DESPRE MÂNTUIRE SI DESĂVÂRSIRE
Mânăstirea Brâncoveanu, 8 iulie 1995
– Pentru a te mântui e obligatoriu să fii desăvârsit sau nu?
– Nu, nu e obligatoriu, pentru că desăvârsirea este o etapă mai
înaltă. Adică, fiecare om se angajează la o viată superioară, cu puteri
superioare puterilor lui, cât dă Dumnezeu, iar desăvârsirea este o etapă
superioară mântuirii, este perfectiunea.
Unde e măsura perfectiunii, în ce anume constă, nu stim. În
învătătura crestină, desăvârsirea se ia în considerare, în special, cu două
virtuti: în raport cu iubirea si în raport cu smerenia.
Sfântul Isaac Sirul, la întrebarea „ce e desăvârsirea?"
răspunde că este „o prăpastie de smerenie, un adânc de smerenie", adică o
lansare în smerenie până la măsurile posibile omului. În Epistola Sfântului
Apostol Pavel către Coloseni, vorbind despre eliberarea de patimi, zice:
„Înlăturati si voi toate acestea: desfrâul, patima, pofta rea, lăcomia care
este închinare la idoli" (III, 5) si mai departe: „Omorâti mădularele
voastre cele de pe pământ: mânia, iutimea, răutatea, defăimarea, cuvântul de
rusine din gura voastră" (III, 8), după care adaugă: „Îmbrăcati-vă ca
alesi ai lui Dumnezeu, sfinti si prea iubiti, cu milostivirile îndurării, cu
bunătatea, cu blândetea, cu smerenia, cu milostenia, cu îndelunga
răbdare. De are cineva ceva împotriva cuiva, să iertati, precum si Hristos va
iertat pe voi". La acestea completează: „Peste toate acestea învesmântativă
cu iubirea care este legătura desăvârsirii" (III, 12-14).
Sfântul Apostol Pavel are în vedere lucrul acesta si spune că
„iubirea e desăvârsire" iar în Evanghelia de la Matei
se spune „Fiti desăvârsiti, precum Tatăl vostru din ceruri desăvârsit
este" (V, 48). Cuvintele acestea lea spus în legătură cu iubirea, pentru
că tot el a zis mai înainte: „Ati auzit că sa zis celor de demult «să iubesti
pe aproapele tău, să urăsti pe vrăjmasul tău», iar eu vă zic vouă «Iubiti pe
aproapele vostru, binecuvântati pe cei ce vă blestemă, faceti bine celor ce vă
vrăjmăsesc, rugativă pentru cei ce vă vatămă si vă prigonesc, ca să fiti fii
Tatălui din ceruri, pentru că El răsare soarele si peste cei răi si peste cei
buni si trimite ploaie si peste cei drepti si peste cei nedrepti»"
(V,43-45). Se pune, deci, întro legătură desăvârsirea cu iubirea; însă când e
vorba de desăvârsire, de depăsire, fără îndoială, se au în vedere toate
virtutile posibile, toate la câte se poate gândi omul, toate la câte se poate
angaja omul. Nu e o măsură când se spune că e gata, omul care a ajuns la
măsurile acestea e desăvârsit!
Urmează îndumnezeirea, pentru că în măsura în care omul se
aseamănă cu Dumnezeu – se si apropie de Dumnezeu, iar Dumnezeu se apropie de om
si îi comunică omului din desăvârsirile Sale, din El Însusi, adică omul se
îndumnezeieste.
Nu stim cum este lucrul acesta, pentru că noi nu cunoastem
esenta lui Dumnezeu, dar stim că, cu cât omul se apropie de Dumnezeu, cu atât
Dumnezeu se apropie de om, care primeste ceva din ceea ce este dumnezeirea.
Părintii cei duhovnicesti, vorbind despre asta, fac o comparatie
cu fierul si cu focul sau cu fierul încălzit în foc, care primeste însusirile
focului. Tot asa este si cu îndumnezeirea, fără să putem noi să o definim,
întrucât nuL cunoastem pe Dumnezeu în esenta Lui. Dar se consideră că etapele
înaintării în viata duhovnicească sunt: mântuirea, care înseamnă, în
special, eliberarea de patimi si împlinirea virtutilor potrivnice patimilor; desăvârsirea,
perfectiunea, deplinătatea, în general vorbind, perfectiunea religiosmorală si,
în sfârsit, îndumnezeirea, care este un dar de la Dumnezeu, o revărsare
a lui Dumnezeu în fiinta omului.
– Ati spus odată, la o conferintă, despre pocăinta cu bucurie.
Ati putea acum să ne vorbiti mai mult ? Atunci numai ati făcut o introducere si...
– Am lăsato la o parte. Era prea înaltă – poate că na fost
numai despre pocăintă cu bucurie, ci a fost despre pocăintă în general. Totusi,
am spus si atunci că pocăinta se face cu fata spre viitor, se face cu bucurie,
în sensul că esentialul în pocăintă e părăsirea păcatului, nu tânguirea pentru
păcat. Dumnezeu nu doreste ca aceia ce se pocăiesc să fie o ceată de
tânguitori, ci doreste ca omul să părăsească păcatul si să împlinească
virtutile potrivnice păcatului. Sfântul Apostol Pavel spune: „Cel ce a furat să
nu mai fure, ci mai vârtos să lucreze cu mâinile sale ca să aibă de unde da
milostenie" (Efeseni IV, 28). Cuviosul Pimen spune că „pocăinta e
părăsirea păcatului".
În esentă, pocăinta este părăsirea păcatului, deci nu tânguirea
păcătosului, chiar dacă cuvântul „pocăintă" în româneste are în el si
cuvântul „căintă". În realitate, pocăinta, în esenta ei, este părăsirea
păcatului sau, cum spune Sfântul Vasile ce Mare, că acela se pocăieste cu
adevărat, care poate spune împreună cu Psalmistul, vorbind cu Dumnezeu:
„Nedreptatea o urăsc si o dispretuiesc, iar legea Ta o iubesc". Deci,
întristarea în pocăintă nu e o chestiune esentială, ci esentialul este
părăsirea păcatului, iar dacă se face părăsirea păcatului, se poate face foarte
bine si cu bucurie, în sensul că omul e angajat pentru bine si, prin binele
acela, acoperă cumva răul de odinioară.
Am spus eu atunci că doi din Pateric care au făcut
acelasi păcat si au avut acelasi regim de viată timp de un an de zile, stând în
chilii separate, la sfârsit, când sa terminat vremea canonului, unul a apărut
având fata întunecată, chinuită si tristă, pe când celălalt avea fata veselă si
era bucuros. Au fost întrebati fiecare cum sia petrecut timpul de canon; si
cel întristat spunea că tot timpul sa gândit cum de a ajuns el să facă acelea,
cum de la lăsat Dumnezeu, cum de la părăsit Dumnezeu, cum a căzut asa de jos,
iar celălalt zicea: „Slavă Tie Doamne că nam rămas în păcatul acela, ce bine
că mai scos, că mai adus înapoi la calea cea bună, că mai îndreptat pe
drumul sfinteniei". La urmă sa pus problema: care pocăintă a fost
primită, a celui cu întristarea sau a celui cu bucuria, si sa constatat că
amândouă, numai că angajat a fost acela care a avut pocăinta cu bucurie – si eu
sunt pentru o pocăintă cu bucurie.
La mine vin oameni care mărturisesc că nu stiu dacă îi iartă
Dumnezeu, si eu totdeauna le spun să nuL hulească pe Dumnezeu, pentru că
Dumnezeu e bun si milostiv si iertător si să se gândească la cuvântul din Psalmi:
„Pe cât e de sus cerul deasupra pământului, pe atât de mare e bunătatea Lui
spre cei ce se tem de dânsul, cât de departe e răsăritul de apus, depărtatai
de la noi fărădelegile noastre", „Cum miluieste un tată pe copii săi, asa
miluieste Domnul pe cei ce se tem de Dânsul" (Psalmul 102, 11-13), să se
gândească la pilda cu fiul risipitor si la tatăl primitor si să aibă încredere
în El, pentru că Dumnezeu e bun si milostiv si iubitor de oameni, e Dumnezeul
„milei si al îndurării si al iubirii de oameni" si zicem că al Lui „este a
ne milui si a ne mântui pe noi".
Prin urmare, nu trebuie să neglijăm niste calităti de felul
acesta, numai că să nu ajungem cumva să facem păcate cu gândul că ne iartă
Dumnezeu, pentru că, în cazul acesta, din start mergem pe o cale care nu duce
la pocăintă si care, de fapt, înmulteste păcatul si înmulteste depărtarea de
Dumnezeu; iar dacă am făcut un păcat în vremea nestiintei sau în vreo
neputintă, atunci să avem încredere în bunătatea si mila lui Dumnezeu si să fim
încredintati că Dumnezeu e Tatăl nostru si să ne bucurăm de Dumnezeu cu bucuria
nădejdii, dacă nu putem avea altă bucurie.
– Părinte, unii dintre tinerii de astăzi cred că a te
mântui e mai usor în călugărie ca în familie.
– Nu se pune problema aceasta. Bine, cine o pune o poate pune,
însă, în realitate, fiecare îsi merge pe calea lui. Nu se poate spune că toată
lumea, ca să se mântuiască, trebuie să se călugărească. Si în mânăstiri sunt
căderi si în viata comună sunt ridicări. Martiri, în general, nau fost dintre
călugări, au fost dintre oameni obisnuiti. Părintele Arsenie Boca, când am
venit eu pentru prima oară aici, mia spus un cuvânt formulat asa: „Nu toti cei
din lume se prăpădesc, si nu toti din mânăstire se mântuiesc". Poti fi
improvizat si în mânăstire, după cum poti fi om superior si în viata obisnuită.
Important nu e stilul de viată, ci important e felul de angajare întro viată
după voia lui Dumnezeu.
– Cum credeti că ar trebui să stim dacă ne
rugăm bine?
– Dragă, nu se pune problema cum te rogi. Te rogi cum te poti
ruga. Sigur că rugăciunea totdeauna este oglinda sufletului. În momentul în
care te angajezi la rugăciune, o faci după măsura vietii tale. În Scara
Sfântului Ioan Scărarul se spune că rugăciunea, după calitătile ei, este
„judecată si judecătorie si scaunul judecătorului înainte de judecata
viitoare". Ceea ce înseamnă că rugăciunea e oglinda sufletului! Cum ne e
viata asa ne e si rugăciunea; nu poti avea o altă rugăciune decât la măsura la
care ai ajuns!
Sfântul Ioan Scărarul vorbeste despre patru feluri de rugăciune:me:
rugăciunea întinată (sau spurcată), rugăciunea furată, rugăciunea
pierdută si rugăciunea curată. Fiecare dintre aceste patru feluri
de rugăciune arată starea celui ce se roagă. Cel care e încă întinat si
trăieste în patimi se roagă, pentru că rugăciunea nu tine de un anumit stadiu,
ci tine de viata omului, de credinta omului. Cel care a ajuns să aibă o
legătură cu Dumnezeu de asemenea se roagă. Nu se poate să crezi în Dumnezeu si
să nu te rogi, să nuti găsesti vreme de rugăciune. Sigur că, rugândute ca
începător, ca om întinat, si rugăciunea e întinată de patimile care au putere
în sufletul tău. Si asa mai departe.
Când ai ajuns la o viată curată, viată de nepătimitor, atunci ai
ajuns si la rugăciunea curată. Si rugăciunea curată e o rugăciune despre care
se poate spune întradevăr că e o rugăciune bună. Dar cel care e angajat în
rugăciune, în orice stare ar fi, e pe calea îmbunătătirii rugăciunii si pe
calea îmbunătătirii vietii sale. Deci, cum esti, asa tie rugăciunea, cum te
porti, asa te rogi. Chiar există un îndemn: „Roagăte cum poti, ca să ajungi să
te rogi cum trebuie!".
– Uneori, totusi, ne rugăm, dar ne rugăm dintrun
formalism.
– Dragă, chiar si formalismul e o dovadă că vrei să faci mai
mult. Cine nu se roagă nici formal, nu se roagă deloc. Cum să ajungă acela la
un alt fel de rugăciune sau măcar la rugăciunea formală? Sigur, cei mai multi
dintre oamenii care se roagă, cel putin cei care au ajuns în fata mea si am
putut constata cum le e rugăciunea sau cum sunt angajati ei în rugăciune, nu se
roagă, ci rostesc formule de rugăciune.
De exemplu, rugăciunea „Tatăl nostru". Chiar astăzi am avut
la spovedit un tânăr, si încă un tânăr cu pretentii de intelectual, care nu
stia nici măcar rugăciunea „Tatăl nostru". Acela care zice totusi
rugăciunea „Tatăl nostru" cum o stie, chiar dacă nu o zice bine, chiar
dacă o zice numai asa, dintrun obicei, că asa sa pomenit, spunând rugăciunea
seara sau la masă, acela nu se roagă, de fapt, cu rugăciunea „Tatăl
nostru", ci rosteste o rugăciune. De felul acesta sunt multi.
Cei mai multi oameni nu se roagă, ci citesc rugăciuni, rostesc
rugăciuni, spun rugăciuni. Or, acesta este primul stadiu al rugăciunii,
rugăciunea trebuie interiorizată. Unii ne acuză că spunem rugăciuni formulate
de altii si care nu se potrivesc cu viata noastră, si deci nu ne exprimăm pe
noi în rugăciuni. Da, e adevărat, însă dacă ne-am apropria si rugăciunile
străine, care sunt mai multe decât cele ce leam putea realiza noi cu puterea
noastră, am reusi să ne interiorizăm în măsura în care cuvintele pe care le
spunem sunt si ale noastre.
Eu vam spus că dintre psalmi am doi preferati si aceia se
potrivesc cel mai bine cu starea mea sufletească. Asta nu înseamnă că nu citesc
si alti psalmi sau că nu mă rog si cu cuvinte din alti psalmi. Ceea ce se
potriveste cu sufletul meu este cuprins în Psalmul 22 si în Psalmul 102, dar si
cu celelalte rugăciuni pe care lea spus Psalmistul încerc să mă identific, să
mă verific si să mă raportez la ele. Trebuie să le spunem si noi ca rugăciuni
de ritual, chiar dacă nu sunt total rugăciunile noastre sau nu toti suntem
identificati cu rugăciunile pe care le facem.
Chiar dintre cei care se silesc în rugăciune, unii se opresc
numai la citirea formală a Psaltirii, a acatistelor, si nu se identifică
cu ele. Dacă nu se identifică, nu au prea mare spor, că rostesc cuvinte străine
de asezarea lor sufletească. Cel mai bine este să îti aproprii cuvintele si să
găsesti resorturi sufletesti care să te angajeze în rugăciune prin cuvintele pe
care le rostesti. Dacă am rămâne numai la cât spunem noi sau la cât putem rosti
noi, din puterea noastră, nu am putea să ne tinem angajati întro rugăciune
care să aibă o durată.
De exemplu, uite, la sfintele slujbe. Sfânta slujbă are o durată
a ei, pe care o cunoastem din experientă. Dacă nu neam ruga cu rugăciunile de
la sfintele slujbe, nu neam putea angaja si nici pe altii nu i-am putea angaja
la o rugăciune, de exemplu, la o slujbă de trei ore.
– În esentă, trebuie să ne bazăm pe starea
noastră interioară, sufletească, pe rugăciune, pe trăire sau pe Tipic: Ceaslov,
Psaltire?
– Dragă, cu astea ne ajutăm. Ceaslovul, Psaltirea,
slujbele noastre sunt cuprinzătoare de texte de rugare care ne angajează ca să
devenim prin ele. Ne rugăm si cu rugăciunea de toată vremea „Doamne Iisuse
Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiestemă pe mine, păcătosul" dar nu
putem renunta la celelalte rugăciuni, în care învătăm, ne îndoctrinăm. Asa că
folosim tot ce avem.
Nu înseamnă că, dacă cineva nu citeste dintro carte de
rugăciuni sau dintro Psaltire, din Ceaslov, fie pentru că nu
stie carte, fie pentru că nu e obisnuit cu asa ceva, pe acela nul primeste
Dumnezeu. Crestinismul nu a început nici cu Psaltirea, nici cu Ceaslovul,
nici cu Acatistierul, astea sau adăugat în timp. Si noi astăzi ne putem
folosi de unele sau de altele, dar nu cu absolută necesitate: dacă nu ai citit
Acatistul Maicii Domnului, nu te primeste Maica Domnului sau dacă nu ai citit
Paraclisul nu te primeste, că trebuia să citesti si nai citit. Nu se pune
problema asa! Toate acestea sunt lucruri care ne ajută.
Să ne gândim, de exemplu, la sutasul din Capernaum, care se
pomeneste mâine. Sutasul din Capernaum – câte rugăciuni a stiut, nu stie
nimeni. Dar a avut o asezare sufletească pe care Domnul Hristos a constatato
ca foarte bună si la recomandat si altora, si sa minunat de starea lui, dar
nu ni se spune nimic despre viata lui în general. Sigur că a fost o viată
îngrijită, dacă Domnul Hristos sa putut minuna de viata lui si oameni ca el
intră în Împărătia lui Dumnezeu. Si poate fi luat drept exemplu!