PROGRAM DE
VIATĂ DUHOVNICEASCĂ
I.
Mânăstirea
Brâncoveanu, 2 septembrie 1997
Încă de când am auzit că va fi o tabără studentească aici, neam
propus să facem un program de cântări, pentru a se cunoaste căi vorba de o
tabără religioasă, de o tabără la mânăstire. Adică, să nu fie o simplă
petrecere de timp în cadrul unei mânăstiri ori simpla participare la slujbele
noastre, ci să fie si un folos din punct de vedere spiritual, să fie un folos
în sensul de a ne îmbogăti sufleteste unii pe altii sau unii cu altii. De ce?
Deoarece ceea „ce faci – te face" si cel dintâi beneficiar din toate
acestea voi fi eu! Voi fi eu, pentru că voi prezenta niste lucruri pe care
chiar dacă leam spus si în altă parte, sunt binevenite, ne formează, ne dau o
perspectivă – si asta e foarte important – să ai o perspectivă când e vorba de
viata spirituală.
Sunt foarte multi oameni în lumea aceasta, multi crestini, care
se declară credinciosi – fără să stie că nu sunt credinciosi si fără să stie că
au viată de necredinciosi sau au viată amestecată – si de credinciosi si de
necredinciosi.
De obicei, oamenii socotesc că dacă nuL tăgăduiesc pe Dumnezeu
cu cuvântul, dacă nu se declară necredinciosi, dacă nu se declară atei – sunt
credinciosi.
De fapt nu e asa! În Sfânta Evanghelie de la Ioan, în
Capitolul al XVIlea, este o consemnare care spune că odată, pe când Domnul
Hristos le vorbea ucenicilor, acestia au fost entuziasmati si au zis: „Acum
credem că de la Dumnezeu ai iesit si nu trebuie să Te întrebe nimeni ca să Te
învete". Si Domnul Hristos a întâmpinat această afirmatie a ucenicilor cu
o întrebare, am putea zice cu un fel de ironie chiar, si anume: „Acum
credeti?" – adică se mira Domnul Hristos că ucenicii se declară
credinciosi. Era firesc să se declare credinciosi, pentru că erau împreună cu
Domnul Hristos de vreme îndelungată, pentru că au făcut minuni în numele
Domnului Hristos, pentru că Iau ascultat cuvântul, pentru că au stăruit în
legătură cu El; dar, de data aceasta, ucenicii siau exprimat credinta în
Domnul Hristos. Siatunci Domnul Hristos, cumva mirat, lea zis: „Acum credeti?
Iată, soseste ceasul si a si sosit, ca toti să vă duceti la ale voastre si pe
Mine să Mă lăsati singur".
Vrea Domnul Hristos să spună cu asta că, dacă ar crede întradevăr,
dacă nar avea doar părerea că cred, în cazul acesta nu Lar lăsa singur, ar
stărui în legătură cu El, în jurul Lui si în vremea Pătimirilor. Poate sar
angaja cumva săL apere pe Domnul Hristos... Or, ei nau făcut lucrul acesta si
Domnul Hristos stia ceor să facă... A stiut si de lepădarea lui Petru, a stiut
si de vânzarea lui Iuda, a stiut si de împrăstierea ucenicilor si de ce aceea a
zis: „Acum credeti? Iată, soseste ceasul, ba chiar a sosit, ca voi să vă duceti
la ale voastre si pe Mine să Mă lăsati singur".
Ca să nu ajungem la o părere că suntem credinciosi, trebuie să
avem niste criterii după care să stim când credem si când nu credem, cât credem
si cât nu credem, si trebuie să avem si niste mijloace de a ne întări în
credintă. Adică să nu avem o simplă părere – da, sunt credincios, da, stiu de
Dumnezeu, da, am credintă pentru că nu Lam tăgăduit cu cuvântul pe Domnul
Hristos.
Credinta trebuie să aibă niste fapte ale ei, care izvorăsc din
ea însăsi. Dacă ne gândim că Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către
Efeseni are cuvântul: „Hristos să se sălăsluiască prin credintă în inimile
voastre" (III, 17) ne dăm seama că lucrul cel mai mare pe carel aduce
credinta în viata omului este faptul că omul se uneste cu Dumnezeu, că Domnul
Hristos în sufletul celor credinciosi Îsi face locuintă. Si mai ales Îsi face
locuintă în suflet – când credinta este lucrătoare în iubire.
În Epistola către Galateni a Sfântului Apostol
Pavel, în două locuri se afirmă că tăierea împrejur (care este un act de
credintă) si netăierea împrejur (care poate fi act de credintă – de altfel de
credintă!) sunt lucruri care nu sunt importante nici pentru unii, nici pentru
altii; ceea ce ni se cere este „credinta lucrătoare în iubire" – se spune
întrun loc, si în alt loc se spune – „făptura cea în duh". Deci tăierea
sau netăierea împrejur nu folosesc la nimic, ci doar făptura cea nouă; adică
omul realizat prin credintă foloseste credinta în Mântuitorul nostru Iisus
Hristos drept temei al unei schimbări spre bine, al unei vieti noi si al unei
făpturi noi. Credinta lucrătoare în iubire realizează pe omul cel nou, omul
care se pleacă cu mintea în fata Mântuitorului Hristos, careL are în primplanul
vietii sale pe Domnul Hristos: ca Îndrumător, ca Învătător, ca Mântuitor. Fără
aceasta nu există o lucrare a credintei în iubire.
Sfântul Apostol Pavel precizează – si e foarte important lucrul
acesta – în Epistola Ia către Corinteni: „Deas avea credintă
atât de multă încât să mut si muntii, dacă nu am dragoste, nimic numi
foloseste" (XIII, 2). Deci credinta, cât ar fi de mare, fără iubire nu
este ceea ce trebuie să fie.
Domnul Hristos, în Evanghelie, a zis: „Cel ce iubeste pe
tatăl său sau pe mama sa mai mult de cât pe Mine, nu este vrednic de Mine; cel
ce iubeste pe fiu sau pe fiică mai mult de cât pe Mine, nu este vrednic de
Mine. Si cel ce nusi ia crucea ca săMi urmeze, nu este vrednic de
Mine!". Aceste cuvinte le-a spus Domnul Hristos după ce a vorbit mai
întâi, cu putin înainte, despre importanta credintei; si anume, zice Domnul
Hristos: „Cel ce Mă va mărturisi pe Mine înaintea oamenilor, si Eu îl voi
mărturisi înaintea Tatălui celui din ceruri (sau, cu altă ocazie „si Eu îl voi
mărturisi înaintea îngerilor din ceruri"). Iar de cel ce se va lepăda de
Mine înaintea oamenilor, si Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui din
ceruri" (Matei X, 32-33).
Asadar, credinta trebuie să fie mărturisitoare si neapărat
generatoare de iubire, să aducă iubirea, iubirea fată de Dumnezeu si iubirea
fată de aproapele. Mântuitorul Hristos prezintă, ca semn al uceniciei fată de
El, în special iubirea: „După aceasta vă vor cunoaste oamenii că sunteti
ucenicii mei, dacă veti avea dragoste între voi" (Ioan XIII, 35).
Fără dragoste nu există credintă lucrătoare si fără credintă lucrătoare nu
există mijloc de îmbunătătire sufletească, mijloc de mântuire, mântuirea
însemnând, pe deo parte, evitarea răului si, pe de altă parte, împlinirea
binelui.
Măsura credintei este măsura vietii. Dacă vrea cineva să stie
câtă credintă are si cum îi este credinta, cât îi este credinta de lucrătoare,
trebuie să se cerceteze pe sine în privinta credintei si trebuie să ia aminte
la viata pe care o duce, pentru că viata pe care o duce este mărturisirea
credintei. Deci atâta credintă avem, câtă manifestăm în viată. Dacă nu
manifestăm în viată credinta noastră – nu avem credintă, chiar dacă mărturisim
că avem credintă.
La mine, de exemplu, mai ales când vin tineri si am timp să mă
ocup de ei, îi cercetez în latura credintei sii întreb: crezi în Dumnezeu? De
obicei, răspunsul este întotdeauna pozitiv. Poate că omul se si miră de multe
ori că i se pune o astfel întrebare, când el face un act de credintă – de
exemplu, se spovedeste. Cineva care se spovedeste mărturiseste o credintă,
pentru că oamenii care cred în Dumnezeu se spovedesc. Adică, asta nu înseamnă
că cineva care nu crede în Dumnezeu nusi poate face o autocritică, nu se poate
cerceta pe sine, nu face niste investigatii în sufletul său în anumite privinte
în legătură cu îmbunătătirea sufletească. Dar, de spovedit, în general, se
spovedeste omul care crede în Dumnezeu, care stie de păcat, de păcat ca
realitate care priveste si pe om si pe Dumnezeu; cei cesi fac autocritica se
gândesc la anumite defecte, la anumite insuficiente, la anumite deficiente, dar
nu se gândesc la credinta propriuzisă si nu se gândesc la deficiente, la
insuficiente ca păcat, adică nu privesc si raportarea faptei celei rele, a
gândului celui rău, la Dumnezeu.
Nu stie omul de păcat decât dacă este încadrat în religie, dacă
stie de Dumnezeu, dacă stie de responsabilitatea pe care o avem în fata lui
Dumnezeu. Asadar, cel care se spovedeste face un act de credintă siatunci ai
putea zice că ai răspunsul la întrebarea: „Crezi tu în Fiul lui
Dumnezeu?". Ai acest răspuns fără cuvinte, dat de faptul că omul se
prezintă făcând un act de credintă; desi, câteodată, sunt si cazuri când
oamenii se spovedesc în virtutea unei traditii, în virtutea unei deprinderi.
Cei care se spovedesc o singură dată pe an, de pildă, poti să
zici că au credintă, că se gândesc la păcate, că ar vrea să fie mai buni, că ar
vrea să li se ierte păcatele, dacă ei un an de zile pot să astepte momentul
mărturisirii? Poti zice momentul, pentru că mărturisirea acelora se face
întrun moment, în câteva clipe, pe considerentul că preotul nu are vreme de
ei, deoarece sunt altii care asteaptă, senghesuie, poate chiar vociferează că
stau prea mult siatunci nu se poate zice că e un act de credintă propriuzis
sau un act de credintă propriuzisă.
Si, binenteles că dacămi răspunde afirmativ, eu de obicei
întreb si asta este foarte important: ce faci tu, ca om credincios? Spui că
crezi, bine, eu te cred că crezi că crezi! Cred că tu ai părerea că crezi, cred
că tu te numeri la credinciosi, dar asta ar trebui să însemne ceva în viata ta.
Ce faci tu ca om credincios? Si de cele mai multe ori mi se răspunde: as vrea
să fiu om de treabă! Eu mă bucur foarte mult de gândul acesta, al omului, de a
fi om de treabă. Numai că, ce se întâmplă: de multe ori omul nu stie ce
înseamnă „om de treabă", iar chestiunea aceasta, de a dori să fie om de
treabă, să fie om cumsecade, nu tine esentialmente de credintă; sunt oameni
care, fără să aibă credintă, duc o viată corectă, bineînteles nu în intimitatea
sufletului lor, să zicem, dar, din punct de vedere social, priviti în raport cu
societatea în care trăiesc, cu îndatoririle pe care le au si si le împlinesc,
ai putea zice că sunt oameni de treabă si că, fiind oameni de treabă, nai
probleme cu ei, că îsi fac datoria în sfera actiunii lor si teai putea multumi
dacă ar fi vorba numai de „să fii om de treabă".
Or, Domnul Hristos ne cere mult mai mult, si anume, în Sfânta
Evanghelie avem cuvântul: „Lasă acum, că ni se cuvine nouă să împlinim
toată dreptatea" (Matei III, 15). Domnul Hristos îi spune cuvântul
acesta Sfântului Ioan Botezătorul, care ezita săL boteze. Or, Domnul Hristos
stia că Botezul este un lucru care trebuie împlinit si că asta tine de
dreptate, adică de situatia de om drept, si a zis că: „Lasă acum, că ni se
cuvine nouă să împlinim toată dreptatea".
Când zice cineva „să împlinim toată dreptatea", nu se
gândeste numai la chestiuni care privesc, să zicem asa, lărgirea, viata pe
orizontală, că trebuie să le împlinim pe toate, ci are în vedere si felul cum
trebuie să le împlinim. Domnul Hristos are un cuvânt în Sfânta Evanghelie de
la Matei: „Dacă nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a
cărturarilor si a fariseilor, nu veti intra în Împărătia cerurilor". Ca să
intri în Împărătia cerurilor trebuie să ai o prezentă, o înfătisare care să te
recomande pentru Împărătia cerurilor. Fariseii nu intră în Împărătia cerurilor!
De ce nu intră în Împărătia cerurilor? Pentru că se îngrijesc doar de o
dreptate din afară, de o dreptate socială, de o dreptate la măsura aceea că o
pot privi oamenii. Or, „Dumnezeu nu priveste la fată" este scris undeva în
Scriptură, ci priveste în inimă.
„Poporul acesta – scria Proorocul Isaia – Mă cinsteste cu
buzele, dar cu inima este departe de Mine" (XXIX, 13). Sau, Domnul Hristos
a spus cuvântul pe carel scrie Marcu, anume: „Nu oricine care zice Doamne,
Doamne, va intra în Împărătia cerurilor, ci acela care face voia Celui care Ma
trimis". Deci, nui destul să zici „Doamne, Doamne", ci trebuie să
împlinesti voia lui Dumnezeu. Nui destul săL cinstesti pe Dumnezeu cu buzele,
ci trebuie săL cinstesti si cu inima. Asta este dreptatea cea lăuntrică, mai
mare ca dreptatea cărturarilor si a fariseilor: „Vai vouă, cărturari si farisei
fătarnici, că spălati partea din afară a paharului si a blidului (deci vă
interesati de lucrurile care se văd), iar cele dinlăuntru sunt necurate (deci
nu vă interesati de asezarea inimii, de ceea ce vede Dumnezeu)". Si vine
cu corectivul: „Fariseule orb, spală mai întâi partea dinlăuntru a paharului si
a blidului si toate celelalte sunt curate".
Sau îi mustră pe farisei – citim asta în Sfânta Evanghelie de
la Matei, Capitolul al XXIII-lea, care în întregime cuprinde mustrări pe
care Domnul Hristos lea adresat fariseilor fătarnici, care făceau niste
lucruri pe care le socoteau ei esentiale si le neglijau pe acelea pe care le
socoteau neesentiale, dar pe care Domnul Hristos le socotea esentiale. Sianume,
îi mustră pe cărturari si pe farisei că dau zeciuială din mărar, din chimen,
din izmă si lasă neîmplinită partea cea mai grea a Legii: dreptatea, mila si
credinta. Si zice Domnul Hristos, venind cu corectivul: „Acelea trebuia să le
faceti, iar pe acestea să nu le lăsati!"; adică dacă dati zeciuială de
unde nu vi se cere zeciuială (transformati în bani a zecea parte din toate
veniturile voastre si o dati la Templu), în cazul acesta trebuie să împliniti
si pe cele pe care nu le împliniti. Deci „pe acelea să le faceti", dati
zeciuială, dar „pe acestea să nu le lăsati", să împliniti si dreptatea,
mila si credinta.
Asta înseamnă să prisosească dreptatea crestinilor mai mult ca a
cărturarilor si a fariseilor si mai înseamnă că cine se îngrijeste numai de
cele din afară si nu duce o viată îngrijită înăuntru, în fata lui Dumnezeu, în
fata ochilor lui Dumnezeu, acela este asemenea mormintelor împodobite în afară,
dar pline de oase de morti si de necurătie înăuntru. Lucruri pe care nai dori
să le vezi si pe care chiar ar fi bine să nu le vezi! Sau te asemeni cu un
perete care în afară e frumos si care înăuntru, dacă dai varul jos, vezi că nu
e asa de frumos cum e în afară.
Toate acestea sunt lucruri pe care credinta noastră le are în
vedere, si pe care si Domnul Hristos le are în vedere, siatunci se pune
problema foarte simplu: ce facem noi ca oameni credinciosi, ce viată ducem noi
ca oameni credinciosi, ce angajare avem noi pentru o credintă lucrătoare în
iubire, pentru o credintă care schimbă înfătisarea omului, în asa fel încât să
se poată face o deosebire clară si netă între credincios si necredincios.
În ceea ce priveste angajarea întro viată religioasă autentică,
întro viată crestină, asa cum o vrea Dumnezeu, întro viată ortodoxă, asa cum
o vrea Biserica, eu de obicei dau un program care constă în cinci puncte.
Si anume, cel dintâi punct de angajare, cel dintâi lucru de
prezentare în fata lui Dumnezeu, îl socotesc a fi participarea
credinciosului la slujbele Bisericii. La mine vin oameni care nu merg la
biserică si eu le atrag atentia totdeauna ce înseamnă să nu mergi duminica la
biserică. Si le lămuresc chestiunea asa, ca săsi dea seama censeamnă să mergi
si censeamnă să nu mergi la biserică.
Mai întâi de toate, duminica nui a noastră, ci e a lui
Dumnezeu! Nui o zi liberă, ci e o zi a lui Dumnezeu; nui o zi în care putem
face ce vrem, nui o zi de care dispunem, ci este o zi în care trebuie să facem
lucrul lui Dumnezeu. Iar lucrul lui Dumnezeu, între altele, este participarea
la sfintele slujbe; participare zic, nu numai asistare.
Credinciosii nostri toti trebuie să stie că la slujbe nu asistăm, ci la
slujbe participăm.
Toti slujim la măsurile noastre: preotii la măsura de preot,
episcopii la măsura de episcop, diaconii la măsura de diacon, cântăretii la
măsura de cântăreti, coristii la măsura de coristi, credinciosii de rând la
măsura de credinciosi de rând, dar toti trebuie să stie că participă! Nu se duc
să vadă un spectacol, nu se duc să facă niste aprecieri asupra felului cum se
desfăsoară slujba, ci se duc la biserică săI slujească lui Dumnezeu! Să
răspundă cu „Amin!" la cele ce le spune preotul la ecfonise, să răspundă
„Doamne, miluieste!", la ceea ce preotul îi îndeamnă să se roage, să
răspundă cu „Tie, Doamne!" la ceea ce cere acest răspuns, să răspundă cu
„Dă, Doamne!" la ceea ce înseamnă îndemn de a cere ceva de la Dumnezeu…
Deci toate acestea se fac pentru a se sti clar de către credinciosi că participă
realmente la slujbă.
Acum pot să anticipez că eu le spun clar oamenilor care nu merg
la slujbă că la păgâni îi număr, la necrestini, la necredinciosi, la
neortodocsi în orice caz, îi număr pe cei care nu participă la slujbele
Bisericii, pe cei care calcă porunca de a sfinti duminica, pe cei care nu se
împărtăsesc de darurile Bisericii pentru că nu au interes pentru asta. Spun
oamenii: „Totusi, părinte, eu cred în Dumnezeu, eu mă rog la masă"... Eu
nu zic că nu se poate aceasta, sunt sigur că se poate! Dar ce sentâmplă, ce
faci acasă nu poti face la biserică, ce plinesti la biserică nu poti faceacasă.
Poti să te rogi acasă de câte ori vrei să te rogi, de câte ori timpul îti
permite, dar să ai încredintarea că altceva este să mergi la biserică si
altceva este să te rogi acasă. Si mai este ceva: slujbă la biserică nu e
totdeauna! Rugăciune poti să faci mai des acasă, dar dacă neglijezi slujba la
biserică esti căzut totusi de la rânduiala bisericii!
Al doilea punct de angajare, de program de angajare întro viată
religioasă autentică, este rugăciunea. Rugăciunea, în special
rugăciunile de dimineata si seara, rugăciunea de program si rugăciunea de la
masă. Sunt niste rânduieli ale credintei noastre pe care le împlinim dintro
datorie sau poate dintro necesitate (unora le este necesar să se roage, nu pot
să nu se roage, altora le este greu să se roage si atunci o fac din datorie).
Datoria aceasta de a te ruga dimineata si seara trebuie împlinită! Lipsa
acestei rugăciuni înseamnă absentare de lamplinirea unei datorii. Dimineata,
cât ai fi de grăbit, trebuie săti găsesti putin timp să te rogi! Cinci-zece
minute dimineata, cincizece minute seara, cu constiinta că stai în fata lui
Dumnezeu, este o chestiune care trebuie neapărat împlinită; apoi rugăciunea de
la masă este o deprindere cu care unii dintre noi neam pomenit în viata
aceasta si pe care omplinim cu bucurie si pe care ar trebui somplinească
toti credinciosii. Sa cam părăsit rânduiala aceasta de rugăciune! Unii se
închină si apoi se apucă de mâncare; nui destul! Măcar „Tatăl nostru",
asa cum am pomenit noi în copilărie, trebuie săl spunem înainte de a ne apuca
să mâncăm.
Era un ritual când eram eu copil: să spunem rugăciunea înainte
de masă. Chiar mama zicea, după ce aseza mămăliga pe cârpător sio punea pe
masă: „Haideti, ziceti «Tatăl nostru» să ne putem apuca să mâncăm". Deci
era o chestiune care trebuia împlinită si omplineam cu bucurie, de multe ori
din datorie, poate din obicei, navea importantă. Nu tentreba nimeni dacă tu
participi sau nu participi la asta, trebuia să te ridici în picioare si să zici
„Tatăl nostru" împreună cu ceilalti. Unul zicea cu glas tare (de obicei
copiii erau pusi să zică cu glas tare) sau dacă nu, ziceau toti în gând, dar nu
se putea să stai la masă fără să te rogi. Asta este o rânduială care trebuie
tinută, pentru că dacă no tii, nu tii nici alte rânduieli.
Al treilea punct din programul de angajare întro viată
duhovnicească este citirea Sfintei Scripturi, citirea din Noul
Testament. Eu am zis că ar fi bine ca toti credinciosii nostri care pot
citi si care au Noul Testament, să citească în fiecare zi două capitole
din el. Nu tine mai mult de cinci-zece minute treaba aceasta, hai să zicem un
sfert de oră cel mult, uneori, când capitolele sunt putin mai lungi, dar e o
chestiune de mare importantă! De ce? Pentru că prin aceasta ti se împodobeste
mintea cu gândurile lui Dumnezeu.
Dumnezeu a adus în lumea aceasta Cuvântul Său, exprimând
gânduri. Adică, este vorba despre gânduri bune care generează alte gânduri
bune. Pentru că toate ale omului pornesc de la gândul omului siatunci este
foarte important săti agonisesti niste gânduri bune, pe care de unde le poti
lua? De unde sunt! Unde sunt? Păi, dacăi vorba de Cuvântul lui Dumnezeu din Evanghelie,
fără îndoială că trebuie să aduci Cuvântul lui Dumnezeu în constiinta ta.
Un părinte de aici de la mânăstire, Dumnezeu săl odihnească,
părintele Serafim Popescu, ne spunea că profesorul lor de tipic de la scoală le
spunea că tipicul este în minte, în cărti sau nicăieri. Dacă nu e în minte,
pentru tine ai putea zicea că e nicăieri. Dacă stii că e în cărti, îl înveti
din cărti, dacă nul înveti din cărti si nul ai în minte, atunci pentru tine e
nicăieri. Asa că si chestiunea aceasta, a împodobirii mintii cu gânduri sfinte,
este foarte importantă – o să vorbim noi odată despre asta.
Apoi, rugăciunea de toată vremea, adică rugăciunea cu
care se mântuiesc călugării, acea rugăciune care astăzi a început să fie luată
mai mult în seamă si de care stiu multi, dar pe care omplinesc mai putini asa
cum trebuie: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiestemă pe
mine, păcătosul". Este un mijloc de apropiere de Dumnezeu, un mijloc de
cercetare de sine, un gând etalon pentru cunoasterea celorlalte gânduri, un
mijloc de îmbunătătire sufletească prin disciplina de gând si, în sfârsit, un
mijloc prin care se dă dar de la Dumnezeu.
Al cincilea punct din program este postul. În Biserica
noastră există zile de post, există zile hotărâte pentru post. Omul
trebuie săsi rânduiască viata după învătătura Bisericii, si anume, trebuie să
tină zilele de post, zilele hotărâte pentru post – cu mâncare de post.
Am fost în Moldova zilele trecute, vineri, sâmbătă si duminică;
sâmbătă am spovedit foarte multi credinciosi, mai ales femei, dintre cei care sau
spovedit în Postul Sfintei Marii. Mai mult ca în părtile acestea sau spovedit
oamenii acolo, se vede că se tine rânduiala aceasta mai bine, si ma surprins
faptul că majoritatea miau spus (poate cu vreo câteva exceptii doar) că au
postit, că postesc, că tin postul. Mia spus cineva că de 18 ani încoace
niciodată nu sa întâmplat să nu tină post; altcineva mia spus că din
copilărie sa trezit împlinind porunca postului, sa trezit cu post. Au am spus
că tin postul de bucate, dar nu pot tine postul de curătie, pentru că fiind
căsătoriti, nu pot săsi facă programul de unul singur; dar hotărârea aceasta
de a posti si practicarea postului ma surprins si mia plăcut foarte mult; pot
să zic că am venit îmbogătit cu cunostinta aceasta si cu bucuria că, totusi,
acolo, oamenii tin mai mult la post ca oamenii din partea aceasta. E adevărat
că si structura este altfel, dar sa creat o atmosferă.
Aici, la noi, se pare că postul nui cine stie ce, că lasă, că
doar nu ce intră în gură îl spurcă pe om, că nai putere să lucri... sunt niste
motivări ale oamenilor pe care dincolo nu leam întâlnit sau, cel putin, nu leam
întâlnit la cei care au venit în fata mea si care au spus clar, de câte ori iam
întrebat – tii postul? – da, tin, am tinut, am tinut post de mâncare, nam
putut tine post deplin... Asta ma bucurat foarte mult si pot să spun că e un
câstig pentru mine experienta aceasta; va trebui să fiu mai hotărât în ceea ce
priveste disciplina postului pentru credinciosii din partea aceasta de tară,
unde lucrurile se privesc asa, cam superficial, din acest punct de vedere.
Acestea sunt cinci puncte de program pe care le pun în fata
celor care doresc săsi îmbunătătească viata, doresc să se apropie de Dumnezeu,
doresc să facă ceva pentru Dumnezeu. Bineînteles că acestea trebuie să fie
secondate întotdeauna de o viată îngrijită, de ferirea de păcat: „Ferestete de
rău si fă binele" (Psalmul 36, 27); „Nu te lăsa biruit de rău, ci
biruieste răul cu binele", adică grija de a limpezi viata, de a pune în
fata lui Dumnezeu constiinta că trebuie să ne gândim la Dumnezeu, săl avem pe
Dumnezeu în primplanul gândirii noastre, în primplanul vietii noastre, să ne
raportăm real la Dumnezeu, să nu fie pentru noi Dumnezeu o simplă idee, o
simplă probabilitate, stiu eu... să nu fie Dumnezeu pentru noi o teorie, ci să
fie o realitate la care să ne raportăm.
Pe lângă acestea, eu mai cunosc un îndreptar de viată – dat de
părintele Arsenie Boca unui tânăr care a trecut pe aici si care se pregătea pe
atunci să ajungă student la medicină.. A fost pe la părintele Arsenie si a
ajuns, după aceea, la mine. Lam întrebat ce ia spus si mia zis că părintele
ia spus asa: oxigen, glicogen, somn, săti păstrezi hormonii si să ai
conceptie de viată crestină. Miau plăcut tare mult cuvintele acestea si le
prezint împreună cu programul pe care îl dădeam eu până atunci, pe care îl dau
si acum, dar de data aceasta conjugat cu îndreptarul de viată al părintelui
Arsenie. De observat este că părintele, ca unul care a făcut medicina si ca
unul care stia ce pondere are trupul în viata omului si ce însemnătate are
trupul pentru viata spirituală, patru din cele cinci puncte din îndreptar le
are în raport cu trupul.
Oxigen, întâi oxigen! Mi se pare curios că se
pune problema oxigenului în viata spirituală. Si totusi are mare importantă, în
sensul că un creier oxigenat gândeste altfel decât un creier care trebuie să
suporte lipsă de oxigen sau împutinare de oxigen.
Glicogen – glicogenul fiind zahărul din ficat
este, bineînteles, o substantă alcătuită în organism prin lucrarea lui
Dumnezeu, prin lucrarea organismului, asa cum la făcut Dumnezeu. Părintele
Arsenie nu a avut în vedere glicogenul ca substantă sau, dacă la avut în
vedere ca substantă, atunci a mers mai departe cu gândul, si anume, a mers în
sensul că sa gândit că glicogenul nu se poate realiza asa cum trebuie dacă
omul nu insistă pentru un echilibru în ceea ce priveste hrana. Zicea părintele:
„Nici prea mult nici prea putin; cele peste măsură sunt de la draci, zic
Părintii cei duhovnicesti". Deci, nici mâncare prea multă, pentru că sunt
boli de trai bun, nici mâncare prea putină, pentru există si boli de trai rău,
ci o rânduială de mijloc, pentru că boli de trai de mijloc nu există!
Somn – somnul fiind un dar de la Dumnezeu,
pentru care noi ne rugăm seara (să ne fie somnul limpede, să ne fie somnul
netulburat de vise care near putea aduce tulburare, sau near putea aduce
spaimă, sau stiu eu ce near putea aduce) lui Dumnezeu să ne dea somn linistit,
somn cu pace. E foarte important să dormi atât cât îti este necesar ca să duci
o viată eficientă, o activitate eficientă. Când esti odihnit, poti să te rogi
(dimineata, când te scoli, esti mai bun pentru rugăciune, seara, când te culci,
esti obosit).
Părintele a stiut si el cum stiu toti cei care se ocupă de viata
spirituală că în Pateric e scris: „Călugărul, de va fi nevoitor, îi
ajunge un ceas de somn pe noapte". Stiu eu, poate că a fost cineva în
lumea aceasta căruia săi fi ajuns un ceas de somn , însă, în mod firesc, în
mod normal, e prea putin un ceas de somn! Sfintii Varsanufie si Ioan, în Filocalia,
volumul al-XI-lea, unde au ei scrierile, spun că sunt necesare sase ore de somn
în 24 de ore. Părintele Arsenie Boca ia spus unui preot care a trecut pe la el
si care a pus problema cât să doarmă: cel putin sase ore de somn continuu.
Miemi pare bine că a zis cel putin, pentru că mie numi ajung sase ore!
În sfârsit, pe lângă aceasta, părintele a mai pus o problemă
foarte actuală si foarte importantă, si anume – problema sexuală, risipa de
energie sexuală. Si a zis: săti păstrezi hormonii, adică să nu faci
abuz de energie sexuală, să nu te axezi pe plăcerea sexuală, să fii
abstinent, asta înseamnă. Poate unii dintre voi ati fost la yoga si ati
avut niste îndrumări în legătură cu sexualitatea, în sensul de a avea legături
sexuale, dar în asa fel încât să nu se piardă energia, să nu se ajungă la
orgasm. E o chestiune care nu tine de rânduiala lui Dumnezeu si care nu tine de
rânduiala firii si care, de fapt, nu aduce nimic spiritual. Ei pun cumva
problema energiei, pe care dacă o păstrezi o ai tu si no elimini. Or, se stie
că există niste declansări firesti, care nu sunt vinovate, si care, de fapt, nu
pot fi considerate o pierdere de putere fizică, ci că pot fi considerate foarte
firesti si foarte la locul lor.
Deci, părintele a avut în vedere abstinenta ca atare, iar actul
sexual la avut în vedere asa cum e el, asa cum la lăsat Dumnezeu, cum lau
stiut toti oamenii, cum îl stiu animalele sau cum îl realizează animalul, fără
retineri când e vorba despre felul cum se declansează, dar cu retineri în felul
de angajare; adică să fii cât mai abstinent, săti rămână energia sexuală, dar
săti rămână energia nu în sensul că nui dai drumul, ci în sensul că nu te
angajezi la acte în care e firesc săi dai drumul.
În sfârsit, al cincilea punct este să ai conceptie de viată
crestină. Adică să nu te iei după idei, după conceptii, după teorii
extracrestine, din Asia sau stiu eu de unde, de la păgâni, în orice caz; ci să
ai în vedere învătătura Bisericii, credinta noastră, conceptia crestină, care
ne ajută, ne dă posibilitatea să ne mântuim, ceea ce înseamnă să ne îmbunătătim
sufleteste, să devenim mai buni, să nu mai fim răi, pentru că până la urmă,
mântuirea asta înseamnă, să se evite negativele si să se întărească pozitivele.
– Ati vorbit de post. În general, în familie se tine miercurea
si vinerea, dar în multe cărti am văzut că scrie să se tină lunea, miercurea si
vinerea. Dumneavoastră ce părere aveti?
– Dragă, eu am părerea că miercurea si vinerea e obligatoriu
postul, iar lunea e facultativ. De ce? E adevărat că rânduielile care privesc
postul în general sunt pentru noi miercuri si vineri. Părintele Arsenie, în Cărarea
Împărătiei , spune că si lunea e zi de post. Numai că la canoanele care se
dau pentru păcatele pe care leau făcut oamenii, există si unul care are în
vedere postul de lunea în sensul acesta: dacă cel care se spovedeste se
angajează să tină ca zi de post si lunea, îi scazi un an din anii care ar
trebui să treacă până când se poate împărtăsi. Or, asa ceva nu se spune despre
postul de miercuri sau de vineri. Deci, postul de miercuri si de vineri e
obligatoriu, postul de luni e facultativ. Dacă aduce ceva, adică dacă e socotit
ca o jertfă personală, ca o jertfă de bunăvoie, atunci postul de luni este bine
săl tină omul, dar nu e obligat. Dacă cineva nu tine postul de lunea, nu poti
să zici că nu se mântuieste sau că încalcă o poruncă a Bisericii sau o poruncă
a lui Dumnezeu.
– Tot în legătură cu postul. Ati spus că oamenii din Moldova tin
post si va plăcut lucrul acesta. Dar tineau cu ulei sau fără ulei, miercurea
si vinerea? Ce părere aveti despre chestiunea aceasta?
– Oricum! Nam insistat prea mult asupra acestui lucru. Eu mă
gândesc că în părtile noastre fiind altă climă, poate altă viată, alte
obligatii, se poate posti cu ulei si în zilele în care sar recomanda să se
postească fără ulei. Ce se întâmplă, sunt solicitări... de exemplu, la mine au
venit niste femei care au fost la Mânăstirea Sihăstria si au primit ca
îndrumare, au primit canon, să mănânce lunea, miercurea si vinerea fără ulei.
Si aceasta a dus la faptul de a nu putea să facă fată la munca pe care o desfăsurau.
De exemplu, trebuiau să sape cucuruzul si cu mâncare neconsistentă, numai de
legume, si aceea fără ulei, nau putut să facă fată. Si au venit la mine si miau
spus: nu stim ce să facem, că uite, nea dat canonul acesta si nu ne putem
împlini munca... Si leam zis: părintele acela care va dat canonul, stătea la
umbră când vi la dat, si poate nu avea obligatii de felul acesta si poate era
si deprins, si poate că, mă rog, o fi putut să le dea canon, dar nu stiu dacă
putea să primească el canon. Si el, dacă ar fi fost în situatia voastră, ar fi
cerut dezlegare să mănânce cu ulei. Si am zis că pe mine nu mă interesează cu
ulei sau fără ulei, pe mine mă interesează să mâncati mâncare de post. Când
e post, să fie mâncare de post, cu ulei sau fără ulei, când e de dulce să fie
mâncare de dulce, nu lungiti postul când nui post, nu faceti zilele de post –
de dulce, decât în sensul acesta, că puteti să mâncati cu ulei si când sunt
zile în care nui dezlegare de ulei. Asta asa, de la mine putere!
– Părinte, pe lângă zilele de miercuri si vineri, în Ortodoxie
se mai practică si postul aspru. Am stat de vorbă cu preoti din Grecia si miau
spus că e bine ca această practică să se înceapă după 20 sau 24 de ani, pentru
că ar fi dăunătoare sănătătii celor care o tin.
– Cred si eu tot asa! Adică eu nu stiu cât îl tin de aspru.
Postul, de fapt, nu este un mijloc în întelesul acesta, că trebuie să îl tii
întrun anumit fel, că dacă nul tii asa, nu te mântuiesti, si dacăl tii asa,
te duci în rai. E o chestiune de disciplină, e un mijloc. Dacăl tii aspru sau
nul tii aspru, astai o chestiune a ta, personală, după trebuintele personale,
după organismul pe carel ai si după munca pe care o desfăsori... Bineînteles
că aici, în părtile acestea, unde lucrează oamenii în mediu toxic, de exemplu,
în fabricile de la Victoria si de la Făgăras, unde li se dă lapte anume ca să
poată să facă fată la mediul acela, nu li se poate spune oamenilor să tină
postul si să nu bea laptele care li se dă, pentru că ei au un regim pe care cei
de demult nu lau avut si pe care nu lau prevăzut.
PROGRAM DE
VIATĂ DUHOVNICEASCĂ
II.
–Participarea
la sfintele slujbe ale Bisericii–
Mânăstirea Brâncoveanu
3 septembrie 1997
Cel dintâi punct de program pentru angajarea noastră în viata
religioasă, în viata duhovnicească, cel dintâi punct de program pentru a intra
în legătură cu Dumnezeu este participarea la sfintele slujbe în duminici si
sărbători.
De ce am socotit că acest punct este cel dintâi din program?
Pentru că aceasta se realizează, în general, o singură dată pe săptămână, deci
duminica. Duminica si câteodată sin sărbători. Acum, cu sărbătorile, situatia
e putin elastică, în sensul că, de multe ori, sărbătorile sunt socotite zile de
lucru, asa că nu toti oamenii au posibilitatea să ia parte si în sărbători la
sfintele slujbe si, mai ales, în sărbătorile care nu sunt declarate ca
sărbători pentru toti credinciosii, asa cum sunt Crăciunul, de pildă,
Pastile...
Am zis că cine vrea să intre în legătură cu Dumnezeu, cine vrea
să facă ceva care săl apropie de Dumnezeu, trebuie să intre în obstea
credinciosilor careI slujesc lui Dumnezeu. Chiar dacă nu de la început este
câstigat pentru gândul acesta, chiar dacă nu de la început se poate angaja în
slujirea lui Dumnezeu, trebuie să intre în obstea credinciosilor si să facă
precum fac credinciosii. Sunt credinciosi dreptmăritori, credinciosi ortodocsi,
care nu merg duminica la biserică, dar care merg în alte zile. De exemplu, la
Maslu vinerea seara, miercurea la acatist.
Eu nu sunt multumit cu asta. Si nu sunt multumit nu pentru că nas
vrea să meargă oamenii la biserică si în alte zile, nu numai în duminici si la
sărbători, ci nu sunt multumit pentru că mergând la Maslu, mergând la acatist,
mergând la alte slujbe decât la Sfânta Liturghie, oamenii urmăresc niste
interese personale, care nu totdeauna tin de angajarea religioasă, de angajarea
lor în raport cu Dumnezeu, ci, de obicei, tin de urmărirea unui lucru pe care sil
doresc. De exemplu: fetele – pentru căsătorie, bolnavii – pentru sănătate,
oamenii care nu au reusit în viată – pentru reusita în viată, cei care nu se
înteleg bine în familie – pentru bună întelegere în familie, cei care au
examene de dat – pentru reusita la examene, adică tot pentru niste lucruri care
nu tin de viata spirituală, ci tin de viata pământească, sub binecuvântarea lui
Dumnezeu.
Nu la asa ceva mă gândesc, ci mă gândesc la participarea la
sfintele slujbe ale Bisericii în nădejdea apropierii de Dumnezeu. Adică, să niL
facem pe Dumnezeu apropiat, să ne simtim aproape de Dumnezeu, să intrăm întro
atmosferă care este proprie pentru aI sluji lui Dumnezeu. Sunt mai putini
credinciosi care au în vedere apropierea de Dumnezeu si chiar dacă sunt multi
credinciosi care merg duminica la biserică, sunt si dintre aceia care nu merg,
dar care merg totusi în alte zile, la slujbele care eventual se fac. La oras se
fac aceste slujbe siatunci merg în zilele celelalte, iar duminica nu merg.
Asta este foarte rău! Adică nu e rău că merg în zilele celelalte la biserică,
ci e foarte rău că nu merg duminica la biserică! De ce? Pentru că duminica este
o zi a lui Dumnezeu, nui o zi a noastră, dacă credem în Dumnezeu. Dacă nu
credem în Dumnezeu, e o zi ca toate zilele, cu deosebirea căi o zi liberă, în
care nu trebuie să mergi la serviciu, o zi în care ai mai mult timp pentru tine
însuti, timp pe carel folosesti...
Or, noi nu asa privim duminica, ci o privim ca pe o zi rezervată
lui Dumnezeu, în care se face lucrul lui Dumnezeu. Ce lucru se face pentru
Dumnezeu? Se face slujba, se face Sfânta Liturghie!
As vrea să vă spun si să retineti lucrul acesta, că în limba
franceză cuvântul liturgie nu înseamnă Liturghie, ci înseamnă toate
slujbele bisericii rânduite pentru fiecare zi, deci cele sapte laude. Când zice
cineva liturgie, zice ceea ce spunem noi că avem în vedere pravila
Bisericii, deci rugăciunile, slujbele hotărâte pentru fiecare zi, cele sapte
laude. Liturghia se numeste liturgie eucharistique, liturghie euharistică.
Deci tot Liturghie sunt si celelalte slujbe, nu numai Liturghia e Liturghie, ci
toate slujbele sunt Liturghie. Asta spune foarte mult, dacă ne gândim ce
conceptie înfătisează cuvântul acesta.
Cuvântul Liturghie în limba noastră vine din limba greacă si
înseamnă o slujbă a Bisericii în care cinstitele daruri ce sunt puse înainte,
pâinea si vinul, anume pregătite, se prefac, prin venirea Duhului Sfânt la
rugăciunea preotului, în Trupul si Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos,
cu care se împărtăsesc credinciosii. Deci, aceasta este Liturghia: slujba cea
mai însemnată a Bisericii, slujba la care credinciosii pot să se împărtăsească
cu Trupul si Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Nu toti credinciosii care vin la Liturghie se împărtăsesc, dar
toti credinciosii care merg la Liturghie au dar de la Dumnezeu prin ceea ce
primesc la măsurile la care se găsesc ei. De pildă – binecuvântările de la
Sfânta Liturghie sunt foarte importante; la fiecare Sfântă Liturghie se spune
de patru ori pentru toti credinciosii „Pace tuturor!"; la fiecare Sfântă
Liturghie se spun cuvintele „Pe voi, pe toti, dreptmăritorilor crestini, să vă
pomenească Domnul Dumnezeu întru Împărătia Sa, totdeauna, acum si pururea si în
vecii vecilor"; la fiecare Sfântă Liturghie se spune „Harul Domnului
nostru Iisus Hristos si dragostea lui Dumnezeu Tatăl simpărtăsirea Sfântului
Duh să fie cu voi, cu toti"; la fiecare Sfântă Liturghie se spune „Si să
fie milele Marelui Dumnezeu si Mântuitorului nostru Iisus Hristos cu voi, cu
toti"; la fiecare Sfântă Liturghie se spune „Mântuieste, Dumnezeule,
poporul Tău si binecuvântează mostenirea Ta"; la fiecare Sfântă Liturghie
se spune „Binecuvântarea Domnului peste voi, cual Său dar, cua Sa iubire de
oameni, totdeauna, acum si pururea sin vecii vecilor". Asa că aceia care
se duc peste săptămână la slujbe ca să li semplinească anumite dorinte, ar fi
bine să meargă si duminica, chiar cu gândul acesta, de a li semplini anumite
dorinte, pentru că e mai încărcată Sfânta Liturghie de binecuvântări ca oricare
altă slujbă.
Eu insist pentru participarea la Sfânta Liturghie! De altfel, e
minimumul pe carel poate face omul când e vorba de a lua parte la sfintele
slujbe. Ar trebui însă să luăm parte si la alte slujbe, la slujbele
pregătitoare, pentru că Sfânta Liturghie fiind cea de vârf, culmea slujbelor,
se pregăteste, de către cei care fac Sfânta Liturghie, prin celelalte sfinte
slujbe. Liturghia nu este o slujbă care se face detasată de celelalte slujbe.
De aceea în limba franceză liturgie sunt si celelalte slujbe.
Noi, cum am zis, prin Liturghie întelegem un singur lucru;
celelalte slujbe, ca si când ar fi detasate de Liturghie, le socotim ceva
aparte. Or, în realitate nu sunt ceva aparte, ci sunt mijloace de a ne înfătisa
înaintea lui Dumnezeu, mijloace de a ne revărsa sufletul prin cuvintele de la
sfintele slujbe, mijloace de a ne ruga si de a învăta, pentru că în cadrul
sfintelor slujbe ne rugăm si învătăm, învătăm rugândune si ne rugăm învătând;
asa că rugăciunile acestea de la sfintele slujbe sunt angajante.
Dacă te duci în biserică si nui slujbă, poti să te rogi cu
rugăciunile tale sau cu cuvintele tale, dar nu esti angajat asa cum esti
angajat prin gândurile de la sfintele slujbe. De exemplu, la Sfânta Liturghie
se spune „Sus să avem inimile!", si noi zicem „Avem către Domnul". Si
zicem „Avem către Domnul", chiar dacă nu le avem către Domnul, pentru că
asa e ritualul, dar în realitate noi pentru scopul acesta suntem la slujbă, ca
săI oferim lui Dumnezeu inimile noastre si să le avem sus, să nu le avem pe
pământ.
La Sfânta Liturghie se spune: „Toată grija cea lumească de la
noi să o lepădăm, ca pe Împăratul tuturor să primim". De ce spunem lucrul
acesta? Pentru că rostul nostru la Sfânta Liturghie este de ai închipui pe
heruvimi, de a face aici pe pământ ceea ce se face în cer; Sfânta Liturghie
este Împărătia lui Dumnezeu aici, pe pământ. Noi, în rugăciunea „Tatăl
nostru", cerem (desi nu totdeauna cerem, de multe ori rugăciunea o spunem
ca pe o formulă) de la Dumnezeu să vină Împărătia Lui: „SfinteascăSe numele
Tău, vie Împărătia Ta, facăse voia Ta, precum în cer, asa si pe pământ".
Aceste trei cereri se împlinesc în cuprinsul sfintelor slujbe si mai ales în
cuprinsul Sfintei Liturghii. Ce cerem? „SfinteascăSe numele Tău", adică
să fie preamărit numele lui Dumnezeu, să fie recunoscut ca sfânt de către noi
si de către altii.
Sfintele slujbe sunt în asa fel alcătuite încât ne conduc la
gândul de a aduce mărire lui Dumnezeu: de exemplu „Mărire Tie, Doamne, mărire
Tie!" dinainte de Sfânta Evanghelie; si după citirea Sfintei
Evanghelii este o aducere de mărire, când spunem „Că sfânt esti
Dumnezeul nostru si Tie mărire înăltăm". Suntem îndemnati, ni se atrage
atentia să aducem mărire lui Dumnezeu. Când mărturisim că lui Dumnezeu I se
cuvine toată mărirea, cinstea si închinăciunea, e cazul să ne gândim si câtă
mărire Îi aducem noi.
Sfintele slujbe ne dau prilejul să ne orientăm sufleteste spre
Dumnezeu, niL pun pe Dumnezeu în atentia noastră, Îl aduc în constiinta
noastră. Sfintele slujbe ne dau posibilitatea să facem ceva anume pentru
Dumnezeu sau să facem ceva anume în fata lui Dumnezeu. Îl scot pe Dumnezeu din
gândirea comună siL aduc în gândirea specială a credinciosului.
Alcătuirile de la sfintele slujbe sunt în asa fel făcute încât
omul învată din ele. Eu abia la Teologie am aflat de comorile Ortodoxiei
cuprinse în sfintele slujbe. Adică în textele de slujire, pentru că noi facem
sfintele slujbe după o rânduială, după niste texte gata pregătite de Biserică
si oferite nouă. Textele acestea sunt cuprinzătoare ale învătăturilor de
credintă si de morală pe care le are în atentie Sfânta noastră Biserică. Asta
înseamnă că sfintele slujbe au darul de a ne angaja pentru Dumnezeu, în fata lui
Dumnezeu si în folosul nostru, pentru progresul nostru sufletesc.
Cred că e de la sine înteles de ce insist eu să meargă oamenii
la biserică, să meargă la sfintele slujbe, să meargă la Sfânta Liturghie, dacă
avem în vedere că sfintele slujbe ne pun în fata lui Dumnezeu, niL aduc pe
Dumnezeu în atentie, Îl fac pe Dumnezeu lucrător în viata noastră, ne fac
disponibili pentru Dumnezeu, ne dau prilejul să ne cercetăm pe noi însine, să
ne cunoastem preocupările sau lipsa de preocupări în cea ce priveste înaintarea
noastră spirituală.
Toată biserica noastră, considerată ca locas de închinare, este
pentru noi cerul cel de pe pământ. Există un cer mai presus de lumea aceasta,
dar există si un cer pe pământ. Am putea zice că există mai multe ceruri pe
pământ, pentru că si sufletul omului poate deveni cer pe pământ. Biserica este
cerul cel de pe pământ. Cine nu merge la biserică evită cerul, evită
posibilitatea de a fi în cer înainte de a ajunge în cer si nu poate avea
nădejde cineva că ajunge în cer dacă nu merge în cerul cel de pe pământ.
Apoi, sfintele slujbe, Sfânta Liturghie, Sfintele Taine, în
general, si Sfânta Liturghie în special, sunt Împărătia lui Dumnezeu de pe
pământ. Chiar începe Sfânta Liturghie cu cuvintele „Binecuvântată este
Împărătia Tatălui si a Fiului si a Sfântului Duh, acum si pururea si în vecii
vecilor". Cuvintele acestea ne prezintă Sfânta Liturghie ca Împărătie a
lui Dumnezeu, adică noi nu binecuvântăm o Împărătie a lui Dumnezeu undeva,
departe, departe în timp si departe în spatiu, ci binecuvântăm Împărătia lui
Dumnezeu care se desfăsoară în prezenta noastră, se desfăsoară în fata noastră,
se desfăsoară în cuprinsul Sfintei Liturghii.
Că Sfânta Liturghie este Împărătia lui Dumnezeu, o putem
întelege si de acolo că noi, stând la Sfânta Liturghie, închipuim pe heruvimi,
când zicem „Noi, care pe heruvimi, cu taină închipuim si făcătoarei de viată
Treimi, întreită cântare aducem". Deci, facem aici, pe pământ, ceea ce fac
cei din ceruri, ceea ce fac heruvimii, acestia fiind, după cum se mărturiseste
în Scriptură, fiinte cu ochi multi. Ce înseamnă „cu ochi multi"? Cu
multă cunostintă, cu multă cunostintă de Dumnezeu, ochii fiind organele prin
care omul ajunge la cunostintă.. Când zici „heruvimi cu ochi multi" nu
trebuie să te gândesti si că mâinile heruvimilor sunt cu ochi, si că fruntea e
toată cu ochi sau că pieptul are ochi; nu, ci prin „ochi multi" întelegem
simbolic – „cu multă cunostintă". Cu multă cunostintă care aduce
preamărire lui Dumnezeu.
Sfântul Isaac Sirul are cuvântul: „Cine nu se minunează de
Dumnezeu, încă nu La cunoscut pe Dumnezeu". Dacă noi ne minunăm de
Dumnezeu înseamnă că Lam cunoscut pe Dumnezeu si, de fapt, asta trebuie să
urmărim mai mult si mai mult, să aducem mărire lui Dumnezeu din constiinta
măretiei lui Dumnezeu, să ne gândim la Dumnezeu ca la Cel ce este mare.
„Cât de minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, toate cu
întelepciune leai făcut" spunea Psalmistul. „Mare esti, Doamne, si
minunate sunt lucrurile Tale, si nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda
minunilor Tale" este o zicere din slujbele noastre de la Sfintirea cea
mare a apei. „SlăvescuTe că sunt minunat întocmit" zicea Psalmistul,
gândinduse la alcătuirea umană. „Doamne, Dumnezeul nostru, cât de minunat este
numele Tău în tot pământul" e o izbucnire de suflet din Psalmul 8, prin
care Psalmistul îsi revărsa constiinta măretiei lui Dumnezeu. Toate lucrurile
acestea veneau dintro experientă a Psalmistului, dintro experientă a
rugătorului, experientă pe care de multe ori noi nu o avem si nu o facem si, pentru
că nu o facem, nu suntem nici destul de prezenti pentru a aduce mărire lui
Dumnezeu
Dar în Împărătia lui Dumnezeu noi credem că omul e angajat în
slujirea lui Dumnezeu din cunostinta măririi lui Dumnezeu si trăirea în
Împărătia lui Dumnezeu vine din această constiintă, din această revărsare de
suflet spre mărirea lui Dumnezeu. „SfinteascăSe numele Tău, vie Împărătia Ta,
facăse voia Ta, precum în cer asa si pe pământ", adică, noi, la Sfânta
Liturghie, facem ceea ce fac îngerii în cer si facem pe pământ voia lui
Dumnezeu, cum se face în cer. Bineînteles, la măsurile noastre.
Sunt oameni care se plictisesc la slujbă! Si aceia trebuie să
meargă la slujbă, nu ca să se plictisească, ci ca să nu se mai plictisească! Si
aceia trebuie să meargă la slujbă, ca să se obisnuiască cu gândurile de la
slujbă. Si aceia trebuie să meargă la slujbă, ca să facă act de prezentă, ca să
dea dovadă că vor să aibă ceea ce nu au si că stiu că nu pot avea altfel cele
pe care le urmăresc decât în cadrul sfintelor slujbe, în cerul cel de pe
pământ, în Împărătia lui Dumnezeu cea de pe pământ.
Asa că toti aceia care nu merg la biserică sunt în afară de
toate darurile Bisericii si nu se pot împărtăsi de ceea ce se împărtăsesc
credinciosii care sunt de fată, care participă la slujbele Bisericii, care
participă la Sfânta Liturghie. De aceea, cel dintâi punct de program pe carel
dau eu spre angajarea în viata duhovnicească este acesta: duminica să meargă
la Sfânta Liturghie!
Parcă nundrăznesc să le cer să meargă la toate slujbele, dar
măcar la Sfânta Liturghie tin; si dacă nu merge cineva la Sfânta Liturghie,
nici nu stau de vorbă cu el, că nici nam ce vorbi. El renuntă la tot ceea ce
poate avea pentru lucruri minore, pentru lucruri fără importantă. De exemplu,
cineva mia spus, când lam întrebat ce face în timpul când ar trebui să fie la
biserică, duminica: „Mă uit la televizor!". Si atunci iam spus: „Fii
atent, asta înseamnă că ai televizorul în fată si pe Dumnezeu în spate. Schimbă
acum, dute la biserică, săL ai pe Dumnezeu în fată si televizorul în
spate".
Oamenii, de multe ori, fac niste lucruri de care nusi dau
seama. Dacă întrebi pe cineva de ce nu merge la biserică, cu greu spune că nare
credintă si de aceea nu merge. Or, în realitate, cine nu merge la biserică, nu
are atâta credintă câtă îi trebuie ca meargă la biserică, nu are atâta credintă
cât îi trebuie să rămână în biserică, nu are atâta credintă cât îi trebuie să
stea la slujbele Bisericii.
Nu se poate înainta în viata spirituală detasat de faptele
credintei. Credinta se înmulteste prin faptele ei. Dacă cei credinciosi
postesc, atunci si cei cu putină credintă trebuie să postească, pentru a avea
fapta credintei carei întăreste în credintă. Dacă cei credinciosi merg la
biserică, si cel care are mai putină credintă trebuie să se ducă la biserică,
pentru a face act de prezentă. Cineva îmi spunea: „Părinte, dumneavoastră îmi
spuneti să mă duc la biserică, dar nici nu vă puteti închipui câte gânduri rele
duc eu acolo, câte spurcăciuni port eu în minte". Eu stiu că oamenii sunt
foarte diferiti, dar stiu si aceea că fără a te duce acolo unde e darul lui
Dumnezeu, nu poti să primesti dar de la Dumnezeu. Si atunci te duci asa cum
esti, cu gândurile cât ar fi de întinate, cât ar fi de joase, cât ar fi de
inferioare, te duci acolo, că numai asa poti ajunge cu vremea săti limpezesti
mintea si să nu mai ai gândurile inferioare pe care le ai deocamdată.
Participarea la sfintele slujbe este si un prilej de învătătură,
un prilej de scoală. Vă spuneam că numai la Teologie am aflat de comorile
Ortodoxiei cuprinse în sfintele slujbe. Înainte de a face Teologia nu mam
ocupat în mod special de textele de la sfintele slujbe, de textele liturgice;
mergeam la slujbă, stiam o multime de texte pe de rost, le spuneam, puteam să
le recit, puteam să mă gândesc la ele, dar mă gândeam mai putin la ele, le
învătasem ca pe o poezie (am avut memorie bună si am prins repede), fără să mă
gândesc că uite, totusi, ce profunzimi de gând se află aici.
La Teologie, părintele care era profesor de muzică si de tipic
mia atras atentia, el, cel dintâi, în privinta continutului textelor
liturgice. Eu am luat aminte, mam convins de adevărul cuprins în această
afirmatie si mam ocupat apoi de acestea. Acum, către sfârsitul vietii mele,
mărturisesc cămi pare rău că nu mam ocupat si mai mult de sfintele slujbe!
Trebuia să mă ocup mai mult, dar, în sfârsit, mam ocupat de multe, buneau
fost si acelea; dar ca textele liturgice nui nimic!
Am ajuns la concluzia că sfintele slujbe sunt vuietul Duhului.
Vuietul Duhului Sfânt. În Sfânta Scriptură sunt trei locuri în care se
vorbeste despre vuietul Duhului. Si anume, în Sfânta Evanghelie de la Ioan,
în Capitolul al III-lea, unde e înfătisată convorbirea între Domnul Hristos si
Nicodim, unde se spune între altele cuvântul Domnului Hristos: „Vântul suflă
unde vrea si tu auzi vuietul lui si nu stii de unde vine si încotro se
duce"(adică nu stii punctul de plecare si punctul de sosire al vântului,
dar auzi vuietul). Chiar dacă nu esti în vânt, chiar dacă esti undeva, întro
casă, auzi vântul de afară si zici: uite, bate vântul. Deci auzi vuietul
vântului.
În altă parte se vorbeste despre vuiet de ape. Sianume, avem
tot în Sfânta Evanghelie de la Ioan, în Capitolul al VIIlea,
relatarea că Domnul Hristos a zis: „De este cineva însetat, să vină la Mine si
să bea" si: „Din pântecele celui ce crede vor izvorî râuri de apă
vie". Râul este totdeauna cu vuiet. Nu se pomeneste vuietul aici, dar dacă
e vorba de râu, nuti poti închipui un râu care nare vuiet.
Si, în sfârsit, în Faptele Sfintilor Apostoli, acolo unde
se istoriseste despre Pogorârea Duhului Sfânt peste Sfintii Apostoli, se
afirmă: „Sa auzit o vijelie ca o suflare de vânt care vine repede".
Iarăsi este vorba de un vuiet. Vuietul acesta, de fapt, îl facem noi să se
simtă prin sfintele slujbe. Si anume, textele liturgice inspirate de Duhul
Sfânt le aducem la arătare, le aducem la actiune, prin cuvintele noastre de la
sfintele slujbe, fie rostite, fie cântate. La sfintele slujbe, stim sau nu
stim, credem sau nu credem, suntem în vuietul Duhului, în vuietul vântului care
nu stim de unde vine si nu stim unde ajunge, ci simtim doar vântul si directia
si stim că trebuie să ne ducă spre Dumnezeu; suntem în vuietul apelor caresi
fac simtită prezenta si prin vuiet, noi însine aducem la arătare vuietul, prin
cuvintele pe care le spunem sau le cântăm si, în sfârsit, unde este Duhul Sfânt
prezent e si vijelia care sa auzit la Pogorârea Duhului Sfânt, iarăsi un
vuiet, vuiet preamăritor de Dumnezeu.
De ce? Pentru că acolo unde se istoriseste despre Pogorârea
Duhului Sfânt, se spune că aceia care erau de fată când vorbeau Apostolii în
limbi cunoscute de ei, mărturiseau: „Îi auzim vorbind în limbile noastre despre
măririle lui Dumnezeu"sau „despre lucrurile cele minunate ale lui
Dumnezeu" (Fapte II, 11). Asta este foarte important, pentru că
stim ce continut a avut revărsarea de suflet în limbi necunoscute până atunci
Apostolilor, dar cunoscute de cei care le auzeau (se spune că ei vorbesc ceva
despre măririle lui Dumnezeu, despre măretiile lui Dumnezeu, despre lucrurile
minunate ale lui Dumnezeu).
E ceea ce facem si noi la slujbe când zicem: „Sfânt, Sfânt,
Sfânt e Domnul Savaot, plin e cerul si pământul de mărirea Lui", cuvinte
preamăritoare, care sunt din darul Duhului si în actiunea omului. Facem noi
lucrătoare textele acestea liturgice; nu mă gândesc numai la Sfânta Liturghie,
mă gândesc si la celelalte slujbe în care, de asemenea, mărturisim niste
lucruri; de exemplu, la Schimbarea la Fată, vorbim cu Domnul Hristos si zicem:
„SchimbatuTeai la fată în muntele Taborului, Hristoase Dumnezeule, arătând
ucenicilor Tăi slava Ta pe cât li se putea. Strălucească si nouă, păcătosilor,
lumina Ta cea pururea fiitoare; pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu,
Dătătorule de lumină, mărire Tie!". Aducem mărire!
Aceasta este foarte important la sfintele slujbe, că ele ne pun
în fata lui Dumnezeu, ne dau posibilitatea să vorbim cu Dumnezeu, ne dau
posibilitatea să vorbim cu Maica Domnului, ne dau posibilitatea să vorbim cu
Sfintii. De exemplu: „În Iordan, botezânduTe Tu, Doamne, închinarea Treimii sa
arătat. Că glasul Părintelui a mărturisit Tie, Fiu iubit pe Tine numinduTe. Si
Duhul în chip de porumbel a adeverit întărirea cuvântului. Cel ce Teai arătat,
Hristoase, Dumnezeule, si lumea ai luminat, mărire Tie". Vorbim cu Domnul
Hristos despre cele ce sau întâmplat la Botez. Despre Sfânta Treime care sa
arătat, despre glasul Tatălui, care a zis „Acesta este Fiul Meu iubit",
despre Duhul Sfânt, care sa pogorât în chip de porumbel.
Toate acestea le punem înainte nu ca să ne informăm, ci ca să le
trăim, ca să trăim ceea ce sărbătorim, pentru că sărbătorile nu sunt simple
aduceri aminte, ci sunt aduceri aminte ca să le trăim noi în actualitatea
noastră, poate mult mai bine decât leau trăit contemporanii Mântuitorului
nostru Iisus Hristos.
De la Botezul Domnului Hristos noi nu avem nici o mărturie
despre felul cum au reactionat cei care au fost de fată la evenimentul
respectiv. Or, noi participăm, noi actualizăm, noi trăim evenimentul: „ArătatuTeai
astăzi lumii, si lumina Ta, Doamne, sa însemnat peste noi, care cu cunostintă
Te lăudăm. Venitai si Teai arătat, Lumina cea neapropiată". Iată, sunt
niste gânduri care ar putea să ne dea mai multă dorintă, mai multă râvnă de a
folosi învătăturile, de a folosi prilejurile, de a folosi sfintele slujbe ca
prilej de învătătură, de trăire duhovnicească, de îndoctrinare în acelasi timp,
si apoi de revărsare a sufletului în preamărirea lui Dumnezeu.
Eu gândesc asa: dacă cineva doreste să ducă o viată spirituală
autentică, e absolut necesar so ducă în raport cu rânduielile noastre de
slujbă. Gânditivă că noi, românii, suntem singurii, în toată Ortodoxia, care
vorbim cu Dumnezeu în limba în care vorbim zilnic. Rusii, bulgarii, sârbii.
polonezii, vorbesc cu Dumnezeu întro limbă demodată, care nu mai este în
actualitate; a fost odată o limbă slavonă veche pe care ei trebuie so învete
ca sonteleagă. Chiar dacă nu e foarte depărtată, e ca si cum am vorbi noi,
românii, dacam face slujbă în limba latină, că doar limba latină a fost limba
strămosilor nostri. E departe limba latină de ceea ce întelegem.
La fel grecii, ei nu slujesc în limba greacă actuală, în limba
greacă modernă, ci în limba greacă veche, pe care trebuie si ei sonvete ca sonteleagă
destul de bine. Or noi, românii, avem bucuria aceasta si avem avantajul acesta,
că putem să vorbim cu Dumnezeu în limba în care vorbim între noi. Nu trebuie sănvătăm
o limbă anume ca să vorbim cu Dumnezeu.
Asa că, având această bucurie si, mai ales, având constiinta că
sfintele slujbe ne ajută, e necesar ca duminica să luăm parte la ele, să luăm
parte la Liturghie si să tinem la lucrul acesta cât putem, să nu preferăm
altceva decât slujba, pentru că dacă crezi în Dumnezeu, două ceasuri pentru
Dumnezeu pe săptămână, si anume întro zi care este a lui Dumnezeu, nu e prea
mult! Iar dacă nu crezi în Dumnezeu, poate si cinci minute e mult! Sunt oameni
care nu intră în biserică nici cinci minute si intră poate vreodată să vadă cum
este un interior de biserică. Asta nu înseamnă o angajare si, mai ales, nu
înseamnă o înaintare întro viată spirituală autentică.
– Ati afirmat că si atunci când avem ispite să mergem la
biserică. Dacă simtim că avem ispite, că avem altfel de gânduri, dacă simtim că
nu ne putem concentra, să rămânem în continuare la slujbă sau să iesim?
– Solutia nu este să pleci, solutia nu este săti găsesti
altceva de făcut, ci solutia este săti schimbi gândurile. Mintea e rătăcitoare
si toti avem prilejul acesta de a surprinde mintea în actiuni pe care nu le
dorim sin gânduri pe care nu leam putea arăta oriunde si oricând, însă
important este să aducem mintea unde trebuie, să înlăturăm gândurile cele rele
cu gânduri bune.
– Dacă ne e somn?
– Dacă ne e somn să dormim acasă mai bine ca să nu ne mai fie
somn. Ce se întâmplă: somn îmi vine si mie câteodată, ce să fac... Nas vrea sămi
vină somnul, dar îmi vine, pentru că dacă nu sunt odihnit, nu se poate să numi
vină. Pe mine ma întrebat părintele Ioanichie Bălan, Dumnezeu săi ajute, în Convorbiri
duhovnicesti, ce fac eu ca sămi alung somnul, si iam spus că mă culc.
Cred că asta este cea mai eficientă lucrare pe care o poate face cineva când e
vorba de a înlătura somnul.
Când am venit eu aici, la mânăstire, ziceau părintii care erau
atunci, că vine vrăjmasul siti aduce somnul seara, ca să nu te poti ruga.
Bineînteles că nam fost niciodată de acord cu afirmatia aceasta, pentru că
ziceam că dacă vine vrăjmasul seara, ar trebui să vină si dimineata, pentru că
si dimineata ne rugăm, că doar nici dimineata nui place că ne rugăm. Atunci,
dimineata de ce nu vine? Înseamnă că nui vrăjmasul, ci e altceva, e oboseala!
Nu trebuie acum să le punem toate pe socoteala diavolului.
La noi în sat era o femeie căreiai cam venea somn seara la
sezătoare si zicea: „Îmi vine somnul – aducăl Domnul!". Somnul e o
binecuvântare de la Dumnezeu, atunci de ce să nu nil aducă? Câteodată, eu si
din picioare dorm, simi zic, când mă trezesc: „undes aici?". Da, pentru
că e o neputintă. Bineînteles că nu o să mă condamne Dumnezeu că am dormit.
Poate să mă condamne că nam dormit destul acasă, dar nici asta nu se poate
realiza totdeauna; suntem limitati, suntem solicitati, cu una cu alta...
Eu mas bucura foarte mult să fie slujba dimineata, pentru că
dimineata numi vine somn. Să facem slujba pe care o facem seara, Utrenia, so
facem dimineata, siatunci as fi mai prezent. Am fost la Posaga în trei
rânduri, când sau organizat tabere pentru studenti si mia plăcut foarte mult;
mă duceam dimineata odihnit, puteam să particip cu toată bucuria si cu toată
simtirea la slujbe. Dacă nui asa, atunci nu pot să particip, pentru că e
neputinta aceasta care te împiedică.
Cel mai mult îmi place slujba la cares cel mai odihnit, pentru
că atunci pot să urmăresc, pot să mă urmăresc, pot să mă raportez si asta este
foarte important. Dar la voi nu se pune problema, voi dormiti până vă săturati,
mai ales acum, în vacantă... Dar să nu dormiti când trebuie să fiti la
biserică, duminica! Vă sculati mai devreme, ca să fiti la biserică, iar dacă
dormiti sin timpul slujbei, să vă uitati aici, undei pictura cu iadul, ce sentâmplă
cu cei care dorm în timpul slujbei!
– Spuneati că este foarte importantă participarea la Sfânta
Liturghie. Însă eu cred că centrul sau punctul culminant al Sfintei Liturghii
este Împărtăsania. Cu toate acestea, multi credinciosi participă fără a se
împărtăsi. Este adevărat că nu te poti împărtăsi oricum, este nevoie de o
anumită pregătire. Credeti că oamenii care sunt în lume pot fi opriti chiar
pentru gânduri sau pentru greseli mici de la Sfânta Împărtăsanie, pentru o
perioadă lungă de ani de zile? Credeti că este o practică bună?
– Nu! Sunt păcate pe care oamenii le fac întrun sistem de
păcătuire: de exemplu, cei care nu sunt cununati la biserică si trăiesc totusi
viată ca si când ar fi cununati, aceia nu pot să se împărtăsească. După aceea
sunt oameni care fac anumite lucruri: au dusmănii, înseală si fac niste lucruri
care nui pot apropia de Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel spune clar: „Să se
cerceteze omul pe sine si numai asa să mănânce din această pâine si să bea din
pahar; cine mănâncă si bea cu nevrednicie, mănâncă sisi bea siesi osândă. De
aceea sunt între voi multi slabi si bolnavi si o bună parte mor". Cititi
în Epistola Ia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, Capitolul al
XIlea, la sfârsit.
Sunt lucruri pe care nu le poti neglija si pe care trebuie să le
ai în vedere, însă cred că sar putea împărtăsi mult mai multi si mult mai des
oamenii, mai ales oamenii în vârstă, care nu mai sunt angajati în atâtea
păcate, oamenii care tin post. Noi nu trebuie să bagatelizăm Sfânta
Împărtăsanie, dar nici nu trebuie să socotim că este o recompensă pentru cei
care duc o viată exceptională, pentru că Împărtăsirea se dă, spunem noi însine
–Biserica nenvată să spunem – „spre iertarea păcatelor si spre viata de
veci". Nu pentru că ti sau iertat păcatele si pentru că ai ajuns la viata
de veci, ci pentru ca să ti se ierte păcatele si ca să primesti viata de veci;
deci Sfânta Împărtăsanie este un ajutor, nu o recompensă, asa, o răsplată, că
omul acesta a trăit fain, îi dăm Sfânta Împărtăsanie, ci este si un ajutor.
Însă oamenii trebuie să considere acest dar si să nu sempărtăsească numai asa,
că a venit vremea să sempărtăsească si – hai să nempărtăsim!
Să stiti că eu, în general, nu trag de oameni să sempărtăsească,
trag de oameni să se spovedească. Si nu se spovedesc! Siatunci, dacă nu se
spovedesc, înseamnă că nui interesează nici Împărtăsirea. Oamenii nu sunt
dispusi, nu sunt interesati în general pentru treaba aceasta, siatunci de ce
să le dau această sansă, această posibilitate? Numai asa, pentru că îmi convine
mie?