folos si care
doresc să vă fie de folos.
Vă multumesc că mati ascultat, că mati lăsat să mă desfăsor întro
cuvântare care mie mia făcut mare bucurie! Dumnezeu să ne ajute!
– O întrebare practică: am o fetită de opt ani; până la sase –
sapte ani stătea la toată slujba Sfintei Liturghii, acum nu mai are răbdare. So
mai iau la slujba Sfintei Liturghii, chiar dacă mai iese din când în când din
biserică sau so las acasă? Cum să procedez?
– Si întrun fel si întraltul: o mai aduci la biserică să nusi
uite de biserică, o mai lasi si acasă, pentru că nu are răbdare... Slujbele
noastre sunt făcute pentru oameni mari, pentru oameni pricepători, pentru
oameni care stiu pentru ce stau acolo, pentru oameni care participă la slujbă.
Nu sunt făcute pentru copii care, la măsura lor, nu înteleg.
Să stiti că eu mam trezit cumva în biserică. Când aveam eu 54
de ani, am rămas în tren... Eram cu un părinte de la noi si am rămas în tren...
Sa blocat usa si, până să cobor eu, a pornit trenul. Si zic eu: „de 54 de ani
nam rămas niciodată în tren!". Si părintele acela a zis că să nu număr
toti anii, că doar nu mam născut în tren! Eu număr toti anii si zic că mam
trezit în biserică. Mau adus părintii mei de când eram foarte mic si mia
plăcut. Dar să stiti că nu întelegeam nimic! Gândindumă acum, în urmă, miam
dat seama că nu întelegeam nimic. Credeam că în biserică nici nu se spune ceva
cu sens, ci se spun asa...niste cântări, fără text...
Când mam dus la scoală, la Cluj, mau întrebat colegii dacă la
noi se cântă „Ca pe Împăratul...". Si eu am spus: „Nu, nu se cântă!".
Când mam dus acasă, dacă ei miau atras atentia, am auzit si eu „Ca pe
Împăratul tuturor săL primim...". Când mam dus la scoală în clasa a
doua, leam spus colegilor: „Bă, să stiti că si la noi se cântă «Ca pe
Împăratul...»". Deci copiii nu au cum să stea, nu au răbdare, nu au
răbdare nu numai pentru biserică, nu au răbdare pentru nimic. Si la scoală li
se face un program scurt, li se schimbă activitatea, li se dă posibilitatea să
se joace, sunt niste lucruri pe care le stiu pedagogii si stiu pentru ce le
fac. Asa că aceia care aveti copii trebuie să vă lăsati voi după copii, nu
copiii după voi, la măsura voastră. Se zice că niciodată nu poti să ceri unui
copil să meargă la acelasi pas cu un om mare. Un copil are pas de copil. Dacă
vrei să mergi cu el, te lasi tu după el, trebuie săi întelegi neputinta lui;
nui ceri niste lucruri pe care nici tu nu leai făcut când erai copil si nici
nu leai fi putut face.
– În ce mod ne putem apropia de Dumnezeu si prin cântarea
psaltică? Despre acest lucru se vorbeste mai putin în Pateric, considerânduse
că este o mai slabă concentrare a mintii asupra textelor liturgice.
– În învătăturile Părintilor duhovnicesti, de exemplu în
scrierile Sfântului Petru Damaschin, avem afirmatia că rugăciunea gândită,
rugăciunea lăuntrică este „desăvârsirea mintii", iar cântarea este „leac
al neputintei". Biserica a primit cântarea ca pe un fel de divertisment.
Oamenii se simt mai bine când aud cântânduse, decât atunci când ar citi ceva
sau când sar rosti ceva. Se simt mai bine condusi către Dumnezeu pe aripile
cântării. Noi zicem că si îngerii din ceruri cântă. Stim că la Nasterea
Domnului au cântat îngerii „Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu, si pe pământ
pace, între oameni bunăvoire...". Însă pentru o anumită categorie de
oameni, care sunt mai obisnuiti cu slujba rostită, cu slujba citită, cu
rugăciunea lăuntrică, se potriveste si rugăciunea aceasta si ei ocolesc
cântarea, zicând că aceia care cântă se si împrăstie mai mult. În realitate,
fiecare trebuie să se folosească de mijlocul care i se potriveste lui. Noi, la
mănăstire, si cântăm, si citim, si rostim, mă rog, facem cum e rânduiala, si nu
zicem că atunci când cântăm ne împrăstiem si că atunci când nu cântăm ne
concentrăm. În realitate, poti să te concentrezi si când cânti, dacă tii seama
de text si de cântare, poti să te împrăstii si când citesti, dacă nu tii seama
de texte.
În Pateric, întradevăr, este câte un loc în care se
spune (chiar la avva Pamvo) că sa dus un frate din Pustie în Egipt si a auzit
acolo cântare de psalmi si slujbe frumoase si sa întors si a zis: „Părinte,
noi ne pierdem sufletul aici în Pustie, nici nu stii ce frumos cântă cei din
lume!". Siatunci părintele la apostrofat si ia spus: „Lasă, căi mai
bine ce facem noi, aceia se împrăstie" etc. Sunt niste lucruri
exagerate. Si în Pateric poti să găsesti exagerări. Sunt niste
lucruri exagerate pe care trebuie să le gândim în perspectiva noastră. Adică,
dacă nouă ne place cântarea, si dacă ne plac slujbele cu cântare, nu pierdem
nimic. Dacă vrem să avem rugăciunea lăuntrică si necântată, putem să o folosim
si pe aceasta, însă în rugăciunea noastră particulară. Important este să
folosim ceea ce ne stă la îndemână. Dacă Biserica a rânduit să fie slujbe cu
cântare, să învătăm să cântăm si noi. Muzica psaltică e frumoasă, e cam
pretentioasă, dar e frumoasă. Noi, în Ardeal, avem si muzică bisericească
ardelenească, mai putin pretentioasă, care poate fi cântată mai usor; fiecare
regiune din tara noastră are melodiile ei bisericesti... Important este să ne
încadrăm în conditiile pe care le avem.
– Ce Pustiu este mai pustiu, orasul sau Pustiul?
– Păi, depinde! Poate să fie orasul pustiu si să nu fie pustiu
Pustiul. Depinde cum til faci. În oras există pustiu în sensul acesta că
oamenii se cunosc mai putin, că oamenii se interesează mai putin unii de altii,
că nu cunosti nici pe cei dintrun bloc cu tine, că esti mai izolat decât întro
Pustie, spre deosebire de sat – unde oamenii se cunosc, unde se întrebă unii pe
altii, comunică unii cu altii, se salută când se întâlnesc.
– Ce înseamnă să ai un program ordonat al vietii spirituale?
Înseamnă fixarea în anumite obiceiuri?
– Da! E bine să ai niste deprinderi! Să stii de rugăciunea de
dimineată, de cea de seară, să stii de rugăciunea de la masă, săti găsesti
ceva timp ca să citesti din Scriptură, să ai niste momente în viată care
să fie marcate de gândul la Dumnezeu. Să nu fie ceva întâmplător, adică asta o
fac, asta no fac... Când te scoli dimineata să stii că stai în fata lui
Dumnezeu, seara când te culci să stii că e vremea hotărâtă să te gândesti la
Dumnezeu, când stai la masă să te gândesti la Dumnezeu... Asta înseamnă să ai
si un program de viată religios; duminica mergi la biserică, în zilele de post
postesti, sunt niste programe...
– Ce ne puteti spune referitor la pedeapsa pe care Dumnezeu o
aplică în unele cazuri urmasilor celor ce au săvârsit păcate, pedeapsă care
uneori poate merge până la al saptelea neam, a saptea generatie?
– Dragă, în ceea ce priveste pedeapsa, noi nu stim prea multe!
Stim doar atât, că Dumnezeu ia promis omului că dacă va împlini poruncile Lui,
îl va binecuvânta până la al o mielea neam, iar dacă nu va împlini poruncile
lui Dumnezeu, va fi pedepsit până la al treilea sau al patrulea neam! Asta
înseamnă că noi avem o responsabilitate nu numai pentru noi, ci avem o
responsabilitate si pentru urmasii nostri, că păcatele se plătesc nu numai de
către cei care le fac, ci si de către urmasii lor. Astai ceea ce stim din Scriptură.
Părintele Arsenie Boca zicea că de aceea se spune că păcatele se pedepsesc până
la al treilea sau al patrulea neam, pentru că după al treilea sau al patrulea
neam, se stinge neamul.
Dacă împlinesti poruncile lui Dumnezeu, neamul îti rămâne până
la a mia generatie sau poate si mai mult (o mie de ani nu înseamnă
totdeauna o mie, ci înseamnă uneori si altceva decât o mie, adică
ani multi). Cum se explică, de cei asa, căi drept sau nui drept să
fie asa, astai altceva! Ceea ce stim noi, este că suntem datori cu ceea ce
putem face, nu numai pentru noi, ci si pentru binele altora.
– Ce o sfătuiti pe o tânără care a avut o bunică vrăjitoare, doi
frati care sau sinucis si ea însăsi a avut o tentativă de sinucidere?
– Dragă, eu nu stiu ce să faci, decât să te tii de Dumnezeu,
pentru că de la Dumnezeu vine „toată darea cea bună si tot darul
desăvârsit".
– Cum putem preveni împrăstierea gândurilor în timpul
rugăciunii, când aceasta a devenit obisnuintă?
– Împrăstierea la vremea rugăciunii se poate preveni numai prin
silinta de a fi neîmprăstiat si când nui rugăciune. În Pateric se
zice: „Călugărul care se roagă numai când se roagă, acela nicidecum nu se
roagă".
Omul nu trebuie să astepte rugăciunea ca să nu semprăstie, ar
trebui să nu se împrăstie nici când nui rugăciune. Împrăstierea este o
chestiune care tine, în general, de viata omului. Mintea omului este în asa fel
făcută, încât să nu stea la un singur lucru, statornică numai la un singur
lucru. În acelasi timp poti să te gândesti si la altceva, să ai si altă
impresie decât cea principală si, în cazul acesta, important este să te
concentrezi pe cuvintele pe care le spui si să nu te sperii dacă se întâmplă si
altceva (faptul, de exemplu, căti vin gânduri care te împrăstie nu trebuie să
te preocupe decât în întelesul acesta – că să fii mai silitor, pentru a se împutina
gândurile).
În Pateric se spune că la avva Pimen sa dus un
frate si a zis: „Ce să fac, părinte, cămi vin tot felul de gânduri rele în
minte". Si avva Pimen a răspuns: „Opreste vântul! (bătea vântul). Întinde
bratele si pieptul si opreste vântul!". Si el a zis: „Nu pot să opresc
vântul!". Si părintele a continuat: „Asa cum nu poti opri vântul, asa nu
poti opri gândurile rele! Dar altceva poti să faci, si anume, cu un gând bun să
înlături gândul cel rău!". Deci, statornicirea în gânduri bune va duce la
înlăturarea gândurilor celor rele.
– După eliberarea prin spovedanie de păcatele ce apasă asupra
sufletului, amintirea patimilor revine mereu în minte. Pentru a ne elibera de
amintirea lor, ce ne recomandati?
– Recomand statornicirea în gânduri bune! Adică, de câte ori
simtim că este un asalt în sufletul nostru pentru un gând negativ, săl
înlăturăm cu un gând pozitiv. Lucrul acesta se realizează în timp, niciodată nu
ai putea rezolva o astfel de chestiune întrun anumit moment. Iertarea o primim
de la Dumnezeu, iar linistirea sufletului tot de la Dumnezeu, dar statornicirea
în gânduri bune este o chestiune care se câstigă în timp si metodic.
– La o adunare, unul din frati a zis: „Eu nu mănânc această
mâncare, căci eu postesc!". Părintele îl ceartă, zicândui: „Mai bine nu
posteai, decât să te lauzi pentru fapta aceasta!". Când suntem în post si
mergem la rude, când ne pun bucate pe masă, ce să facem?
– Să spuneti că postiti si să postească si ei! Dragă, asta din Pateric,
cu „eu postesc" era o pravilă personală a lui, nu era o rânduială a
Bisericii. Eu, de exemplu, dacă mă duc undeva si mi se pune o mâncare de dulce
în post, refuz mâncarea de dulce! De ce? Pentru că si omul care îmi oferă
trebuie să postească! Si acum există o rânduială precisă! Peatunci nu existau
rânduieli precise, ci existau niste deprinderi ale unora si altora... Dacă tu
te duci întro adunare unde nu se posteste si tu vrei să postesti întro
chestiune a ta particulară – e una, iar dacă postesti pentru că e o rânduială a
Bisericii să postesti – e alta. De exemplu, când mergem la pomeni, dacă e zi de
miercuri, de vineri sau zi de post, eu nu mănânc de dulce, că oamenii bagă de
seamă ce mănânci (eu, de altfel, nu mănânc nici acasă de dulce în zi de post).
Siatunci, de ce sămi stric rânduiala când mă duc la o pomană! Le spun
oamenilor că astăzi se mănâncă de post siatunci oamenii se orientează,
eventual îti dau ceva si mănânci, iar dacă nuti dau – trece, te duci acasă si
mănânci ce poti mânca. Astai rânduiala noastră de acum.
Eu, dacă mă duc la fratele meu sau la cineva cu care sunt
apropiat, spun de la început că la noi, la mânăstire, postim luni (dacăi luni
si vreau să postesc, desi la postul de luni sunt putin elastic, în sensul că,
dacă sunt în afară de mânăstire, nu tin neapărat să postesc lunea, pentru că
postul de luni este totusi facultativ; la mânăstire, totdeauna postesc lunea),.
Dacă pot să postesc si rânduiala se poate împlini, le spun „uite, astăzi e
luni, deseară vin la voi, pregătiti mâncare de post, ca să pot să postesc si
luni". Dacă nui anunt, pot să mănânc si de dulce, nui o problemă. Sunt
chestiuni care sunt precise si sunt chestiuni cu elasticitate si nui nici o
greseală că le spun oamenilor că „azi e post si trebuie să postim", că nu
mă laud cu postul, ci vreau să împlinesc o rânduială pe care trebuie somplinească
si ei.
– De cine depinde sporirea noastră duhovnicească, de noi sau de
duhovnic? În ce măsură?
Si de noi, si de duhovnic! Dar să stiti că de multe ori
depinde mai mult de noi decât de duhovnic, pentru că pe duhovnic îl întâlnim
mai rar, dar cu noi nentâlnim în toată ziua, în toată clipa. Depinde de noi,
de râvna noastră, de dorinta noastră de îmbunătătire, de hotărârea noastră
pentru a fi în legătură cu Dumnezeu, de reprosurile pe care ni le facem pentru
întrelăsări, pentru delăsări, pentru neîmpliniri...
– Vă rugăm să ne explicati următoare
povestire din Patericul egiptean: A venit un
frate la avva Zinon si a întrebat ce să facă, pentru că nul părăsesc patimile.
Iar avva Zinon ia zis: „Vasele lor sunt încă la tine si de aceea nu te
părăsesc. Dăle lor arvuna lor si te vor lăsa". Care sunt vasele si care
este arvuna?
– Dragă, vasele sunt pricinile patimilor, iar arvuna, probabil,
este nădejdea de a scăpa de patimi. Nu le mai băga în seamă siai scăpat de
ele!
– Cum credeti car trebui săsi petreacă timpul liber un
student? Prin timpul liber se întelege si timpul afectat rugăciunii.
– Un student săsi folosească timpul liber tot ca student! Mai
întâi de toate să se odihnească pentru a fi disponibil pentru o muncă de
student. Să stiti că scoala nu se face numai cu munca, se face si cu odihna!
Dacă nu esti odihnit – nu ai randament, nu întelegi si e foarte important, când
pornesti la o muncă intelectuală, să fii totdeauna odihnit. Timpul liber se
poate folosi si pentru studiu, eventual pentru alt fel de studiu decât cel de
la scoală sau care ti se cere pentru scoală, poti să te si plimbi, poti să faci
si sport dacă vrei, dacă simti nevoia de sport, de ati folosi energiile; mă
rog, la tinerete omul e pornit asa, să facă ceva, si la oras nai ce face, nu e
ca la tară, undei pui coasan mână si zici: Esti student, no, ia să vedem,
stii cosi? Sii trageo coasă... La oras nu se pot realiza niste lucruri care
se pot realiza la sat. La sat îi pui sapan mâna copilului de când o poate tinen
mână. La oras trebuie să faci ceva siatunci mai faci un sport, mai iesi la o
plimbare, în orice caz, să nuti pierzi timpul în priviri fără rost la
televizor (eu nu zic să nu vă uitati la televizor, că si eu am întrun fel
televizor, am sonorul de la televizor, numai că nam vreme de el). Important
este săti găsesti totdeauna ceva de făcut, totdeauna ceva frumos, ceva care te
îmbogăteste sufleteste siatunci e foarte bine. Si dacă nuti găsesti ceva de
făcut, atunci te stăpâneste vrăjmasul siapoi îti dă el de lucru!
–Dacă săvârsim păcate fată de părintii trupesti si ne căim,
dobândim iertare, pe de o parte, iar pe de altă parte – pedeapsă?
– Dumnezeu zice: „Cinsteste pe tatăl tău si pe mama ta" (Iesirea
XX, 12) – e poruncă, si tineti seama de faptul că cele zece porunci ale lui
Dumnezeu, după Sfântul Chiril al Alexandriei, sunt împărtite asa: primele
privesc raportul dintre om si Dumnezeu, a cincea priveste raportul dintre părinti
si copii, iar celelalte privesc raportul între oameni si oameni.
Sfântul Chiril al Alexandriei observă un lucru care mie mia
plăcut foarte mult, de când lam aflat (îmi pare rău că nu lam gândit si eu
înainte de al afla), si anume: întâi e Dumnezeu, apoi părintii si după aceea
sunt ceilalti oameni! Părintii au un loc special; prin părinti nea adus
Dumnezeu în lumea aceasta, deci fată de părinti avem datorii speciale, trebuie
săi odihnim pe părinti prin viata noastră, prin felul nostru de fi, să nu le
facem supărări, să nu le facem rusine si dacă, totusi, gresim fată de ei (sigur
că greseala nui numai fată de ei, ci si fată de noi si fată de Dumnezeu), de
la Dumnezeu primim iertarea, iar pentru că păcatele, în majoritatea cazurilor,
se plătesc, putem să primim si necazuri de pe urma necinstirii părintilor si sar
putea întâmpla ca, la rândul nostru, ca părinti, să avem necazuri prin copiii
nostri. Se zice: „Ce faci – ti se va face". Noi nu dorim lucrul acesta! Pe
cât se poate, să fim corecti, că atunci ne vine dar de la Dumnezeu, nu ne vine
pedeapsă de la Dumnezeu. Pedeapsa, de altfel, e considerată ca un mijloc de
îmbunătătire, nu ca un mijloc de ispăsire.
– În Pateric si
în viata călugărească, mai ales, ascultarea este un element de bază. Totusi,
noi auzim pe unii călugări că ei nu mai vor să asculte pe ierarhii de care
apartin, pentru motive ca acestea: că ierarhul locului sau staretul îi
nedreptăteste, nepretuindule efortul depus în mânăstire, că ierarhul sau
staretul sunt materialisti sau au alte păcate. Până unde merge ascultarea
neconditionată si, eventual, când poti pune anumite conditii?
– Ascultarea este neconditionată în sensul acesta, că atunci
când te faci călugăr spui că vei fi ascultător întru toate de îndrumător si de
fratii careti dau niste lucruri de făcut. Dar când ai fi îndemnat prin poruncă
să faci un păcat, atunci nu asculti! De exemplu, dacă ti sar porunci să dai
foc unei case, din ascultare, nu se poate! Pentru că ascultarea o faci ca să te
apropie de Dumnezeu si ca să te apropii de Dumnezeu, nu o faci doar ca să fii
în ascultarea cuiva. Îti alegi omul de care poti să asculti, omul care nu te
poate îndruma la nimic rău, pentru că el împlineste voia lui Dumnezeu, reflectă
voia lui Dumnezeu, nui pus în locul lui Dumnezeu – ăstai dumnezeul tău si de
el trebuie să asculti – nui asa, ci eu sunt slujitorul lui Dumnezeu si trebuie
să mă asculti pe mine, cum Îl ascult eu pe Dumnezeu (cum ar zice Sfântul
Apostol Pavel: „Fiti următorii mei precum eu lui Hristos!"). Astai conditia
ascultării.
În rest, chestiunile celelalte – că te nedreptăteste, căti cere
niste lucruri care impun mai mult efort – dacă esti smerit, nici nu simti.
Călugăria nui o chestiune particulară, asa, mă îmbrac în haine călugăresti si
sunt călugăr, ci este o chestiune de dependentă, pentru cai vrut tu să te faci
călugăr. Când te faci călugăr, ti se dau foarfecele ca să le dai celui care te
tunde în monahism, care zice: „Ia foarfecele si mi le dă mie", iar după ce
i le dai zice: „Iată, din mâna lui Hristos le primesti pe ele, vezi că nimeni
nu te sileste pe tine, că de voia ta vrei să fii în dependentă". Deci,
dacă esti în situatia aceasta, de a fi dependent, nu se mai discută că ai putea
să fii si independent.
Când faci parte dintro mânăstire nu mai esti un om liber, un om
independent, care poti să faci ce vrei, careti poti rândui niste lucruri, asa,
căti place tie. Eu, de exemplu, mă consider aici în prelungirea mânăstirii,
pentru că am fost îngăduit de mânăstire să vin aici; am în buzunar un bilet de
voie (eu lam scris la masină, mi lam făcut anume): „Arhimandritul Teofil
Părăian din această mânăstire este învoit să meargă la Craiova pentru a tine o
conferintă cu caracter religios, invitat fiind de Asociatia Studentilor
Crestini Ortodocsi din România. Pleacă astăzi, 27 octombrie 1997 si se
întoarce, cel mai târziu, în 29 octombrie". Mâine trebuie să fiu la
mânăstire, căci, dacă nu, sunt în neascultare!
– Dacă nar fi fost scris Patericul, ce neajunsuri ar fi
avut credinciosii?
– Nu stim, pentru că nu stim ce foloase au credinciosii care
citesc Patericul în sensul acesta; adică noi nu putem zice că de Pateric
depinde ceva, că dacă nu citesti Patericul nu ai folosul cutare si că
trebuie neapărat să citească cineva Patericul ca să se mântuiască! La
fel si Filocalia! Ce se întâmplă cu oamenii care nu stiu de Filocalie,
nau văzut Filocalia? Părintii mei nici nau auzit cuvântul Filocalie
si, cu toate astea, eu cred că sau mântuit! De ce sau mântuit? Pentru că au
fost oameni cumsecade, cau stiut de rugăciune, cau stiut de post, cau stiut
de îndrumări, au stiut de o lege, au stiut de o Biserică, mă rog, de toate
astea, fără să stie de Pateric, fără să stie de Filocalie; siacum
nu putem să maximalizăm niste lucruri, că gata, Patericul e tot, oameni
buni, Filocalia e tot! Oameni buni, cumpărati Filocalia, cititi Filocalia,
cititi Patericul! Nu asa! Ne ajută, e o treabă bună, e în folosul
nostru, avem niste bucurii ale Patericului – citind Patericul,
avem niste bucurii ale Patericului – împlinind Patericul, avem
niste bucurii ale Filocaliei asa, numai din zicerile Filocaliei;
de exemplu, eu când aud cuvântul acesta: „Când îti aduci aminte de Dumnezeu,
înmulteste rugăciunea, pentru ca atunci când Îl vei uita, Domnul săsi aducă
aminte de tine" (cuvântul din Filocalie din Sfântul Marcu
Ascetul), mi se umple inima de bucurie. Sau când zic cuvântul Sfântului Isaac
Sirul: „Împacăte cu tine însuti si vor fi în pace cu tine cerul si
pământul!". Sunt niste bucurii ale lecturii filocalice si ale lecturii Patericului,
dar noi nu maximalizăm acum: gata – numai Patericul, gata – numai Filocalia.
Astea sunt lucruri care ne ajută, lucruri care ne formează o perspectivă, care
ne dau o orientare; toate sunt bune, sunt binevenite dacă ajungem la ele, dar
nu poti să zici că acela care nu ajunge la ele e păgubit.
– Cum ati caracteriza în două-trei cuvinte
Patericul?
– Stiu eu… e foarte greu să faci o caracterizare asa, în două –
trei cuvinte si asa, deodată, la comanda cuiva! Las caracteriza drept o carte foarte
importantă, care ne ajută să ne luminăm constiinta în legătură cu îmbunătătirea
vietii sufletesti. No, am zis acum ceva, nu stiu dacă as mai putea repeta!
– Cum sporesti în relatia ta cu Dumnezeu prin rugăciunea din
biserică si cum sporesti în relatia cu Dumnezeu prin rugăciunea făcută acasă?
Care este diferenta dintre ele si care este echilibrul dintre ele?
– Dragă, întrun fel nu este nici o diferentă, pentru că tot
rugăciune e si acasă si la biserică! Ceea ce faci în biserică, faci organizat
si împreună cu altii, faci întrun loc consacrat, întrun loc sfintit anume
pentru Dumnezeu. Se recomandă ca atunci când e slujbă la biserică si când poti
fi la biserică, să fii la slujbă, pentru că pentru rugăciunea particulară
găsesti si altă vreme, când nu este slujbă la biserică. Mă gândesc în special
la Sfânta Liturghie.
– Explicati din Pateric următorul
citat: „Pe copiii care vin în mânăstiri si sihăstrii nui aduce Dumnezeu, ci
diavolul, ca săi smintească si săi răzvrătească pe cei ce vor să petreacă, în
liniste, curata si cinstita viată călugărească".
– Dragă, cei din Pateric au avut în vedere ocolirea
pricinilor tuturor păcatelor. Nu se găseste nicăieri vreun cuvânt în legătură
cu homosexualitatea, dar această zicere din Pateric arată despre copil
că are ceva comun cu femeia; copiii pot fi, pentru unii dintre călugări,
îndemnători la păcat, prin faptul că reprezintă, cumva, femeia. În general,
Părintii cei duhovnicesti au ocolit pricinile păcatului si au socotit copiii ca
posibile pricini de păcate, de homosexualitate. Asta este o chestiune privită
întrun anumit fel.
Omul poate să aibă însă si altă perspectivă. Sianume, tot în Pateric,
se spune că niste călugări voiau să plece de lângă niste asezări omenesti,
pentru căi deranjau copiii cu tipetele lor, cu jocurile lor si au spus lui
avva Pimen si avva Pimen a zis: „De glasul îngerilor fugiti?". Deci,
contează foarte mult perspectiva pe care o ai întro chestiune.
În Antologia sanscrită este o zicere în legătură cu
femeia:
„Câinelea văzut o fată...
Carnea zis, bătândusi dintii
Sisi priveau părintii fata.
Floareau zis, plângând, părintii.
Sia văzuto un călugăr...
Bestie – a strigat ascetul.
Siun poet văzuta fata...
Înger – a soptit poetul".
Deci, acelasi lucru privit din diferite puncte de vedere, din
unghiuri diferite.
Foarte mult contează ce gândesti despre un lucru. Dumnezeu na
făcut nimic rău, Dumnezeu pe toate lea făcut bune. Noi trebuie să ajungem în
situatia pe care o are Sfântul Apostol Pavel în vedere când zice că „în Hristos
nu există bărbat sau femeie, rob sau slobod, ci întru toate Hristos" (Galateni
III, 28).
Dacă învălui totul în Hristos, atunci nu mai există nici un
pericol. Dacă desparti pe Hristos de lume, ai motive să ocolesti o multime de
pricini si chiar si copiii, cares chipul lui Dumnezeu în om, sunt mai
păstrători ai chipului lui Dumnezeu în om, decât omul mare. Numai că Părintii
cei duhovnicesti siau dat seama de slăbiciunea, de neputinta omenească siatunci,
ca să scape de tentatii, au socotit că pe copii în sihăstrii sin mânăstiri îi
aduce vrăjmasul, nui aduce Dumnezeu. Asta, ca săsi ia niste măsuri de
prevedere.
– Este nimerit să luăm atitudine deschisă pentru păcatele si
fărădelegile săvârsite de fratii nostri? Cum săi mustrăm pe cei care vor să ne
smintească, ce socoteală să cerem celor care ne lovesc pe la spate? Nu cred că
retragerea este o solutie.
– Nu se poate da o solutie pentru toate cazurile. Fiecare om
trebuie săsi găsească solutia lui în împrejurările respective. Cât priveste
mustrarea pentru păcat, o poti face unui om care întelege mustrarea (părintele
Arsenie Boca zicea că „mustrarea învinge, nu convinge"). Ceea ce near
interesa pe noi ar fi săi convingem, nu săi învingem.
O mustrare făcută are si ea rostul ei, scoate în evidentă
păcatul, dar no poti face oriunde si oricând. Atunci poate că nui asta
totdeauna solutia. Faptul că cineva te loveste pe la spate, înseamnă că el
însusi nu e destul de curajos ca să te lovească din fată, ca să te poti apăra;
nu stiu în ce măsură sar putea spune că tea lovit pe la spate, sunt niste
lucruri pe care nu le poti rezolva teoretic, printro solutie generală; în
fiecare caz în parte trebuie să ai o atitudine, un fel de a trata lucrurile.
–Explicatine rostul judecătilor lumesti văzute prin prisma
cuvântului Mântuitorului: „Nu judecati, ca să nu fiti judecati!" (Matei
VII, 1).
– Dragă, Dumnezeu na desfiintat judecătile! Chiar spune: „Când
te duci cu pârâsul tău la judecată, împacăte cu el pe cale" (Luca XII,
58), na zis să se desfiinteze toate judecătile omenesti. Este nevoie de
judecată si din punctul acesta de vedere, pentru că oamenii nu sunt la măsurile
la care ar trebui să fie ca să nu meargă la judecată.
Să stiti că eu nam fost niciodată la o judecată, nici din
curiozitate. Nici în tribunal nam intrat în toată viata mea, că am 69 de ani,
din care 45 de ani de mânăstire. Era sajung odată, că mia furat unu’ un ceas
de mână din sertarul mesei de la mine din chilie. Mam pomenit că numi mai
găsesc ceasul si vine cineva de la Militie si zice că trebuie să dau o
declaratie si, după ce am dat declaratia, miau zis: „Părinte, acum o să
primiti citatie, trebuie să vă duceti la judecată!". Siatunci am zis:
„Măi frate, eu mai binei mai dau un ceas ăluia, decât să mă duc la
judecată!". Am aranjat apoi cu procurorul: „Domne, nu mă mai duceti pe
mine peacolo, că nui de mine!". Nus numai eu în situatia aceasta; sunt
atâtea siatâtea cazuri, atâtia siatâtia oameni care trebuie sajungă la
judecată, asa cer împrejurările, asa cere legislatia, nai ce face! Important
este să trăiesti în asa fel încât să nu ajungi la judecată, dar dacă trebuie să
ajungi că te duce cineva de martor, te duci!
– Este suficient să te spovedesti doar la un singur duhovnic? Ce
părere aveti despre faptul de a avea mai multi duhovnici, de a căuta un
duhovnic care ti se pare cel mai bun?
– E foarte greu de stiut! Eu, personal, cred că nu trebuie
neapărat să te spovedesti la un singur duhovnic, după ce tea pus un duhovnic
pe cale bună. Vin atâtia oameni la spovedit, care nu stiu ce să spună, în
sensul că nui interesează, nu iau aminte la sufletul lor. Dar sunt si oameni
care trăiesc o viată superioară si nau ce spune, la drept vorbind! Pentru că
lucrurile nus chiar asa, cum zic unii: „Părinte, la tot pasul
păcătuim!". Nui adevărat! Păcatul este călcarea legii lui Dumnezeu cu
deplină vointă si stiintă. Siatunci, dacă totusi faci niste lucruri negative,
să zicem, nu toates păcate! Păcate sunt acelea când, de exemplu, stii că nu
trebuie să furi – si furi. Atunci e păcat! Dar dacă faci o greseală, e altceva;
de exemplu, dacă nu stii căn 29 august este zi de post – si mănânci de dulce.
Dacăti atrage cineva atentia: „Măi frate, fii atent că astăzi este post",
altă dată esti atent si postesti. Astai greseală, nu păcat, pentru că nai
urmărit tu să faci un rău.
Mai sunt unele insuficiente, unele neputinte, întrelăsări,
oamenii nau ce spune, la drept vorbind, după ce sau pus o dată pe cale bună.
Siatunci, dacă vrea să primească dezlegare si să sempărtăsească, se poate
spovedi la orice duhovnic, numai să aibă grijă să najungă la unul mai aspru
decât cel care îi e duhovnicul propriuzis. Si, în cazul acesta, nu e neapăratneapărat
să te spovedesti la un singur duhovnic. Eu asa am procedat totdeauna cu oamenii
care au fost îndrumati de mine si care sau pus odată pe rânduială bună, leam
spus: „poti să te spovedesti la orice duhovnic; de câte ori doresti – te
spovedesti. Nu trebuie să vii până la mine la Sâmbăta să te spovedesc eu, după
ce team pus pe cale bună".
Cei mai multi dintre credinciosii nostri nu au duhovnic. Cei
care se spovedesc o singură dată pe an, în Postul Pastilor, poti să zici că nau
duhovnic. Unii se spovedesc în două minute, poate nici două minute, acela poti
să zici că nare duhovnic! Duhovnic are acela care se orientează, care
întreabă, care stie să urmărească o chestiune, care vrea să aibă o solutie,
care tine legătură cu duhovnicul. Dacă nui asa, nare duhovnic, are un preot
la care sa spovedit si Doamneajută!
– Este indicat crestinului să meargă la nuntă? Care este
comportamentul pe care trebuie săl adoptăm în astfel de situatii?
– Dragă, de la caz la caz! Eu, de exemplu, am fost la nuntă
săptămâna trecută! Nam stat mult, da’ tot am fost! Mau chemat niste tineri la
o cununie, si au zis: „Părinte, vă rugăm frumos să veniti si la masă!".
Si am zis – hai să nu le stric veselia, mai binemi stric veselia mea dacă
nu moi veseli (da’ eu mam veselit, că stiam o cântare din tineretile mele:
„Cine nui de veselie,
La ospăt să nu mai vie,
Că ospătui veselos,
Nui de omul mânios".
Mam dus acolo si am stat la aperitive si nu am pătit nimic si
nici altii nu au pătit nimic! Sunt unii cu constiintă scrupuloasă cărora tot
timpul le e frică să nu facă ceva gresit, ca să nui bată Dumnezeu... Dacă nu
vor, să nu se ducă! Nunta nui pomană. Nunta e nuntă, e cu veselie, e cu
muzică, cine vrea – se duce, cine nu vrea – nu! Dacă nu stii ce ai de făcut –
nu te duce! Dacă stii ce ai de făcut – poti să te duci!
– Ce putem face atunci când nu mai putem face diferenta dintre
un lucru rău si un lucru bun?
– Să întrebăm pe cei care au constiintă superioară nouă!
– Vietuiti întro mânăstire care a fost distrusă în secolul al
XVIIIlea de Habsburgi, pentru a promova grecocatolicismul. Ce credeti despre
actuala ofensivă grecocatolică?
– Eu personal nu găsesc ratiunea unei Biserici grecocatolice,
pentru că este o formă care nu e nici ortodoxă, nici catolică! Să luăm un caz.
Ei zic că Papa e Sfântul Părinte. Sfântul Părinte tine Pastile odată cu
catolicii, cu apusenii în general, iar grecocatolicii tin odată cu ortodocsii.
Acum, cum e bine, cum tin catolicii sau cum tin ei (grecocatolicii)? Iată o
diferentă care arată că este o situatie improvizată.
Biserica grecocatolică a fost înfiintată în Ardeal datorită
împrejurărilor politice care au fost la sfârsitul secolului al XVIIlea si
începutul secolului al XVIIIlea si sia făcut loc cu tunul, cu distrugerile,
ca să naibă opozitie... Sunt niste lucruri pe care ni le spune istoria. Din
faptul că mânăstirea de la Sâmbăta a fost distrusă ca să li se facă loc grecocatolicilor,
să li se înlăture o piedică, rezultă că au fost niste lucruri fortate, care nu
spun nimic despre credinta oamenilor. După aceea au venit împrejurările din
1948, când sa desfiintat cu forta, respectiv sa pus Biserica grecocatolică
în afara legii, iar acum a început săsi arate din nou viabilitatea, însă cu
niste pretentii care sunt peste trebuintă si peste cuviintă. Îsi doresc să aibă
tot ceau avut înainte de 1948! Nu se mai poate, pentru că oamenii nu se mai
întorc, nu se mai fac grecocatolici, pentru căsi dau seama că e o formă
hibridă de existentă bisericească. Pe unii nui mai interesează, în general, siatunci
nare rost să mai aibă ceau avut în 1948!
Eu mă gândesc car fi mai bine să fie ori ca noi, ortodocsi în
toate, ori cum sunt romanocatolicii în toate si să nu mai fie forma aceasta,
care nui nici ortodoxă, nici catolică! Gânditivă! Papasi face cruce de la
stânga la dreapta, iar grecocatolicii de la dreapta la stânga! Ei sunt în
contradictie cu Papa, seful lor! Poti să zici căi o treabă ratională? Nui
ratională! Preotii romanocatolici sunt necăsătoriti, ai ortodocsilor
căsătoriti, ai grecocatolicilor căsătoriti ca ai ortodocsilor – de ce?
Înseamnă că sunt mai aproape de ortodocsi decât de catolici! Sunt niste lucruri
pe care nu stiu dacă are vreun rost să le discutăm aici si acum, însă pentru că
sa pus problema, cam în felul acesta văd eu lucrurile.
La Mânăstirea Sâmbăta a fost un călugăr în secolul al XVIIIlea,
părintele Visarion, care a scris o carte de polemică religioasă despre a
treia Lege În cartea respectivă scrie asa: „Până acum au fost două Legi.
Când există două Legi, e firesc să te întrebi care dintre cele două este bună.
Când apare a treia Lege (cum a fost Legea grecocatolică), poti să fii sigur că
nui bună!", zice el. Deci, dacă dintre două, unai bună si una nui bună,
dacă mai apare si a treia, atunci aceea sigur nui bună!