DESPRE CĂSĂTORIE SI CĂLUGĂRIE
– Despre cei ce se retin de la carne: părintii sunt lezati
deoarece copiii refuză efortul lor de a le oferi mâncare bună. Este o
necinstire a părintilor de către copii? Să nu mai tină tinerii post dacă nus
de acord părintii?
– Dragă, nu se poate spune că îi necinstesti pe părinti când nui
asculti în chestiuni care sunt mai presus de părinti. Cinstirea părintilor nu
înseamnă totală supunere. Domnul Hristos are cuvântul: „Cel ce iubeste pe tatăl
său si pe mama sa mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine" (Matei
X, 37) si „Cel ce nusi ia crucea ca săMi urmeze, nu este vrednic de
Mine" (Matei X, 38). Sunt si situatii în care părintii trebuie să
înteleagă o atitudine a copiilor lor. Ar putea si copiii să fie mai maleabili,
dar nu renuntând la post.
În ceea ce priveste nemâncarea de carne, aceasta este o
chestiune facultativă. Totusi, dacă cineva îsi propune să aibă si această
înfrânare, poate să o aibă si trebuie să găsească modalitatea săi convingă si
trebuie ca si ei (părintii) să înteleagă. La drept vorbind, nu copiii îi
chinuiesc pe părinti, ci părintii se chinuiesc, pentru că nu stiu să se
raporteze la copii, cares mai buni decât ei.
– În acelasi sens, părinte, în ce măsură
încalcă cineva măsura cinstirii părintilor dacă se călugăreste fără voia
acestora?
– Călugăria, în general, nu este înteleasă de oamenii care nu au
o înclinare religioasă deosebită. Sunt putini părintii caresi doresc să fie
copiii lor călugări. Nu sar putea zice că numai atunci poti să te faci
călugăr, când părintii sunt de acord cu asta, pentru că părintii nu sunt de
acord. Până la urmă acceptă o situatie, dar nu o doresc si, în cazul acesta,
urmând lui Dumnezeu, ai putea zice că esti pe o treaptă superioară, nu se mai
pune problema cinstirii părintilor, pentru că îi cinstesti prin faptul că esti
călugăr. A fi călugăr este o cinste ce se răsfrânge si asupra părintilor. Si
chiar dacă nu înteleg lucrul acesta, ei sunt cinstiti ca părinti ai unui
călugăr. Nu se face dintro răzvrătire pornirea la călugărie, nu se face dintro
oponentă fată de părinti, ci se face dintro apropiere fată de Dumnezeu, dintro
râvnă pentru Dumnezeu si, în cazul acesta, părintii nu mai trebuie să fie
implicati, nu mai trebuie să fie ca o piedică.
Undeva, se spune în psalm: „Ascultă, fiică, si vezi si uită pe
poporul tău si casa părintelui tău". Acesta pare un cuvânt care nu sar
potrivi cu ceea ce vrea Dumnezeu când spune: „Cinsteste pe tatăl tău si pe mama
ta", însă, când e vorba de lucruri superioare relatiilor părinticopii, în
sensul că sunt relatii Dumnezeu – om, acolo, cred că nu mai e cazul să se aibă
în vedere relatia a doua, în loc de relatia primă. Până la urma îi va linisti
Dumnezeu si pe părinti si dacă nu, îsi vor duce greutatea pe care leo dă – nu
copilul care se duce la călugărie, ci lipsa lor de întelegere pentru călugărie.
– Părinte, cum poate fi privit regretul
călugărului că nu sia îngrijit părintii pe patul de moarte, de exemplu? Ce
poate cauza un astfel de regret: neîmplinirea desăvârsirii, urmărită în
monahism, sau cerinta obiectivă a cinstirii părintilor?
– Dragă, sunt atâtia oameni care, fără să fie călugări nu sunt
în situatia de ai îngriji pe părinti pe patul de moarte. Sunt atâtia oameni
care nu pot săi îngrijească pe părinti la bătrânete, fără să fie călugări. Asa
încât, nu se pune problema aceasta. Dumnezeu trebuie să găsească modalitatea de
a fi îngrijiti si părintii celor care au copii călugări si care nu se mai pot
îngriji de ei.
– Poate fi regretul acesta asemănător cu o „vale a
plângerii" de care vorbeste basmul „Tinerete fără bătrânete"?
– Nu cred că poate să fie asemănat, dacă esti hotărât pentru
Dumnezeu. Dumnezeu nu dă nemultumire, ci Dumnezeu găseste totdeauna modalitatea
să se împlinească toate, numai că noi nu avem destulă încredere în Dumnezeu,
când ne hotărâm pentru Dumnezeu. Sunt multi călugări care, de fapt, sunt
improvizatii si atunci sigur că aceia pot avea si nemultumiri, reprosuri,
frământări, nu numai pentru părăsirea părintilor, ci pentru părăsirea lumii,
chiar si pentru o viată care nu este conformă cu ceea ce se cere călugăriei.
Când sigur esti hotărât pentru Dumnezeu si esti coplesit de Dumnezeu, când te
uimesti de Dumnezeu, ajungi să te uimesti si de purtarea de grijă pe care o are
Dumnezeu fată de cei lăsati de tine în urmă. Pentru că la cârma vietii nui
omul, ci Dumnezeu, si dacă credem în Dumnezeu, atunci credem si în interventia
lui Dumnezeu acolo unde trebuie să se intervină – si moral si material.
– Părinte, multi tineri sunt chinuiti de întrebări în legătură
cu drumul pe care îl au de ales si de multe ori consultă diferiti duhovnici,
care le explică faptul că importantă este apropierea de Dumnezeu, privitor la
călugărie sau căsătorie. Ei le recomandă rugăciunea, zicând: lasă să se facă
voia lui Dumnezeu. Deci, am putea deduce că există o voie a lui Dumnezeu ca
unii, căsătorinduse, să facă copii, iar altii să se facă monahi?
– Da, sar putea să fie, pentru că Dumnezeu are nevoie si de
oameni căsătoriti, are nevoie si de oameni dezlipiti de lumea aceasta.
Important este săti găsesti tu locul, să simti tu ce vrea Dumnezeu cu tine. În
momentul în care teai hotărât pentru o cale, să nu mai consideri că mai există
pentru tine si o altă cale, iar calea pe care tio alegi, să o alegi cu
entuziasmul cuvenit, adică să nu te căsătoresti cu probabilitate, nici să te
faci călugăr cu probabilitate, ci să fii sigur că asta tie calea si atunci nu
se mai discută posibilitatea unei alte căi sau că Dumnezeu ar fi avut un alt
plan pentru tine. Noi nu stim sigur ce vrea Dumnezeu cu noi, dar stim ce putem
face noi întro conditie sau alta.
– Si dacă facem invers, nu se va repercuta
asta...?
– Nu, nu se va repercuta, pentru că Dumnezeu nu e o cantitate
neglijabilă, Dumnezeu nu e absent din viata noastră, ci e prezent, si fiind
prezent, Îsi face datoria, să zicem asa, când e vorba de un om care pentru
Dumnezeu sia ales una sau alta din căile pe care lea avut în fată.
– Părinte, pentru o persoană care se hotărăste sincer să facă
voia lui Dumnezeu, apare necesară cunoasterea acestei voi. Deci, aflânduse în
lume, el trebuie să discearnă între ispite de tot felul si părelnice lucruri
bune si, în dorinta de a cunoaste dintre atâtea lucruri, voia mântuitoare a lui
Dumnezeu, mai întâi va trebui să se debaraseze de patimi. Adică să se supună,
printre altele, unei lucrări pe care Părintii Bisericii o recomandă în special
monahilor. Deci, practic, drumul ar trece prin călugărie...
– Da, eu asa si zic. Cineva care vrea să devină călugăr este
bine să trăiască acolo unde se găseste, călugăria, până când ajunge să se ducă
la mănăstire, adică să fie călugăr. Dacă esti student, să fii cum ar fi un
călugăr – student, dacă esti muncitor, să fii cum ar fi un călugăr – muncitor,
adică săti faci datoria în conditiile călugăriei, iar dacă va fi să ajungi la
călugărie, tiai pregătit călugăria, iar dacă va fi să ajungi la căsătorie, tiai
pregătit si căsătoria – prin viata superioară pe care ai duso înainte de
căsătorie. Important este să ajungi tu personal să simti careti este rostul,
adică până nu esti hotărât ce ai de făcut, faci ce poti în conditiile tale.
– Părinte, este verosimil ca Dumnezeu, luminând pe omul curătit
de patimi, acesta să ocrotească în inima lui dorinta de a se căsători?
– Da. De ce nu? Căsătoria, de fapt, este o chestiune a firii si
omul nu se leapădă de fire nici când se face călugăr, ci are posibilitatea să
depăsească firea. Dar firea rămâne fire si atunci poti să doresti să te
căsătoresti si să alegi între căsătorie si călugărie. Poti să ai numai o
directie, să alegi călugăria pentru că nu poti alege căsătoria, asta depinde de
om. Nu se stie niciodată ce anume are în sine omul care se hotărăste pentru una
sau alta. Important este – când ai de ales, să alegi – si când ai ales, să stii
de ce ai ales si să nu mai alegi altceva.
– Părinte, cum se poate ca Dumnezeu, fiind un Dumnezeu gelos, să
vrea să împartă pe robul său cu o femeie?
– Nu se pune problema aceasta, pentru ca nu se împarte cu o
femeie, ci cei doi se unesc ca să fie una în slujirea lui Dumnezeu. Nu se poate
zice că cineva care se căsătoreste împarte ceva, ci îsi alege o altă directie.
– În legătură cu cuvântul pe care Domnul Hristos îl spune
tânărului bogat si pe care Sfântul Ioan Scărarul îl analizează si deduce că
fecioria este un dar adus lui Dumnezeu (Mântuitorul spune: „Dacă vrei să fii
desăvârsit, vinde tot ce ai si urmeazăMi Mie"). În ultimă instantă, se
poate spune că tot omul decide. Cum rămâne, deci, să se facă voia lui Dumnezeu
atunci?
– Dumnezeu nu desfiintează voia omului. Dacă vrei să fii
desăvârsit, îti vinzi tot ce ai; dacă vrei să intri în viată, trăiesti în
conditiile în care trăiesc toti cei care slujesc lui Dumnezeu. Mântuitorul
nostru nu a venit ca săi facă pe toti călugări, ci a venit săi mântuiască;
or, mântuirea se realizează si în călugărie si în afara călugăriei.
Când am venit eu prima oară aici, la mănăstire, iam spus
părintelui Arsenie că am venit si că vreau să mă fac călugăr; si părintele
zice: „Să stii că nu toti cei din lume se prăpădesc, nici toti cei din
mănăstire se mântuiesc".
– Dar nu putem privi alegerea căsătoriei cu bună stiintă că ar
fi o osândire la nedesăvârsire?
– Nu, nu este, pentru că există si o desăvârsire în căsătorie,
nu există o exclusivitate când e vorba de desăvârsire. Se desăvârsesc si
călugării si mirenii, fiecare în calea lui, numai că unii au mai multe
obstacole si altii au o cale mai lină în urcusul duhovnicesc. Dar adevărat este
că în viata călugărească există foarte multi improvizati. De ce? Pentru că
multi nici nu stiu ce fac atunci când se fac călugări, ci încearcă un amestec
între călugărie si mirenie. Ei cred că pot săsi completeze lipsurile duhovnicesti
– cu împliniri materiale, că pot să găsească modalitatea – fiind în mănăstire –
să mai caute si ceva din lumea asta si, în cazul acesta, este o improvizatie,
iar improvizatiile nu duc unde trebuie, asa că rămân improvizati toată viata si
numai Dumnezeu stie cum, în cele din urmă, va hotărî asupra unora ca acestia.
În afară de asta, sunt oameni care se duc de la căsătorie la
mănăstire pe motivul că nu sau împlinit în căsătorie, că siau pierdut
linistea prin căsătorie, căsătorinduse cu persoane care nu iau odihnit, care
nu iau ridicat, ci iau scăzut. Sunt cazuri în care elementele sot si sotie nu
reusesc să ajungă la un numitor comun, se ceartă, se bruschează, se bat si
atunci zice: Dăoncolo de lume, mă duc la mănăstire si vă las pe toti. Unul ca
acesta a realizat ceva pentru Dumnezeu? Nu a realizat nimic pentru Dumnezeu, a
realizat ceva pentru sine. Aici, la noi la mănăstire, au fost cazuri din
acestea si sunt si acum cazuri de oameni care sau plictisit de lumea aceasta
si au venit la mănăstire. Ei, ce ia dat unul ca acela lui Dumnezeu?
– Sfântul Ioan Scărarul spune că nici nu poate avea un om
căsătorit încredintarea mântuirii, decât pe patul de moarte.
– Bine, asta este o părere. Să stii că si Sfintii pot avea
păreri. Nu se poate zice că pe patul de moarte esti mântuit si dacă nu esti pe
patul de moarte nu esti mântuit. Nu se stie niciodată. Femeia se mântuieste
prin nastere de prunci, nu prin moarte. Când este nasterea - când mori? Sunt
niste lucruri care trebuiesc gândite, nu înseamnă că gata, dacă a zis Sfântul
Ioan Scărarul, astai si fără asta nu se poate. Uite, si un Sfânt poate avea o
părere care nui exactă, privită obiectiv. Păi asa si călugărul, numai pe patul
de moarte poate să fie sigur de mântuire, de aceea se spune că „moartea pentru
Sfinti este nastere la viata vesnică".
În realitate, nasterea este un moment pregătit de un proces, nu
se poate naste un copil în momentul zămislirii. Toată viata trăieste în vederea
mântuirii, a desăvârsirii. Important este să fim pe calea cea bună, să avem
constiinta că stăm în fata lui Dumnezeu, că nu noi ne mântuim, ci Dumnezeu ne
mântuieste si să căutăm o împlinire prin Dumnezeu. În cazul acesta ai
încredintarea că Dumnezeu te mântuieste nu în clipa mortii, ci în toate clipele
în care te angajezi pentru Dumnezeu.
– Părinte, în ce măsură îi scade pe soti sau
nu îi scade relatia intimă, în scopul nasterii de copii, dacă toti zicem „în
fărădelegi mam zămislit si în păcate ma născut maica mea"?
– Bine, asta este o raportare la păcatul strămosesc. Noi nu
putem duce lucrurile la extrem. Asa au făcut gnosticii, care au spus că materia
trebuie distrusă, nu trebuie înmultită, pentru că materia este rea, deci
căsătoria e rea, pentru ca înmulteste materia. Astea nu sunt conceptii ale Bisericii.
Noi zicem că la temelia existentei noastre este ceva care nu ne favorizează.
Dar nu putem zice totusi lucrul acesta, pentru că actul acesta sexual, care
este până la urma un act fizic, de ce îl foloseste Dumnezeu atunci pentru
concepere dacă e scăzut ca act? Nu putem sustine lucrul acesta decât întro
anumită perspectivă, dar perspectiva asta nu este una reală. Putem spune însă
altceva, si anume, că actele sexuale care nu urmăresc si nasterea de fii ar fi
cu scădere, dar nici în acest caz nu poti să te mentii pe pozitia aceasta mult,
pentru că e întradevăr o insuficientă a omului. Cei care au făcut rânduielile
acestea cu martea, joia si nu la sărbători, au vrut săl ridice pe om mai
presus de sine însusi. Ei, în realitate, ca oameni necăsătoriti, au făcut
program oamenilor căsătoriti! Or, lucrul acesta nu se poate realiza. Nici ei,
poate, căsătoriti fiind, nu puteau realiza lucrul acesta, pe care ei nu lau
experimentat. Poate să nu fie scădere, poate să fie o ridicare faptul acesta că
te angajezi la aducerea în lume a unui copil. Lucrul acesta te face colaborator
cu Dumnezeu, si dacă te face colaborator cu Dumnezeu, îl mai poti socoti
inferior?
– Nil Ascetul, în Filocalia, volumul I,
citând din Deuteronom, Capitolul al XXV-lea, deduce că atingerea
părtilor rusinoase sau cugetarea la ele, întinează, si completează că cele ce
ajută la nastere arată creatura. Întrebarea ar fi tot în ceea ce priveste
gnosticii, dacă ar fi întradevăr o cădere?
– Nu este o scădere. Nu există nimic în trupul omenesc care să
fie întinat, să fie prin sine scăzut; si organul sexual si ochiul sunt pe
acelasi plan, din punct de vedere creatural. Nu se poate spune că astai
spurcat si astai curat. În momentul în care „Câti în Hristos vati botezat, în
Hristos vati si îmbrăcat", nu mai e vorba de spurcăciune. Este vorba de
întinare prin gândirea pe care o poti avea; de exemplu, se recomandă
călugărilor să nusi privească trupul si mai ales părtile ascunse ale trupului,
ca să nu se excite, adică să aibă un mijloc de înlăturare a unor porniri care,
la ei, sunt vinovate. Asta nu înseamnă însă că sotul si sotia nu se pot bucura
chiar si de ceea ce pare a fi scăzut, pentru că nu e nimic scăzut. Citeam
undeva, întro carte de sexologie, că aceia care se rusinează când au un act
sexual, sting lumina si asa mai departe, gresesc. Era o părere a unui laic în
chestiunea aceasta, dar omul trebuie să se reverse, în fond, în actele sexuale,
nu să se jeneze si să zică „vai, de mine, că iar am făcut păcat si vai de mine,
că nar mai fi trebuit...". Astea sunt lucruri care trebuie să ridice
fiinta omenească, nu trebuie să o scadă.
Animalele, de exemplu, care se împreună, nu au o jenă, o
pudoare, o fac oriunde, nu? Oamenii au o jenă nu pentru că e jenă, ci pentru că
este o intimitate. Dar unul care sa făgăduit la călugărie si trăieste viată
călugărească, sigur că nu trebuie să aibă relatii intime, sau homosexualii, să
se desfăteze unul de celălalt, sau cei care au porniri nefiresti...
–Problema sar fi pus nu în sensul că ar fi necurat, ci dacă nar
fi fost mai bine – în viziunea Sfântului Ioan Scărarul – să se aibă grijă de
desăvârsirea proprie...
– Lasămă, măi, cu Sfântul Ioan Scărarul! Sfântul Ioan Scărarul
a scris pentru călugări, nu a scris pentru oameni de rând. Adevărul este că Scara
este pentru călugări, nu este pentru mireni. Este scrisă de un călugăr si sigur
că tot ce e scris în ea e valabil pentru călugări, nu si pentru ceilalti. Nu se
poate orienta cineva după Scara, de exemplu, în chestiuni de
sexualitate, dacă el este căsătorit.
– Chiar spune în Scara, în Cuvântul 11, Capitolul 5: „Se
pot privi cu nepăsare cei din lume, din mândrie, si se pot defăima când nu sunt
de fată, pentru a scăpa de deznădejde si a dobândi nădejdea". Cum adică?
– Nu stiu. Numi dau seama. Mie mi se pare confuză treaba. Ia,
să o mai zicem o dată.
– Deci, „pot privi cu mândrie"...
– Bine, să privească cu mândrie ei, unii pe altii, sau cum?
Călugării săi privească pe mireni? Da, că ei sunt mai presus de ăia... dar nu
sunt mai presus de ei, au altă cale.
– „Si se pot defăima pentru a scăpa de deznădejde si a dobândi
nădejdea"...
– Adică, tu, călugăr fiind, săi defaimi. Nu, măi, nu e o
perspectivă reală. Indiferent cum ar fi, noi nu avem voie săi defăimăm, pentru
că au o altă viată, pe care, de fapt, Biserica o binecuvântează. Dumnezeu o
binecuvântează. Dumnezeu a binecuvântat sexualitatea prin însăsi crearea
omului, asa cum este, bărbat si femeie. După aceea, dacăi vorba să aducem
argumente, Biserica binecuvântează căsătoria cu sexualitate cu tot, nu o
binecuvântează ca si când ar fi vorba despre doi care acum se fac călugări si
care vor trăi în viata comună de căsătorie. Nu e asa! O căsătorie cu tendinte
din acestea, de necăsătorie, e de fapt o caricatură de căsătorie si de călugărie.
Nu e nici călugărie, nici căsătorie. Biserica zice: „Să se veselească ei la
vederea fiilor si a fiicelor lor". Este o datorie a celor care se
căsătoresc să aibă familie si nu un singur copil si să se uite la el ca la stiu
eu ce. Dacă poti avea mai multi copiii si ai numai unul, ai un idol, nu un
copil!
– Revenind la alt subiect, părinte, spuneti că
în călugărie sunt cei mai multi ratati si că în călugărie trebuie să intre
oameni de exceptie. Ce înseamnă om de exceptie?
–Înseamnă un om care nu se joacă cu viata lui, un om care stie
cei călugăria, stie cea lăsat si cea găsit si care nu mai poate fi clintit
din calea călugăriei. Adică, nu oameni cu lipsuri, pentru că în mănăstiri sunt
foarte multi oameni cu lipsuri, lipsuri fizice, psihice, oameni fără cultură,
oameni care nu sar fi descurcat în viata comună. Or, acestia niciodată nu vor
fi niste călugări buni, vor fi niste domiciliati si niste improvizati la
mânăstire. Dacă te duci prin mânăstiri si cercetezi, poti constata multi din
acestia, care nu sunt nici de căsătorie, nici de călugărie. Acestia nu
înaintează, nu fac parte din rândul oamenilor de exceptie. Un om de exceptie
este un om care ar fi putut face fată si în căsătorie si care nu e refugiat la
mănăstire.
– Poate să creadă cineva despre sine că este
om de exceptie?
– Poate! Dacă este, poate. Pentru că smerenia nu înseamnă să
negi niste lucruri pe care esti sigur că le ai. Adică, în general, omul când se
duce la mânăstire, nu se gândeste căi de exceptie sau nui de exceptie. Dar
numai oamenii de exceptie pot duce o viată mai presus de obisnuit.
– Va cerut vreodată cineva, vreun ucenic,
părerea dacă e de exceptie sau nu?
– Nu. Nu mia ceruto. Poate că nici nas fi putut săi spun,
pentru că el trebuie să stie mai bine decât mine dacă e sau nu e de exceptie.
Dar, în orice caz, un om care poate să facă niste lucruri care săl recomande,
care a făcut o facultate, deja e nădejde că nu e unul de rând. După aceea,
faptul că poate să renunte la anumite lucruri – poate să tină post – arată că
nu e un om oarecare, ci e un om care se evidentiază prin ceva. Si atunci poti
să spui că e un om de exceptie. Sunt unii oameni care, de exemplu, fac niste
lucruri obisnuite, dar dacă le ceri mai mult de cât fac, atunci nu mai pot
face, si în călugărie trebuie să faci si niste lucruri cares mai presus de
tine.
– Deci, părinte, ca o concluzie, există
vocatie monahală?
– Există, sigur că da! Asa cum există vocatie pentru căsătorie,
pentru studiu, asa există si o vocatie monahală.
– Cum sar putea descoperi?
– Mai întâi de toate o poti descoperi în faptul că te simti bine
în preajma călugărilor, te simti bine pe la mănăstiri, te simti bine acolo unde
se duce o viată superioară, ai o înclinatie spre asta. Eu, de exemplu, din
copilărie am simtit că asta mie calea mea, miam dorit totdeauna, mă bucuram
de un călugăr; când mă întâlneam cu un călugăr era o chestiune exceptională
pentru mine, o bucurie. Asta înseamnă că am avut o vocatie monahală.
– Părinte, în legătură cu motivele care lar
duce pe om la călugărie. Poti veni la călugărie din dorinta de a fi desăvârsit?
– Poti, dacă stii cei desăvârsirea. Unii zic că vin la
călugărie pentru a se mântui, ca si când mântuirea nu ar fi si în altă parte.
Unul a zis aici, la mănăstire, când a fost întrebat, „de ceai venit să te faci
călugăr?", că el vrea să ducă viată curată, iar celălalt la întrebat:
„dar ce, eu duc viată spurcată?".
E adevărat, fiecare are motivele lui. Poate că unii vin la
călugărie fără să stie de ce vin, dar după aceea se validează, dacă se
validează. La mânăstire e nevoie de oameni. Sunt unii care vin la mânăstire si
cares primiti pentru a fi oameni la mânăstire. Si atunci, dacăti vine unul la
mănăstire, zici: „hai săl încercăm, poate rămâne la noi". Cei mai multi,
de fapt, dacă sunt oameni simpli si fără o inteligentă deosebită, nu stiu ce
fac – atunci când se fac călugări. As putea zice că, întrun fel, nici eu nam
stiut ce fac atunci când mam făcut călugăr, desi eram absolvent de Teologie.
– E corect să te călugăresti din dorinta de a urma
exemplul Sfintilor, având în vedere ce spune Sfântul Apostol Pavel, „urmati
exemplul mai marilor vostri "?
– Da, numai că mai marii vostri pot fi si oameni cu familie!
– Poate cineva să fie călugăr adevărat dacă se
călugăreste urmând exemplul unui prieten, sau al unei prietene? De exemplu,
dacă prietena cu care urma să se căsătorească merge la mânăstire, să meargă si
el la mânăstire?
– Nu cred ca e un motiv de călugărie. Un motiv real de călugărie
este săi slujesti lui Dumnezeu pe calea călugăriei. Toate celelalte sunt
improvizatii. Poate că este motivul tău, dar nui corect. Corect este să te
faci călugăr pentru că doresti si pentru că vrei să fii călugăr.
– Părinte, dacă pentru un motiv neprevăzut întârziem seara încât
nu ne putem face canonul obisnuit de rugăciune până la ora la care ne culcăm de
obicei, ce trebuie să facem?
– Să vă culcati!
– Bun, dar să ne culcăm renuntând la unele
rugăciuni?
– Da, sigur că da!
– ... sau să ne prelungim rugăciunea, iar
dimineata, la ce oră ne sculăm, în cazul acesta?
– Dragă, nu se pune problema asa, pentru că viata nu înseamnă
anumite tipare. Odată esti obosit, odată nu esti obosit si atunci când nu esti
obosit, poti face mult mai mult. Eu, de exemplu, seara mă rog foarte putin. E
adevărat că mă duc la slujbă si stau acolo trei ceasuri, dar asta nu înseamnă
că mă rog trei ceasuri. Când vin aici si sunt obosit, nu mă mai rog atât.
Acestea sunt niste lucruri cu care ne ajutăm, nu ni le numără nimeni. No să
zică Dumnezeu „da, dar în câte seri nu teai rugat" sau „da, dar în câte
duminici ai plecat zicând numai «Doamne miluiestemă» si nu ai stat la
rugăciune?". Asta e o chestiune a noastră. Nui oferim noi ceva lui
Dumnezeu si Dumnezeu ne reprosează că nu iam oferit destul sau că lam
neglijat, ci este o chestiune a noastră, de sensibilizare, de îmbunătătire a
noastră.
Eu, când mă culc fără rugăciunea obisnuită, nul nedreptătesc pe
Dumnezeu, eventual mă nedreptătesc pe mine. Dar poate nici pe mine nu mă
nedreptătesc până la urmă, pentru că asta e situatia mea reală, din seara
aceea. Un exemplu: vin de la înmormântare, sunt obosit si nu mă mai duc la
biserică în seara aceea. Numi fac probleme de felul „dar ce fac acum în loc de
asta". Nu mai fac nimic în loc de asta. Mam culcat, în timp ce ceilalti sau
rugat si nu că nam vrut si eu să mă rog, ci pentru că nu am fost în situatia
să mă rog si eu.
– Părinte, dar dacă neprevăzutul se repetă?
– Si dacă se repetă neprevăzutul, te gândesti că nu tiai
împlinit o datorie, dar nu mai poti face ceva în loc de datoria aceea.
Eventual, poti, rugăciunile de seară, pe care nu leai împlinit si care se
potrivesc si dimineata, să le faci dimineata. De exemplu, ai avut în program să
citesti o Catismă din Psaltire si, eventual, dimineata ai putea so
citesti, dar nu o citesti pentru că nai citito, o citesti pentru că o poti
citi. Dar dacă e o rugăciune cum sunt rugăciunile celor ce merg spre somn, nare
rost săi ceri aceasta lui Dumnezeu, dimineata. Asteas asa, lucruri de oameni
scrupulosi ... nu cred căi cazul!
– Dar în călătorii lungi sau când ne aflăm în
altă casă, se întâmplă la fel?
– Sigur că da! Dacă te duci în altă casă si esti singur, poti săti
împlinesti pravila ca acasă. Dacă esti în altă casă si nu se poate, zici câteva
rugăciuni si te culci linistit, ca si când ai împlinit toată pravilă. Noi nu
trebuie să ne chinuim pe noi însine pentru niste întrelăsări. Noi trebuie să
avem cu Dumnezeu niste relatii de fii cu tatăl. Eu văd altfel viata si nici nu
cer foarte multe de la oameni. Pe mine mă interesează cel mai mult ca omul să
aibă constiinta că depinde de Dumnezeu.
– În acelasi sens, dacă se întâmplă să venim
de la serviciu sau să mergem undeva, pe drum putem să zicem rânduiala în minte,
dacă o stim?
–Da, dar nu e necesar! Pentru că, în general, rânduiala nu o
poti zice cum se cade. Cel mai bine poti să zici „Doamne Iisuse...", dacăi
vorba, în loc de rânduială. Eu, de exemplu, constat că dacă merg undeva, nici
lucrurile pe care le stiu foarte bine la mănăstire si pe care le zic, nu le mai
pot zice foarte bine în altă parte. Poate si din cauza impresiilor foarte multe
pe care le acumulez în suflet si care năvălesc după aceea.
– În Apoftegma 11, după Avva Matoi, acesta,
după ce dă sfaturi generale, zice: „Si de va grăi cineva ceva, pentru orice fel
de lucruri, nu te certa cu el, ci de va grăi bine, zii «asa cu adevărat», iar
de va grăi rău «tu stii ce vorbesti», si nu te prigoni cu dânsul, pentru ce a
grăit". Ce înseamnă, „tu stii ce vorbesti"?
– Adică, întrun fel îti dai acordul, dar nu
esti de acord.
Tu stii! Cum zicea părintele Serafim Popescu aici la noi: „Măi,
tu stii mai bine!". Bine, asta este o regulă în chestiuni care nu au o
foarte mare importantă, în chestiuni personale, pentru că sunt si chestiuni
care, importante fiind, nu pot fi neglijate.
– În Pateric se spune despre avva Macarie că sa făcut
„Dumnezeu pământesc", deoarece trecea cu vederea toate greselile si
neregulile celorlalti. Cum se împacă acest lucru cu necesitatea de a anatemiza
pe incestuos, cum zice Sfântul Apostol Pavel în Corinteni, sau pe
ereticii care sunt exclusi din Biserică?
– Foarte bine se împacă! Sfântul Macarie avea în vedere niste
lucruri pe care le trăia el în pustie sau care nu aveau consecinte în afară. De
exemplu, ai văzut pe unul că a furat. Tu nu te gândesti la asta, la faptul ca
furat, si îi acoperi cumva păcatul, nu te interesează consecintele lui. E
altceva să auzi pe cineva că spune lucruri neadevărate, care pot avea
consecinte în societatea în care trăiesti. Mai nou, au fost niste nereguli prin
Dobrogea, la Mânăstirea Cocosul unde se zicea despre unul dintre călugări căi
întruparea lui Dumnezeu Tatăl, altul căi întruparea lui Dumnezeu Fiul, altul
căi întruparea lui Dumnezeu Duhul Sfânt, căi Sfânta Treime coborâtă acolo.
Fată de astfel de lucruri nu poti să fii fără siguranta de a mărturisi adevărul
si să le lasi asa, pentru că dacă le lasi asa, se înmultesc relele. Si atunci
trebuie intervenit cu responsabilitatea pe care o are un conducător bisericesc
sau pe care o are un staret de mânăstire.
Or, ce a făcut avva Macarie, putem face si noi în chestiuni care
nu lezează, în general, bunul mers al vietii sociale. Dar în chestiuni care
aduc urmări dezastruoase, nu poti să fii ca avva Macarie, acolo trebuie să fii
ca Sfântul Apostol Pavel. Chestiunea aceasta, cu avva Macarie, este foarte bine
venită când e vorba de oameni răscolitori de rele. Sunt unii oameni cares pusi
să scoată în evidentă păcatele altora, de a căuta, de a răscoli, de a scormoni,
să cunoască păcatele si după aceea să le folosească. Chiar aici la noi, la
mânăstire, au fost cazuri de oameni din ăstia, care au umblat cu casetofoane
după ei să prindă anumite informatii, anumite situatii, si după aceea au făcut
caz de ele. Asta nu seamănă cu avva Macarie si nici cu Sfântul Apostol Pavel, ci
seamănă cu dracii!
– Părinte, noi, ca oameni obisnuiti din lume,
ca oameni neslujitori ai Bisericii, dacă observăm un păcat grav la un slujitor
al Bisericii, dacă observăm un păcat chiar strigător la cer sau că a căzut întrun
păcat ce ar putea avea consecinte, si lumea se sminteste de lucrul acesta,
putem să atentionăm Episcopul locului în scopul anatemizării?
– Păi, pe noi nu ne interesează ce urmează, dar putem să punem
în atentie lucruri care sunt spre sminteală.
– Dar să nu insistăm?
– Nu. Nicidecum.
– În legătură cu scăderile prin ispitele
desfrânării, părinte; în Pateric se vorbeste de tot felul de căderi, dar
se ocoleste căderea prin homosexualitate. Să întelegem că acesta este un păcat
de care nu te poti pocăi, cum zice Sfântul Apostol Pavel, că sunt unii care,
după ce cad, nu se mai pot ridică?
– Cred că la Sfântul Apostol Pavel nu este vorba de un păcat
anume, ci de o stare de păcătuire. Nu stiu, eu nu miam pus problema că
homosexualitatea este trecută cu vederea, că nu e pusă în evidentă. Sar putea
întâmpla ca aceia care au scris Patericul să fi avut în vedere ceea ce
spune Sfântul Apostol Pavel: „Sunt lucruri de care este rusine a le si
grăi" (Efeseni V, 12). Sar putea întâmpla să nu fi vrut să pună în
evidentă niste păcate reale, pentru a nu scădea prestigiul călugărilor.
Gândestete, dacă sar crea o opinie că în mânăstiri sunt homosexuali, ar fi o
treabă care nu iar avantaja nici pe cei ce nu sunt homosexuali. Dar noi
trebuie să fim realisti si asa trebuie să stăm si în fata realitătilor; cum
sunt ele de fapt. Noi nu zicem că nu sunt astfel de păcate, nici nu zicem că
sunt astfel de păcate, dar realitatea este că si de călugăr poate tine orice
tine de un om.
– Nu există Sfânt care să se fi luptat cu
astfel de ispite? Stim despre Cuvioasa Maria Egipteanca, despre care se spune
că a avut o viată anterioară asa de...
– Da,
dar nu se spune că ar fi fost si lesbiană!
– –
Deci nu există asa ceva mentionat?
– Nu există si noi nu stim de ce nu există, dar Sfântul Apostol
Pavel mentionează, în Epistola către Romani, homosexualitatea.
– Părinte, canonul spune că dacă staretul e
eretic, călugărul poate să plece. Ce înseamnă asta? Oare câti laici si
slujitori sfintiti nu s-ar afla eretici dacă ar fi luati la bani mărunti?
– Dacă staretul este eretic, evident că este eretic pentru că
învată o erezie.
– ...pentru că se întreabă cineva: câti pătrund finetea
hotărârilor Sinodului al IV-lea Ecumenic, de exemplu, si mai spune că, dacă si
unii din Sfintii Părinti au avut scăpări dogmatice, atunci ce înseamnă, propriuzis,
om eretic?
– Dragă, om eretic înseamnă om care propovăduieste o erezie. De
exemplu, spune unul despre Maica Domnului că nui pururea Fecioară. Ălai
eretic si atunci ai motive să nu stai cu el!
– Părinte, în rugăciunea a doua din Canonul de
Împărtăsire, zicem: „Sfintestemi sufletul si trupul, mintea si inima,
rărunchii si măruntaiele". Deci, rărunchii sunt măruntaiele sufletului sau
ce sunt?
– Nu. Se referă la întreaga fiintă umană. Adică, sfintestemi
toată existenta, intră oriunde exist eu, intră în unghii, intră în păr, intră
în dinti, intră în tot ce sunt. Este o expresie a integralitătii.
– Observa cineva: ceea ce zicem prima dată,
„suflet si trup", ar tine de suflet si ce zicem a doua oară, „rărunchii si
măruntaiele", ar tine de trup.
– Nu, asteas speculatii. Nu trebuie duse lucrurile la extrem.
Singurul lucru care trebuie avut în vedere în cazul acesta este integralitatea
umană. Adică nimic din mine să nu fie fără Dumnezeu!
– Cineva chiar se întreba dacă rărunchii sunt
măruntaiele sufletului sau ce sunt?
– Nu sunt. Rărunchii sunt rărunchi, adică rinichii.
– Avva Pimen spune: „Învatăti gura să
vorbească cele ale inimii". Întrebarea este, despre ce inimă este vorba,
dacă ne referim la subconstient sau transconstient, cum spune Părintele
Stăniloae în Ascetică si mistică.
Cum poti să înveti efectiv gura să vorbească cele ale inimii?
– Sfântul Pimen are în vedere unitatea, nu duplicitatea. Adică,
să nu fii în situatia să spui cu cuvântul ceva, iar cu gândul să gândesti
altceva. Învatăti gura să vorbească ceea ce îti spune inima, adică să fii
sincer, asta înseamnă.
– Părinte, se spune despre mama care moare la
nastere că este martir. Medicina spune că, uneori, avortul este necesar pentru
a salva mama copilului. Se naste următoarea situatie: dacă femeia nu face avort
si moare la nastere, respectivii medici ar spune că femeia este o sinucigasă
mai degrabă, decât o martiră...
– Dragă, depinde ce întelegi prin actul respectiv. Doctorul
poate să zică despre ea căi o sinucigasă, pentru că el nu stie de Dumnezeu, pe
când un credincios, care stie de Dumnezeu, zice căi martiră. Acum, noi navem
de unde să stim cum primeste Dumnezeu o treabă din asta. Ceea ce stim este
faptul că o femeie însărcinată are dreptul să se împărtăsească, chiar dacă are
păcate opritoare de la împărtăsire. Asta înseamnă că si Biserica are în vedere
posibilitatea de a muri o mamă la nastere, nu pentru că vrea ea să moară sau
pentru că vor altii să fie asa, ci pentru că se poate întâmpla asa. Dar sunt si
femei care fac prea multe avorturi si după aceea se întâmplă să aibă si un
copil si, în cazurile acestea, este periclitată nasterea. Acum nu stiu dacă în
această situatie este martiră.
Când eram eu student la Teologie, a murit cineva din personalul
scolii, despre care se zicea că făcuse multe avorturi. Avea un băiat si totusi
vroia si o fetită. Acum, Dumnezeu stie dacă a fost martiră. Noi trebuie să le
lăsăm pe toate în seama lui Dumnezeu.
– Bine, dar sunt si cazuri în care medicii
spun: „Sigur nasterea aceasta nu poate avea loc".
– Bine, dacă nu poate avea loc, atunci să aibă loc sarcina si să
se evite nasterea, dar să nu se omoare copilul.
– Deci, oricum ar fi, omorârea copilului este
o crimă...
– Da. Se consideră.
– Si nu se justifică prin nimic?
– Nu se justifică prin nimic si se justifică, totusi, prin
neputinta omului. Sunt atâtea femei care nu au destulă credintă încât să le
facă disponibile pentru martiriu. Noi nu sfătuim păcatul, dar trebuie să tratăm
păcatul. Adică, dacă cineva a făcut totusi un avort, eu nu pot să spun că
Dumnezeu nul iartă, dar nici nu pot să spun cuiva să facă un avort.
– Părinte, a iubi pe vrăjmasi, se referă si la
diavoli?
– Nu, nu se referă la diavoli, se referă la oameni, la dusmanii
propriuzisi ai oamenilor. E vorba de oameni care îti vor răul, care te
defăimă, care te vorbesc de rău... Săi iubesti, adică să nu le faci rău, să le
fii binevoitor când tiar cere un ajutor etc.
– Părinte, în legătură cu chestiunile cu care
ne lovim noi în contemporaneitate, cu strandul, litoralul, baia comună, Canonul
77 Trulan mai actionează? Li se interzice chiar sotilor să facă baie împreună.
Se poate extinde să nu faci baie în mare, sau pe Litoral...?
– Se poate extinde în sensul acesta că, dacă teai duce numai tu
acolo, ai putea să faci baie, pentru că nui spurcată marea. Dar conditia de a
face baie acolo este conditie scoborâtoare a gândirii umane. Adică, prea multă
dezgolire, prea multe impresii de felul acesta; un om credincios găseste o altă
modalitate să facă baie. Bine, nu le poti interzice să se ducă la strand. Dar
cel mai bine este să stea acasă, să facă plajă în grădină.
– Părinte, fumatul este patimă, este păcat?
– Păi, prima dată dacă fumezi o tigară, e păcat, iar dacă fumezi
mai multe, e patimă. De ce? Pentru că e o practică nejustificată în existenta
umană. Nui ca si când ai mânca. Este o treabă în plus si nu poti fi si cu
Dumnezeu si cu fumatul.
La mine mai vin oameni la spovedit, oameni care spun că tin
posturi, se roagă si le spun că „da, numai că pe acestea toate ti le si
afumi" . Cel mai bine este să fii liber. Liber de orice, iar dacă esti
liber de orice, esti liber si de fumat. Sunt unii care au si circumstante
atenuante pentru fumat, de exemplu, în Paza celor cinci simturi
nu e foarte clară atitudinea Sfântului Nicodim Aghioritul în privinta
fumatului. Dar eu sunt împotriva fumatului, total!
– Dar cu cafeaua? Că astea merg amândouă.
– Chestiunea cu cafeaua nu e asa de defăimătoare, în sensul că
aceasta are si un efect odihnitor, să zicem. Adică, dacă nu poti trăi fără
cafea, e rău că bei, dar dacă ti se oferă undeva o cafea, poti să bei, pentru
că nu e ca si când tiar oferi o tigară. Sunt mânăstiri, de exemplu, la Sfântul
Munte, unde ti se oferă un rachiu si o cafea...
– Si uneori se spune căti pune sio tigară!
– Mă rog, dacăti pune sio tigară, tio pune numai so vezi!
–Părinte, în acelasi sens, despre teatre sau
spectacole, evident că monahii nau ce căuta acolo, dar mirenii?
– Depinde despre cei vorba. Sunt lucruri pe care poti să le
asculti sau să le vezi fără a avea consecinte negative. La Timisoara, când
eram, eu mergeam la teatru, dar acuma, de când sunt călugăr, nu am mai fost,
pentru că nu mi se mai sede; dar nu sunt împotriva lucrurilor bune. Noi
nu trebuie să ocolim lucrurile în sine; de exemplu, nu mă duc la teatru pentru
că acolo e teatru, cum nu mă duc eu la bar.
Mia spus unul căl are pe dracu’ în stomac, căl simte cum
umblă, cum nu stiu ce... Eu iam spus că ăla nui dracu’. Sia venit după aceea
la spovedit, la mine, si mia spus că sa dus la un spectacol cu femei goale. Atunci
iam zis: „Măi, să stii că îl ai pe dracu’ în cap, nu în stomac". Adică
sunt lucruri care pot fi evitate din start, si sunt lucruri care pot fi
folosite fără nici un fel de îndoială.
– Deci, doar în ceea ce priveste consecintele
trebuie să evităm. Nui un păcat în sine să mergem la teatru?
– Nu e. Poti să te duci la toate piesele despre care stii că
sunt bune, poti să te duci la Operă, la cinematograf, la filme cuviincioase,
poti să te uiti la televizor la tot cei ziditor, la tot cei frumos. Noi nu
suntem exclusivisti. Te poti folosi de toate lucrurile bune si frumoase pe care
lea dat Dumnezeu. Dacă nu vrei tu să te duci la teatru, poti să nu te duci, nu
te obligă nimeni, dar să stii că ocolesti o sursă de cultură si nu numai de
cultură, chiar de înnobilare.
– Cultura poate să înnobileze sufletul?
– Sigur că da! De aceea este cultură, pentru că te cultivă.
– Părinte, acum un cuvânt de folos, dacă se
poate.
– „În tot locul stăpânirii Lui, binecuvântează, suflete al meu,
pe Domnul!".