DESPRE
TINERETE
–
Dialog cu tineri din Arad –
Mănăstirea Brîncoveanu, 2 aprilie 1995
– Stim că în incursiunile dumneavoastră prin tară ati luat
contacte deseori cu tineretul. Am dori, în câteva cuvinte, să caracterizati
tineretul român al zilelor noastre.
– Dragă, mie foarte greu să caracterizez tineretul, pentru că
eu, de fapt, nui cunosc foarte bine pe tineri; îi stiu pe cei care mă cheamă,
îi stiu pe cei cu care vin în legătură, dar nu as putea să caracterizez
tineretul zilelor noastre. Ceea ce îl deosebeste, poate, de tineretul dinainte
este că are mai multe preocupări pentru viata spirituală, este mai deschis
pentru niste lucruri pe care în trecut cei mai multi tineri le neglijau, dacă
nu chiar le negau. Dar asta nas putea să spun că este caracteristica
tineretului din zilele noastre; nu stim cum sar fi prezentat tinerii dinainte
dacă ar fi avut conditiile pe care le au tinerii din zilele noastre.
– Care ar trebui să fie relatiile dintre un
tânăr si o tânără în perioada adolescentei?
– Între un tânăr si o tânără se pot realiza mai multe feluri de
relatii: relatii de colegialitate, relatii de prietenie, relatii de membrii ai
unei societăti, relatii obisnuite între tineri, mă rog, poate si alte relatii.
Important este ca tinerii, mai ales când sunt în pregătire pentru viată, ca
prieteni, să se mentină în marginile prieteniei, adică să nu cuprindă prietenia
lor apropieri care nu sunt admise între prieteni; Biserica consideră prietenia
ca bună, numai în măsura în care nu are implicatii de căsătorie si dacă se face
în vederea căsătoriei. Nu se poate zice că nu există si posibilitatea de a fi
apropiati ca prieteni cu iubire si respect reciproc, chiar dacă nu au neapărat
în vedere căsătoria, dar, în orice caz, să nu aibă implicatiile căsătoriei.
– Cum priviti sărutul între doi adolescenti?
– Sărutul între doi adolescenti e o manifestare, o revărsare de
suflet, poate fi o revărsare de suflet si se poate realiza pătimas si
nepătimas. În cazul când e nepătimas – e admis; totusi e bine să se găsească
altă modalitate de apropiere, pentru că, de multe ori, manifestările acestea au
si implicatii care nu tin de prietenie; în componenta sărutului pot intra – si
intră adeseori – implicatii sexuale.
– Stim că anul acesta a fost declarat „anul
international al tolerantei". Nu considerati că această propovăduire a
unei tolerante lipsite de principiul iubirii crestine e periculoasă, deoarece
indiferenta si pasivitatea sunt si ele tolerante, dar sunt nocive.
– Dragă, depinde ce tolerezi! Dacă tolerezi răul nui bine! De
exemplu, Psalmul 100 vorbeste despre niste măsuri radicale; adică zice că „pe
cel rău nu voiesc săl cunosc. Pe cel ce cleveteste în ascuns pe vecinul său,
pe acela îl voi pierde. Pe cel ce are ochi mândru si inimă semeată, pe acela nul
voi suferi. În dimineti am ucis pe toti păcătosii pământului, ca să stârpesc
din cetatea Domnului pe toti cei ce fac fărădelegi". Răul nu trebuie
tolerat! Trebuie să avem întelegere fată de neputinta omenească, însă răul
trebuie smuls din rădăcină. Când e vorba de tolerantă, poti să tolerezi niste
neputinte, să îngădui niste situatii care nu pot fi schimbate, dar cât priveste
răul în sine, trebuie smuls din rădăcină, nu trebuie tolerat!
– Este crestinismul în adâncul lui, egocentric?
– Nu e egocentric, e hristocentric! Mântuirea vine prin Hristos,
mântuirea înseamnă eliberare de păcate, de patimi, de tot ce este negativ în
sufletul omului. Mântuirea înseamnă realizarea unor stări pozitive care fac cu
putintă înlăturarea si schimbarea tuturor relelor spre bine; e vorba de virtuti
care sunt potrivnice patimilor; bineînteles că nu poate fi vorba de un
egocentrism, câtă vreme apartenenta noastră este la Domnul Hristos, numai că nu
se poate nega nici persoana, pentru că persoana se mântuieste. Noi, fiecare, ca
om ne mântuim, si atunci nu putem face abstractie de noi însine. Domnul Hristos
a avut în vedere întotdeauna pe om în ceea ce este el. De pildă, iubirea fată
de aproapele a legato de iubirea fată de tine însuti: „Iubeste pe aproapele
tău ca pe tine însuti", e porunca dată de Domnul Hristos si Sfântul
Apostol Pavel spune clar, si are dreptate: „Nimeni nu sia urât vreodată trupul
său" (Efeseni V, 29) si zice că „Sotul săsi iubească sotia cum se
iubeste pe sine însusi" (Efeseni V, 28), să se îngrijească de ea
cum se îngrijeste de sine însusi. Nimeni nu sia urât vreodată trupul său, cil
încălzeste sil hrăneste; asa trebuie să iubim si pe cei din jurul nostru.
E, de fapt, cred eu, o mare greseală să socotesti că nu trebuie
să ai în vedere urmărirea binelui personal; important este să urmăresti binele
personal, fără să stingheresti pe cineva din apropierea ta, adică să nu cauti
mai mult binele tău decât binele altuia, dar, în orice caz, să urmezi si binele
tău. Vasile Militaru are o zicere, o vorbă cu tâlc, care are următorul cuprins:
„Barba fratelui vreodată, de saprinde, sări si-l scapă,/ Însă mai întâi de
toate, barba ta so uzi cu apă" – adică nu poti să faci abstractie de tine
însuti, chiar dacă se pune si problema, în anumite împrejurări, a lepădării de
sine ca să poti împlini binele pentru altul sau ca să poti împlini porunca lui
Dumnezeu.
– „Ignoranta este un mare dusman al
mintii" – din cartea Războiul nevăzut
a Sfântului Nicodim Aghioritul. De ce si cum se manifestă ea în viata
crestinului?
– Ignoranta în sensul că dacă nu cunosti – nu împlinesti. Domnul
Hristos a venit si a propovăduit. De ce a propovăduit? Ca să se stie ce avem de
făcut Ignoranta e condamnabilă în măsura în care poti să cunosti si nu cunosti,
pentru că, necunoscând, nu împlinesti. Sfântul Apostol Pavel spune că trebuie
să învătăm că Domnul Hristos nea trimis la propovăduire si că numai prin
propovăduire poate cineva să cunoască adevărul Evangheliei. De aceea
zice el despre sine, ca trimis al Mântuitorului la propovăduire: „Vai mie de nu
voi propovădui, de nu voi binevesti" (Epistola Ia către Corinteni, Capitolul
al IX-lea).
Sfântul Marcu Ascetul spune că înaintea tuturor păcatelor merg
trei uriasi: nestiinta, uitarea si nepăsarea, asa încât ignoranta este vinovată
atunci când nu vrei să cunosti, când nu cauti să cunosti ceea ce ai putea să
cunosti.
– La Capitolul al XV-lea, versetul 13 din Evanghelia lui Ioan,
Mântuitorul zice: „Dragoste mai mare ca aceasta nimeni nu are ca sufletul lui
să si-l pună pentru prietenii săi". Călugării, mai mult ca oricine, acced
spre înăltare spirituală, adică spre cât mai multă dragoste. În acest context,
cum se situează monahul fată de porunca iubirii aproapelui? Nu în sens social,
adică dacă monahul are datoria săsi iubească fratii de mănăstire?
– Are datoria, cum să nu! Un călugăr trebuie să aibă virtutile
pe care le au toti credinciosii, poate mai mult decât ceilalti, dacă se poate,
însă călugărul, fiind un om singuratic si neavând raporturi destul de precise
si destul de reale în viata socială, nu totdeauna poate avea virtuti sociale. E
lipsit de virtuti sociale. Ceilalti, din societate, care au familie, sunt mai
proprii pentru virtutile sociale.
– Alesii lui Dumnezeu sunt alesi de Dumnezeu dinainte de
nastere?
– Asta nu stim! Sfântul Apostol Pavel, de exemplu, spune despre
sine că a fost ales dinainte de nastere, a fost ales din pântecele maicii lui (Galateni
I, 15). Sfântul Prooroc Ieremia spune la fel, dar nu stim dacă fiecare ar
putea sau ar trebui să spună la fel. Sunt si niste taine ale vietii, noi nu
avem pretentia că tot ce gândim că ar trebui să stim, stim de fapt si putem sti
de fapt. Pot fi diferite opinii în aceeasi chestiune. Important este ca eu
personal să stiu că sunt ales de Dumnezeu sau că Lam ales pe Dumnezeu. Adică
eu trebuie să am o încredintare în privinta asta, dar nu trebuie neapărat să
spun că am fost ales din vesnicie, cam fost ales dinainte dea mă naste, cam
fost ales din pântecele maicii mele. Acestea sunt deja lucruri, cred eu, spuse
cu afirmare prea exagerată. Important este să stiu că asta mie calea si pe
asta merg, că Dumnezeu asa mă vrea, că si eu asa vreau. Nu trebuie neapărat să
mă gândesc că asa trebuia să fie.
– Sfântul Apostol Pavel, la Capitolul al VII-lea, în Epistola
I către Corinteni, pledează pentru monahism, sustinând superioritatea
acestuia în fata căsătoriei. De aici, desăvârsirea sau sfintenia se poate
atinge prin căsătorie?
– Se poate, se poate si prin căsătorie foarte bine. Au fost
atâtia sfinti, mai ales martiri, care au avut viată de familie si au fost în
rândul sfintilor si proprii pentru sfintenie. Sfântul Apostol Pavel are în
vedere un fel de libertate mai mare, un fel de actiune sau un fel de
desprindere de viata aceasta, însă nu se poate zice că unul care are familie,
are copii si îi creste în frică de Dumnezeu si îi formează pentru o societate
binecuvântată de Dumnezeu, nu are parte de bine si de sfintenie.
– Care va fi starea de după moarte a doi soti care sau iubit
foarte mult si care amândoi sau mântuit?
– Noi nu credem că în viata de dincolo relatiile sunt aceleasi
care au fost în viata de familie, să zicem, ci vor fi relatii mai presus de
lumea aceasta.
– Cum comentati fericirea: „Fericiti cei săraci cu duhul, că a
acelora este Împărătia cerului"?
– Fericiti sunt cei neîndestulati cu ei însisi, cei smeriti, cei
ce doresc mai mult si tot mai mult binele, aceia vor fi proprii pentru
Împărătia cerului.
– Sfântul Ioan Scărarul ne vorbeste despre darul lacrimilor ca
fiind mai mare decât botezul, deoarece curătă păcatele săvârsite după acesta.
În cazul dobândirii lacrimilor, ce rol joacă Sfânta Taină a Spovedaniei?
– Dragă, Sfântul Ioan Scărarul a putut avea o părere a lui. A
avut si el un punct de vedere, pe care noi putem săl primim sau să nul
primim, sau putem să gândim altceva. Spovedania are rostul de ai da omului
posibilitatea să se smerească înaintea lui Dumnezeu si înaintea duhovnicului si
de a putea primi o îndrumare, de a putea fi verificată constiinta lui cu o
constiintă superioară. Nui vorba numai de pocăintă, de spălare, ci e vorba si
de îndrumare, de iertarea pe care o dă Dumnezeu prin mijlocire preotească.
– În Evanghelia după Luca, Capitolul al XXII-lea,
versetul 36, Mântuitorul Iisus Hristos îsi sfătuieste discipolii să se înarmeze
cu săbii. Cum tâlcuiti aceasta?
– Dragă, e o realitate pe care noi o stim, chiar dacă no putem
tâlcui. Domnul Hristos, în clipa aceea, El, care a zis „as putea să cer de la
Tatăl saducă mai multe legiuni de îngeri în apărarea mea", ia îndemnat
pe ucenicii Săi, nu atât ca săi învete, ci întro situatie specială fiind, El
care a zis „cel ce scoate sabia de sabie va muri", a întrebat: „aveti aici
săbii?" si au zis: „da, avem două", si Domnul Hristos a zis: „e
destul"; aceasta, oamenii încearcă so tâlcuiască întrun fel sau altul,
dar adevărul este că lucrurile se înteleg literar, în primul rând. De ce a
gândit Domnul Hristos asa, de ce sa pus problema aceasta sau de ce Sfântul
Evanghelist Luca a avut în vedere si latura aceasta, navem de unde să stim;
duhovniceste se tâlcuieste asa, că zice Domnul Hristos: „Cel ce nare sabie, săsi
vândă haina, săsi cumpere sabie", în întelesul că acela care are odihnă
trupească să renunte la ea si să se înarmeze împotriva răului.
– Credeti că în acest sfârsit de veac e posibilă o renastere a
monahismului românesc, care să se ridice la gradul de înduhovnicire al
monahilor si al credinciosilor, datorit isihasmului paisian care sa practicat
la noi în secolul al XVIIIlea?
– Preocupări de isihasm sunt si acum, însă Dumnezeu stie în ce
măsură se va putea realiza ceea ce gândesc unii sau altii despre monahism.
Monahismul este o societate a Bisericii si are rol si rost de
avangardă când e vorba de înaintarea în virtute, în sfintenie, în desăvârsire.
Eu constat o mare scădere a monahismului. Sunt putini dintre aceia care se
angajează în monahism care să se angajeze si în isihasm, se lucrează cu foarte
multi improvizati, se promovează oameni neverificati, se acceptă compromisuri.
Sunt foarte multi dintre călugări, întrun fel, am zice chiar ratati, pentru că
nefiind verificati, nefiind hotărâti destul, nu pot să ducă o viată de
exceptie; intervine compromisul, intervine superficialitatea, nedesăvârsirea,
intervin lucruri care mentin monahismul, dar nu la cotele trebuitoare si nu la
cotele dorite.
– Trebuie crestinul să aibă constiinta evolutiei sale în plan
religios?
– Sigur că da, de ce să no aibă?
– Te ispiteste la mândrie.
– Chiar dacăl ispiteste la mândrie trebuie să aibă o intuitie
reală a ceea ce este. E exact asa cum e vorba de boală si de sănătate; dacă
esti bolnav, te simti bolnav, nu poti să zici că esti sănătos. Dacă esti
sănătos, nu poti să zici că esti bolnav. Noi nu trebuie să uzăm de niste
artificialităti ca să najungem la mândrie. Dacă am realiza ceva, am realiza cu
ajutorul lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel spune: „Am lucrat mai mult decât
ei toti (decât ceilalti Apostoli), însă nu eu, ci harul lui Dumnezeu care este
în mine". Nu trebuie să ajungem la niste artificialităti, că numai în
felul acesta dobândim smerenia.
Smerenia este o realitate care se dobândeste la măsurile la care
se găseste omul. Dacă crezi că Dumnezeu tea chemat să faci un lucru bun si lai
făcut, nu înseamnă săl negi sau să zici că tu, de fapt, esti cel mai rău si
esti dedesubtul tuturor… Acestea sunt niste artificialităti si eu nu cred că
trebuie să facem uz de artificialităti, ca să dobândim niste calităti.
– Îi este bine crestinului să aibă încredere în sine, în
capacitătile sale?
– Da, sigur! Vai de omul care nare încredere în capacitătile
sale, că atunci nu se angajează la nimic! Dacă zici: „Eu nu pot nimic, eu sunt
cel mai rău, eu nam realizat nimic", atunci înseamnă că ajungi la un fel
de nelucrare tocmai pentru că nu ai încredere în tine însuti. Încrederea asta
pe care o ai în tine trebuie verificată din anumite puncte de vedere si cu
oameni mai buni decât tine, oameni mai virtuosi. E o calitate faptul dea avea
încredere în tine, în propriile tale forte.
– Raiul în care vor merge cei mântuiti în Hristos este identic
cu raiul lui Adam si al Evei?
– Nu stiu, nam de unde să stiu. Cred că e mai presus de raiul
lui Adam si al Evei, pentru că e vorba de o prezentă a lui Dumnezeu, o prezentă
simtită. Raiul în care au fost Adam si Eva poate că a fost mai mult un loc de
multumire, un loc de desfătare, însă în care prezenta lui Dumnezeu na fost asa
de reală cum gândim noi că va fi în raiul nostru, în sensul că Adam si Eva au
putut vorbi cu sarpele fără să tină seama de prezenta lui Dumnezeu. Sau atunci
când li sa reprosat faptul că au mâncat din pomul oprit, Dumnezeu ia chemat,
a întrebat de ei, ia strigat, ceea ce înseamnă că nu era întro comuniune
reală si totală cu ei.
– În fata unor expuneri ateiste sustinute de unii profesori
având ca suport texte din diferite manuale, care trebuie să fie atitudinea
tinerilor crestini ortodocsi: pasivitate sau luptă pentru afirmarea dreptei credinte
a adevărului?
– Dragă, dacă e vorba de studiu, nu se pune problema luptei
pentru adevăr. Se studiază ceea ce sa spus în lectiile respective si, apoi,
cât priveste ce credem noi, astai altceva. Dar nu se poate învăta, de exemplu,
darwinismul, fără să se stie cei darwinismul. Care e părerea noastră în raport
cu darwinismul, astai altă chestiune. De exemplu, darwinismul sustine că
evolutia a adus viata pe pământ, respectiv sa dezvoltat viata pe pământ, sau
dezvoltat speciile. Pentru noi, asta nui o chestiune care near deranja, dacă
sar accepta pe lângă sustinerea evolutionismului si faptul că lucrurile nu sau
petrecut de la sine, ci cu interventia lui Dumnezeu; adică, de fiecare dată
când a apărut o nouă specie, aceasta a apărut nu datorită antecedentelor, ci
datorită faptului că Dumnezeu, din ceea ce a fost, a făcut ceea ce este. Dar nu
trebuie neapărat, când se sustine un lucru, să ne spunem noi punctul nostru de
vedere. Îl spunem numai atunci când ni se cere sau când credem noi de cuviintă.
Însă studiul trebuie făcut după programa care este la scoală. Dacă se studiază
materialismul, noi studiem materialismul si după aceea spunem „da, dar eu nu
sunt materialist, ci sunt idealist".