ÎN FATA VIITORULUI
Mânăstirea Brâncoveanu, 28 martie1998
Mi-am propus să vă vorbesc astăzi despre viitor si despre pregătirea pentru
viitor si am formulat tema „În fata viitorului". Deci, cum stăm noi în
fata viitorului, cum ne putem pregăti viitorul. Cred că e o temă care merge
pentru tineri în special, pentru că ei au în fată viitorul, spre deosebire de
bătrâni, care au în spate trecutul. O deosebire există, în sensul că oamenii în
vârstă siau realizat întrun fel viitorul, iar viitorul în această lume începe
să se scurteze pentru ei, deci, în general oamenii în vârstă, bătrânii, nu mai
au preocupări de viitor, asa cum au copiii si în special tinerii.
Orice om vine pe lumea aceasta cu fata spre viitor. În limba
greacă cuvântul om se exprimă prin cuvântul antropos care înseamnă
„privitor în sus", de la ano atrin, adică o fiintă care priveste în
sus, spre deosebire de animale, care privesc în jos. Ceea cel caracterizează
pe om este faptul că are în vedere altceva decât pământul sau nu numai
pământul. Deci, omul este fiinta care priveste în sus. Poate să privească si în
jos, dar pozitia lui firească este de privitor în sus.
Poate că sar potrivi foarte bine ca definitie a omului si
„privitor spre viitor". De ce? Pentru că după ce trecem de viata
neconstientă, după ce intrăm în viata constientă, după ce începem să ne angajăm
la ceva pentru existenta noastră, pentru noi, suntem preocupati cu vremea, si
în mod deosebit – de viitor. Căutăm să ne formăm un viitor. Ne gândim la
viitor, ne pregătim pentru viitor. Important este de stiut cum anume ne putem
pregăti pentru viitor, cum trebuie să gândim viitorul, ce trebuie să facem ca
să avem un viitor asa cum nil dorim. Toate lucrurile acestea ni le prezintă în
primul rând Evanghelia si apoi învătătura Bisericii noastre, rânduielile
de slujbe ale Bisericii noastre. Aceasta din punct de vedere religiosmoral;
iar din punct de vedere al cunostintei, ne pregăteste scoala. Cei mai multi
oameni au în vedere viitorul aici, pe pământ, se angajează în fata viitorului
sau se angajează pentru viitorul lor – prin scoală, prin cultură. Bineînteles
că si cei care se angajează din punct de vedere moral nu pot să facă abstractie
de cultură, nu pot să nu facă scoală sau pot si să nu facă scoală dar, în cazul
acesta, pregătirea lor nu este o pregătire pentru un viitor cu tentă
intelectuală.
Neam pomenit în lumea aceasta trăind. Nimeni nu stie de ce a
venit în lumea aceasta. Sau făcut anumite afirmatii, se pot face afirmatii
diferite, dar pe viată nu este scris nimic. Asa că am putea zice pur si simplu:
trăim pentru că neam pomenit trăind si nu stim cum ar fi dacă nam trăi.
Fiecare dintre noi, cei care am venit în lumea aceasta, am venit din nefiintă
la fiintă, din neexistentă la existentă. Suntem o existentă, o existentă umană.
O existentă în care am adus împreună cu existenta fizică, biologică, si o
existentă de altă natură, si anume, zicem noi, o existentă spirituală.
Cei care credem în Dumnezeu, cei care tinem seama de Dumnezeu,
cei care am fost educati în lumina cunostintei de Dumnezeu, stim si auzim la
sfintele slujbe că am fost adusi din nefiintă la fiintă de Dumnezeu. „Cela ce
cu mâna Ta dintru nefiintă mai zidit si cu Chipul Tău cel dumnezeiesc mai
cinstit", spunem noi, vorbind cu Dumnezeu. „Cela ce cu mâna Ta dintru
nefiintă mai zidit". Nam fost si sunt; sunt, pentru că din ceea ce nam
fost mai adus Tu, Doamne, să fiu. Miai dat fiintă, miai dat existentă. Nu
numai existentă miai dat, ci miai dat si Chipul Tău cel dumnezeiesc. „Cela ce
cu mâna Ta dintru nefiintă la fiintă mai zidit si cu Chipul Tău cel
dumnezeiesc mai cinstit. Dar pentru călcarea poruncii iarăsi mai întors în
pământ, din care am fost luat. La cer după asemănare mă ridică, cu frumusetea
cea dintâi iarăsi împodobindumă". Această alcătuire ne pune deodată în
fata trecutului, a prezentului si a viitorului.
Am învătat cu totii la scoală că verbul are trei timpuri
principale: prezentul, trecutul si viitorul. Prezentul este timpul nostru real,
timpul în care ne pregătim pentru viitor, timpul în care neam trăit cele
dinaintea prezentului de fată, timpul în care, ca prezent, neam alcătuit
trecutul. „Cela ce cu mâna Ta dintru nefiintă mai zidit". Exist, pentru
că mai creat Tu, Doamne. Miai dăruit Chipul Tău, mai cinstit pe mine, care
exist cu Chipul Tău cel dumnezeiesc. Numai că santâmplat ceva neprevăzut de
mine si stiut de Tine – am călcat porunca; si pentru că am călcat porunca
„iarăsi mai întors în pământul din care am fost luat". Destinatia pentru
partea fizică, pentru partea biologică a omului – întoarcerea în pământ.
„La cer după asemănare mă ridică" – adică, Doamne, miai
dat fiintă, miai dat Chipul Tău, vreau să ajung la asemănarea cu Tine prin
Chipul pe care mi lai dat – „cu frumusetea cea dintâi iarăsi împodobindumă".
„Cu frumusetea cea dintâi!" Am avut o frumusete neîntinată, o frumusete
nepătată dar, prin călcarea poruncii, am ajuns să întunec Chipul cu care mai
cinstit, Chipul Tău din mine. Dacă Tu, Doamne, privesti la ceea ce sunt eu,
vezi că nu sunt ceea ce ai vrut Tu să fiu, ci ceea ce am vrut eu să fiu; sau
poate nu ceea ce am vrut eu să fiu, ci am ajuns să fiu ceea ce pot să fiu după
ce nam ascultat de Tine, după ce am călcat porunca. Am însă o nădejde – pentru
prezent si pentru viitor. Nădejdea că mă poti duce la frumusetea cea dintâi.
Mai este o alcătuire prin care vorbim cu Dumnezeu, când pomenim
de Chipul lui Dumnezeu în om: „Chipul măririi Tale celei negrăite sunt, măcar
că port ranele păcatelor". Mărturisind aceasta, Îi spunem lui Dumnezeu că
purtăm în noi Chipul Lui, si anume Chipul măririi lui Dumnezeu. Dumnezeu are o
mărire, Dumnezeu fără mărire nu poate fi, omul fără mărire poate să fie. Poate
fi întunecat, poate fi depărtat de Dumnezeu, poate să nu mai reprezinte pe
Dumnezeu, siatunci nu mai este Chipul măririi, dar totusi zicem noi: „Chipul
măririi Tale celei negrăite sunt, măcar că port ranele păcatelor". Am
păcate pe suflet, am întinări pe chip, am pete pe Chipul pe care mi lai
dăruit, cu care mai cinstit, sunt Chipul măririi Tale celei negrăite, dar nu
reprezint mărirea Ta cea neexprimată si inexprimabilă. Deci, „Chipul măririi
Tale celei negrăite sunt, măcar că port ranele păcatelor. Miluieste zidirea Ta,
Stăpâne, si o curăteste cu îndurarea Ta si mostenirea cea dorită dăruiestei,
făcândumă pe mine iarăsi cetătean raiului". Prin aceste cuvinte
mărturisim că nu suntem ceea ce am fost destinati să fim si că, în fata
viitorului stând, ar trebui să fim preocupati de revenirea la chipul cel
dintâi, la Chipul măririi celei negrăite a lui Dumnezeu. Dar aceasta nu se
poate realiza decât dacă ajungem să fim curati, dacă devenim curati. „Miluieste
zidirea Ta, Stăpâne, si o curăteste cu îndurarea Ta si mostenirea cea dorită
(de mine si de Tine) dăruiestemi, făcândumă pe mine iarăsi cetătean
raiului". E o privire mai departe decât spre viitor, e o privire spre
vesnicie.
Stimati ascultători, cu asa ceva putem porni la drum în fata
viitorului. Cu constiinta că suntem creati de Dumnezeu si că din situatia în
care ne găsim, preocuparea noastră ar trebui să fie îmbunătătirea sufletească
realizată prin înlăturarea a ceea ce este negativ în viata noastră si prin
realizarea a ceea ce poate fi pozitiv în fata viitorului si în vesnicie. Am zis
că timpul nostru real, timpul în care actionăm, timpul în care ne informăm,
timpul în care ne realizăm, este timpul prezent.
Niciodată si nici un om nu se poate detasa din prezent ca să
trăiască în viitor sau să trăiască în trecut. Trecutul ni lam realizat prin
prezentul de altădată, la prezent am ajuns prin prezentul de odinioară care
pentru noi acum este trecutul nostru si, în fiecare clipă din viata noastră,
suntem rezumatul întregii noastre vieti. Iar la bătrânete suntem ultima
formă a rezumatului întregii noastre vieti.
Am spus că deosebirea dintre tânăr si omul în vârstă este că
omul în vârstă sa realizat, sau a putut ajunge să se realizeze, sau este cum
este, după o viată întreagă; pe când tânărul – având în spate doar copilăria,
care, în general, este considerată vârsta la care din punct de vedere moral ar
trebui să rămânem în toate fazele existentei noastre, pentru că în Împărătia
lui Dumnezeu intră cei ce sunt ca si copiii: „De nu veti fi cum sunt copiii, nu
veti intra în Împărătia lui Dumnezeu" (Matei XVIII, 3) – e
preocupat realmente de viitor.
Copilul, în general, nu duce o viată dirijată, ci duce o viată
spontană. În copilărie, fiecare dintre noi iam reprezentat mai mult pe
părintii nostri decât pe noi însine. La tinerete începe să urmeze un fel de
detasare de antecesorii nostri, de părintii nostri, de bunicii nostri. Începem
să ne conturăm ca existente, ca entităti individuale, cu specific personal, la
aceasta, bineînteles, ajutând si educatia pe care o primim si pe care o
folosim, educatie dirijată prin scoală sau prin familie. Educatie formatoare
sau deformatoare, dată de societatea din jurul nostru, cu ideile care circulă,
cu manifestările care sunt, cu atitudinile pe care le au cei din jurul nostru
si pe care de multe ori ni le imprimă si nouă. Asa încât omul, până la urmă,
este un produs, un produs al înaintasilor săi, un produs al propriei sale
existente si un produs al societătii în care trăieste.
Să luăm numai un caz: limba, de pildă. Vorbim limba pe care au
vorbito părintii nostri. Am învătat de la ei să vorbim. Iată, deci, că suntem
un produs al societătii din jurul nostru si nu cunoastem altceva decât ceea ce
ni se comunică, decât ceea ce ni se dă din punct de vedere al influentei pe
care o are societatea prin limba pe care o vorbim.
Mai departe, suntem produsul biologic si psihic al celor care neau
adus la existentă sau al celor prin care Dumnezeu nea adus la existentă („Cela
ce cu mâna Ta dintru nefiintă mai zidit"). Deci, Dumnezeu nea adus la
existentă prin părintii nostri, pe care noi îi reprezentăm. Biologic, ca
figură, semănăm cu părintii nostri, semănăm cu unul din bunicii nostri, de
obicei se si spune – seamănă cu tatăsău, seamănă cu mamăsa – acesta este un
punct de vedere fizic; dar si din punct de vedere sufletesc e acelasi lucru.
Noi aducem din străfundurile existentei (Dumnezeu stie de unde până unde se
întind rădăcinile existentei noaste), însumăm din înaintasii nostri ceva si
devenim o fiintă cum alta na mai existat, o fiintă umană care nu nea
precedat, dar care, precedândune totusi, dintrun anumit punct de vedere sia
pus pecetea pe existenta noastră.
Din punct de vedere spiritual avem înclinările celor prin care
am venit la fiintă. De obicei se crede si de fapt asa si este, că începutul
omului este conceperea lui; însă conceperea are niste antecedente. Cum anume?
Noi nu începem de undeva, dintro situatie pe care na anticipato nimeni, ci,
în existenta noastră au venit cei dinaintea noastră. Cineva mia spus mie odată
(o femeie care era cam guralivă si care sărea mereu la hartă): „Părinte, să stiti
că eu am inimă bună – ca tata si gură rea – ca mama!". Vedea în ea, fără
săi fi spus cineva, prezenta părintilor. Asa cum era alcătuit fiecare dintre
ei, cu mutatiile respective. Inimă bună ca tata, un om blajin, linistit, si o
gură rea ca mama; si ea se prezenta în această sinteză, adică era foarte bună,
miloasă, binevoitoare, se implica atunci când era cazul, dar se si certa...de
toată lumea stia căi certăreată. De unde ia venit asta? Din antecedentele
existentei ei.
Există un spectru vital, asa cum există un spectru al luminii;
asa cum ati învătat la scoală, stiti că spectrul luminii se compune din anumite
culori: rosu, portocaliu, albastru, galben, verde, indigo si violet... sunt
culorile care formează lumina soarelui. Trecând printro prismă triunghiulară
lumina soarelui vezi culorile curcubeului sau cum zic francezii arc en ciel,
arc pe cer. Asa este si omul, are un spectru vital din care se compune
existenta lui si cu existenta lui biopsihică stă în fata viitorului.
Să stiti că foarte, foarte mult contează în existenta omului
ereditatea lui. Siapoi se fac niste mutatii. Eu, de exemplu, spun despre mine
că sunt o editie masculină a mamei mele. Astai realitatea, adică mama mea,
dacă ar fi fost bărbat, era cam cum sunt eu, si cu calităti feminine, nu numai
cu calităti bărbătesti. Cu o sensibilitate eventual, cu o impresionabilitate,
cu niste lucruri pe care eu le am de la mama, bărbat fiind, iar de la tata am
robustetea fizică si mai ales faptul că nu mă îmbolnăvesc, faptul că sunt imun
la boli, am o tărie, am trecut prin viată asa, cu multă crutare din partea
influentelor acestora care pe multi îi doboară. Cu asta stăm în fata
viitorului. Si astai copilăria, de fapt. Si, mai ales în copilărie, când omul
nu este definitivat, când copilul este si bărbat si femeie întrun fel, în
întelesul că are voce de femeie, în întelesul că nu există diferentierea
aceasta care există mai târziu, este un fel de prezentă conturată a ambilor
părinti.
Merge mai departe apoi, conturânduse altfel decât în copilărie,
în tinerete, si după aceea merge cu tineretea (tineretea, de fapt, e
definitivarea fiintei umane), trece cu tineretea prin viata de om matur si
ajunge la bătrânete. Acum, când oricum tânăr nu mai este, chiar dacă ar vrea el
să fie tânăr, nu numai în întelesul că nu mai are energia tânărului, dar nu mai
are nici vederile tânărului, nu mai are nici entuziasmul tânărului, nu mai are
nici dorinta de a realiza ceva cum realizează un tânăr, nu mai are puterea de
angajare, e mai calculat, nui spontan; un tânăr e mai spontan – de exemplu, se
căsătoreste, de multe ori la întâmplare. Zice odată către mine un fost coleg de
liceu: „Mă, să stii că parcam fost nebun când mam căsătorit!". Sia
făcuto sii făcută, până tine! Dar realitatea asta este.
Tineretea are ceva al ei, ceva ceti place, ceva ce te
odihneste. Mie dintotdeauna miau plăcut tinerii, si la tinerete si la
bătrânete, simi plac siacuma. Da, să stiti, eu spun asa cu toată inima! De
ce? Pentru că tânărul e modelabil, bătrânui tapăn, nu mai ai ce face cu el, a
ajuns cea ajuns, este ce este si, Doamneajută! Stai de vorbă cu el, că tot
aia tio spune si prima oară si a zecea oară! Pe când un tânăr zice: „Domnule,
dacă o avea dreptate, ia să văd eu, mă mai gândesc eu". Îi spui: „Măi
frate, uite, nare nici un rost să te duci la discotecă, numai tentuneci
acolo, te pătezi cu tot felul de păcate, te agiti si te exciti... Ce rost are
să te duci acolo si să aduci în biserică ceai văzut acolo", pentru că
realitatea asta este, omul duce în el ce a acumulat. Asai omul produsul
societătii în care trăieste. Si mai ales dacăsi alege el niste lucruri
negative si trăieste negativ.
Zice unul către mine: „Părinte, dumneavoastră ziceti să mă duc
la biserică, dar dumneavoastră nu vă puteti închipui ce duc eu în biserică în
mintea mea". Si eu am zis să se ducă; cu alea cu tot să se ducă în
biserică. De ce? Pentru că prin biserică e rezolvare. Fără biserică nu există
rezolvare. Fără Domnul Hristos nu există mântuirea, mântuirea nu neo realizăm
noi, că zicem: „no, lasă, că mă silesc eu" sau „mă silesc eu mai târziu,
sioi faceo". Mântuirea este un lucru pe care îl realizează omul împreună
cu Domnul Hristos; fără Domnul Hristos nu există mântuirea! Asa că e de foarte
mare importantă ca omul să se lase modelat. Omul la tinerete e în asa fel făcut
încât să se lase modelat. Nu opune atâta rezistentă ca un om care e format pe
niste idei, pe niste convingeri, pentru că ideile îl structurează pe om. Adică
nui numai asa, că, lasă că mia trecut o idee prin minte si lasă, că vine alta
– nu! Ci o idee care se statorniceste primeste în constiintă aprobare, se
creează sentimente pentru ideea respectivă si se ajunge la niste structuri.
De multe ori nu avem dea face, când e vorba să stăm în fata
unui om, cu niste idei pe care le putem schimba noi cu alte idei. Câtă vreme
omul sa format prin ele, sa structurat prin ele, a devenit ceva prin ele – nu
mai poti săl schimbi cu o idee. La tinerete, însă, lucrurile acestea nu se
realizează foarte profund, pentru că tineretea e de curând, adică adolescenta
si ce tine de tinerete este ceva ce nu datează de mult. A început odată cu
copilăria, sa conturat cum sa conturat, a mers înainte, cu încărcătura
negativă, cu partea pozitivă, cu toate câte sunt în constiinta omului prin care
sa structurat.
Tineretea omului începe cu un fel de tendintă de independentă,
iar când începe să se contureze cumva altfel, se fac niste schimbări în
existenta omului; numai că schimbările acestea sunt de putin timp, nu sau
statornicit în timp îndelungat ca în cazul bătrânetii. De ce? Un om în vârstă
nu mai poate fi schimbat si nu se mai poate schimba nici el însusi. De ce?
Pentru că el a devenit si devenirea aceasta sa făcut timp îndelungat si omul a
ajuns să fie format asa si nu mai poti să scoti din el unul nou.
Părintele Arsenie Boca, un părinte cu viată deosebită, cu
înzestrare exceptională, cu cultură bine pusă la punct, le spunea oamenilor
despre copil că este oglinda părintilor. Eu am stiut de asta de multă
vreme si, stiind lucrul acesta, mam raportat la părintii mei. Mam raportat la
părintii mei asa cum iam cunoscut eu si miam dat seama că în mine merg mai
departe niste calităti si niste defecte ale părintilor mei. Norocul meu de la
Dumnezeu (unii zic că norocui de la dracul, dar să stiti că nu e asa) a fost
că am stiut lucrurile acestea si că mam putut raporta si am stiut si metode de
schimbare, de îmbunătătire sufletească, pe care, bineînteles, vi le voi
prezenta si vouă, pentru că e vorba cum ne pregătim viitorul, cum stăm în fata
viitorului.
Ideea principală este aceasta: în fata viitorului si în fata
vesniciei noi stăm cu ceea ce suntem noi ca natură umană, cu ceea ce avem noi
în noi comun cu ceilalti oameni, pentru că suntem oameni, si cu ceea ce avem
noi în noi special ca persoana cutare. Cu asta stăm în fata viitorului, cu asta
stăm în fata vietii, cu asta trăim, cu asta ne sfârsim viata pământească, cu
asta intrăm în vesnicie.
Să stiti că eu mam convins că pe om nul poti schimba din ceea
ce este el ca înzestrare nativă. Poti săl ajuti, poti să intervii, dar e prea
putin ceea ce se adaugă, ceea ce poti schimba intervenind fată de ceea ce este
fondul biologic si fondul psihic pe care îl are omul.
În fata viitorului stăm cu noi însine. Cu noi însine cum nea
lăsat Dumnezeu si cu noi însine cum neam format noi. Pentru că, în timp, omul
adaugă câte ceva la ceea ce este el ca entitate biopsihică lăsată de Dumnezeu,
pusă de Dumnezeu în om, pentru că Dumnezeu când la creat pe fiecare dintre
noi, la creat dintrun material creat tot de Dumnezeu si devenit ceea ce au
fost părintii nostri; eventual cu talente, în orice caz si cu negative, si
acestea le ducem fiecare dintre noi mai departe si pe acest fond se realizează
apoi ceea ce acumulăm. Ceea ce acumulăm din ce ni se oferă în jurul nostru, de
exemplu, din scoala pe care am făcuto – am învătat să scriem, să citim. Sunt
oameni care nu ajung sănvete să scrie si să citească; eu am avut pe bunicii
din partea tatălui meu, analfabeti. Nu stiau nici săsi scrie numele, dar au
avut o tinută morală care îmi impune mie si astăzi, după atâta vreme. E un
cuvânt în Pateric: Avva Arsenie la întrebat pe un tăran ceva privitor
la mântuire, la viata morală. Cineva, fiind mirat de faptul că el, cu carte
latinească si grecească, cu cultura pe care o avea, îl întreabă pe un tăran,
Cuviosul Arsenie a răspuns: „Da, carte elinească si latinească am, dar nam
ajuns la alfabetul acestui tăran".
Să stiti că mie miau impus, de când am început să pricep în
lume, acei doi bătrâni care se rugau seara, care stiau de Legea lui Dumnezeu,
care stiau de o rânduială, care stiau să postească, care stiau să se supună
disciplinei postului, desi nu stiau nimic despre rostul postului din punct de
vedere moral, rostul postului din punct de vedere religios. Noi stim despre
acestea si totusi de multe ori nu postim, pentru că nu stim de o lege, nu stim
de o supunere, nu stim de o disciplină si în cazul acesta nam ajuns la alfabetul
analfabetului, nam ajuns la alfabetul acelui tăran.
Vedeti, stimati ascultători, niste gânduri pe care e bine să le
avem în vedere pentru viata noastră si mai ales voi, ca tineri, pentru viata
voastră de tineri, să le aveti ca jaloane pentru toată existenta voastră. Eu mas
fi bucurat foarte mult dacă la tinerete as fi avut pe cineva sămi spună ceea
ce pot eu spune tinerilor si ceea ce, de fapt, spun eu tinerilor. Sunt niste
experiente, niste idei pe care nu leam învătat din cărti sau, dacă leam
învătat din cărti, leam trecut si prin experienta mea si am ajuns la niste
concluzii la care altii nu au ajuns, sau la care altii nu ajung, sau la care nu
se gândesc multi, pentru că nu sunt orientati să se gândească.
În fata viitorului stăm cu toate acumulările noastre, deci nu
numai cu ceea ce suntem prin existenta noastră conturată de Dumnezeu din
materialul pe care la folosit pentru existenta noastră. E un fel de a zice
„materialul lui Dumnezeu", pentru că, gânditivă, începuturile omului sunt
în niste celule care nu se văd cu ochiul liber. De aceea se poate zice că si
omul e creat din nimic, cum a creat Dumnezeu lumea, desi nimicul acela nui
chiar nimic, pentru că e totusi un punct de plecare. Gânditivă că în celula
din care porneste omul, în celulele acelea din care porneste omul, două – una
feminină si una masculină – din acele celule care sunt invizibile si care nu
stiu cât le văd cei care au instrumente de mărire, e cuprins tot omul, cu tot
ce are el. E o minune, e extraordinar să te gândesti ce poate fi în lucrarea
lui Dumnezeu un început uman care, de fapt, cuprinde si alte începuturi, din
altii pornite!
Cu cât înaintează omul în viata duhovnicească, cu atât îsi dă
seama mai mult de măretiile lui Dumnezeu. Nu ne gândim la măretia lui Dumnezeu
asa, în abstract; da, da, e mare Dumnezeu, a făcut Dumnezeu lumea aceasta...
Dar când te gândesti cum a făcut Dumnezeu lumea aceasta, cât e lumea aceasta de
complicată! Gânditivă la un grăunte de polen, despre care înveti la scoală că
are o structură! Un grăunte de polen are o structură! Ce înseamnă asta?
Înseamnă că lumea e complicată, că nui ca un fir de nisip; si chiar si un fir
de nisip are o structură a lui, din punct de vedere fizic. Sunt niste lucruri
extraordinare, suntem înconjurati de taine! Dacă nu trăim cu gândurile acestea
în fata viitorului, nu putem avea un viitor care să ne dea mai multă lumină.
De obicei, oamenii când se pregătesc pentru viitor, se pregătesc
profesional – sii bine! Cineva care face o facultate se pregăteste
profesional. Poate să aibă cunostinte pe care noi, ceilalti, nu le avem, suntem
fără cultură din punctul acesta de vedere, suntem profani pur si simplu, nu
stim! Nu stim si poate nici nu trebuie să stim, că dacă am sti, tot degeaba am
sti, că nu neam gândi la lucrurile acestea. Dar pregătirea intelectuală în
general e ceva mai mult decât pregătirea profesională (mă gândesc la pregătirea
profesională în facultate, nu la o pregătire din asta, în meserie, că esti
tâmplar sau esti fierar, ci mă gândesc la o pregătire din asta, în care intră
gândirea). Dacă din punct de vedere profesional există o pecete a profesiunii
pusă pe existenta umană, pe existenta sufletului, până la urmă, ceea ce este
mai important si mai important este preocuparea de a fi mai om! De a
ajunge la o frumusete, la frumusetea aceea pe care am pomenito la început, când
am zis: „La Cel după asemănare mă ridică, cu frumusetea cea dintâi împodobindumă".
Stimati ascultători, având în vedere lucrurile acestea, putem să
ne gândim putin si la mijloacele prin care ne putem pregăti pentru viitor.
Deci, pornim de la ceea ce suntem, de la capacitatea noastră psihofizică,
pornim de la ceea ce a pus Dumnezeu în existenta noastră. Purtăm în noi niste
lucruri pe care nu le stim, dar pe care le putem descoperi. De ce? Pentru că
viata omului nu e numai în constient, e si în subconstient si e si în
inconstient! Or, noi putem să cunoastem lucrurile din noi numai dacă scormonim
în noi, dacă facem o investigatie în noi însine. Se duceau oamenii din
antichitate la Oracolul de la Delfi, ca să le spună acesta ce urmează în viata
lor, cum va fi viitorul, dacă se vor întoarce din război si, mă rog, alte si
alte lucruri de felul acesta. Si acolo se întâlneau cu o îndrumare scrisă:
„Cunoastete pe tine însuti!".
Cum ajungem să ne cunoastem pe noi însine? Poate că altii ar
vrea si ei să scormonească cumva în existenta noastră si să cunoască si lucruri
pe care noi nam vrea să fie cunoscute.
Când am venit eu pentru prima dată aici, la mânăstire, în 1942,
am vorbit cu părintele Arsenie Boca. Părintele avea atunci 32 de ani. Avea
terminată Teologia, avea terminată Facultatea de Bele-arte (făcuse pictură si
sculptură) si avea cunostinte de medicină (în special, cunostinte de genetică)
si cu astea a venit la mânăstire. Am vorbit cu părintele si mi sa părut ceva
curios atunci si ceva de înteles după aceea. Anume, la spovedanie, părintele ma
întrebat: „Tia venit vreodată în gând să omori un om?". Unui copil de 13
ani si jumătate săi pui o astfel de întrebare, bineînteles că îl surprinde si
te reprezintă pe tine, cel care pui întrebarea. Mi sa părut curios că a
întrebat, mia părut bine că am putut răspunde fără să improvizez un răspuns –
că nu mia venit niciodată în gând să omor un om!
De ce a pus părintele această întrebare? Pentru că voia să
treacă dincolo de mine, să ajungă până la ai mei, la părintii mei, la bunicii
mei eventual, să stie din ce tâlhari am venit în lumea aceasta, pentru că dacă
as fi avut astfel de porniri si dacă as fi avut astfel de gânduri, fără
îndoială ar fi trebuit să le aduc de undeva si leas fi adus de la părintii
mei, de la bunicii mei. Eu nu pot zice ca Sfânta Tereza de Lisieux: „Să stiti
că am avut părinti sfinti!". Părintii mei au fost ca toti oamenii. Stiau
de Dumnezeu, stiau de biserică, stiau de rugăciune cât stiau, nu făceau rugăciuni
multe, nu citeau; mama, săraca, când punea mâna pe carte îi si venea somnul! Si
chiar zicea: „Batăl somn, că nu poci pune mâna pe carte; cum pui mâna pe
carte, cum îmi vine somnul!" si bineînteles că si pe carte de rugăciuni
dacă punea mâna, îi venea somn. De ce? Pentru că era ostenită!
A venit pe aici o femeie din Moldova si mia spus câte acatiste
citeste ea pe zi, si altele, si iam zis: „Să stii că acatistele părintilor mei
au fost eu si fratii mei!". Că neau crescut pe noi... Torcea mama… navea
vreme de acatiste! Navea vreme să stea în picioare sau în genunchi la acatist,
că trebuia să stea jos si să toarcă. Asta în vremea de iarnă. Apoi în vremea de
vară la sapă si la fân si la toate câte sunt în agricultură… na avut ea vreme
să citească acatiste si paraclise. Si sa petrecut asa. Si eu cred că Dumnezeu
ia primit ostenelile si gândurile, ca avut gândul la Dumnezeu, atât cât se
stia pe vremea aceea, că nici nu se stia, eu abia la Teologie am aflat ce
rugăciuni sunt pe care trebuie să le citească omul, sapte laude sau nustiuce.
Asa a fost viata si asa este viata. Nu pot zice că nu sa pregătit pentru
viitor. Sa pregătit pentru viitorul pe care la avut si, la sfârsitul vietii,
a murit cu cinste, cu sfârsit crestinesc si Dumnezeu so odihnească!
Acum, cum putem noi să ne cunoastem pe noi însine? Putem face
niste teste ca să stim cum suntem? Putem, dar nu le întelegem sau le întelege
numai cel care ni le face. Nu asa! Dacă vrem să stim cine suntem trebuie să
stim ce facem. Trebuie să stim ce gândim. Trebuie să stim ceam făcut. Trebuie
să stim de ce suntem capabili. Si lucrurile acestea le putem sti si poate că de
multe ori nu le putem sti, le mai uităm, le mai trecem cu vederea, nu au în
constiinta noastră ponderea pe care ar aveao în alte constiinte si în fata
viitorului în cazul acesta… trebuie să stăm cu altceva, si anume: cu
străfundurile sufletului nostru.
Dar cum ajungem acolo? Când am venit eu aici la mânăstire, voiam
să mă fac călugăr. Era în 1942, iar eu călugăr mam făcut în 1953, deci după 11
ani! Acum, dacă vin unii la mânăstire, le spun să mai stea un an de zile să se
cerceteze, că eu am stat 11. La nici unul nu iam spus să stea 11 ani! Da’ la
mine asa a fost cazul siI multumesc lui Dumnezeu ca fost asa! Si părintele
Arsenie Boca, stiind că eu vreau să mă fac călugăr, pentru că era un om de
sinteză, de intuitie, de investigatie si pentru căsi dădea seama ce este
esential în orice chestiune, din călugărie mia pus la îndemână lucrul
esential, lucrul pe carel poate face si cel care nui călugăr. Un lucru cu
care sunt datori călugării si cu cares sfătuiti necălugării. Era vorba, zicea
părintele, de „rugăciunea cu care se mântuiesc călugării".
Ce este rugăciunea cu care se mântuiesc călugării? Este
rugăciunea pe care unii o numesc Rugăciunea lui Iisus, altii Rugăciunea mintii,
altii Rugăciunea inimii, altii Rugăciunea de toată vremea. E vorba de
rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiestemă pe mine,
păcătosul". Când se face cineva călugăr, primeste un obiect care poartă
numele de mătănii. Si când i se dau candidatului la călugărie mătăniile, se
spune (în cadrul slujbei solemne de călugărie): „Fratele nostru – i se spune
numele – primeste sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu, spre
rugăciunea din tot ceasul către Hristos". Si apoi, vorbind cu candidatul
la călugărie, i se spune: „Că esti dator în toată vremea a avea în minte, în
inimă, în cuget si în gura ta numele Domnului Iisus, si a zice «Doamne, Iisuse
Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiestemă pe mine, păcătosul»". Astai
rugăciunea cu care se mântuiesc călugării.
Părintele Arsenie mia zis: „Uite, să zici «Doamne, Iisuse
Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiestemă pe mine, păcătosul», so zici cu
gândul, so zici lipită de respiratie; între respiratii zici «Doamne», trăgând
aer în piept, odată cu aceasta zici «Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu» si
dând aerul afară, odată cu aceasta zici «miluiestemă pe mine,
păcătosul»". Siatât!
Cu gândul acesta am plecat de la Sâmbăta si mam dus si miam
văzut de treabă. Am făcut scoala mai departe, am făcut liceul, am făcut
Teologia… Părintele nu mia spus: „Fii atent, să nu cumva să faci asa, de capul
tău, măi, să nu cumva să nu întrebi pe cei competenti, fii atent, caută,
găseste un duhovnic bun…". Nu mia spus nimic! Si eu am constiinta acum,
după 45 de ani de viată mânăstirească si după 56 de ani, aproape, de când mam
întâlnit cu părintele Arsenie, în ’42, am constiinta că nas fi putut întâlni
pe nimeni care să mă îndrume, că nu era de circulatie rugăciunea (o stiau
călugării si poate cei care făceau Teologia), deci nu am avut pe cine să
întreb. Dar părintele nu mia spus nici asta: măcar după un an de zile să te
întâlnesti cu mine săti spun ce mai ai de făcut. Nu mam mai întâlnit cu
părintele Arsenie din ’42 până în ’65; 23 de ani nu mam mai întâlnit cu
părintele. De altfel, părintele zicea că de două ori trebuia să se întâlnească
omul cu el: o dată când îi spune si a doua oară la moarte, săi spună dacă a
făcut ce ia spus. Foarte corect! Ce rost are să meargă cum merg unii că săi
spună unul, că săi spună altul, că un cuvânt de folos, că nu stiu ce… siapoi
adună la cuvinte de folos si nu împlineste nimic!
Deci, părintele mia spus ce am de făcut, eu am plecat, miam
văzut de treabă, miam văzut de scoală si eu, să stiti, de câte ori am
posibilitatea le spun oamenilor, mai ales celor care au preocupări
intelectuale: „Facetivă datoria, nu vă gânditi că trebuie să faceti altceva
decât datoria". Întâi e datoria si înteleg prin datorie – datoria profesională,
la care te angajează situatia ta. Esti student – apoi fii student! Uite,
sunteti de la ASCOR. Să stiti că eu doresc ca tinerii de la ASCOR să fie cei
mai buni studenti! Multi îsi pierd vremea pe la ASCOR prin sedinte, prin
întâlniri… E pierdere de vreme, nui voie! Întâi trebuie să fii un student bun,
cel mai bun dintre studenti sau, în orice caz, printre cei mai buni, siapoi
poti să reprezinti studentia în ASCOR. Dacă nu esti student cum trebuie, nai
cum să reprezinti nici crestinismul, nici ortodoxia!
Când eram elev de liceu în Timisoara, ziceam rugăciunea când îmi
aduceam aminte – nam avut niciodată un program anume de rugăciune în sensul
acesta că, „no, acum zic «Doamne Iisuse…» timp de cinci ceasuri".
Niciodată nu mam gândit că „uite, zic un sfert de oră, o jumătate de
oră". Dar miam făcut, totusi, un fel de program, în sensul că pe drumul
de la internatul unde locuiam si până la scoală – o jumătate de oră tinea
drumul – ziceam întruna „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,
miluiestemă pe mine, păcătosul" cum manvătat părintele Arsenie. Dar mai
ziceam asa si spontan, când mă trezeam noaptea din somn sau când mergeam undeva
departe, când asteptam... Nam numărat niciodată, să fie o sută, să fie trei
mii, să fie 12 mii, ca pelerinul rus, nici nu mia dat cineva în cap treburi
din astea (bine a făcut că nu mia dat, că nici eu nu le bag în cap la altii
asa ceva).
Când mam dus la Teologie, au început sămi spună colegii, când
am vorbit despre asta: „Măi frate, poate fi cu primejdie treaba asta, păi
trebuie să te îndrume cineva, trebuie să cunosti, trebuie să citesti…". Eu
am rămas asa, uimit: cum poate să fie cu primejdie o rugăciune?. Bineînteles că
poate să fie cu primejdie când aduce dereglări, si dereglări poate să facă omul,
dar mie nu mia venit niciodată în cap să exagerez. Totdeauna mia venit în cap
să fac lucrurile cum se fac.
Dacă respiratia e cum e respiratia, apoi nam făcut altfel de
respiratie decât cum a lăsato Dumnezeu. Nam umblat niciodată după încordări.
Lucrurile să meargă natural. Dacă respiratia a lăsato Dumnezeu să meargă
natural, asa să o ai si tu! Deci, nu trebuie să faci din respiratie un
mijloc de apropiere de Dumnezeu. Dumnezeu nu se descoperă unei tehnici.
Dumnezeu se descoperă inimii curate: „Fericiti cei curati cu inima, că
aceia vor vedea pe Dumnezeu" (Matei V, 8). Ce mult uităm noi lucrul
acesta! Vrem săL găsim pe Dumnezeu în cărti, vrem săl găsim pe Dumnezeu la
oameni duhovnicesti, vrem săL găsim pe Dumnezeu undeva si, când colo, uităm că
Dumnezeu ni sar descoperi în inima curată!
Iată, stimati ascultători, niste lucruri pe care e bine să le
avem în vedere. Să stiti că eu totdeauna am fost pentru echilibru, pentru o
viată asa cum se desfăsoară viata în natură, fără zgomot, chiar dacă există si
un zgomot pe care nul auzim, dar noi nu stim de zgomotul acela decât în
împrejurări unice. De pildă, se spune undeva că Sfânta Ecaterina de Sienna
odată, întro vedenie, sia pus urechea la picioarele Domnului Hristos, unde au
fost rănile de la cuie, si a întrebato Domnul Hristos ce aude. Si ea a zis:
„Aud o căldare, o căldare care fierbe" si a tras Sfânta Ecaterina
concluzia că ar fi iubirea care pulsează înăuntru. Zică cineva ce va vrea să
zică, în realitate, circulatia sanguină se desfăsoară cu un fel de zgomot. Eu
am auzit în două cazuri, la oameni care fac dializă, un zgomot, ca si cum ar
curge un râu. Acum, viata e fără zgomot, pentru că noi nu auzim aceste lucruri
decât în cazuri speciale. Deci cum nui viata cu zgomot, asa nu trebuie să fie
nici rugăciunea cu zgomot, ci trebuie să fie naturală, asa cum e si respiratia,
naturală. Deci fără crispări si fără altceva de felul acesta...
Dacă duci lucrul asa si trăiesti asa, trebuie să te miluiască
Dumnezeu. Se zice că unii au ajuns nebuni, că nu sau orientat, nu sau lăsat
ajutati. Să stiti că ăia care au ajuns nebuni, ajungeau nebuni si fără asta!
Dacă e porneală din asta, o structură care favorizează nebunia, nebun ajungi! Nam
putea zice căi în planul lui Dumnezeu lucrul acesta, noi nu stim, dar realitătile
astea sunt. Noi cunoastem realitătile cum sunt în jurul nostru, cum se
desfăsoară în lumea în care trăim.
Rezultatul de căpetenie pe care îl urmărim prin rugăciunea
isihastă e isihia. Ce e isihia? Isihia este linistea sufletului. Să ajungem la
liniste. La linistire. Să nu fii asuprit de patimi, să nu fii chinuit de
dorinte rele neîmplinite, să fii limpezit în toate. Or, până să ajungi la
limpezire, întâi tentâlnesti cu mizeria din sufletul tău. Nu se poate să te
ocupi de tine însuti si să scormonesti cu rugăciunea în constiinta ta fără să
ajungi să tentâlnesti cu mizeria din tine! Acestai primul lucru, de aceea
unii se si sperie, si să stiti că si eu mam speriat. Dacă era părintele
Arsenie de fată îl întrebam: „Părinte, ce se întâmplă, că zic rugăciunea si,
când colo, se răscolesc relele". Ar fi zis părintele: „Se răscoleste ce ai
acolo, în tine, alea se scot la iveală". Si asta e realitatea!
Când eram copil, eram foarte rău. Si aveam un vecin care zicea:
„nănasă (îi zicea nănasă mamii, dar nui era mama nănasă), ăsta nu e botezat
bine. Ăsta săl duci la popa săi mai citească ceva, că la ăsta nu i lea zis
toate!". Nu ma mai dus la nici un părinte să mi le citească toate, miam
mai citit eu ceam mai putut!
Lucrurile astea sau răscolit întâi. Si asta se întâmplă cu
orice credincios care se ocupă de el însusi. Esentialul este să te ocupi de
tine însuti, să scormonesti în tine, săti vezi negativele ca să le poti
limpezi, să înlături gândurile cele rele cu gânduri bune sau măcar cu gândul
acesta „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiestemă pe mine,
păcătosul" spus cu statornicie. Să stiti că gresesc aceia caresi propun
ca totdeauna, neapărat totdeauna, să aibă rugăciunea aceasta. Pentru că sunt
multe lucruri pe care le faci cu mintea si nu poti să faci două lucruri bine
deodată.
Sau scris foarte multe lucruri despre rugăciunea aceasta, nici
nu trebuie să le stii. Eu, să stiti, nam citit nici Zbornicul, nici
alte cărti ca să mă orientez, am făcut cea mia spus părintele si am mers înainte
cu asta; si timp de 11 ani, cât am întrebat eu oameni socotiti că stiu de
rugăciunea asta, miau spus ce scrie în cărti. Ce scrie în cărti pot să citesc
si eu! Pe mine mă interesează lucruri din experientă. Din experienta mea eu vă
pot spune atât: am zis cât am zis si rugăciunea aceasta pe mine ma ajutat în
întelesul că mam întâlnit cu mine însumi, că mam întâlnit cu mizeria din
mine, că am căutat să rezolv această mizerie, so înlătur, că mia trebuit
vreme îndelungată.
Au fost si alternante, si anume, alternante cu bucurie. De multe
ori când mă duceam la scoală spunând această rugăciune, parcă mă ridica cineva
pe sus, asa eram de bucuros, de plin de bucurie! Bineînteles că nu ma ridicat
nimeni, si nu zicea nimeni că „uite, acum trece unu care nu le are pe
toate", ci eram ca toti oamenii.
Eu, să stiti, recomand rugăciunea aceasta din toate puterile
mele si, deas avea mai multe puteri, mai mult as recomandao, pentru efectele
acestea de îmbunătătire, de limpezire sufletească. Pentru că până la urmă,
ultimul rezultat, ultimul scop al rugăciunii, dacă se numeste rugăciunea
isihastă, este acesta: să ajungi la isihie, să ajungi la liniste. Ai ajuns la
liniste, nu mai trebuie să te mai gândesti la altceva, pentru că lucrurile merg
de la sine.
Zic unii că trebuie să bagi mintea în inimă. Ca si când mintea na
puso Dumnezeu unde trebuie, trebuie so iei tu din cap si so bagi în inimă!
Nu e asa. Ce vrea să spună asta: „să bagi mintea în inimă"? Vrea să spună
că trebuie să unesti gândurile cu simtămintele, rugăciunea să fie o
rugăciune deplină. Important este să spui rugăciunea, că mintea se asează ea la
locul ei. Noi o simtim uneori în cap, uneori în piept, uneori si în cap si în
piept. Nu asta este important, important este să simti prezenta lui Dumnezeu în
tine, să simti că înviază Dumnezeu si se risipesc vrăsmasii Lui, să simti că a
venit la tine Lumina Mântuitorului, nu în înteles de lumină fizică, ci de o
luminare, de o constiintă luminată, de o limpezire sufletească si astai tot,
până la urmă. Astai isihia, ăstai viitorul, pentru că viitorul nu începe
peste ani si ani, viitorul începe în fiecare clipă!. Numai că viitorul noi nul
trăim ca viitor si no săl trăim niciodată ca viitor, ci totdeauna o săl
trăim ca prezent.
Si acum as vrea să mai adaug două lucruri. Din Evanghelia de
la Matei – gândurile despre Judecata de Apoi, unde se spune că va despărti
Fiul Omului pe cei buni de cei răi, cum desparte păstorul oile de capre, si le
va zice celor dea dreapta: „Veniti, binecuvântatii Tatălui Meu, că flămând am
fost si Miati dat să mănânc, însetat am fost si Miati dat să beau, gol am
fost si Mati adăpat, străin am fost si Mati primit, bolnav am fost si Mati
cercetat, în temnită am fost si ati venit la Mine" (Matei XXV,
34-36). Stiti cuvintele acestea si răspunsul oamenilor care au aflat că ei au
făcut asa ceva fără să stie si Domnul Hristos lea spus că „Oricât ati făcut
unuia dintre acestia mai mici ai Mei, Mie Miati făcut" (Matei XXV,
40). Si apoi, către cei dea stânga, către cei necredinciosi, care nau făcut
astfel de lucruri, le spune Domnul Hristos: „Ducetivă de la Mine,
blestematilor, în focul cel vesnic, că flămând am fost si nu Miati dat să
mănânc" si celelalte (Matei XXV, 41-42). Si ei vor întreba:
„Doamne, când ai fost asa cum zici, si nu Tiam slujit Tie?", iar Domnul
Hristos le zice: „Oricât nati făcut unele din acestea acestora mai mici ai
Mei, Mie nu Miati făcut!". Ce vreau să spun cu asta? Că, dacă în viitor
vom fi întrebati despre astfel de lucruri, trebuie să ne implicăm spre binele
oamenilor din jurul nostru, ca să ne lucrăm viitorul fericit. Si vesnicia
fericită, bineînteles! Asta este una.
În al doilea rând, as vrea să vă atrag atentia asupra unei
rugăciuni de la Cununie. De ce de la Cununie? Pentru că, în general, Cununia se
face pentru tineri. Se mai face câte o Cununie si pentru câte un bătrân, dar nui
firesc. Doar nui normal să mai zicem „ca să se veselească ei la vederea fiilor
si a fiicelor lor" si ei sunt de 70 de ani! Nu mai merge! Oamenii fac ei
niste lucruri, trăiesc o viată întreagă necununati, siapoi sau socotit că leau
spus preotii că trebuie să se cunune, siapoi se duc să audă: „Dăle lor
bucuria nasterii de prunci buni" si asa mai departe! Nu mai merge, nu se
mai potriveste! Asta este pentru tinerii care au capacitatea de a se angaja în
maternitate, în paternitate…
La Cununie este ceva în legătură cu viitorul; toată Cununia, de
fapt, este cu deschidere spre viitor, dar în cuprinsul ei este o rugăciune care
spune: „Binevoieste (se vorbeste cu Domnul Hristos despre cei doi care se
căsătoresc) săsi trăiască viata lor fără prihană si să ajungă bătrâneti
fericite cu inimă curată, împlinind poruncile Tale!".
Fratilor, eu vă spun, cu cât sunt mai bătrân, cu atâta mă bucur
mai tare de lucrurile acestea! De ce? Simt mai mult valoarea lor, mam
sensibilizat pentru ele. Deci: „Binevoieste săsi trăiască viata lor fără
prihană". Ce înseamnă „fără prihană"? – fără pată – în chip
ireprosabil, să ducă o viată de care să nu le fie rusine nici înaintea
oamenilor, nici înaintea lui Dumnezeu, deci fără prihană. Si „să ajungă
bătrâneti fericite". Cine ajunge bătrâneti fericite? – cine are tinereti
cinstite, cine stă sub oblăduirea lui Dumnezeu, cine trăieste întro viată
paralelă cu viata lui Dumnezeu sau întro viată în care intră viata lui
Dumnezeu. Deci, să „ajungă bătrâneti fericite" si spune cum: „Cu inimă
curată, împlinind poruncile Tale".
Fără împlinirea poruncilor lui Dumnezeu să stiti că nimeni nu se
pregăteste real si în chip fericit pentru un viitor bun. Cine tine seama de
Dumnezeu, cine stie Legea lui Dumnezeu, cine stie poruncile lui Dumnezeu, cine
se angajează la poruncile lui Dumnezeu, cine desfiintează în el toate
negativele câte le stie si câte le află, acela, cu ajutorul lui Dumnezeu,
ajunge la isihie, la limpezime, la limpezimea din lumea aceasta. Si cu
limpezimea aceasta, pe care a realizato în prezent, respectiv în trecut pentru
prezentul de fată si în prezent pentru prezentul de mâine, care astăzi e viitor
si mâine va fi prezent, cine se angajează în felul acesta, acela trăieste în
prezentul de fată viitorul de ieri si de alaltăieri, si îsi pregăteste tot mai
mult linistea si bucuria în viitor.
Sunt niste sugestii; poate că voi stiti mai multe sau vă vin în
minte alte gânduri în legătură cu aceasta. Dumnezeu să vă ajute să înmultiti
gândurile bune si să aveti folos si din ce vam spus eu si din ce veti mai
descoperi voi si veti împlini în viata voastră.
Să stiti că sunt foarte bucuros sămi desfăsor gândurile cu
prilejul întâlnirii cu voi, că dacă nu erati voi, nu mă asezam eu undeva în
picioare să zic o cuvântare din asta! Dar asa, a fost un prilej prin care am
scormonit în străfundurile existentei mele, în străfundurile agoniselilor mele,
în străfundurile cunostintelor mele, în străfundurile atitudinilor mele si am
tras niste concluzii si pentru mine si pentru voi.
Se spune că cel dintâi beneficiar al faptului de a unge pe altii
cu miresme este chiar cel carei unge. Deci eu vam oferit aceste gânduri si,
chiar dacă voi le uitati, miemi rămân. De cemi rămân? (Să nu fac ca ăla care
nu se mai putea opri!). Stiti de ce? Nu pentru că le uitati voi, ci pentru că
ele intră în componenta mea! Nu există nimic din ce facem, nimic din ce spunem,
nimic din ce gândim, ca să nu se scrie în constiinta noastră. Si constiinta
noastră, fiinta noastră, este cartea vietii noastre.
Se spune că se scrie în cartea vesniciei, se scrie în cartea
vietii ceea ce am făcut noi. Fiecare dintre noi suntem si cartea vietii noastre,
pe care o putem citi noi însine, dacă luăm aminte la noi însine, si, cu
ajutorul lui Dumnezeu lucrurile se înscriu în noi. Si dacă în noi se înscriu
numai lucruri bune – si de asta trebuie să avem grijă – atunci cartea vietii
noastre va fi plăcută si pentru noi, si pentru altii, si pentru Dumnezeu. Iar
dacă băgăm în sufletul nostru lucruri necuviincioase, nefiresti, neconforme cu
voia lui Dumnezeu, atunci sigur vom avea plata păcatelor noastre!
Unii se uită la televizor si văd spurcăciuni si apoi, când se
roagă, în loc să se gândească la Dumnezeu, se gândesc la spurcăciunile pe care
si leau băgat în suflet. De aceea să stiti că sunt foarte mult pornit
împotriva celor care se uită la televizor la lucruri necuviincioase. De ce?
Pentru că îsi bagă în suflet gunoaie; astea se înscriu în cartea vietii lor si
le duc mai departe; filmul sa terminat, dar gândurile în legătură cu imaginile
necuviincioase nu se termină, ci atunci ar mai putea face ăla care le poartă în
suflet un film asemănător.
Vă doresc în continuare folos din postul care urmează si după
aceea să ajungem cu totii la bucuria Sfintei Învieri.