Exemple biblice de închinare ortodoxă
de Bogdan Mateciuc
Una din controversele dintre neoprotestanti si ortodocsi în
materie de închinare adusa lui Dumnezeu este legata de cinstirea icoanelor. Aceasta
practica, împreuna cu alte gesturi ale ortodocsilor, sunt contestate de
neoprotestanti, care considera ca ele sunt neconforme cu Scriptura. În viziunea
lor, aceste lucruri tin de Sfânta Traditie care ar fi fost adaugata de
ortodocsi la Biblie si deci ar trebui respinse.
Cu totii stim din Biblie ca Dumnezeu nu priveste atât la
gesturile exterioare, cât la inima omului. Mântuitorul vorbeste în multe locuri
despre un anumit contrast dintre o închinare exterioara pioasa si o inima care
e departe de Dumnezeu. În acelasi timp, o închinare exterioara adevarata îsi
are originea în inima omului. În articolul de fata doresc sa prezint câteva
exemple biblice a ceea ce reprezinta în esenta o închinare în spirit ortodox.
“Si iata o femeie cu scurgere de sânge de doisprezece ani,
apropiindu-se de El pe la spate, s-a atins de poala hainei Lui. Caci zicea în
gândul ei: Numai sa ma ating de haina Lui si ma voi face sanatoasa; Iar Iisus,
întorcându-se si vazând-o, i-a zis: Îndrazneste, fiica, credinta ta te-a mântuit.
Si s-a tamaduit femeia din ceasul acela.” (Mat. 9:20-22)
În acest prim exemplu îl avem pe Mântuitor înconjurat de o
multime pestrita de ucenici, oameni cucernici si curiosi. Printre ei, o femeie
singura, cu o afectiune ce dura de multi ani, încerca sa-si faca lor. Ceea ce o
motiva pe ea era credinta ca daca se va atinge de haina acelui om despre care
se stia ca facea minuni, se va vindeca. Trebuie observat ca femeia nu era din
rândul ucenicilor, deci nu stia foarte multe despre Iisus asa cum stiau apostolii,
de exemplu. În plus, afectiunea ei nu îi permitea sa se deplaseze foarte mult,
deci informatiile ei despre Mântuitor erau numai din auzite. Daca cumva ar fi
încercat sa-i întrebe mai întâi pe ucenici daca prin atingerea hainei Lui se va
vindeca, acestia i-ar fi dat mai degraba un raspuns negativ. Pâna atunci
Mântuitorul facuse El însusi minunile, în deplina cunostinta de cauza. Femeia a
ales însa sa mearga dupa credinta ei simpla si astfel s-a vindecat. Încercând
sa translatam controversa dintre neoprotestanti si ortodocsi în acel cadru
biblic, i-am avea pe primii studiind modelele biblice ale vindecarilor facute
de Mântuitor. Daca femeia i-ar întreba pe acestia daca s-ar putea vindeca prin
atingerea hainei lui Iisus, acestia i-ar raspunde ca nu, pentru ca asa ceva nu
e “biblic”, nu e potrivit cu ce s-a scris pâna la ei. Astfel, femeia care
tindea sa actioneze potrivit cu inima ei ar fi fost oprita din drum pe aceste
considerente legate de ce e biblic sau nu sau daca e scris sau nu.
“Si iata era în cetate o femeie pacatoasa si, aflând ca
[Mântuitorul] sade la masa în casa fariseului, a adus un vas de alabastru cu
mir. Si stând la spate lânga picioarele Lui, plângând a început sa ude cu
lacrimi picioarele Lui si cu parul capului ei le stergea. Si saruta picioarele
Lui si le ungea cu mir.” (Luca 7:37-38)
De data aceasta îl avem pe Mântuitor într-un cadru mai
omogen si totodata mai elevat. În casa fariseului, El sta la masa cu persoane
cu o anumita educatie religioasa, cu cunoscatori ai legii, persoane care
cunosteau bine ce e “biblic” si ce nu. Femeia pacatoasa patrunde în casa
fariseului, aducând cu ea un vas cu mir, îl cauta pe Mântuitor si când îl
gaseste, începe sa-i plânga la picioare si sa i le unga cu mir. Revoltati,
ucenicii dezaproba gestul ei, considerând ca valorificarea mirului si
împartirea banilor la saraci ar fi reprezentat o utilizare mai buna a mirului.
Oprindu-i, Iisus i-a apararea femeii, explicându-le semnificatia gestului ei.
Desigur, în actiunea ei, femeia nu fusese motivata de o astfel de explicatie,
ci de durerea din inima ei la întelegerea propriei stari de pacatosenie. Ea se
arunca la picioarele Mântuitorului dintr-un adânc sentiment de pocainta si I se
închina în felul ei prin gestul ungerii cu mir. Un asemenea lucru nu mai fusese
întâlnit nici în practica, nici în Scripturi. Daca facem aceeasi translatie ca
în exemplu de mai sus, neoprotestantii ar fi iarasi îndreptatiti sa o opreasca
pe femeie, acuzând ca gestul ei nu e “biblic”. În esenta, în aceasta relatare
din Scriptura, Mântuitorul reprezinta viziunea ortodoxa asupra închinarii, iar
ucenicii pe cea neoprotestanta.
“Din ce în ce se adaugau cei care credeau în Domnul, multime
de barbati si de femei, încât scoteau pe cei bolnavi în ulite si-i puneau pe
paturi si pe targi, ca venind Petru, macar umbra lui sa umbreasca pe vreunul
dintre ei." (Fapte 5:14-15)
În acest exemplu avem deja ceva ce foarte usor ar putea fi
catalogat de necrestini ca fiind magie sau ceva ocult. Dorinta oamenilor dupa
vindecare era atât de mare, încât se depasisera de mult limitele a ceea ce era
scris pâna la acea data si a experientelor anterioare, lumea crezând ca si cele
mai mici apropieri de Apostoli i-ar putea vindeca. Important aici este nu atât
comportamentul multimii, cât faptul ca avem de-a face cu o credinta si nu cu o
credulitate, relatarea existând în Scriptura tocmai pentru ca oamenii se
vindecau si pe aceasta cale. Exista ceea ce facea multimea mentionat cumva în
Scriptura? Fusese aceasta învatat de Mântuitorul? Sigur ca nu, însa, asemenea
exemplelor de mai sus, litera scrisa nu putea opri credinta din inima
oamenilor. De altfel, litera în sine fiind moarta, ea nu putea si nici nu poate
da viata de care au oamenii nevoie.
“Dumnezeu facea prin mâinile lui Pavel minuni
nemaiîntâlnite, încât si peste cei ce erau bolnavi se puneau stergare si
sorturi purtate de Pavel, si bolile se departau de ei, iar duhurile cele rele
ieseau din ei.” (Fapte 19:11-12)
Pasajul acesta contine, asemenea celui anterior, o practica
insolita, pastrata însa în Biserica Ortodoxa. În timpul Sfintei Liturghii,
oamenii obisnuiesc sa astearna pe jos diferite obiecte vestimentare astfel ca
preotul, considerat urmas al Apostolilor, sa paseasca peste ele. Cei care au
credinta în puterea lui Dumnezeu la lucru prin intermediul preotilor se
folosesc într-un mod miraculos de aceste obiecte. Revenind la pasajul biblic -
“stergare si sorturi purtate de Pavel” - sa încercam sa vedem întregul tablou.
Despre ce fel de stergare si sorturi era vorba? Exista cineva care pastra
aceste obiecte personale ale lui Pavel dupa ce Apostolul nu le mai purta? Era
nevoit Pavel sa-si înnoiasca “garderoba” pentru ca lumea îi lua hainele? Aceste
întrebari pot parea lipsite de sens sau nostime, însa raspunsul la ele ne
zugraveste nici mai mult, nici mai putin decât o realitate a credintei. Daca
astazi ortodocsii pastreaza cu veneratie obiectele sau ramasitele pamântesti
ale unui Apostol sau ale unui om înduhovnicit, ei sunt acuzati de idolatrie sau
de practici nebiblice. Exista oare vreo nepotrivire între aceasta practica din
Biserica Ortodoxa si ceea ce ne relateaza Scriptura? Nu. Aceasta este Scriptura
si aceasta este credinta. O credinta naturala, izvorâta din inima oamenilor.
Avem în aceste fragmente din Scriptura patru exemple în care
oamenii au o credinta simpla în puterea lui Dumnezeu si se închina lui Dumnezeu
dintr-un gest pornit din inima. Înainte de ei nu existau modele si nici indicii
care sa îngaduie asemenea forme. Cu siguranta ele ar fi dezaprobate astazi daca
nu ar fi însasi Scriptura care sa le valideze. Ideea care sta la baza lor si a
întregii închinari din Biserica Ortodoxa este aceea ca omul este liber sa se
închine potrivit cu pornirea din inima. Trebuie stiut ca multe gesturi din
închinarea ortodoxa, cum ar fi sarutatul icoanelor, nu sunt porunci, ci
libertati. Nu trebuie oprit omul sa-si exprime iubirea de Dumnezeu si nici
fortat sa si-o modeleze dupa “exegeze biblice”. Femeia cu scurgerea de sânge nu
cunostea teologie, însa avea acea credinta simpla care muta muntii. Este un
sacrilegiu sa îi vorbesti unui astfel de om despre cum sa i se închine lui
Dumnezeu.
O legenda veche spune ca pe o insula din întinsul marii erau
o mâna de oameni, crestini de religie. La malul insulei trage o corabie având
la bord si niste preoti. Întrebati de acestia cum se închina lui Dumnezeu,
localnicii raspund ca ei ridica mâinile în sus si spun “Doamne, miluieste”. Nu
stiau nici crezul si nici Tatal Nostru. Preotii de pe corabie îi învata aceste
lucruri si apoi pleaca mai departe cu corabia. La un moment dat, când corabia
se departase de mal, unul din localnici începe sa strige: “Parinte, parinte, ce
venea dupa ‘Faca-se voia Ta’?” Neauzind raspunsul, localnicul cu pricina începe
sa alerge pe apa spre corabie. La vederea acestei minuni, preotii renunta la
a-i mai educa pe localnici, spunându-le sa se roage asa cum stiau ei mai bine.
Intentia teologilor neoprotestanti de a impune oamenilor
anumite forme de închinare, delimitate rece de mintea umana, este o cruzime
împotriva dragostei. Nu o poti opri pe mama sa sarute fotografia fiului plecat
departe si nici pe fiica sa sarute fotografia mamei decedate. Închinându-se în
fata icoanei, crestinul ortodox se închina lui Dumnezeu potrivit cu chemarea
din inima lui. La fel, un lucru apartinut unei persoane duhovnicesti care a
decedat este pastrat cu grija peste ani. În fata unor astfel de gesturi,
Mântuitorul stie ca ele sunt o slava adusa lui Dumnezeu pentru lucrarea Lui în
oameni, o închinare adresata lui Dumnezeu.
Este superficial sa-i multumesc unui om care mi-a facut un
serviciu important spunându-i un ‘Mersi’ din vârful buzelor. Un ‘Multumesc
mult’, însotit eventual de o strângere de mâna si un zâmbet sincer, sunt mult
mai credibile. În ceea ce-l priveste pe Dumnezeu, o închinare limitata doar la
a spune cu buzele ‘Te iubesc, Doamne’ si a cânta cântari într-un cadru ambiant
au, la nivelul inimii, prea putine în comun cu gesturile adânci ale persoanelor
din fragmentele biblice de mai sus. Închinarea din cultele neoprotestante poate
crea o anume conditionare psihologica ce tine de carne, o încalzire a sângelui,
însa ea nu are un miez duhovnicesc. O închinare cu gura poate suna foarte
frumos, dar smerirea si inima cu care sa ma arunc la picioarele Mântuitorului
pot lipsi cu desavârsire.
Închinarea din Biserica Ortodoxa este o închinare libera.
Cultele neoprotestante vorbesc mult despre libertatea pe care o ofera ele
omului, comparativ cu “formalismul” din Biserica Ortodoxa. Dupa ce m-am întors
în Biserica Ortodoxa, mi-am dat seama ca numai aici sunt liber sa-mi exprim
iubirea fata de Dumnezeu într-un mod natural. Cum as putea oare sa alerg spre
Domnul si Mântuitorul nostru Iisus Hristos, spre Cel care a facut atâtea pentru
mine, ascultând în acelasi timp explicatiile celor cu pliante si studii biblice
în mâna?
Sa nu-i oprim pe oameni sa
iubeasca.