Scrisoare către un pustnic isihast

de Parintele Iosif Gheron

 

Prolog

 

Fiul meu, deoarece te vad a fi precum cerbul însetat dorind izvoarele cele limpezi ale apelor ceresti ale harului dumnezeiesc si cautandu-le cu dragoste fierbinte, eu, desi fara carte, incerc sa uit masura neputintei si a lipsei mele de învatatura, increzandu-ma în rugaciunile Parintilor mei.

 

Si acum, cu ajutorul lui Dumnezeu si cu rugaciunile voastre, încep prin a-ti vorbi despre vietuirea si nevointa monahala si în ce fel se invredniceste monahul de Împaratia cereasca si devine partas al bunatatilor vesnice, cu harul si cu mila lui Dumnezeu.

 

 

Tu, fiul meu, sa nu te lenevesti a le cerceta, ci pe fiecare în parte cu atentie sa le citesti pâna când se vor intipari în sufletul tau si vor rodi roade bune si folositoare. Sa nu le iei ca simple cuvinte, pentru ca nu sunt simple cuvinte, ci sunt cuvinte ale faptelor Sfintilor Parinti luminati de harul dumnezeiesc. Din acestea am învatat si roadele lor le-am gustat si eu în parte. Si ca analfabet ce sunt, am depus multa osteneala sa ti le scriu, dupa cum si în cultivarea lor m-am ostenit pâna la sânge. Acum le pun în fata ochilor tai gata pregatite, ca pe o masa cu multe feluri de mâncare si ca pe un paradis cu multi pomi plini de roade.

 

Asadar, nu te lenevi, ci, rupand din ele, manânca tot timpul pentru ca sa traiesti viata cea vesnica si sa fugi de pomul cunostintei din care au mâncat stramosii si au murit.

 

Asa fa, Doamne, ca sa fim paziti de fructul oprit si, prin Tine, Preadulcele nostru Dumnezeu, sa fim luminati în adevar. Ca a Ta este slava si puterea în vecii vecilor. Amin.

 

1. Despre rânduiala si vietuirea monahala, adica despre cum sa petreaca cele douazeci si patru de ore ale zilei si ale noptii

 

Iata, fiul meu, mai întâi vreau sa-ti arat cum trebuie sa petreci timpul. Desi de multe ori, prin nenumarate îndemnuri si scrisori, ti-am spus aceasta, iata, acum din nou îti arat pe scurt cele necesare. Asculta deci, care este rânduiala.

 

La prânz, pe la orele sapte - ora aghioritica (diferenta este de sase ore: ora 7 este ora 1 la prânz) - dupa ce manânci mâncarea rânduita, culca-te trei sau patru ore. Când te scoli, fa vecernia cu comboschine (siragul de metanii). Dupa ce termini fa putina cafea, ca sa te ajute la priveghere, apoi începe pavecernita. În liniste, nu cu glas tare, si fara lumina. Spune si Acatistul Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu. Dupa ce termini stai, daca poti, în picioare, cu mâinile incrucisate, si spune aceasta rugaciune, în taina, fara lumina, pentru ca lumina imprastie mintea: “Doamne Iisuse Hristoase, preadulcele meu Tata, Dumnezeule si Domnul milei si a toata zidirea Creator intoarce-Ti privirea catre smerenia mea si iarta-mi toate pacatele mele pe care le-am savârsit în timpul vietii mele pâna în ziua si ceasul acesta. Trimite pe Preasfântul si Mângâietorul Tau Duh ca sa ma invete, sa ma lumineze, sa ma acopere pentru a nu mai pacatui, ci cu suflet si inima curate sa slujesc si sa ma închin, sa slavesc, sa multumesc si sa Te iubesc din tot sufletul si din toata inima mea pe Tine, preadulcele meu Mântuitor si Binefacator Dumnezeu, Care esti vrednic de toata iubirea si închinaciunea. Da, Bunule Parinte Cel fara de început, Fiule Cel împreuna fara de început si Duhule Preasfinte; invredniceste-ma de luminarea cunostiniei celei dumnezeiesti si duhovnicesti, ca, vazând harul Tau preadulce, cu ajutorul lui sa pot purta sarcina grea a acestei privegheri de peste noapte si sa-Ti înalt rugaciuni si multumiri curate, pentru rugaciunile Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu si ale tuturor Sfintilor. Amin.”

 

Spune, dupa aceea, si cu cuvintele tale ceea ce poti tu si ceea ce stii, pentru a misca pe Dumnezeu spre mila si dragoste. Daca dupa aceasta vei obosi, asaza-te. Adu-ti în minte diferite amintiri folositoare: moartea, iadul, judecata din urma la a doua venire si plângi cât îti da Dumnezeu. Apoi intoarce mintea ta spre rai, spre desfatarea celor drepti si spre bunatatile cele vesnice, si multumeste Bunului Mântuitor si Binefacatorului Dumnezeu.

 

Dupa aceea, scoala-te si fa Canonul, apoi iarasi asaza-te si citeste Vietile Sfintilor si alte carti folositoare de suflet. Daca vine somnul, atunci scoala-te si începe slujba. Si dupa ce le termini pe toate, si Ceasurile si Paraclisul cu comboschine, cum te-am învatat, asaza-te si te odihneste. Dormi putin pâna se lumineaza.

 

Când te scoli, bea ceaiul cald cu 25 grame de paine sau pesmet si începe treaba ta zicand si rugaciunea cu mintea neîncetat. Apoi, daca mai ai timp, iarasi citesti si plângi în tacere. Mâncarea ta sa o pregatesti cu masura, cum te-am învatat, avand masura o cutie de lapte. Deci, dintr-o astfel de cutie plina cu boabe de legume uscate sau orez, sa faci doua farfurii de mâncare, care îti ajung pentru doua zile. Dupa ce le fierbi bine, manânca la ora 7 (adica 1 la prânz) cu 50 grame de paine sau pesmet. Daca este dezlegare la ulei - marti, joi, sambata, duminica - pune în farfurie pâna la 10 grame de ulei. Daca ai, pune si putina branza, ou, sardele sau zece masline. La fel, daca ai fructe sau ceva dulce, manânca putin din toate, spre slava lui Dumnezeu. Manânca si sa ai smerenie, sa nu judeci pe altii.

 

Dupa amiaza nu ai binecuvântare sa primesti pe nimeni care vrea sa vorbeasca cu tine, nici calugar, nici din lume. Oricine ar fi, sa vina dimineata.

 

Aceasta rânduiala trebuie sa o pazesti. Si chiar daca este Pasti, Craciun sau Lasatul secului, totdeauna sa manânci o singura data în zi. În primele trei zile din prima saptamana din Postul Mare sa nu ajunezi, ci sa bei ceai cald cu putina paine sau pesmet dupa ce se lasa seara. În toate sa ai masura si vigilenta. Dar pentru ca toate acestea ti le-am spus de multe ori si cunosti rânduiala de acum, las deoparte multe asemenea acestora. Practica indelungata, cu ajutorul harului, ne întelepteste. Amin.

 

2. Raspunsuri la întrebari

 

Iata, fiule, ai învatat cum sa-ti petreci timpul noaptea si ziua. Asculta acum si raspunsurile la întrebarile tale.

 

Întâi sa spunem despre cele ce-mi scrii ca auzi înauntrul tau; “Sfinte-Sfinte...“ si celelalte pe care mi le scrii. Acestea, fiul meu, dupa mine, le auzi pentru ca dormi. La cel ce se nevoieste vine un somn foarte subtire, când slabeste trupul. Când sta în picioare sau se asaza, îl fura somnul fara sa-si dea seama. Atunci vede în somn cele despre care îmi scrii si crede ca este treaz, dar nu este. Ajunge uneori sa doarma astfel toata noaptea fara sa stie. Tu incearca noaptea sa priveghezi în picioare cu citiri; mergi prin chilie, spala-ti fata pentru ca sa te trezesti si atunci vei întelege cum de vezi astfel de lucruri. În somn le vad toti cei care se nevoiesc. Dar chiar daca le vezi când esti treaz tot nu este ratacire. Demonul nu spune niciodata: “Ma închin Tatalui, Fiului si Sfântului Duh”.

 

Îmi scrii iarasi despre tresarirea inimii pe care spui ca o simti. Despre aceasta sa stii urmatoarele: când omul ajunge sa-si curateasca sufletul si se naste în sine noul Adam, Preadulcele Iisus, atunci inima, neputând sa-si tina bucuria aceea si placerea aceea de nedescris care vine în ea, tresalta si curg lacrimi dulci din ochi, si omul intreg devine ca o flacara de foc din iubirea lui Iisus. Mintea se face atunci numai lumina si se minuneaza de slava lui Dumnezeu. Nu asa cum îmi spui tu ca te întuneci si nu stii unde esti. Deci fii atent, ca acestea sunt gresite.

 

Mai îmi spui ca trupul este ca paralizat, ca si când ar fi mort. Îti spun ca de multe ori trupul este ca paralizat, dar mintea devine toata ochi si inima simte multa dulceata si bucurie fara masura. În fine, daca acestea sunt asa cum îti scriu eu, nu sunt totusi masuri mari, ci sunt pentru începatori. Când se curateste sufletul, atunci vede astfel de lucruri. Când este deplin curatit, atunci vede altfel. Dar despre aceasta nu-ti scriu, pentru ca nu le poti inlelege. Acum, acestea îti spun numai: sa te rogi la Dumnezeu sa-ti dea cunostinta distingerii duhovnicesti, cum trebuie sa gândesti si ce trebuie sa ai în mintea ta pâna când te vei invrednici sa ajungi la adevar. Iar Adevarul este Hristos, a caruia este slava si puterea în veci. Amin.

 

3. Despre lucrarea duhovniceasca a cugetului si cum trebuie sa gândim

 

Ai aflat, fiule, raspunsurile la întrebarile tale. Acum, asculta si cum trebuie sa lupti cu vrajmasii. Sa citesti cu multa atentie, de multe ori, ca pe o lectie. Ca sa cunosti ce anume sa cauti si cum trebuie sa lupti cu gândurile mândriei, care îti spun ca ai ajuns la sfintenie sau ca ai har si ca plângi mult.

 

Sa spui Domnului cele de mai jos:

 

"O, Preaiubitul meu, Preadulce Iisuse Hristoase ! Cine Te-a rugat pentru mine si cine s-a rugat la Tine de m-ai adus pe lume si de m-am nascut din parinti buni si credinciosi, nu din turci, francmasoni, evrei sau pagani, care nu cred în Tine si sunt ca si cum nu s-ar fi nascut pe deplin si care vor fi dati iadului vesnic ? Cât de mult trebuie sa Te iubesc eu si sa-Ti multumesc pentru darul atât de mare si pentru binefacerea ce mi-ai facut ? Si sângele meu de mi-as varsa pentru Tine, nu este de ajuns pentru a-Ti multumi.

 

Si, iarasi, Preadulcele meu Mântuitor, cine s-a rugat pentru mine de ma rabzi de atatia ani, înca din copilarie pacatuind ? Si nu Te-ai scarbit de mine vazându-ma nedreptatind, furând, mâniindu-ma, lacomindu-ma dupa mâncaruri si dupa altele, pizmuind si toata rautatea savârsind; si chiar pe Tine, Dumnezeul meu, Te-am hulit prin faptele mele.

 

Iar Tu, Doamne, n-ai trimis moartea ca sa ma ia în pacat fiind, ci m-ai rabdat cu multa dragoste. O, daca as fi murit, as fi ajuns în iadul cel vesnic ! Cât de mare este bunatatea Ta, Doamne !

 

Si iarasi, cine s-a rugat pentru mine de m-ai adus la pocainta si la spovedanie, apoi m-ai imbracat în Schima cea Mare si îngereasca ? O, slava maretiei Tale, Doamne ! Cât de mare si înfricosata este iconomia Ta, Doamne ! O, cât de bogat este darul Tau, Stapâne ! O, vistieriile Tale, care nu se golesc niciodata si tainele Tale de negrait ! Cine nu se înfricoseaza vazând bunatatea Ta ? Cine nu se minuneaza vazând mila Ta cea bogata ? Ma înfricosez, Stapâne, sa spun bogatia darurilor Tale.

 

Stapânul meu si Domnul Se rastigneste pentru a-l mântui pe cel care Îl rastigneste. Eu, prin pacatele mele, pe Facatorul meu Îl rastignesc si Cel care m-a creat ma elibereaza pe mine ! O, dulce iubire, Iisuse, cât Îti sunt de îndatorat ! Nu, Creatorul meu, nu pentru viata vesnica pe care mi-ai fagaduit-o trebuie sa Te iubesc, nici pentru Rai; ci sunt îndatorat sa Te iubesc pentru ca m-ai eliberat din robia pacatului si a patimilor.”

 

O, mare minune ! Care rob rascumparat cere plata pentru ca lucreaza la Stapânul sau ? Cum sa ceara libertatea, din moment ce este dator cu banii de rascumparare ? Iata, Împaratul si Domnul tuturor S-a rastignit pentru tine si te-a eliberat din robia demonilor. Si le-a dat poruncile ca medicamente împotriva patimilor, ca lucrând aceste porunci sa scapi de patimile care te biruiau. Îti spune: Nu desfrâna si osteneste-te sa fii cuminte, caci daca nu vei deveni cuminte, vei deveni neaparat desfrânat. Nu fura, pentru ca sa devii credincios; caci daca nu te silesti sa devii credincios, vei deveni hot. Nu fi iubitor de arginti, pentru ca sa fii milostiv; caci daca nu te silesti sa fii milostiv, vei deveni iubitor de arginti. Nu lacomi cu pantecele, ca sa devii înfrânat. Sa ai multa dragoste, ca sa nu devii pizmuitor. La fel si toate celelalte virtuti.

 

Daca Domnul, mai întâi prin dumnezeiescul Botez, ne-a eliberat, ne-a dat apoi dumnezeiestile Lui porunci ca medicamente împotriva patimilor, pentru ca sa nu mai cadem iarasi în robia pacatului. Asadar, noi nu lucram pentru Dumnezeu pentru ca Acesta sa ne fie dator cu plata; nu lucram pentru viata vesnica, ci, ca niste robi rascumparati, lucram pentru a nu deveni robi ai demonilor. Suntem datori sa lucram pentru ca am fost rascumparati. Si daca suntem datori, trebuie sa-L slujim cu multa smerenie, pazind toate poruncile Lui. Si daca vom fi aflati slugi credincioase, atunci Domnul ne va da în dar harul Sau dumnezeiesc si ne izbaveste de patimi. Ne daruieste Împaratia cereasca a Sa, spunand: “Vino, sluga buna si credincioasa ! Peste putin te-ai aratat credincios, peste multe te voi pune !”Vezi, fiule ? Nu ne spune: “Vino sa-ti dau plata pentru ostenelile cu care ai lucrat pentru Mine", ci vine cu milostivire; din iubire ne daruieste, prin bunatatea Sa cea multa, dulcele Sau har. Ne curata de patimile care ne stanjenesc atât si ne invredniceste de Împaratia Sa.

 

Asadar, când te îndrepti spre a savârsi datoria ta, rugaciunea, apropie-te cu multa smerenie, cerând mila lui Dumnezeu. Nu ca si cum îti este dator si trebuie sa-ti dea har, ci pentru ca esti captiv si ceri har ca sa te eliberezi, zicand: “Stapâne preadulce, Domnul nostru Iisus Hristos, trimite harul Tau cel sfânt si dezleaga-ma din legaturile pacatului. Lumineaza-mi întunericul sufletului, ca sa înteleg nemarginita Ta milostivire, sa Te iubesc si sa-Ti multumesc cu vrednicie Tie, preadulcele Mântuitor al meu, care esti vrednic de toata iubirea si multumirea.

 

Da, bunule binefacator si preamilostive Doamne, nu lua de la noi mila Ta, ci milostiveste-Te spre zidirea Ta.

 

Cunosc, Doamne, greutatea faradelegilor mele, dar am vazut si mila Ta cea netarmurita. Vad întunericul din sufletul meu cel impietrit, dar cred cu nadejdi tari, asteptand luminarea Ta dumnezeiasca si izbavirea de patimile mele cele rele, viclene si înfricosatoare; cu rugaciunile preadulcei Tale Maici, ale Stapânei noastre, Nascatoarei de Dumnezeu si Pururea Fecioarei Maria si ale tuturor Sfintilor. Amin.“

 

Sa nu încetezi a te ruga astfel lui Dumnezeu pâna la suflarea ta din urma, si Dumnezeu îti va implini cererea. Caruia se cuvine slava si puterea în vecii vecilor. Amin.

 

4. Despre rugaciune; daca ne vine ajutorul dumnezeiesc, cum sa luptam cu gândul parerii de sine

 

Ai învatat, fiule, cum sa gândesti; învata acum si cum sa lupti. Daca Bunul Dumnezeu ne cerceteaza si ne elibereaza de patimi si ne arata nemarginita Sa iubire, sa nu crezi ca nu mai ai nevoie de paza. Ci afla ca, atâta timp cât suntem saraci, cerem bogatie. Iar când ne imbogatim, atunci avem mai multa teama, ca nu cumva sa se întâmple sa adormim sau sa nu fim atenti si sa intre hotii sa ne fure comoara.

 

Asculta un exemplu despre hoti:

 

În timp ce te rogi, îti vine luminare dumnezeiasca, simti bucurie si dulceala de negrait. Imediat, un hot, parerea de sine, vine si îti spune în taina: “O ! Acum te-ai sfintit !” Spune-i: “Înceteaza, demon viclean ! Chiar daca ajung si pâna în al treilea cer, de la mine nimic nu este.” Iata ce spune Pavel: “Am fost rapit cu rapire si am auzit cuvinte de negrait”. Oare acesta a urcat cu voia lui ? Nu. Si daca altcineva l-a dus, a avut el ceva al lui ? Nu. Iata, iarasi spunea, când mântuia toata lumea cu predica sa: “Nu din voia mea fac acestea, ci din voia lui Hristos, Cel care lucreaza în mine."

 

Vezi, fiule ? Ce a avut acela care sa fi fost al lui, din moment ce altcineva l-a dus ? Spune, asadar, si tu catre mândria cea rea ca daca vei urca si pâna la ceruri si vei vedea pe Îngeri si vei vorbi cu Domnul, nimic nu este de la tine. Ci a vrut Împaratui sa ia lutul, noroiul din mocirla si sa-l aseze lânga tronul Sau. Nu este El, oare, împarat ? Nu face El ce vrea ? Poate, atunci, sa se mândreasca lutul, deoarece este lânga Împaratul ? Nu. Ci mai curând se minuneaza de bunatatea Împaratului si de smerenia Lui. Cum de nu S-a scarbit de lutul cel murdar, ci l-a adus lânga El ? Deci, asa cum El Insusi te-a ridicat din noroi, la fel, iarasi, când vrea El, te arunca jos în firea ta, care este noroiul. Asadar, nici atunci când te-a înaltat nu a fost vreo reusita a ta, nici când te va arunca jos, acolo de unde te-a luat, sa nu te intristezi, ci sa spui: “Eu, Doamne, sunt vrednic de a fi numit fiu al iadului si nu ma plâng, pentru ca faptele acestuia le-am savârsit si le savârsesc. Dar Tu ai vrut si m-ai înaltat la ceruri; Tu, apoi, vrei sa ma arunci în iad; faca-se voia Ta cea sfânta.“

 

Numai atunci trebuie sa-ti para rau, când tu faci pacatui si cazi. Si sa nu te intristezi pentru ca ai cazut, ci sa te intristezi pentru ca ai intristat pe Dumnezeu dupa ce ti-a aratat atâta iubire, tu dovedindu-te nemultumitor. Dar si atunci sa-ti innoiesti nadejdile si sa te ridici. Sa nu deznadajduiesti pentru ca ai pacatuit. Iar daca fara a pacatui te-ai schimbat, nu te teme, ci bucura-te, pentru ca ai vazut bunatalile lui Dumnezeu si ai dobândit mai multa credinta si nadejde fierbinte, Sa te ingrijesti, cu mila lui Dumnezeu si cu iubirea Lui de oameni, sa devii mostenitor al bunatatilor pe care le-ai vazut. Sileste-te, atunci, sa ajungi la mai mare smerenie.

 

Când, iarasi, demonul cel rau îti spune ca esti deasupra celorlalti calugari, spune-i: “Înceteaza, demon viclean, pentru ca daca vrea Domnul sa reverse harul Sau dumnezeiesc peste toti oamenii, toti vor deveni la fel”. Prin urmare, cu ce este vinovat cel care nu are har sau are putin ? Iata ca Domnul da unuia cinci talanti si altuia doi. Este cumva vinovat în vreun fel cel care a primit numai doi ? Nicidecum. Domnul cunoaste cum este bine pentru fiecare. Dar, desi i-a dat numai doi, aude si el acelasi glas, care-i spune: “Intra intru bucuria Domnului tau”. Nu i-a spus: “De ce nu ai facut si tu zece talanti ?”Vezi deci, fiule ca, daca ai primit mult de la Dumnezeu, mult îti va si cere.

 

Asadar, nici cel care a primit mult har nu poate sa dispretuiasca si sa judece pe cel care nu a primit, nici cel care nu a primit acelasi har nu trebuie sa se intristeze si sa carteasca pentru ca nu i-a dat si lui Dumnezeu la fel. Cel care are harul trebuie sa aiba indelunga rabdare fata de cel care nu are, purtand toate neputintele lui trupesti si sufletesti si îndrumandu-l cu multa grija pe calea cea duhovniceasca, pâna când si acesta va ajunge sa inmulteasca talantii sai; sau pâna când va veni o raza care sa-i deschida si sa-i lumineze si lui ochii sufletului, sa vada neputinta sa si sa asculte fara ezitare de Cel care este deasupra sa.

 

Acesta este, fiule, modul în care trebuie sa întelegem lucrurile; ca, adica, fara ajutorul lui Dumnezeu nu putem face nimic, dupa cum ne spune Domnul: “Fara Mine nu puteti face nimic”, sau ”Daca nu va zidi Domnul casa, în zadar se vor stradui ziditorii”. Trebuie sa cerem sa ni se dea si cunoastere duhovniceasca cu duhul distingerii, pentru ca, fara acestea, si cele care ni se par bune la prima privire sunt rele si anapoda. Acolo unde vedem noi miere poate sa fie otrava. Distingerea sau vederea clara vede, masoara si cântareste, iar cunoasterea risipeste si alunga orice rautate si gând de mândrie; smerenia le aduna, iar harul si iubirea le pazesc, ca pe o vistierie a tuturor virtutilor. Si Iisus a venit si S-a rastignit pentru ca sa ne arate noua nemarginita dragoste pe care o are pentru zidirea Sa. Lui se cuvine slava si puterea în veci. Amin.

 

5. Despre cum vine dumnezeiescul har si cum se cunoaste, si despre calea cea scurta

 

Asculta, fiul meu, cum vine harul dumnezeiesc si cum se cunoaste. Nu spunem noi ca cel care a gustat o data vinul, atunci când i se da sa bea otet îl cunoaste ?

 

Asa se întâmpla si cu cel care a cunoscut harul dumnezeiesc. Cel care a gustat întâi harul cunoaste înselaciunea. Demonul se preface oferindu-se ca har, dar cel care a mâncat o data din fructul adevarului, cum am spus, acela cunoaste fructul înselaciunii. Numai putina atentie daca da mintea ratacirii, atunci se umple inima omului de tulburare. Mintea se întuneca si chiar perii capului se ridica. Dar si îl umfla ca lucrul umflat de vant. În timp ce harul dumnezeiesc este dulce, pasnic, smerit, linistit, curatitor, luminator, aducator de bucurie si nu lasa nici cea mai mica indoiala ca este, cu adevarat, har dumnezeiesc.

 

Fii tare atent sa afli în ce fel vine harul dumnezeiesc si cum se cunoaste calea adevarului de cea a înselaciunii. Spunem, mai întâi, ca viata monahala este dupa cum urmeaza:

 

Dupa ce harul lui Dumnezeu îl lumineaza pe om si acesta pleaca din lume si vine la obste sau unde sunt mai multi frati, face ascultare fata de toti fratii si se linisteste pazind toate poruncile dumnezeiesti implinind apoi toate îndatoririle duhovnicesti rânduite si asteapta cu multa nadejde mila iubitorului de oameni Dumnezeu. Aceasta este calea comuna pe care pasesc cei mai multi parinti. Exista insa si o cale mai scurta, despre care vom vorbi aici. Aceasta cale scurta nu este descoperire a cunoasterii omenesti, ci a Stapânului Insusi, care îndruma pe fiecare, asa cum este voia Sa cea sfânta.

 

Si daca iubitorul de oameni si bunul Dumnezeu trimite raza harului Sau dumnezeiesc în inima pacatosului, de indata acesta se ridica si începe sa caute duhovnici pentru marturisirea relelor pe care le-a savârsit. Cauta apoi si pustiuri si pesteri pentru a se pazi de patimi si pentru îndreptarea relelor de mai înainte prin foame, sete, frig, cald si celelalte nevointe. Iar Domnul îi trimite mai multa caldura - care ca un camin aprins aprinde inima sa spre iubirea infocata de Dumnezeu - zel nemasurat spre implinirea poruncilor dumnezeiesti si ura netarmurita împotriva patimilor si a pacatului.

 

Si începe atunci sa-si imparta cu multa bunavointa tot ceea ce are, fie putine, fie multe. Si daca ajunge intru totul sarac si pazeste în parte poruncile dumnezeiesti, nemaiputând sa stavileasca dragostea si dorul pentru pustiu, alearga precum un cerb însetat, cautand îndrumator pentru urcarea în vietuirea duhovniceasca.

 

Dar, din nefericire, pentru ca astazi lipsesc astfel de îndrumatori si pentru ca sunt foarte putini cei care urmeaza calea aceasta, de aceea plânge si se tanguieste negasind ca în timpurile vechi ceea ce doreste. Ce poate sa faca, totusi, daca are multa ravna pentru linistire (isihie) ? Cauta si cerceteaza pe cel cu mai multa experienta si face ascultare de acesta. Cu rugaciunea si cu binecuvântarea lui poate începe luptele cele duhovnicesti.

 

Asculta acum acestea: multi dintre cei care au avut ravna au imbracat schima cea mare si au plecat în isihie cu rugaciunea si binecuvântarea staretului, si din timp în timp vin sa ceara sfat. Altii au ramas si au primit binecuvântarea pentru anumite ore sa se retraga în isihie si sa incerce orice nevointa si virtute: sa plânga, sa privegheze, sa posteasca, sa se roage, sa citeasca si sa faca metanii dupa putere; în general, sa se ingrijeasca de curatie si sa lupte împotriva patimilor. Si daca ajunge la linistire, printr-o cale sau alta, atunci continua mai departe nevointa.

 

Aici insa este nevoie de multa atentie. Multi s-au despartit si au plecat nu pentru ca ardeau de dragoste pentru Hristos si doreau luptele si necazurile, sau pentru ca doreau linistirea pentru vindecarea patimilor, ci pentru ca nu au putut rabda ascultarea si batjocoririle, pentru ca iubeau mai mult voia lor proprie si, devenind robi ai patimilor, slujeau acestora, adica maniei si poftei. Acestia se înseala intru totul.

 

Iar cel care se retrage în linistire pentru Hristos, acesta are lacrimi tot timpul, plângându-si pacatele sale si îngrijindu-se neîncetat de toata virtutea. Acesta se arunca în lupta pâna la moarte Cu multa caldura si credinta si ducandu-si mintea în inima, se sileste, prin inspiratie si expiratie, sa spuna rugaciunea: “Doamne, Iisuse Hristoase... miluieste-ma”si sa-si adune mintea dupa îndrumarile sfintilor Parinti niptici.

 

Toate acestea savârsindu-le si cerând cu multa staruinta voia lui Dumnezeu, ajunge, putin cate putin, sa simta tainic ajutorul dumnezeiesc, care ca o baie, putin cate putin, îl curateste. Îi inmoaie inima spre rugaciune, spre jelire, spre ascultare si spre zel si mai multa ravna. Si ca o mama îl tine si îl învata ca pe un prunc. Când pleaca harul, acesta, necunoscand întelepciunea lui Dumnezeu, plânge si se tanguieste cautandu-l. Si îsi impune posturi peste posturi, privegheri peste privegheri, rugaciuni si cereri, crezand ca de catre el poate fi atras harul lui Dumnezeu. Iar ispitele îl apasa mai mult si cu mai multe lacrimi cere ajutorul dumnezeiesc. Aceasta este iconomia Proniei dumnezeiesti, ca sa dobândeasca experienta.

 

Si când iarasi vine cercetarea dumnezeiasca, acesta ca un copil începe sa strige: “Ah ! Ah ! Cum ai putut sa ma parasesti ? Fara putin erau sa ma inabuse demonii. Nu mai pleca de acum ! Ah ! Ce sa fac sa te pot pastra ?”El crede ca luptele si nevoîntele lui aduc harul, de aceea se intreaba ce sa faca pentru a-l pastra. Dar, nici nu apuca sa-l guste bine, ca iarasi pleaca. Dar, încetul cu încetul, începe sa vina mai des si sa ramâna mai mult. Iar copilul începe sa se obisnuiasca, cu gândul si cu cunostinta, sa prinda curaj, crezand de acum ca i-a fost dat ca plata pentru ostenelile lui.

 

Timp de trei sau patru ani, el vede harul lui Dumnezeu intarindu-l si înteleptindu-l continuu, patimile imputinandu-se si pe demoni neputând sa mai lupte mult împotriva lui din cauza pazei pe care i-o asigura harul lui Dumnezeu. Daca este treaz, are mângâierea lacrimilor, fie ca merge, fie ca lucreaza. Daca se roaga în taina, are simtirea tainica a norului luminos, care îl cerceteaza uneori. Iar daca doarme, fie si numai putin, vede lucruri frumoase, raiuri cu flori aurii si palate împaratesti de nedescris si mai stralucitoare decât soarele, si multe altele, pe care, dupa ce se trezeste, mintea si le aduce aminte si îl indeamna spre ravna si caldura, minunandu-se de frumusetea bunatatilor celor vesnice si gândindu-se sa se invredniceasca sa devina mostenitor al acestora.

 

Dar, fiule, si aici este nevoie de multa atentie si vedere clara, sa nu creada cineva în ceea ce vede în timpul somnului, daca nu cunoaste, mai întâi, daca sunt de la Dumnezeu sau de la diavoli. Si pentru ca foarte multi nu au puterea de a distinge, atunci este mai bine sa nu le dea nici un fel de crezare. Cele ale lui Dumnezeu se cunosc, totusi. Când le vede în timpul unui somn profund, când în somn usor, nestiind daca este în somn sau în trezvie, si pentru putin timp. Iar dupa ce se scoala este plin de bucurie si mintea le revede si îi produc vederea cea duhovniceasca. Ani de-a rândul si le aminteste, pentru ca sunt de neuitat.

 

Cele care sunt de la diavoli umplu sufletul de tulburare. Iar când se trezesc si mintea vrea sa le aduca la suprafata, se umple de teama si inima nu le primeste. Dar si în timpul somnului când vede astfel de lucruri, ele nu au stare, ci îsi schimba forma, locurile, felurile faptele si miscarile. Si din aceste schimbari, din tulburarea si neplacerea care le insotesc, poti sa cunosti de unde sunt. Mai sunt si altele, din imaginatia mintii si din prea multa mâncare, dar nu este nevoie sa le aratam. Dar, cum am spus în alta parte, si rugaciuni neintrerupte face în timpul somnului inima celui ce se nevoieste.

 

Deci, vazând toate aceste bunatati, pruncul, adica cel care nu are cunostinta necesara pentru ca sa recunoasca si sa distinga Pronia lui Dumnezeu - pentru ca pâna acum este hranit cu lapte si pentru ca nu a dobândit înca ochi curati, ci pâna aici este plin deopotriva de lumina si de întuneric si faptele lui sunt amestecate cu patimile, începe sa gândeasca despre sine ca, prin luptele si necazurile sale, iata ce i-a daruit Dumnezeu. Iar demonul cel rau seamana în taina otrava ca oarecand Evei, si pruncul deschide urechile. Aceasta se întâmpla si cu îngaduinta lui Dumnezeu, pentru ca sa invete smerenia.

 

Si vine, deci, demonul înselator sa-i spuna: “Vezi ca astazi zic ca nu mai da Dumnezeu har". Vezi ? Pentru ca nu vor sa se nevoiasca, îl impiedica si pe cel care se nevoieste spunandu-i: te vei rataci, vei cadea, vei slabi.

 

Si multe altele îl învata cel vechi în rele. Iar el, necunoscand plasa care i se tese, deoarece este fara experienta, este înselat si primeste minciuna ca adevar.

 

Aceasta se întâmpla, cum spuneam, si cu îngaduinta lui Dumnezeu, pentru ca sa-l întelepteasca si sa nu ramâna pentru totdeauna prunc.

 

Slava întelepciunii si cunostintei lui Dumnezeu, care rânduieste în feluri diferite vindecarea sufletului nostru; slava si lauda totdeauna, acum si pururea si în vecii vecilor. Amin.

 

6. Despre cum cad în ratacire astfel de nevoitori, când nu au îndrumator; si care este medicamentul pentru vindecarea lor

 

Ai auzit pâna acum cum vine harul. Asculta si cum se înseala multi. Se cere multa atentie de la cei care se nevoiesc. Multi dintre ei au cazut în zilele de demult si multi cad si astazi în fiecare zi. Pentru ca, daca primesc minciuna drept adevar, firesc este sa inceapa sa spuna si sa invete ca omul vrea, dar nu face. Ca, daca vrea si se sileste, el poate deveni salas al harului. Si luptandu-se cu manie împotriva celor care nu sunt de acord cu ei, putin cate putin cad în ratacire si devin robi ai demonului, spunand ca toti se vor duce în iad, pentru ca nimeni nu are cunostinta, în afara de ei. Înceteaza sa se mai increada în cei care îl povatuiesc spre binele lui. Si se inchide în sine, facand voia demonului care salasluieste în el. Si daca ramâne inchis, ori îl va sufoca, ori îl va spanzura, convingându-l ca, astfel, va deveni martir. Iar daca nu face aceasta, îl va arunca în indiferenta si nepasare, sa se lase de toate si sa bea si sa manânce, fara sa înteleaga ca a cazut si ca trebuie sa ceara vindecare, ci sa creada ca merge bine, ca aceea este calea cea dreapta si adevarata. Iar Domnul nostru, Iubitorul de oameni, îl asteapta sa înteleaga când a cazut. Daca va întelege caderea, atunci are vindecare.

 

Aceasta, deci, fiule, este o ratacire. Si medicamentul ei este sa cunosti ca ai cazut si cu lacrimi multe sa cauti doctor cu multa experienta, în masura sa te izbaveasca, sa-ti dea medicamentele potrivite pentru sanatatea sufletului. Iar noi sa ne intoarcem acolo unde am ramas si sa spunem:

 

Daca omul nu pleaca în afara, ca acesta despre care am vorbit, dar are necunostinta si gândeste ca prin sine a dobândit harul, sau are pretentia în plus ca omul, daca se sileste pe sine, poate sa primeasca har, dar are si frica si spune cu vederea naturala a lucrurilor: “Cum sa judec eu pe ceilalti, ca ei nu au cunostinta si numai eu dintre toti m-am aflat luminat ?”si luptandu-se cu gândurile, loveste si este lovit. Iar harul lui Dumnezeu, putin cate putin, se indeparteaza si îl lasa sa cada în ispite pentru a învata smerenia. Si acesta, nesuportand lupta crancena a gândurilor si temandu-se sa nu rataceasca, alearga sa caute un duhovnic cu experienta care sa-i vindece rana.

 

Dar, desi toti Parintii sunt buni si sfintiti si fiecare îsi spune parerea sa, acesta insa nu se vindeca, pentru ca nu a sosit ceasul ca Dumnezeu sa descopere doctorul si medicamentul potrivit. De aceea nu primeste stire, pentru ca îi este lui mai de folos cuvânt mai presus de acesta pentru a-l smeri si pentru a-l determina sa se lepede de mândrie. Si neafland ceea ce cauta - deoarece nu are rabdare ca aceasta sa vina atunci când vrea Domnul - mai mult se mândreste. Atunci este parasit si lasat în slabiciunea firii. Harul pleaca. Trupul slabeste. Nu mai poate sa-si faca cele îndatorate dupa rânduiala, cum le facea altadata. Îl strivesc nepasarea, neglijenta, greutatea trupului, somnul fara masura, paralizia madularelor, întunecimea mintii, tristetea fara mângâiere, gânduri de necredinta, frica de ratacire. Si neputând sa suporte toate acestea, alearga dupa ajutor. Dar, asa cum am spus de multe ori, astazi este greu sa gasesti îndrumator practic. De aceea, unul îi spune sa manânce lapte, oua, branza sau carne ca sa se intareasca; si acesta, neputând altceva sa faca, se lasa convins, pentru ca si-a pierdut rabdarea si s-au racit zelul si caldura credintei, si din cuvintele tuturor a ajuns ca un nebun. Altii îi spun: “Esti pierdut !”Altii: “Esti ratacit, asa s-au pierdut si altii !”si fiecare dupa puterea sa, din dragoste, îi spune ceea ce stie. Acesta începe sa manânce, sa bea, sa sape si celelalte. Si astfel, pustnicul niptic de mai înainte devine comerciant, gradinar, cultivator de vie sau altceva asemenea, si nu se mai multumeste nici macar sa ramâna în calea comuna a Parintilor, ci sau va lepada definitiv Schima si se va casatori, sau va deveni, cum am spus, rob al trupului si dusman al celorlalti asceti. Si când va auzi pe cineva ca posteste sau privegheaza, ca plânge sau se roaga, acesta se va mania, se va tulbura si va spune: “Toate sunt niste rataciri, vei rataci. Astazi nu mai vrea Dumnezeu astfel de lucruri. Eu am facut aceste lucruri si erau gata sa ma lege în lanturi. Un astfel de om dispretuieste complet îndatoririle lui duhovnicesti, traind în mare nesimtire, aflandu-se în pragul iadului din cauza pacatelor pe care le savârseste clipa de clipa. Mai mult, el devine si obstacol în calea mântuirii celorlalti. El vrea ca toti sa fie ca el, care la început a fost un luptator fierbinte, iar acum este rob al demonilor.

 

Aceasta, fiule, este deci o alta ratacire în care pot aluneca nevoitorii. Medicamentul ei este smerenia inimii; sa revina acolo unde era la început si, cu multa rabdare, sa astepte mila lui Dumnezeu. Si, daca vine ajutorul dumnezeiesc, bine; daca nu, sa ramâna în ascultare pentru a se smeri, pasind pe calea comuna a Parintilor. Noi sa venim iarasi la ale noastre si sa spunem:

 

Daca acesta despre care am spus suporta lupta cu multa rabdare, asteptand milostivirea lui Dumnezeu, smerindu-se; si dupa ce, mai întâi va încerca putin din îndrumarile Parintilor si va vedea ca nu se întâmpla nici o vindecare -: pentru ca nu sunt medicamentele potrivite cele pe care i le dau, ci este ceva diferit, ceea ce au, desigur, ceilalti - începe cu multe lacrimi sa ceara de la Dumnezeu si de la oameni.

 

Dar Bunul Dumnezeu ascunde si mai mult harul Sau si îl lasa prada ispitelor pâna se va smeri cu desavârsire si se va învata bine cum sa gândeasca, deoarece are înca mândrie. Aici este cea mai mare lupta. Aici vointa luptatorului se incearca precum aurul în foc. Si pentru ca este plin de patimi, mai presus de toate de mândrie, este lasat în mâinile fricii, ale tristetii, maniei, hulei si ale oricarei rautati a vrajmasului. Si gusta în fiecare clipa din inabusirea sufleteasca si bea din apele iadului; patimile sale sunt lucrate zi si noapte de demoni. Iar Domnul sta departe, neintarindu-l ca la început.

 

Cel care se lupta cu adevarat, în ciuda tuturor acestor pericole, nu paraseste campul de lupta, ci se lupta, adunand neîncetat partile corabiei sale, desprinse în lupta cu demonii. Îsi plânge si îsi jeleste ranile si incearca sa si le vindece. Asteapta cu mare agonie sau sa ia sfarsit ispitele, sau desfiintarea sa definitiva. Avand insa putina nadejde, mai spune: “Mai bine sa mor în lupta, decât sa parasesc lupta si sa las si-i fie hulita calea Domnului, din moment ce am atatea marturii ca pe aceasta cale au mers toti Sfintii nostri. Mai mult decât toti ceilalti Parinti, despre acestea ne asigura Avva Isaac Sirul, lauda isihiei si mângâierea ascetilor.” Cu astfel de mângâieri, el îsi vindeca putin frica si castiga în rabdare. Trupul sau si-l vindeca cu putina hrana, pentru a putea suporta necazurile si luptele trupesti si toate puterile mintii le pune în slujba atentiei, ca nu cumva în tulburarea pe care o provoaca demonii si patimile sa ajunga sa huleasca numele lui Dumnezeu.

 

Aceasta lupta grea tine mult timp, în functie si de rabdarea fiecaruia si de voia lui Dumnezeu. Dumnezeu o îngaduie pâna când acesta se va curati deplin de diferitele patimi si va fi adus la cunoasterea desavârsita pentru a vedea bine care sunt de la sine si care de la Dumnezeu. Si, dupa ce va fi ispitit atât cât trebuie, începe sa gândeasca spunand în sine: “O, umilule si netrebnicule! Unde este ceea ce spuneai, cum ca ceilalti nu se nevoiesc si de aceea nu înainteaza? Vai tie, ca daca Domnul nu va zidi casa sufletului tau, în zadar te ostenesti.

 

Acestea si altele ca acestea gândind, se lupta neîncetat cu demonii, dand el una si primind zece în loc. Iar aceasta una pe care o da el este rabdarea, pe care nu i-o ia în intregime Dumnezeu, ci îi mai lasa putina, cât sa poata sa reziste cu multa silinta. Si, în taina, îi spune o voce: “Ai grija, nu te clinti din locul tau pentru ca vei cadea si te vei pierde definitiv. Si se va sterge amintirea ta din cartea vietii. Vei deveni mai rau decât cei din lume”. Pentru toate acestea rabda. Iar demonii cei rai îl lupta neîncetat, numai ca nu-l inabusa. În somn îi vede pe demoni, legiuni intregi, care îl chinuie în nenumarate feluri. Iar treaz fiind, vede toate tulburarile patimilor. Preabunul Dumnezeu sa ne dea noua curaj si rabdare pentru a putea trece în siguranta acest mare pericol sufletesc.

 

7. Despre cum revine harul dumnezeiesc, dupa ce, mai întâi, am fost bine încercati

 

Este bine acum sa auzi cum rânduieste înteleptul Carmuitor sfarsitul ispitelor si revenirea harului Sau dumnezeiesc. În cele din urma, dupa ce ajunge sa se cunoasca bine, sa vada slabiciunea firii omenesti si realizeaza smerenia în adâncime, atunci Domnul îi spune: “Ajunge lupta inabusirii sufletului, sa-l ajutam pe cel ranit.” Nu trimite un înger ca sa-l ajute, deoarece nu este în stare sa poarte firea veacului urmator, nici nu-i da har lui personal, ca la început, pentru ca sa nu spuna ca i s-a dat pentru rabdarea si pentru lupta sa. De aceea Preaînteleptul Dumnezeu, care toate le rânduieste pentru binele nostru, care ne ridica la cer si ne coboara în iad, care omoara si iarasi aduce la viata, Acesta îngaduie ispitele pentru curatie si vindecare, dar atunci când soseste timpul potrivit, iarasi intr-un mod potrivit le pune capat cu multa întelepciune.

 

Ridica un Parinte duhovnicesc (Gheron), si el supus patimilor, dar practic si cu multa experienta, bun îndrumator, care sa poata salva suflete, sau mai curând Dumnezeu insusi Se salasluieste în el si vorbeste prin el si îl aduce la întâlnire. Si, în timp ce are loc dialogul, iata si revenirea harului dumnezeiesc. Parintele îi vorbeste si cuvintele lui strabat ca fulgerele adâncul inimii acestuia, si lumina dumnezeiasca impresoara sufletul lui, si demonii fug departe, neputând sta împotriva duhovnicului. Deoarece, în clipa aceea, parintele este în intregime foc dumnezeiesc si cuvintele lui umplu pe celalalt de luminare dumnezeiasca, iar sfaturile lui sunt foarte subtiri, de mare întelepciune si cunoastere, pline de vedere duhovniceasca, deoarece sunt insotite de har dumnezeiesc. Si de indata ce patrund în inima, mintea se misca spre mirare si admiratie, deoarece învatatura aceea este mai presus de minte si contine toate cele necesare pentru a putea ridica sarcina rautatii demonilor. Dupa ce îl intareste suficient si îi da atatea îndrumari cate sa-i salveze sufletul, se despart. Si intreaga noapte a iernii a trecut ca o clipa, ca prin minune, fara sa înteleaga când a trecut.

 

Dupa despartire, intorcandu-se la ale sale, cel care era mai înainte prunc, acum, încercat prin lupta cu demonii, striga, curgându-i siroaie lacrimile dulci ale iubirii: “Cu rabdare am asteptat pe Domnul si m-a cercetat”si”daca nu ma ajuta Domnul, sufletul meu ar fi locuit în iad”, si multe asemenea. Dupa ce a venit în chilia sa si a pus în lucrare îndrumarile, de indata a fost eliberat de toate cel care mai înainte îl stapâneau.

 

Si dupa putin timp, cu rugaciunile parintelui duhovnic, pe care îl vedea si în timpul somnului si care îl intarea, se vindeca deplin. Umplandu-se de dragostea lui Hristos, patimile sale se linistesc si vine pacea gândurilor. Primeste si putere în credinta, care vine din contemplatie, si nu ca la început, din citiri si din speranta tainica pe care o avem de la Sfântul Botez si din învataturile cele drepte, ci credinta care vine din vederea cea duhovniceasca; vede si crede, deci. La fel si celelalte daruri ale lui Dumnezeu, vin ca un lant, har si mila, fara ca acesta sa le ceara. Nici chiar când sta la rugaciune nu poate sa spuna: “Da-mi cutare sau cutare”, pentru ca Domnul îi da mai mult decât ar cere el. Iar rugaciunea lui este numai sa se faca voia lui Dumnezeu. Si, din când în când, în timpul rugaciunii, este rapit de dragostea lui Iisus. Si multumind Domnului fara încetare pentru atatea binefaceri, mintea lui este rapita în multa mirare si admiratie. Si suflarea harului dumnezeiesc patrunde în gura lui. Si Hristos domneste intru el. Si, dupa ce trece putin de la aceasta vedere dumnezeiasca, acesta devine ca si când nu ar mai avea trup. Si minunandu-se de toate, striga: “O, adâncul bogatiei si al întelepciunii si al cunoasterii lui Dumnezeu ! O, cât de necercetate sunt tainele Tale, Doamne ! Cine poate întelege bogatia nemasurata a harului Tau ? Si ce limba poate explica tainele Tale cele mai presus de întelegere ? O, Doamne, de nu ai tine apele harului Tau, omul s-ar topi ca ceara la fata focului !"

 

Zicand acestea, el se vede pe sine mai rau si decât taratoarele pamântului. Si vrea, daca ar fi posibil, sa aiba în inima pe toti oamenii, pentru ca si acestia, vazând, sa se mântuiasca, chiar daca el ar fi mult vatamat de harul lui Dumnezeu. Dar pentru ca si acest lucru l-a aflat - cum ca nu este posibil ca cineva dintre oameni sa mântuiasca pe ceilalti oameni - de aceea se multumeste sa ramâna în linistire si sa se roage pentru toti ca sa-i mântuiasca Dumnezeu.

 

Acesta, fiul meu, este, în cateva cuvinte, modul lucrarii harului dumnezeiesc, si cel care a ajuns pâna aici poate sa ne spuna ce altceva mai vede, daca nu s-a întâmplat sa aiba alte obstacole. Deoarece acesta manânca iubire dumnezeiasca si bea vinul pe care l-au baut toti Cuviosii Parinti care au mers pe calea aceasta si au fost izbaviti de necazuri. Dar harul nu mai pleaca asa cum pleca la început. În afara de faptul ca ar interveni vreo instrainare. O, sa nu fie, Doamne !

 

Asadar, daca si tu, fiul meu, faci ascultare, vei ajunge sa vezi toate acestea. Iar eu las pâna aici cuvântul meu, pentru ca sa-ti vorbesc si despre o alta ratacire. Acum îti spun numai ca toate aceste ispite prin care a trecut, toate furtunile si naufragiile, toate spaimele si greutatile s-au întâmplat pentru ca nu a avut îndrumator sa-l sprijine si sa-l sfatuiasca. Pentru ca este aceasta lipsa de astfel de îndrumatori practici, de aceea este minune daca se gaseste unul la mie, care sa paseasca pe aceasta cale foarte riscanta. Aceasta, cum am spus mai înainte, este calea scurta a lui Dumnezeu, care conduce pe om la viata vesnica. Si pentru ca exista aceasta lipsa se întâmpla si atatea rataciri.

 

Harul lui Dumnezeu, dupa ce a fost gustat de nevoitorul începator la început, trebuie sa plece, pentru a-l antrena pe acesta sa devina ostas lucrator ai lui Hristos. Fara astfel de încercari nimeni nu a ajuns la desavârsire. Punctul acesta în care multi au cazut în ratacire, cum am spus, este punctul în care harul lui Dumnezeu se retrage pentru a ne intari prin încercari, ca sa nu mai fim prunci, ci soldati încercati în razboaie.” Domnul doreste ca noi sa devenim barbati vrednici, luptatori curajosi, în masura sa pazim bogatia Sa. De aceea ne lasa sa fim ispititi.

 

Iar Sfintii Parinti, care ne învata sa fim la înaltimea virtutilor cum ar fi ascultarea - devenind astfel urmatori ai lui Hristos - urmaresc acelasi scop. Adica acela de a ne curati de diferitele patimi ale gândului si ale placerii de sine a propriei vointe, pentru ca sa primim har dumnezeiesc. Si iarasi, când pleaca harul pentru a ne cali, parintele îndrumator este ca un alt har, care ne sprijina si ne îndruma cu cuvintele faptelor pe care acesta le-a faptuit si ne incalzeste zelul pâna când, cu ajutorul harului dumnezeiesc si cu rugaciunile parintelui, ne vom izbavi de lupte. Si iarasi ,ne va cuprinde harul si dulcele Iisus ne va incredinta cu desavârsire comorile Sale.

 

Nu exista nici un alt scop pentru care omul sa faca ascultare. Astazi insa, fiecare crede ca îsi ia ucenic pentru ca sa-l invete cum sa scoata bani, sau sa sape gradina, sau sa devina negustor, sau sa-l lase mostenitor pentru casa sau chilia sau magazinul sau, sau pentru ca sa-i slujeasca.

 

Noi, insa, spunem ca astfel de lucruri nu este nevoie sa se întâmple si ca singurul scop pentru care merge ucenicul la parintele sau si face ascultare deplina este urmatorul: pe de o parte, Parintele, arzand de dragostea lui Hristos, sa transmita talantul bogatiei virtutii sale, iar pe de alta parte ucenicul, daca are, lepadare de sine desavârsita si taiere a voii, facand ascultare deplina si bucurându-se de har din partea Parintelui sau, atunci îsi va implini toate treburile necesare pentru intretinerea casei.

 

Pentru ca s-a pierdut acest scop adevarat al monahilor si, intre mii de calugari, numai de se vad cativa ca niste scantei, si acestia sunt vazti de miile de calugari ca niste rataciti. Iar acestia, neavand cui sa transmita aceasta bogatie duhovniceasca, arata tuturor ca sunt rataciti si neinlelepti.

 

De aceea, cei ce se nevoiesc, atunci când ajung la punctul în care harul îi paraseste, neafland medicamentul potrivit pentru vindecarea neputintelor, cad, se ratacesc si astfel se pierd nenumarate suflete, care au aratat la început multa vointa si zel pentru Dumnezeu. Cei care nu cunosc, din ignoranta, au numit calea Domnului pe care au mers picioarele indurerate ale sfintilor, cale ratacitoare. Si, din nestiinia, pacatuiesc si hulesc calea lui Dumnezeu si impiedica pe cei care vor sa mearga pe ea. Cel putin sa spunem, atunci când ne intreaba cineva.” Eu, fiul meu, ca slab ce sunt, nu pot sa urmez calea aceasta. Tu insa, daca ai ravna, ingrijeste-te sa afli o astfel de cale. Si daca o gasesti, urmeaz-o cu multa credinciosie, iar daca nu o gasesti, urmeaza calea comuna a Parintilor, pe care vei avea multi împreuna mergatori si îndrumatori si nu vei avea teama ca te ratacesti.”

 

Acesta este adevarul curat si nepatimas al lui Dumnezeu. Cine va spune asa va scapa de multe capcane. Iar daca esti întrebat, spune ca acea cale este ratacita si toti cei care merg pe ea sunt rataciti, ca acesta sa afle ca a cazut în cursa diavolului. Sa stie acest lucru si sa ceara mila lui Dumnezeu, înainte de a veni moartea si de a fi astfel inchisi pentru totdeauna în iad. Atunci nimeni nu ne va putea izbavi pe noi din osanda cea vesnica, pe care am dobândit-o din pricina lipsei de educatie a gurii noastre.

 

Si, în timp ce Tatal Luminilor a dat toata Judecâta Fiului, noi, necugetatii, ne grabim sa judecam pe aproapele nostru fara nici o retinere, ignorând lucrarea acestuia si Pronia lui Dumnezeu. A Lui este slava si puterea în veci. Amin.

 

8. Despre o alta ratacire

 

Fiul meu, ai sa auzi acum despre o alta ratacire, ca sa stii sa te pazesti. Multi monahi se ingrijesc de o singura virtute si depun toata silinta lor pentru realizarea ei. De exemplu, sa spunem postul, adica sa nu consume ulei sau mâncare gatita sau altele asemenea. Îsi ingradesc astfel libertatea, crezand gândului lor ca totul este sa postesti. Si practicand aceasta virtute sfatuiesc si pe altii s-o faca, spunandu-le ca aceasta este singura cale si plinatatea tuturor virtutilor si asigurarea mântuirii sufletului, socotind ca are atatia ani de când nu a mâncat ulei sau mâncare gatita sau altceva asemenea.

 

Noi credem ca acesta a devenit rob postului tinut din propria lui voinia si crede ca cine nu face la fel nu se va mântui sau este pe un drum ratacit. Pe un astfel de calugar noi îl întrebam: “Omule al lui Dumnezeu, spune-mi, în atatia ani de post, ce ai castigat ? Arata-mi rodul postului tau indelungat si ma voi convinge. O, omule, tu, pentru stapânul tau, postul, ai departat pe altii de mila lui Dumnezeu. Unde ai pus nemarginita mila a bunatatii Domnului? Oare toti oamenii sunt de aceeasi constitutie si au aceeasi putere a trupului ca tine, de ceri tuturor sa fie ca tine? Deoarece nu te conduci cum trebuie pe tine insuti, de aceea bati în nicovala postului atatia ani obolul fierului, pentru ca nu ai duhul deosebirii lucrurilor". Vindecarea acestuia este de a parasi asa-zisa postire a sa si de a cauta îndrumar la duhovnic, cum sa petreaca în continuare.

 

Un altul se baza pe privegherea sa de noapte si numai despre aceasta vorbea. Si numara anii de când privegheaza noaptea. Iar pe cel care nu facea ca el îl socotea ca mergând intru întuneric. Si acesta trebuie sa paraseasca privegherea sa de noapte si sa urmeze îndrumarilor duhovnicului.

 

Un altul, convins de lacrimile sale, îi învata pe ceilalti aceasta descoperire a sa omeneasca, spunandu-le ca este vai de cel care nu plânge ! Iar despre sine crede ca daca plânge a ajuns la desavârsire. Si pentru acesta medicamentul este sa cunoasca faptul ca lacrimile trebuie sa fie insotite de smerenie si sa nu considere ca face vreo lucrare a lui Dumnezeu si ca Domnul îi este dator cu har. Ci, chiar daca plânge asa cum se cuvine, sa afle ca lucreaza o singura virtute si-i mai lipsesc celelalte nouazeci si noua.

 

Altul, iarasi, convins de rugaciunea sa, îndruma si pe alti sa faca asa, pentru ca astfel vor reusi sa-si lina mintea neimprastiata. La fel si acesta: socoteste aceastii ca pe o descoperire a cunostinjelor sale.

 

Altul, convins de linistirea (isihia) sa, crede ca în aceasta consta toata desavârsirea si socoteste ca, daca vrea, cineva poate sa ajunga la isihie.

 

Dar ce spun eu ? Sunt oameni care nadajduiesc numai în anii în care au purtat haina monahala si chiar se lauda cu acestia.

 

Noi despre toate aceste virtuti avem de spus urmatoarele: nu ne indoim ca acestea sunt instrumentele fara de care nu putem ajunge la desavârsire, dar trebuie ca sa ne silim pâna la sânge pentru a le implini pe acestea toate si multe altele la care nu ne-am referit.

Linistirea (isihia) este, intr-adevar, singurul ajutor care contribuie la realizarea tuturor celorlalte virtuti. Dar spunem: nimeni nu poate duce greutatea acesteia în deplina cunostinta si cu discernamant, daca nu-i va trimite Domnul ca dar si mila harul linistirii. Asa incat cel ce se linisteste trebuie sa stie ca linistirea este dar al lui Dumnezeu si Acestuia trebuie sa-l multumeasca.

 

La fel spunem si despre cel care se roaga. Apostolul insusi spune: “Nimeni nu poate spune Domnul Iisus, decât numai în Duhul Sfânt”. Asadar, cum poti tu sa spui ca te rogi curat si tii mintea ta greu de tinut în neimprastiere si inveti ca, daca se va sili, omul poate sa-si stapâneasca mintea sa si sa se roage cu rugaciune curata? Noi spunem ca rugaciunea este singurul ajutor care contribuie la curatirea cugetului, si fara aceasta nu putem sa traim duhovniceste. Dar nimeni nu-si poate tine mintea si nu poate sa se roage cu rugaciune curata daca nu va primi harul dumnezeiesc al cunoasteriiduhovnicesti, sau un gând bun si dumnezeiesc mai presus de fire, sau alta lucrare a harului dumnezeiesc.

 

Asa incat trebuie sa cunoasca faptul ca nu el îsi tine mintea, ci harul dumnezeiesc si se roaga curat pe masura harului dumnezeiesc, care i se da. Sa cunoasea deci ca nu de la sine, ci de la Dumnezeu este rugaciunea curata si Acestuia sa-l multumeasca. Si sa-i invete pe ceilalti ca noi suntem datori sa facem tot ceea ce putem pentru a arata lui Dumnezeu vointa noastra de bine, ca vrem sa ne rugam curat, dar a ajunge la aceasta este al lui Dumnezeu.

 

Tot asa spunem si celui care are lacrimi. Lacrimile sunt singura arma împotriva demonilor si baie de curatire a pacatelor, daca se întâmpla cu cunostinta. Dar nu este de la cel care le are. Acela, silindu-se, arata dorinta de a plânge, dar a avea lacrimi tine de Cel care cheama norii pamântului si face sa ploua. Sa invete din propria lui experienta ca nu plânge atunci când vrea el, ci atunci când vrea Dumnezeu. Si sa-I multumeasca lui Dumnezeu, Datatorul a toate. Iar pe cei care nu au lacrimi sa nu-i judece, pentru ca Dumnezeu nu da tuturor la fel.

 

Acelasi lucru spunem si despre privegherea de noapte, ca aceasta contribuie la curatirea miniii, daca se face în cunostinta si cu discernamant. Dar daca nu ajuta Dumnezeu, aceasta nu rodeste de nici un fel. Cel care poate priveghea peste noapte sa ceara de la Dumnezeu cunostinta si sa se conduca cu mult discernamat, pentru ca fara ajutorul dumnezeiesc privegherea de noapte ramâne neroditoare.

 

La fel cel care posteste si toti ceilalti, daca se conduc bine. Sunt virtuti pe care noi le lucram cu multa silinta pe de o parte, aratand vointa noastra lui Dumnezeu si, de cealalta parte, luptand împotriva dorintei patimilor. Pentru ca, daca nu ne vom sili spre aceste virtuti, vom savârsi mereu pacatul. Acesta este adevarul pur, al nostru, al oamenilor. Ca si cel al agricultorului: el ara pamântul, îl curateste, seamana si apoi asteapta mila lui Dumnezeu. Si daca nu trimite Dumnezeu ploi la timpul potrivit si vanturi bune, agricultorul va pierde si ostenelile sale, deoarece locul se va umple de maracini si nu va ajunge sa secere nimic, totul ramânand spre mâncare animalelor necuvântatoare. La fel si noi. Daca Domnul nu trimite apele curatitoare ale harului Sau dumnezeiesc, noi ramânem goi de orice rod si faptele noastre ajung hrana pentru demoni. Deoarece le inabusa patimile noastre si nu ajungem sa seceram nimic. Virtutile care nu sunt lucrate cum trebuie se transforma în rautati.

 

Asadar, dincolo de toate avem nevoie de discernamant duhovnicesc, de deosebirea duhurilor, pe care trebuie cu multa ravna sa-l cerem de la Dumnezeu. A caruia este slava si puterea în vecii vecilor. Amin.

 

9. Despre felurile aceleiasi rataciri

 

Asculta si despre alta ratacire, fiul meu: sunt iarasi unii monahi care lucreaza toate aceste virtuti la un loc si nadajduiesc în faptele lor. Si când se roaga si cer ceva de la Dumnezeu nu o fac cu smerenie, ci cu obraznicie, si îndreptatire, ca si când ar obliga pe Dumnezeu prin, eforturile lor si L-ar îndatora. Si când nu sunt ascultati si Domnul nu le implineste voia lor se tulbura si se intristeaza foarte tare. Iar demonul cel vrajmas, când îi vede în aceasta stare de necunostinta, îi ataca si cu gânduri spurcate îi învata spunandu-le: “Vezi ? Tu te silesti atâta sa lucrezi pentru El si El nici nu te aude ! De ce mai lucrezi atunci ?”Si îl forteaza sa huleasca numele lui Dumnezeu pentru ca, dupa aceea, sa intre intr-insul demonul, sa-l stapâneasca si sa-l lege cu lanturi.

 

Iar daca nu reuseste sa faca aceasta, incearca altfel. Se preface în înger de lumina si îi spune ca este Arhanghelul Gavriil sau alt înger si ca l-a trimis Dumnezeu sa fie alaturi de el, pentru ca a bineplacut lui Dumnezeu prin faptele sale. Sau, se preface chiar în forma Domnului Iisus Hristos iar altul în forma de înger merge mai devreme si îi spune: “Deoarece ai placut lui Dumnezeu cu sudorile tale, a venit Domnul sa te cerceteze. Iesi în întâmpinare si închina-te Lui, pentru ca sa primesti har.” Sau, iarasi, îi spune ca a venit sa-l ia la cer ca pe Proorocul Ilie. În fine, ca sa nu lungesc vorba, în felul acesta a ratacit pe multi în timpurile mai vechi si astazi. Pe unii i-a lovit de stanci, pe altii i-a aruncat în fantani, pe altii i-a junghiat si i-a pierdut pentru totdeauna. Toate acestea se întâmpla deoarece, dintru început, acestia nu au avut discernamant si s-au supus vointei proprii, fara sa faca ascultare.

 

Tu, iubitul meu fiu intru Domnul, deoarece faci ascultare si te spovedesti de toate cu umilinta, nu te teme. Deoarece ai un duhovnic care te îndrumeaza si se roaga pentru tine zi si noapte, Dumnezeu nu te va lasa sa ratacesti. Iar daca îti va aparea o astfel de aratare de înger, nu te teme, ci cu curaj, chiar daca va lua chipul Domnului, sau al vreunui sfânt sau înger, spune-i: “Eu am duhovnic care ma îndruma. Nu vreau învataturi de la îngeri ! Eu, pe Domnul, pe Sfinti si pe Îngeri vreau sa-i vad în cealalta viata. Aici nu vreau sa-i vad.” Si intoarce-ti fata în alta parte. Nu te uita la el. Acela, neputând sa indure curajul tau, se va face nevazut. Chiar si adevarata sa fie vedenia, Domnul nu se va mania, ci frica se va transforma de indata în bucurie.

 

Noi insa nu trebuie sa avem niciodata astfel de cereri si dorinte de la Dumnezeu, adica de a vedea îngeri si sfinti, deoarece sunt rataciri. Noi sa cerem - asa cum am scris de atatea ori - mila pentru iertarea pacatelor noastre si sa ne îngrijim pentru curatirea sufletului, si cele ale lui Dumnezeu vin de la sine, fara cererea noastra.

 

Chiar daca vom fi ridicati pâna la ceruri prin vederea cea dumnezeiasca, nimic nu este de la noi. Si daca, numai putin dupa aceea, ne schimbam fara voia noastra si ne vine o intristare mare si o suparare de nesuportat ca si când am fi în iad, si ni se pare ca nu mai putem iesi din aceasta, ci pâna la moarte ne va chinui, nici atunci sa nu fim tulburati. Ci, asa cum ne bucuram atunci când suntem ridicati la cer, asa si atunci când ni se întâmpla schimbarea si ne vine intristarea sa avem rabdare, fara sa ne tulburam si fara sa cartim. Ci cu pace sa spunem gândurilor: Dumnezeu Tatal are doua locasuri: unul în ceruri, cel al bucuriei si al desfatarii, si unul jos în iad, cel al necazurilor. Si ori de cate ori vrea ma ridica la bucuria cea de sus, iar când vrea ma coboara la cele de jos. Aceasta, pentru a cunoaste ca, din moment ce port acest trup de lut, de la sine vine si schimbarea. Asa incat eu nu am nimic de spus. Numai: faca-se voia Domnului în toate, în toate si pentru toate. Chiar daca pentru totdeauna ma va lasa în cele de jos, eu spun: “Dulcele meu Mântuitor si Dumnezeu. Eu nu am facut nimic bun si bineplacut înaintea felei Tale, ci ca un lucrator sarguincios al pacatului sunt vrednic fiu al iadului. Deci, chiar daca voi fi dat iadului, asa mi se cuvine. Numai Tu sa nu fii suparat pe mine, ci sa ma privesti cu fata bucuroasa; atunci, pentru mine, iadul se va preface în rai luminos !"

 

Daca vei spune acestea, intristarea te va parasi si va veni din nou bucuria. Tu nu le spui pentru a veni bucuria, ci le spui din inima. Si, intrucat - asa cum am mai spus - suntem în viata, niciodata sa nu te increzi în tine insuti, chiar daca vei fi ridicat pâna la al saptelea cer, chiar daca vei vedea toate tainele. Atâta timp cât porti trup exista teama si inchisoarea ne este de folos. Numai când parasesti trupul mort, atunci bucura-te ca nu te vei mai schimba, ci ceea ce îti da Domnul este al tau si nimeni nu poate sa ti-l rapeasca. A Lui fie slava si puterea în vecii vecilor. Amin.

 

10. Despre lupta cea indoita a demonilor si cum acestia se impotrivesc cu mestesug celor ce se nevoiesc

 

Asadar, fiule, afla si despre lupta cea indoita a demonilor. Iata ce spunem despre aceasta: demonul se impotriveste cu mestesug celor ce se nevoiesc. Si când vede ca monahul nevoitor alearga cu mult elan si caldura si ca este fara îndrumator, atunci demonul cel rau, insotindu-l de aproape pe ascuns, unelteste împotriva lui. Ascunzandu-si capcanele sale, îl impinge mereu înainte. Iar nevoitorul, fara sa înteleaga ca este si vrajmasul împreuna cu el, alearga fara discernamant, postind, priveghind si rugându-se. Demonul îi taie de tot pofta de mâncare si nu mai pofteste nimic chiar daca are în fata cea mai buna mâncare.

 

Tot asa, îl lasa sa privegheze liber, incat monahul sa creada ca a ajuns deja la nepatimire si poate trai fara mâncare. Si daca demonul vede ca monahul este gata sa ajunga la capat, atunci îl lasa sa cada. Deoarece, neavand aripile înalte ale vederii duhovnicesti pentru a se înalta si a-si ridica trupul, se taraste ca un sarpe. Si. când crede ca s-a ridicat de la pamânt la ceruri, fara sa inleteaga macar, se afla deodata dezarmat în mijlocul marii. Pentru ca trupul, care are armele si lupta, printr-o exagerata lipsire de mâncare, a ajuns la epuizare si a cazut. Atunci, dracul cel iubitor de sânge, bucurându-se nespus, se repede asupra sarmanului monah tragând dupa el si alte nenumarate duhuri rele. Si îl inabusa complet, daca nu cauta de indata un îndrumator cu multa experienta practica. De aici, diavolul a aruncat multi nevoitori în cele mai rusinoase patimi ale pacatului. Deoarece aceasta patima este miscata de demonii altor patimi, atunci când trupul este extenuat si cazut.

 

Iar daca, acest nevoitor este ascutit la minte si se nevoieste cu discernamant, fiind atent sa nu cada în fata, atunci demonul îl paraseste. Dar când vede ca înceteaza caldura si zelul cel mult si scade putin elanul si începe delasarea, atunci demonul din nou se apropie de el pe la spate pentru a-l impinge la indiferenta, sa lase totul deoparte pentru a deveni iarasi rob al demonilor.

 

De aceea este indoita lupta. Iar monahul trebuie, fie sa aiba un îndrumator pentru aceasta lucrare si sa faca ascultare desavârsita, taindu-si complet voia proprie, fie, daca este singur, sa se pazeasca de exagerari si sa paseasca pe calea de mijloc. Sa nu se aplece nici spre dreapta, nici spre stanga. Si sa stie bine ca, numai când va primi aripile înalte ale vederii duhovnicesti, atunci, în functie de acest har dumnezeiesc, poate sa tina si slabiciunile trupului. Pentru ca trupul, fiind stricacios, adeseori se schimba, slabeste si cade. Iar mintea, deoarece are alte aripi, pe cele ceresti si mai presus de fire, zboara la înaltime si nu-i pasa de greutatea trupului, ci îl poarta oricat ar fi de bolnav si de slabit. De aceea multi sfinti, avand acest har, au petrecut multi ani fara paine si mâncare, multumindu-se numai cu Sfânta Impartasanie a preacuratului Trup si Sânge ale Domnului.

 

Noi insa, deoarece Sfintii Parinli nu ne învata sa nu mâncam deloc, de aceea, chiar daca primim acest har si cunoastem ca putem trai si fara mâncare, în realitate nu în inchipuire, trebuie totusi sa mâncam si branza si ou si lapte, daca avem, si peste. Cate putin din toate cele care ne sunt îngaduite de rânduiala monahala, pentru urmatoarele scopuri: întâi, pentru ca astfel zdrobim radacina mândriei si a suficientei de sine, calcand peste orice gând ridicat împotriva lui Dumnezeu, si apoi, aratand ca toti ceilalti oameni, fara ca cineva sa cunoasca lucrarea noastra cea de la Dumnezeu, fugim de slava omeneasca si de laude. Cu toate acestea, sa nu credem ca aceasta putina mâncare, luata în deplina cunostinta si cu discernamant, ne lipseste de harul dumnezeiesc, si ca daca am fi postit am fi avut mai mult har. Nu. Deoarece Dumnezeu nu Se uita la cantitatea nevointelor noastre, ci cauta la scopul si întelegerea cu care lucram si, în functie de acestea, Îsi revarsa bunatatea Sa, mila Sa cea multa si imbelsugata.

 

Lui se cuvine toata slava, cinstea si închinaciunea, acum si totdeauna si în vecii vecilor. Amin !

 

11. Despre cele trei stari ale firii, la care este urcat sau coborat omul: starea dupa fire, împotriva firii si mai presus de fire. Si despre cele trei feluri ale harului dumnezeiesc pe care este posibil sa-l primeasca, atunci când firea omeneasca se sileste: harul curatitor, luminator si desavârsitor?

 

Asculta, fiule, si despre cele trei feluri ale firii la care este ridicat sau coborat omul. Si spunem: starea fireasca a omului, dupa ce a încalcat porunca lui Dumnezeu si a cazut din rai, este Legea dumnezeiasca care ne-a fost data în scris dupa exilarea aceea. Si orice om este dator, daca doreste mântuirea sa, sa se sileasca, sa se lupte cu patimile, batand si fiind batut, luptand si fiind luptat, biruind sau fiind biruit. În general, el trebuie sa se straduiasca sa ramâna în legile dumnezeiesti ale firii.

 

Atunci când ne aflam înauntrul legii dumnezeiesti a Sfintei Scripturi care ne-a fost data noua si nu suntem desfrânati, ucigasi, furi, nedrepti, mincinosi, mândri, prea vorbareti, iubitori de slava desarta, lacomi de mâncare, iubitori de arginti, hulitori, maniosi, furiosi, fatarnici si celelalte, atunci ne aflam în starea fireasca, cea dobândita dupa încalcarea poruncii.

 

Starea cea împotriva firii este aceea în care omul se afla în afara Legii dumnezeiesti si ca o salbaticiune se aseamana celor necuvântatoare care nu au lege. Despre acesta zice profetul: “si omul, în cinste fiind, n-a priceput; alaturatu-s-a dobitoacelor celor fara de minte si s-a asemanat lor”(Psalmul 48, 12). Oricine paseste în afara Legii dumnezeiesti, tarându-se în diferitele pacate despre care am vorbit, acela se afla în starea cea împotriva firii.

 

Iar starea mai presus de fire este nepatimirea pe care a avut-o Adam înainte de a încalca porunca lui Dumnezeu, încalcare prin care el a cazut din harul dumnezeiesc si din nerautate.

 

Acestea, fiule, sunt cele trei feluri prin care, daca ne straduim, ajungem de la starea cea împotriva firii la cea mai presus de fire. Iar daca traim în nesimtire, nesocotind mântuirea noastra, atunci suntem pastori de porci si încercam sa ne hranim cu roscovele porcilor, precum fiul risipitor din Evanghelie.

 

Iar cele trei moduri ale harului dumnezeiesc pe care poate sa-l primeasca firea oamenilor, atunci când are vointa buna si se sileste, sunt acestea: har curatitor luminator si desavârsitor.

Dupa ce mai întâi omul ajunge la pocainta pentru pacatele pe care le-a savârsit mai înainte, se sileste sa ramâna înauntrul Legii dumnezeiesti si va suferi din pricina obiceiului Patimilor lupte grozave si suferinte multe. Atunci, în taina, harul dumnezeiesc îi da mângâiere si bucurie, plângere, placere si dulceata din cuvintele dumnezeiesti pe care le citeste, precum si putere si curaj pentru lupta duhovniceasca. Acesta se cheama har curatitor, care îl ajuta în chip tainic pe nevoitorul care se pocaieste sa se curate de pacate si sa se pastreze în starea cea dupa fire.

 

Daca va reusi sa ramâna în starea aceasta cea dupa fire, si nu va înceta lupta, nu se va uita inapoi, nu se va lenevi, nu va cadea din locul sau, ci, cu rabdare multa, se va sili sa dea roade multe si bune, primind cu indelunga rabdare nenumaratele schimbari ale firii si asteptand mila lui Dumnezeu, atunci mintea lui va primi luminarea dumnezeiasca. Si se va face tot lumina dumnezeiasca, prin care va vedea cu ochii mintii adevarul si va întelege cum trebuie sa mearga mai departe pentru a ajunge la iubirea care este dulcele Iisus.

 

Dar si aici, fiule, este nevoie de multa atentie.

 

Auzind despre lumina, sa nu crezi ca este foc sau lumina de faclie sau fulger, ori alt fel de lumina.

 

Departeaza-te de toate acestea ! Deoarece, multi, neintelegând aceasta, au primit drept lumina fel de fel de fulgere si, ratacindu-se, s-au pierdut. Iar lumina mintii, a harului dumnezeiesc este nemateriala, fara seaman si fara culoare, lina si aducatoare de pace. Acesta este si se cheama har luminator, care lumineaza mintea si o face sa înteleaga drumurile sigure ale calatoriei duhovnicesti, pentru ca drumetul sa nu se rataceasca si sa cada.

 

Dar pentru ca trupul este amestecat cu schimbari si timpul este mult, de aceea harul nu ramâne pentru totdeauna, ci pleaca si vine. Si dupa lumina vine întunericul, iar dupa întuneric vine iarasi lumina.

 

Asculta cu atentie, ca sa întelegi:

 

Starea noastra fireasca fata de harul dumnezeiesc este întunericul. Cu atât mai mult atunci când se apropie de noi demonii cei întunecati, care prin firea lor sunt întuneric. Când vine lumina harului, toate se risipesc, asa cum atunci când rasare soarele, întunericul se risipeste si vedem cu claritate fie si putinele semne care, înainte de rasaritul soarelui, ne înselau privirea.

Iar daca soarele apune, iarasi ne cuprinde în chip firesc întunericul, iar cel care merge în întuneric are de întâmpinat multe greutati si întâmplari dureroase.

 

La fel se întâmpla si în calatoria duhovniceasca. Când avem lumina dumnezeiasca, vedem clar totul si demonii fug departe de noi, neputând sa stea în fata harului dumnezeiesc. Iar daca pleaca lumina, ramâne întunericul, adica starea noastra fireasca. Atunci iarasi se apropie talharii de demoni si încep lupta împotriva noastra. Si pentru ca firea noastra primeste atât de multe schimbari si în vreme de întuneric lucram multe fapte care nu se bucura de vederea si întelegerea harului dumnezeiesc, prin care suntem vatamati si adeseori raniti de moarte de catre demonii vrajmasi pentru ca este întuneric si nu vedem unde se ascund vrajmasii - de accea nu trebuie niciodata sa ne dam curaj si sa credem ca tot ceea ce facem place lui Dumnezeu. Nici sa nadajduim prea mult în armele si în mestesugul nostru. Ci, cerând ajutorul dumnezeiesc, numai în acesta sa nadajduim si cu multa frica sa vorbim, ca cei care nu cunoastem: oare ceea ce spun place lui Dumnezeu sau îl supara ? Iar în timpul schimbarilor sa rabdam.

 

Daca vom ramâne în aceasta stare si nu ni se va întâmpla vreun rau din pricina neîncetatelor lupte si tulburari ale patimilor, atunci ni se va da darul lui Dumnezeu, harul desavârsitor. Acesta ne desavârseste si este si se cheama suprafiresc, deoarece este mai presus de fire. Si daca, în primele doua stari, omul se sileste prin intermediul gândurilor bune si al amintirilor duhovnicesti sa pastreze virtutile: iubirea, smerenia, înfrânarea si celelalte - reusind, în general, prin gânduri cuvioase si impotrivitoare sa indeparteze rautatea patimilor si sa pastreze virtutile - din momentul în care vine harul desavârsitor si mai presus de fire, atunci toate patimile dispar. Iar virtutile toate se tin ca fiind firea proprie, fara stradanii speciale. Deoarece i s-a dat starea aceea dumnezeiasca de nepatimire dînainte de încalcarea poruncii. Dupa neascultarea lui Adam, patimile au patruns în firea oamenilor. Iar starea fireasca în care a fost creat omul a fost cea a nepatimirii. De aceea si mintea, când se elibereaza de patimi, se plimba cu ajutorul cunoasterii dumnezeiesti, ca un împarat, pe deasupra firii.

 

Asadar, fiul meu, când vezi ca toate virtutile ramân si nu se schimba, fara eforturile duhovnicesti ale cugetului, atunci sa stii ca esti mai presus de fire. Când le tii prin intermediul gândurilor bune si se schimba, atunci sa stii ca esti în starea cea dupa fire. Iar când savârsesti pacate, sa stii ca esti în starea cea împotriva firii si”pasti porcii celor din cetate", dupa cum spune Evanghelia. Atunci sileste-te sa te eliberezi. Mai mult decât acestea stie preaînteleptul si preabunul Dumnezeu si cel care ramâne în Dumnezeu; caruia se cuvine slava si puterea în vecii vecilor. Amin !

 

12. Despre dragoste

 

Deoarece ti-am scris multe si diferite lucruri, fiul meu, miscat de credinta ta fierbinte si de evlavia ta, am socotit bine sa-ti scriu cate ceva si despre dragoste, din cele ce am învatat de la cuviosii Parinti dinaintea mea si din citirea Sfintelor Scripturi. Data fiind insa înaltimea harului acestuia mai presus de fire, sunt biruit de teama ca nu cumva sa nu-mi pot duce cuvântul pâna la capat. Dar, iarasi, incalzit de nadejdea rugaciunilor voastre sfinte, îmi încep cuvântul.

 

Cum as putea, fiul meu, numai cu puterea mea sa scriu despre un dar atât de mare, care depaseste cu mult puterile mele ? Si cu ce limba as putea sa vorbesc despre o astfel de desfatare si hrana mai presus de ceruri a Sfintilor îngeri, Profeti, Apostoli, Drepti, Martiri, Cuviosi si ale tuturor celor inscrisi în cartea cea cereasca. Adevarat spun, fiul meu. Daca as fi avut toate limbile oamenilor de la Adam sa ma ajute, si tot cu neputinta mi s-ar parea sa pot vorbi asa cum se cuvine despre Dragoste. Si ce spun ”cum se cuvine”! Nici macar putin din ce poate limba muritoare sa vorbeasca despre dragoste n-am putea, daca nu ne-ar darui noua lucrarea cuvintelor si întelepciunea si cunostinta Dumnezeu Insusi, care este Adevarul si Iubirea. Iar prin mijlocirea limbii omenesti, Dumnezeu insusi si Dulcele nostru Iisus Hristos, prin Sine pe Sine Se cheama si Se slaveste. Intrucat, Dragostea nu este altceva decât insusi Mântuitorul si Tatal, împreuna cu Duhul Cel Dumnezeiesc.

 

Si toate celelalte daruri dumnezeiesti ale iubitorului de oameni Dumnezeu au dumnezeiasca simtire când sunt lucrate de catre harul dumnezeiesc, adica smerenia, blândetea, înfrânarea si celelalte. Toate acestea în general, fara lucrarea harului dumnezeiesc, sunt simple virtuti pe care le pazim dupa porunca Domnului spre vindecarea patimilor noastre. Înainte de a primi harul ne schimbam continuu, spre smerenie sau spre slava desarta, spre iubire sau spre ura, spre înfrânare sau lacomie, spre blândete sau manie, spre îngaduinta sau suparare si celelalte.

 

Dar, din momentul în care lucram cu harul dumnezeiesc, înceteaza toate aceste schimbari si modificari ale sufletului. Si trupul are schimbarile lui naturale elementare, adica frigul, caldura, greutatea, oboseala, durerea, foamea, setea, boala si celelalte. Iar sufletul, care se hraneste cu lucrarea harului dumnezeiesc, ramâne neschimbat din pricina darurilor dumnezeiesti naturale daruite lui.

 

Neschimbarea despre care vorbesc mi se face înteleasa astfel: aflandu-se harul în noi, sufletul nu se mai schimba din cauza darurilor dumnezeiesti daruite lui de catre Dumnezeu. Dar, dupa plecarea harului, acesta nu mai ramâne neschimbat. Devine mai greu de schimbat, datorita stabilitatii sufletului, dar nu neschimbabil.

 

Si în alta parte a scrisorii acesteia am scris ca, atâta timp cât purtam aceasta imbracaminte de lut, sa nu creada cineva ca exista o înaltime a starii de neschimbat si fara temere, decât în prezenta harului dumnezeiesc. Atunci - si simtirea oricarui dar dumnezeiesc se gusta cum se cuvine si se întelege corect.

 

Când ajunge, insa, la simtirea Iubirii dumnezeiesti, care este Dumnezeu Insusi, dupa cuvintele Scripturii care spun ca ”Dumnezeu este Iubire si cel ce ramâne în iubire ramâne în Dumnezeu si Dumnezeu în el”, atunci cum poate aceasta limba muritoare, nebucurându-se de lucrarea dumnezeiasca, sa vorbeasca despre Dumnezeu si despre darurile Lui cele sfinte ? Astazi, multi dintre cei virtuosi si care vietuiesc cu bunatate si sunt bineplacuti lui Dumnezeu în fapta si în cuvânt, precum si de folos aproapelui, cred si sunt crezuti de catre altii ca fiind în iubire prin fapta mica a milei si a simpatiei pe care le au fata de aproapele lor.

 

Nu este insa acesta adevarul. Porunca iubirii o implinesc, cea pe care o da Domnul prin cuvintele “iubiti-va unii pe altii”. Si cel care pazeste aceasta porunca este vrednic de toata lauda, ca pazitor al poruncilor dumnezeiesti. Dar nu putem spune sau crede ca este vorba de lucrarea Iubirii dumnezeiesti. Este drum spre izvor, dar nu este izvorul. Sunt trepte spre palat, dar nu portile palatului. Este vesmant împaratesc, dar nu este împaratul. Este porunca lui Dumnezeu, dar nu este Dumnezeu.

 

Asadar, cel care doreste sa vorbeasca despre Iubire, trebuie sa fi gustat bine în simtire taina iubirii si apoi, daca îngaduie izvorul Iubirii, Dulcele Iisus, sa transmita si altora din roadele din care a gustat si sa fie de folos aproapelui. Este un mare pericol pentru noi sa vorbim cu greseala si sa cugetam în necunostinta si sa ne mândrim ca stim ceea ce nu stim de fapt.

 

Aceasta, deci, sa cunosti cu multa exactitate, fiul meu iubit: ca altceva este porunca iubirii, implinita prin fapte spre iubire de frati reciproca, si altceva este lucrarea Iubirii dumnezeiesti. Pe cea dîntâi pot toti oamenii sa o implineasca daca doresc si se straduiesc sa o faca, pe cea de-a doua, insa, nu. Aceasta pentru ca nu se implineste prin faptele noastre si nici nu este din vointa noastra, când vrem si cum vrem noi. Ci aceasta tine de izvorul Iubirii, preadulcele nostru Iisus, care ne daruieste, daca voieste, cum voieste si când voieste El.

 

Iar noi, cei care umblam în simplitate, care pastram poruncile si ne rugam cu lacrimi si cu durere, în rabdare si staruinta, care pastorim bine oile lui Ietro ca oarecand Moise - adica miscarile si cugetele bune si duhovnicesti ale mintii în fierbinteala zilei, iar în frigul noptii razboaielor si ispitelor neintrerupte, pe care le strivim cu multa osteneala si cu smerenie - ne invrednicim de vederea cea dumnezeiasca si de privirea adâncului Iubirii focului dumnezeiesc din inimile noastre, ce arde dar nu mistuie. Ajungând la aceasta stare prin rugaciunea mintii auzim glasul dumnezeiesc în taina cunoasterii duhovnicesti spunandu-ne: “dezleaga incaltamintea picioarelor tale!" Dezleaga-te, adica, de orice vointa proprie si de orice grija a veacului acestuia si de orice gând copilaresc, si supune-te Sfântului Duh si voii Sale dumnezeiesti, deoarece locul în care stai tu este sfânt.

 

Si daca se va dezlega de toate, atunci primeste purtarea de grija ca oarecand poporul ales din partea lui Dumnezeu, care trimite plagi asupra Faraonului, adica deosebirea duhurilor si conducerea cu ajutorul darurilor dumnezeiesti si biruinta asupra demonilor. Dupa aceea primeste legile dumnezeiesti. Nu în table de piatra, ca Moise, care se strica si se sparg, ci în scrierea dumnezeiasca a Duhului Sfânt lucrata în inimile noastre. Si nu numai zece porunci, ci cât cuprinde mintea, cunostinta si firea noastra. Dupa aceea patrunde în cele mai dinauntru, dincolo de catapeteasma.

 

Si umbrit de norul dumnezeiesc în rugul de foc al Iubirii, devenit în intregime foc si, neputând sa mai suporte lucrarea cea dumnezeiasca a Iubirii, striga catre izvorul Iubirii si spune cu buze omenesti: “cine ma poate desparti de dulceata Iubirii Tale, Iisuse?”si respirând mai mult briza aceea - fie în trup sau în afara de trup, Dumnezeu stie, fie în mijlocul chiliei sau în afara acesteia, Dumnezeu stie - aceasta stie numai acela care a vazut: ca devenind tot foc împreuna cu focul, si varsand lacrimi de iubire, striga minunandu-se foarte de toate acestea: “Înceteaza dulce Iubire apele harului Tau, ca legaturile madularelor mele s-au desfacut !”Si acestea zicand, respirând mai departe suflarea Duhului, împreuna cu mireasma aceea de negrait a Sa, simtirile înceteaza si orice lucrare trupeasca este cu desavârsire absenta. În intregime prizonier, în tacere desavârsita, se minuneaza si contempland bogatia slavei lui Dumnezeu, pâna trece norul.

 

Si ramâne ca iesit din sine

imbatat ca de vin

si nimic nu spune,

 

Dar nici nu îngaduie limbii sa vorbeasca,

nici mintii sau inimii sa simta si sa vrea,

 

Ci numai Iisus al meu, dulcea Iubire!

Tatal si Mântuitorul meu, o Iubire preadulce!

 

Creatorul si Dumnezeul meu

si Duhul Sfânt,

 

O, Treime Preasfânta în Unime dumnezeiasca !

Viala a sufletului meu si hrana a inimii,

luminare a mintii mele; o Iubire desavârsita !

 

Izvor al iubirii, nadejde si credinta,

învata-ma cum trebuie sa traiesc, ca sa Te gasesc.

 

Da, dulce iubire, Iisuse, Mântuitorul meu;

Aceasta spune-mi si nimic altceva nu mai vreau.

 

Sa Te gasesc si sa cad

la dumnezeiestile Tale picioare

si sa sarut, dulce, ranile cuielor.

 

Si mereu sa plâng cu durerea inimii,

si picioarele sa le ud ca oarecand Maria

 

Si toate puterile sa nu ma desparta,

nici stapânirile, nici începatoriile vrajmasului si ale lui Veliar.

 

Nici lumea intreaga,

sau placerile si desfatarile acestui veac.

 

Ci, asa cum stau acolo si picioarele Tale

ud, sufletul meu sa mi-l iei

si sa-l duci unde voiesti.

 

si pe Tine, Mântuitorul, Creatorul

si Dumnezeul meu,

totdeauna sa Te vad, sa Te slavesc si sa Te cinstesc.

 

Împreuna cu toti Dreptii, Profetii, Apostolii

si Martirii, Cuviosii si Femeile cele dumnezeiesti.

 

si toate cetele ceresti, ale Îngerilor,

Heruvimilor, Serafimilor,

ale Puterilor si Tronurilor.

 

Si cu Maica, Preadulcea si Preasfânta Fecioara

si Stapâna tuturor, Nascatoarea de Dtimnezeu Maria.

 

Amin.

 

Fericita este, fiul meu, ora în care ne vom îngriji daca ne vom invrednici sa dam sufletul nostru curat Domnului si sa ne bucuram împreuna cu toti cei despre care am vorbit, acolo unde, cu toti, în toti, peste toti împarateste Iisus Hristos, dulcele Mântuitor, Tatal si Dumnezeu, Duh preaiubit, Sfânt, bun, aducator de pace, de viata facator, Treime Sfânta si nedespartita; acum si pururea si în vecii nemarginiti ai vecilor nesfarsiti. Amin

 

Epilog

 

Fiule, toate acestea pe care ti le-am scris, sa le ai neîncetat în mintea si în inima ta. Si sa cunosti bine ca începutul caii celei curate a lui Dumnezeu, si venirea tuturor bunatatilor, este sa cunoasca omul neputinta sa.

 

Iar pentru a-si cunoaste neputinta, trebuie sa treaca prin multe si mari ispite, mai mari decât Puterile lui. Fara a avea aceste ispite peste puterile firii lui, nu este posibil sa cunoasca slabiciunea firii. Si dupa ce-si cunoaste neputinta, pe toate le va cunoaste si toate vor fi date în mâinile lui. Atunci, este aproape si adevarata smerenie. Împreuna cu aceasta vine si rabdarea, te cuprinde si cunoasterea tainelor, te umbreste si vederea clara a lucrurilor. Iar din iubire primesti si roadele Duhului: bucuria, pacea, indelunga rabdare, credinta, blândetea, înfrânarea.

 

Întrebare: în ce consta toate aceste bunatati ?

 

Raspuns: Toate acestea consta în a vedea omul cu vederea curata - nu în vedenii si inchipuiri - adevarul pur, cel din har, ca omul este nimic.

 

Întrebare: Dar ce este acest nimic?

 

Raspuns: Nimic este acel nimic de dinainte de a face Dumnezeu pamântul si toata zidirea. Si dupa ce a facut cerul si pamântul, atunci l-a numit pe om pamânt facut din nimic. Si iarasi, Dumnezeu a luat tarâna din pamânt si l-a facut pe om, adica pamântesc, fara viata; si dupa ce i-a suflat suflare de viata, a primit duhul vietii, sufletul rational, l-a numit om, ”dupa chipul Sau si dupa asemanare”.

 

Si, ”dupa chip” este duhul pe care i l-a dat prin suflare, adica sufletul rational. Iar ”dupa asemanare” sunt virtutile: iubirea, bunatatea, milostenia si toate celelalte despre care am scris mai sus. Cine are aceste virtuti bune si naturale are ”dupa asemanarea”. Iar cine nu le are, nu are ”dupa asemanarea”. Despre acesta spune Profetul ca: “în cinste fiind, n-a priceput; alaturatu-s-a dobitoacelor celor fara de minte si s-a asemanat lor”.

 

Întrebare: Dar cine este plinatatea tuturor bunatatilor, implinirea tuturor, pentru ca sa incheiem cuvântul ?

 

Raspuns: Plinatatea tuturor bunatatilor si implinirea tuturor este Dumnezeu; Bunul, Milostivul, Milosardul, prin care toate s-au facut din nimic, si fara El nimic nu s-a facut. Lui se cuvine toata slava, iubirea, cinstea, închinaciunea, împreuna si iubitului Sau Fiu si Preadulcelui nostru Mântuitor Iisus Hristos, si Preasfântului si bunului si de viata facatorului Sau Duh, acum si totdeauna si în vecii vecilor. Amin.

 

Sfarsit, si Dumnezeului nostru, Celui în Treime, slava.

Gheron Iosif / "Marturii din viata monahala”Vol.2 / Editura Bizantina, Bucuresti 1996

HOME