CREDINTA CARE MUTĂ MUNTII

 

Mânăstirea Brâncoveanu, 24 august 1997


  Cred că oricine ascultă Sfânta Evanghelie care s­a citit la această Sfântă Liturghie si oricine o citeste el însusi, nu se poate să nu se oprească, mai întâi si în chip special, asupra cuvintelor: „De veti avea credintă cât un grăunte de mustar, veti zice muntelui acestuia – mută­te de aici dincolo, si se va muta!"(Matei XVII, 20). Bineînteles că toate cuvintele Sfintei Evanghelii sunt importante si am putea să ne oprim si la alte cuvinte din partea din Sfânta Evanghelie ce s­a citit la această Sfântă Liturghie, dar mai ales aceste cuvinte mi se par că se disting de celelalte si sunt, cumva, întremătoare si în ceea ce priveste credinta noastră, si în ceea ce priveste credinta altora, si ne vine să ne întrebăm: oare avut­a cineva credintă cât un grăunte de mustar si a făcut ceea ce zice Domnul Hristos că se poate face, când cineva are o astfel de credintă, adică a mutat cineva muntii din loc?

În Vietile Sfintilor se spune despre un părinte că ar fi întrebat pe cineva dacă mai există o astfel de credintă, astfel încât cineva zicând către munte – „mută­te de aici dincolo" s­ar muta – si un munte care se găsea în apropiere a pornit să se mute. Si atunci a zis părintele: „N­am zis să te muti, am întrebat doar dacă mai există o astfel de credintă!".

Iubiti credinciosi, dacă asa a fost, poate că a fost o singură dată în lumea aceasta. Dacă nu este vorba despre munti, ci e vorba numai despre lucrări mari pe care le face credinta, ar fi întrebarea: ce fel de lucrări face credinta, ce munti mută credinta, care este rostul credintei în Dumnezeu în această lume?

Iubiti credinciosi, să muti un munte este un lucru mare! Să muti un munte chiar si bucată cu bucată, să faci cale printre munti e un lucru mare si să stiti că nu poate face nimeni lucrul acesta decât având credintă! Dacă cineva vrea să facă un drum printre munti, un drum în munte, să facă un tunel, e tot un fel de mutare de munte sau tot un fel de schimbare a lucrurilor care au fost înainte. Si dacă cineva nu crede că poate face lucrul acesta – nu se angajează la lucrul acesta – si înseamnă că nu are o credintă la măsura aceea, ca să mute un munte din loc, ca să facă drum prin munte.

Aici, în apropiere de noi, la vreo trezeci de kilometri, s­a lucrat mai înainte, s­a făcut un drum peste munte, un drum care nu era; au lucrat multi acolo si toti care au lucrat, sigur au avut credinta că pot face ceea ce au si făcut până la urmă.

Totusi, nu despre asta este vorba, ci despre altceva. Muntii pot să fie mutati prin mijloace tehnice si, mai ales astăzi, mult mai usor decât înainte. Dar ceea ce face credinta, nu poate face altceva! Sfântul Maxim Mărturisitorul, în Filocalie, are un cuvânt din care întelegem că muntii pe care i­a avut în vedere Domnul Hristos când a spus că pot fi mutati munti prin credintă, sunt altfel decât sunt muntii cei de piatră. Sunt munti de răutate, munti de nepăsare, munti de îndoială, munti de necredintă, sunt piedicile care stau în fata noastră când e vorba să ne apropiem de Dumnezeu. Domnul Hristos a vrut să spună că este vorba de o credintă lucrătoare, de o credintă care face lucruri mari. Cuvântul acesta: „De­ati avea credintă cât un grăunte de mustar, ati zice muntelui acestuia – mută­te de aici în mare – si v­ar asculta" nu­l găsim într­un singur loc în Sfânta Evanghelie, ci în mai multe locuri si în mai multe împrejurări – spus de Domnul Hristos.

În Sfânta Evanghelie de la Matei, când se vorbeste despre vindecarea fiului lunatic este cuprinsă si această relatare, în întelesul că ucenicii Domnului Hristos nu au putut să scoată demonul din copilul care a fost adus în fata lor si, după aceea, L­au întrebat pe Domnul Hristos – ei de ce nu au putut să scoată demonul si Domnul Hristos a spus un cuvânt pe care numai într­un loc îl găsim în Sfânta Evanghelie de la Matei, un cuvânt aspru, si anume: „N­ati putut să scoateti demonul pentru necredinta voastră!". Asadar, e curios: ucenici necredinciosi – se poate asa ceva? Să fie ucenicii necredinciosi – si totusi să fie ucenici? Domnul Hristos asa a spus: nu l­ati putut scoate pentru necredinta voastră si apoi a adăugat că „Dacă ati avea credintă cât un grăunte de mustar, ati zice muntelui acestuia – mută­te de aici în mare – si v­ar asculta!". Cuvântul acesta l­a mai spus Domnul Hristos si în împrejurarea în care ucenicii s­au mirat că un smochin s­a uscat chiar în clipa în care Domnul Hristos a spus: „Ca nimeni să nu mai mănânce rod din acel smochin" (Matei XXI, 20, 21). În Sfânta Evanghelie de la Marcu este putin schimbată prezentarea, si anume, se întelege că e vorba că s­a uscat de azi pe mâine, si tot asa, că ucenicii s­au mirat. Important este că la cuvântul Domnului Hristos smochinul s­a uscat. Si Domnul Hristos atunci, a spus cuvintele acestea: „De­ati avea credintă cât un grăunte de mustar n­ati face numai aceasta, ci si unui munte de i­ati zice – mută­te de aici în mare – v­ar asculta!".

În Sfânta Evanghelie de la Luca avem ceva asemănător, în legătură cu credinta sau cu necredinta ucenicilor. În Capitolul al XVII­lea din Sfânta Evanghelie de la Luca citim că a zis Domnul Hristos: „De­ti va gresi fratele tău, ceartă­l! Si dacă se va întoarce, iartă­l, si chiar de­ti va gresi de sapte ori într­o zi si de sapte ori se va întoarce si va zice «rău îmi pare» – tu să­l ierti!". Si atunci ucenicii, care au făcut minuni în numele credintei în Domnul Hristos, au zis către Domnului Hristos: „Dă­ne mai multă credintă!". Si­au dat seama ucenicii că n­au atâta credintă câtă le­ar trebui ca să ierte de sapte ori într­o zi pe cel care s­ar întoarce după ce a făcut un rău si i­ar părea rău că a făcut răul acela. Ucenicii au zis „Dă­ne mai multă credintă" si atunci Domnul Hristos a spus un cuvânt asemănător: „De­ati avea credintă cât un grăunte de mustar ati zice acestui sicomor – dezrădăcinează­te de aici si sădeste­te în mare – v­ar asculta!". Deci, tot un lucru deosebit, un lucru mare pe care îl face credinta.

Si mai avem un loc, iubiti credinciosi, în Sfânta Scriptură, unde se pomeneste credinta care mută muntii, numai că altfel. Si anume, în Epistola I­a către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, citim cuvântul: „De­as avea credintă atât de multă încât să mut si muntii (nu­i vorba de credintă «cât un grăunte de mustar») – dacă nu am dragoste, nimic nu sunt". În cuvintele acestea, Sfântul Apostol Pavel face legătura între credintă si iubire.

Domnul Hristos a spus ucenicilor săi: „După aceasta vor cunoaste oamenii că sunteti ucenicii Mei, dacă veti avea dragoste unii către altii"(Ioan XIII, 35). Unde nu­i dragoste – nu­i ucenicie fată de Mântuitorul Hristos si unde e credintă – chiar si atât cât trebuie ca să se mute muntii – că­i un „grăunte de mustar", că­i „multă" – dacă nu e dragoste, nu­i destul, nu­i ceea ce trebuie să fie. Dragostea este mai mare decât credinta. Iubirea între oameni, fată de Dumnezeu si fată de aproapele este mai mare decât credinta, numai că ea nu poate exista cu adevărat decât acolo unde este credinta care „mută muntii" – munti de răutate, munti de patimi (stiti că în Sfânta Evanghelie de la Matei, Capitolul al XXIV-lea, citim că a zis Domnul Hristos: „Din pricina înmultirii fărădelegilor, iubirea multora se va răci"). Unde nu­i credintă se înmultesc fărădelegile, se înmultesc relele, se înmultesc călcările de lege si unde este asa ceva, se împutinează iubirea. Sfântul Apostol Pavel vorbeste în Epistolele sale (în Epistola către Galateni, Capitolul al V­lea, de pildă) despre „credinta lucrătoare în iubire".

Ce trebuie să întelegem noi acum când ne gândim la faptul că mută credinta muntii? Putină, multă, câtă este, pe măsura ei – mută muntii. Ce trebuie să întelegem, iubiti credinciosi? Trebuie să întelegem că ea (credinta) lucrează, că face lucruri mari. Face ceva ce nu poate face omul fără credintă.

Iubiti credinciosi, ce anume aduce credinta? Dacă ne gândim că a zis Domnul Hristos: „Credinta ta te­a mântuit – mergi în pace", de pildă, întelegem că credinta aduce iertarea păcatelor, aduce părăsirea păcatelor, aduce înlăturarea păcatelor, aduce o stare sufletească în care omul nu mai face păcate si, în cazul acesta, credinta este mântuitoare de păcate. A zis Domnul Hristos către femeia păcătoasă: „Credinta ta te­a mântuit – mergi în pace". Domnul Hristos a zis către femeia cu curgere de sânge, care a primit o minune, a primit vindecare: „Îndrăzneste, fiică, credinta ta te­a mântuit, mergi în pace!" (Luca VIII, 48). Deci credinta lucrează ceva si, în primul rând, lucrează schimbarea spre bine a omului. Cine are credintă, trebuie să­si schimbe viata – din viată rea în viată bună. Asta o face credinta – întâi si­ntâi mântuieste: „De nu veti crede Cine sunt – a zis Domnul Hristos – în păcatele voastre veti muri". „Cel ce crede în Mine are viată vesnică" (Ioan III, 36).

Deci, credinta, în primul rând, înlătură răul, înlătură păcatele din viata omului. Îl face pe om nepăcătos. Si în întelesul că omul părăseste păcatul, si în întelesul că prin credintă i se iartă păcatele, după cuvântul spus de Domnul Hristos în fata slăbănogului din Capernaum: „Îndrăzneste, fiule! Iertate sunt păcatele tale!" (Matei IX, 2).. Deci asta face, în primul rând, credinta: îl schimbă pe om, din rău – îl face bun.

Iubiti credinciosi, dar ce mai face credinta? Altceva, ce ni se spune în Scriptură că face credinta? De pilă, în Epistola către Efeseni a Sfântului Apostol Pavel, citim cuvântul: „Hristos să se sălăsluiască prin credintă în inimile voastre!" (Efeseni III, 17). Îl aduce pe Domnul Hristos în viata noastră. Îl face pe Domnul Hristos locuitor în existenta noastră. Sfântul Apostol Pavel, despre el însusi, a zis: „Nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieste în mine" (Galateni III, 20). Prezenta Domnului Hristos în sufletul nostru este o lucrare a credintei noastre.

Iubiti credinciosi, cei care ati citit Evanghelia de la Marcu sau ati auzit citindu­se la sfintele slujbe Evanghelia de la Marcu, ati întâlnit si cuvintele acestea: „Iar celor ce vor crede le vor urma aceste semne" (XVI, 17) sau, în alt fel spus, după aceste semne vor fi cunoscuti cei ce au credintă. Ce spune Domnul Hristos? „În numele Meu draci vor scoate. În limbi nouă vor grăi. Serpi vor lua în mână si chiar ceva dătător de moarte (adică otrăvitor) de vor bea nu­i va vătăma pe ei. Pe bolnavi mâinile­si vor pune si se vor face sănătosi – sau, în altă traducere este «si bine le va fi» " (Marcu XVI, 17­18). Acestea sunt semnele omului credincios, semnele omului care are credintă în Dumnezeu.

Cuvintele acestea le­a spus Domnul Hristos după ce a zis: „Propovăduiti Evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede si se va boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi." (Marcu XVI, 15­16). Si­apoi zice: „Iar celor ce vor crede, aceste semne le vor urma: în numele Meu, draci vor scoate!". Se pune întrebarea: de unde? Din cine? Răspunsul cel mai la îndemână este: din ei însisi! Cum anume? Cine crede în Dumnezeu e apărat de Dumnezeu: „Doamne, armă asupra diavolului – Crucea Ta ai dat­o nouă, că se îngrozeste si se cutremură, nesuferind a căuta spre puterea ei. Că mortii ai sculat si moartea ai surpat. Pentru aceasta ne închinăm îngropării Tale si Învierii" (Slujba Sfântului Maslu).

Cine are credintă este sub apărarea lui Dumnezeu, sub acoperământul Maicii Domnului. Cu ce ne împotrivim diavolului? Vă mai aduceti aminte, iubiti credinciosi, de un cuvânt al meu, când v­am spus ce­i scris în Cărarea Împărătiei de părintele Arsenie Boca în legătură cu înlăturarea dracilor. Cu ce ne luptăm împotriva dracilor? Acolo se spune că ne luptăm cu numele lui Iisus si al Maicii Domnului, cu „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste­mă pe mine, păcătosul" si nu­l lăsăm pe diavolul să intre în gând, pentru că în gând are el puterea întâi si întâi. După aceea ne luptăm împotriva vrăjmasului cu semnul Crucii: „Doamne, armă asupra diavolului Crucea Ta ne­ai dat­o nouă" si ne mai luptăm cu ceva ce diavolul nu are – cu smerenia.

În Pateric se spune că avva Macarie a vorbit cu vrăjmasul, i s­a arătat vrăjmasul si i­a spus: „Macarie, tu postesti – eu nu mănânc niciodată! Tu faci privegheri – eu niciodată nu dorm! Dar este una cu care ne biruiesti". Si când a întrebat avva Macarie care este aceea cu care-l biruieste, diavolul a zis: „Smerenia!". Dracii nu pot avea smerenie! Au mândrie, din mândrie au căzut, mândria este semnul vietuirii lor si­atunci e totusi ceva cu care diavolul este biruit, pe lângă semnul Crucii, pe lângă numele lui Iisus, pe lângă rugăciunea pe care o facem ca să ne ajute Dumnezeu, mai este si smerenia, pe care diavolul n­o are. Si­atunci, dacă ne smerim – diavolul n­are nici o putere asupra noastră. De ce? Pentru că ne mărturisim gândurile, căutăm îndrumare, cerem ajutorul lui Dumnezeu, nu ne întemeiem pe puterile noastre si, în felul acesta, îl facem neputincios pe vrăjmasul.

În Pateric se spune că la avva Teodor al Fermei s­a dus odată un drac si a vrut să intre la el. Si avva Teodor se ruga înăuntru si l­a legat la usă. Bineînteles, nu l­a legat cu funia, nu poate diavolul să fie legat fedeles la usă, dar l­a legat la usă, adică l­a făcut neputincios asupra lui; n­a putut intra unde era Cuviosul care se ruga cu o rugăciune adâncă, cu o rugăciune care­i absorbea toată fiinta. (Într­un acatist scris de Înalt Prea Sfintitul Bartolomeu al Clujului, în legătură cu Sfântul Ioan cel Nou, se spune între altele si cuvântul acesta: „Bucură­te, rugăciune în care iadul se înspăimântă". Bineînteles că aceasta nu­i rugăciunea aceea împrăstiată pe care o avem noi.). Si­a venit alt drac si l­a legat si pe acela. Si­a venit al treilea si i­a­ntrebat pe cei doi – de ce stati aici, de ce nu intrati? Si cei doi au zis – pentru că se roagă Cuviosul!

Apoi să stiti că o rugăciune de felul acesta îi înspăimântă pe draci si de aceea zice domnul Hristos că cel care va crede va avea ca semn aceasta, că în numele Domnului Hristos va scoate pe draci.

Mai departe, alt semn al celor credinciosi este că vor vorbi în limbi noi. În limbi pe care nu le­au stiut mai înainte! Cei care înjură, cei care spun spurcăciuni, cei care spun bancuri porcoase, aceia nu cunosc limba cea nouă. Limba cea nouă o cunosc aceia care vorbesc numai lucruri cuviincioase, care stiu că pentru orice cuvânt vor da socoteală înaintea lui Dumnezeu (Matei XII, 36). Aceia vorbesc într­o limbă nouă, o limbă a lui Dumnezeu. „În limbi noi vor grăi. Serpi vor lua în mână si chiar de vor bea ceva vătămător (ceva dătător de moarte – otravă), nu­i va vătăma pe ei" se spune în Sfânta Evanghelie de la Marcu. Ce este aceasta, ce anume „dătător de moarte" poate bea cineva si rămâne neclintit în bine? Stiti, iubiti credinciosi, ce? Mai ales ispitele, răutătile, spurcăciunile – câte vin asupra omului. Dar dacă omul este hotărât în bine – nu le primeste, nu le are în el. Se spune că: „Din prisosinta inimii grăieste gura" (Matei XII, 34) – e cuvântul Domnului Hristos. Dacă spui ceva spurcat cu gura, dacă spui înjurături, dacă spui necuviinte, acelea le ai în tine si le scoti prin gură. Or, un om credincios trebuie să aibă asezare sufletească prin care să nu mai poată scoate rele din inima lui. Gânditi­vă, de pildă, la cuvântul Sfântul Marcu Ascetul din Filocalie, care zice că: „În inima iubitoare de osteneală, gândul cel rău este ca focul în apă" – n­are putere, n­are lucrare. Când au gândurile cele rele lucrare în noi, înseamnă că avem o părtăsie cu vrăjmasul. Gânditi­vă la cuvântul spus de Domnului Hristos: „În Mine el nu găseste nimic". Când nu mai găseste nimic în noi, atunci avem credinta care izgoneste pe vrăjmas, atunci avem credinta care izgoneste lucrările vrăjmasului – gândurile cele rele.

Iubiti credinciosi, în ceea ce priveste cuvântul literar că „De vor bea ceva vătămător de moarte si nu­i va vătăma pe ei", nu ne putem gândi la asta. Gânditi­vă că un sfânt care a fost silit, căruia i s­a dat otravă să bea – a murit! E vorba de Sfântul Iustin Martirul si Filosoful, care pe la 160 a murit din cauza otrăvii si nu s­a­mplinit cu el cuvântul pe care l­a spus Domnul Hristos! Pentru că nu la asta s­a gândit Domnul Hristos, ci la orice lucru pe care­l primim în sufletul nostru de la vrăjmasul si din uneltirile vrăjmasului – care n­are putere în noi dacă avem credintă si lucrare, dacă suntem angajati într­o viată sfântă si mutăm muntii prin credinta câtă o avem.

Si la urmă zice Domnul Hristos: „Pe bolnavi mâinile­si vor pune si bine le va fi" (în alte traduceri – „si se vor face sănătosi"). E vorba nu de puterea de însănătosire, pentru că nu multi au această putere, e vorba de o mângâiere. Cu mâinile, nu numai înzdrăvenim, nu numai ajutăm; chiar dacă nu înzdrăvenim, ajutăm pe oameni, ajutăm pe bolnavi, îi ajutăm ca să se simtă mai bine „si bine le va fi". Cu mâinile mângâiem, mâinile sunt date de Dumnezeu ca să avem noi – mâinile lui Dumnezeu!

Iubiti credinciosi, am citit cândva, undeva, o istorisire despre un doctor, un doctor care a fost misionar prin Africa – Albert Schweitzer se numea. Acesta era doctor si africanii se bucurau de ajutorul pe care­l dădea el ca doctor. Într­o împrejurare ca aceasta, cineva a spus: „Tu ai mâinile lui Dumnezeu!". Ce bine ar fi să avem si noi mâinile lui Dumnezeu, să facem ceva pentru aproapele nostru, să­l mângâiem, să­l ajutăm, să intervenim cu puterile noastre spre ajutorarea lui! Si­atunci am avea mâinile lui Dumnezeu si „Pe bolnavi mâinile­si vor pune si bine le va fi". Chiar dacă nu se vor face sănătosi, va fi un spor de bucurie, va fi un spor de ajutor, va fi un spor de liniste sufletească.

Iată, iubiti credinciosi, cum mută credinta noastră muntii, muntii din noi si muntii din altii; îi mută într­un fel, pentru că dacă vrea cineva să te angajeze la o ceartă si nu te angajezi la ceartă, fiind tu om credincios, el nu mai poate să­si continue răutatea si­atunci poti să zici că si din altii muti muntele răutătii.

Iubiti credinciosi, să ne cercetăm pe noi însine dacă avem această credintă lucrătoare, dacă credinta pe care o avem noi face ceva în viata noastră si, dacă face, înseamnă că e o credintă lucrătoare. Dacă nu e o credintă lucrătoare, nu­i nici mântuitoare! Stiti că credinta trebuie să fie lucrătoare în iubire, trebuie să înmultească iubirea, s­aducă iubire, să înmultească binele. Credinta noastră ne angajează si la rugăciune, credinta ne angajează si la post. Si dacă nu postim înseamnă că nu avem destulă credintă, si dacă nu ne rugăm înseamnă că nu avem credintă lucrătoare. Deci, credinta noastră trebuie să ne angajeze în lucruri pe care le face omul credincios!

Să ne ajute Dumnezeu să avem atâta credinta încât să putem face ceva cu ea, să putem schimba ceva în viata noastră, să alungăm pe draci ca să n­aibă putere asupra noastră, să alungăm lucrurile cele rele, să înmultim cuvintele cele bune, să avem limba nouă pe care n­o are necredinciosul, să avem puterea de a scăpa de ispitele sarpelui, adică de răutătile pe care le aduce vrăjmasul, să scăpăm de otrăvile pe care le bagă el în sufletele noastre; si toate acestea avându­le, să fim apoi ajutători celor care au trebuintă de ajutorul nostru, ca să fim si noi între cei ce mută muntii – nu de piatră, ci munti de răutate, munti de nepăsare, munti de fătărnicie. Tot ceea ce ar aduce necredinta în viata noastră să fie înlăturat prin credintă. Iar dacă nu avem credintă destulă, să ne rugăm Mântuitorului care a zis către Sfântul Apostol Petru la Cina cea de Taină: „Simone, Simone, iată, satana v­a cerut pe voi ca să vă cearnă ca pe grâu si Eu M­am rugat pentru tine ca să nu scadă credinta ta. Si tu, întorcându­te, să întăresti pe fratii tăi" (Luca XXII, 31­32). Să ne gândim la credinta putină a Apostolilor, care totusi, dându­si seama de aceasta, au cerut de la Domnul Hristos: „Dă­ne mai multă credintă!" (Luca XVII, 5).

Să cerem de la Dumnezeu să ne înmultească credinta, că dacă ni se înmulteste credinta, ni se înmulteste iubirea, ni se înmulteste viata curată, ni se înmulteste tot binele si darul lui Dumnezeu va fi cu noi, cei credinciosi, acum si pururea si în vecii vecilor, amin! Mărire Tatălui si Fiului si Sfântului Duh! Amin.

 

HOME