MUNTELE
SI RUGĂCIUNEA
Mi sa repartizat o temă la care nu mam gândit niciodată până
acum.
Tema este „Muntele si rugăciunea".
Nu mam gândit la aceasta pentru că, fiind la munte cu rosturile
pe care le am si având în principal gândul la rugăciune, am simtit că lucrurile
se desfăsoară de la sine si nam gândit să le spun altora să vină la munte ca
să se roage; poate si pentru faptul că oriunde ne putem ruga. Nu sar putea
zice că dacă vii la munte ai conditii speciale de rugăciune. Nu ni se recomandă
pe nicăieri, cel putin din ce am citit eu, nici în cărtile de învătătură ale
Sfintilor Părinti, să ne retragem la munte ca să ne rugăm. Stim, totusi, că
multe dintre evenimentele care au rezonantă în întreaga omenire sau petrecut
la munte. Jertfa lui Avraam a fost adusă pe un munte (sau era intentionată să
se realizeze pe un munte, pentru că, în cele din urmă, jertfa lui Avraam nu a
avut loc). Legea dată lui Moise (cele 10 porunci) a fost dată pe un munte, pe
Muntele Sinai. „Predica de pe Munte" este cunoscută tuturor si chiar numai
titlul acesta, de „Predica de pe Munte", ne aduce în fată muntele.
Schimbarea la Fată a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, la fel, a avut loc pe
un munte, pe Muntele Taborului. Apoi, rugăciunea din Grădina Ghetsimani a fost
la poalele unui munte. Înăltarea Domnului nostru Iisus Hristos, la fel, a avut
loc de pe acel munte la poalele căruia a fost rugăciunea din Grădina
Ghetsimani, parcă anume să ni se sugereze gândul că este o legătură între munte
si Înăltare – ceea ce Însusi Mântuitorul nostru Iisus Hristos a spus: „Cel ce
se smereste pe sine, se va înălta" (Luca XIV, 11).
Chiar si numai aceste lucruri avândule în vedere, constatăm că
muntele îsi are locul lui în desfăsurarea unor evenimente cu însemnătate pentru
foarte multi, cu destinatie pentru toti oamenii.
Muntele are darul lui. Si anume, parcă te simti altfel la munte
ca în altă parte, de aceea si excursiile le fac multi la munte. Preferă multi
muntele ca loc de linistire, ca loc de destindere. Multe dintre mânăstiri sunt
la munte si parcăi stă bine unei mânăstiri să fie la munte.
Muntele te predispune pentru gândul la Dumnezeu. Măretia unui
munte îti sugerează ideea măretiei lui Dumnezeu. Muntele este ceva ce te
copleseste. Parcă nu reusesti să cuprinzi un munte si, în orice caz, nu
reusesti săl cuprinzi în toate laturile lui, nici de pe vârful muntelui. Asa
încât, un munte îti poate da sugestia că Dumnezeu este necuprins. Asa cum
muntele fiind un lucru din lumea aceasta si putând fi cercetat si explorat,
totusi nu se poate spune că lai cuprins vreodată, tot asa si Dumnezeu rămâne
Cel de necuprins.
În fata muntelui esti parcă vesnic predispus să te gândesti la
măretia lui Dumnezeu, precum si la Dumnezeul Cel necuprins, Cel nepătruns, Cel
neajuns, Cel inaccesibil si totusi accesibil, Cel ce se descoperă si Cel ce
rămâne dincolo de ceea ce cunoastem.
Cineva care are legătură cu Dumnezeu, numai atunci cunoaste pe
Dumnezeu, când se simte coplesit de Dumnezeu. Dacă cineva vrea săL cunoască pe
Dumnezeu în amănuntime, nuL poate cunoaste, nare cum! Un Dumnezeu care ar
putea fi cunoscut, nar mai fi Dumnezeu! Omul poate cuprinde lucruri mai prejos
de el, dar nu poate cuprinde lucruri mai presus de el. Lucrurile care sunt mai
presus de om îl coplesesc. Asa ceva face întrun fel si muntele. Si atunci,
dacă ai sensibilitate sufletească în fata măretiei unui munte, poti săti
reversi sufletul întro rugăciune particulară, întro rugăciune personală, întro
rugăciune poate fără gânduri, dar o rugăciune simtită, în care inima este pe
primul loc, mai ales la munte.
Nu sar putea zice că toti oamenii care merg la munte se roagă
si nici măcar că majoritatea oamenilor care merg la munte se roagă. Poate că
nici dintre credinciosi nu se simt toti cu o dispozitie sufletească pentru
rugăciune si constatăm că nici noi nu reusim să ne revărsăm întro rugăciune
consistentă si sustinută, chiar si în conditii de munte, în conditii de
apropiere de munte, în conditii de impresii de munte. Pentru că muntele nui
numai muntele de piatră, muntele înteles ca un colos, ci este si muntele cu
pădure, muntele cel cu plăceri de munte, muntele cu manifestări pe care le
găsesti numai acolo.
Asa încât, este necesar să ni se sugereze gândul acesta, că ne
putem ruga la munte în conditii proprii muntelui, parcă mai bine decât în altă
parte.
Stim că rugăciunea este definită ca „vorbirea mintii cu
Dumnezeu". Asa o defineste Evagrie Ponticul. Ce poti spune lui Dumnezeu în
apropierea unui munte, doar ceea ce seamănă cu „Mare esti Doamne si minunate
sunt lucrurile Tale si nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor
Tale". Ce poti spune lângă un munte care se face cunoscut si prin vuietul
lui, doar: „Ridicăsi râurile, Doamne, ridicăsi râurile glasul lor, ridicăsi
valurile vuietul lor" (Psalmul 92; 45). Ce poti spune în fata unei stânci
decât ceva asemenea cuvintelor din Psalm – „Muntii cei înalti sunt sălasul
căprioarelor si stâncile scorburoase – adăpost fiintelor fricoase"
(Psalmul 103; 19). Ce poti spune în fata unei păduri de munte decât cuvintele:
„Fiarele pădurii îsi au ascunzisurile în munti". Ce poti spune în fata
unor daruri ale muntelui, cum sunt fructele de munte, decât ceva ce ne aduce
aminte de rugăciunea colivei, în care se spune, vorbind cu Dumnezeu: „Cel ce ne
dai roadele pământului spre desfătarea si hrana noastră".
Dar ca toate aceste lucruri să le avem în vedere, să le putem
gândi, să le putem simti, este necesar să avem o sensibilitate, o deschidere
spre întelegerea unor astfel de lucruri, pentru că, altfel, gândurile noastre
rămân la ceea ce vedem, la ceea ce simtim, nu ne ridicăm de la contemplarea
naturii la contemplarea ratiunilor din Dumnezeu ale lucrurilor si nici de la
contemplarea ratiunilor nu ajungem mai departe – la contemplarea lui Dumnezeu
Însusi, mai presus de ratiunile Sale.
În fata măretiilor care se revarsă prin Dumnezeu prin munti,
prin ceea ce ne vorbesc muntii, ar trebui să ne revărsăm sufletul în rugăciune,
considerând rugăciunea nu numai ca „vorbire a mintii cu Dumnezeu", ci
considerând rugăciunea si ca o „bucurie care înaltă multumire" (asa
defineste rugăciunea Sfântul Isaac Sirul).
Când avem o bucurie în suflet, bucuria din măretia naturii, în
locurile unde se înaltă mutii sau pe munte, putem săI multumim lui Dumnezeu
pentru aceste daruri ale naturii, pentru toate aceste daruri ale muntelui, care
sunt deosebite de darurile pe care le au celelalte forme de relief.
În Psalmi sunt amintiti adeseori muntii: Muntele
Sionului, Muntele Măslinilor si alti munti, cedrii Libanului si alti copaci din
preajma autorilor de psalmi, ceea ce înseamnă că si noi, la rândul nostru,
gândindune la acelea, purtând în minte versete din psalmi, purtând în minte
gânduri de la slujbele noastre, putem să facem o legătură între înăltimile
fizice si cele spirituale.
De pildă, în Canonul Schimbării la Fată, în Canonul din ziua de
înainteprăznuire, se spune: „Munte înalt având noi, inima curătită de patimi,
să vedem Schimbarea la Fată a lui Hristos care întăreste mintea noastră".
Un munte aduce aminte de virtutile cele înalte, un munte înalt
cu adevărat îl purtăm în noi însine, ca loc al prezentei Mântuitorului nostru
Iisus Hristos cu Schimbarea Lui la Fată, dacă avem inima curătită de patimi,
pentru că numai în inima curătită de patimi se poate arăta Schimbarea la Fată a
Mântuitorului nostru Iisus Hristos si elementele naturii ca îmbrăcăminte a
Domnului nostru Iisus Hristos, luminată asa cum a fost ea la Schimbarea la
Fată.
Dacă avem o legătură reală cu Domnul nostru Iisus Hristos si
prin El cu Dumnezeu Tatăl si cu Dumnezeu Duhul Sfânt si împreună cu gândul la
Prea Sfânta Treime avem în vedere măretia Maicii Domnului si măretiile
sfintilor, care toti au fost ca niste munti înalti în lumea aceasta, avem
prilejul si posibilitatea să ne bucurăm duhovniceste de muntii cei înalti care
pentru multi rămân numai locuri în care e mai multă liniste si aer mai bun,
care pentru multi sunt doar locuri printre care curg ape si carei desfată la
vedere. Dar noi, cei credinciosi, avem mult mai mult de învătat! Noi ar trebui
săi învătăm si pe altii să gândească si să creadă cum credem noi, ca săsi
lumineze mintea prin darurile muntelui si să se depărteze de toate
întinăciunile pe care le face omul cel căzut, să se bucure de măretia lui
Dumnezeu si de ceea ce a făcut Dumnezeu spre îndreptarea vietii.
– Legea lui Moise a fost ea exagerată? De exemplu: „ochi pentru
ochi".
– A fost o lege care era atunci, în special, pentru a se
înlătura relele. Omul nu trebuia neapărat să piardă un ochi, decât în măsura în
care a scos un ochi. Si în cazul acesta legea era prohibitivă, nu era
pedepsitoare. Adică, dacă voiam să nu mi se scoată un ochi, nu scoteam nici eu
un ochi. Asa a fost dată legea pentru vremea aceea.
Acum e mai multă îngăduintă, dar oamenii fac rele. Câteodată
poate ar fi bine să li se aplice o lege mai drastică.
– Ne puteti spune ce este Adevărul?
– Păi, La întrebat si pe Domnul Hristos – Pilat – ce este
Adevărul.
Da! Adevărul este Hristos: „Eu sunt Calea, Adevărul si
Viata" (Ioan XIV, 6). si Evanghelia Lui: „Cuvântul Meu –
adevărul", a zis Domnul Hristos în rugăciunea dinainte de Pătimire, iar
noi spunem aceasta în rugăciunea pentru cei răposati.
– Toate virtutile, precum răbdarea, smerenia, iubirea, sunt
daruri ale lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă că dacă Dumnezeu nu i lea dat cuiva,
acela se poate strădui oricât, că tot nu le are?
– Nu se pune problema în felul acesta! Adică Dumnezeu nu poate
să nu dea ceea ce vrea El să aibă omul. Dumnezeu ne dă aceste daruri, aceste
virtuti, dar si cu osteneala omului! Omul are în fiinta lui niste capacităti
(de exemplu, capacitatea de a iubi), însă ele trebuie organizate, ordonate.
Astai porunca! Porunca ne face să salvăm iubirea. Iubirea pe care noi o avem,
însă dacăi împătimită, nu slujeste, nui organizată după porunca lui Dumnezeu.
Sfântul Maxim Mărturisitorul – în Capete despre dragoste
– vorbeste despre trei feluri de dragoste: dragoste după poruncă, dragoste
firească si dragoste împotriva firii. Dragostea după poruncă o au cei nepătimitori.
Silinta de a fi nepătimitor pune în valoare virtutile si reglementează
capacitătile noastre, capacitatea de a iubi. „Cel ce iubeste pe unii si pe
altiii urăste, cel ce pe acelasi uneori îl iubeste si alteori îl urăste, cel
ce pe uniii iubeste mai mult iar pe altii mai putin" – zice Sfântul Maxim
Mărturisitorul – „încă nu împlineste porunca lui Dumnezeu", care spune „să
iubesti pe aproapele tău ca pe tine însuti".