Gânduri cu privire la Biblie si Tradiţie
“Recunoaste
ce ai înaintea ochilor, si atunci ceea ce este ascuns ti se va arata” (Toma 5)
Sunt astazi unii care pretind ca
citatul de mai sus reprezinta cuvintele autentice rostite de Iisus Hristos si
ca scrierea din care provin, Evanghelia lui Toma, ar trebui inclusa în Biblie.
De unde stim noi, crestinii, ca Toma si alte evanghelii nu sunt parti legitime
ale Canonului? De unde stim ca cele 27 de carti pe care le citim sunt
autentice? Exista Apocrife ale Noului Testament pe care Canonul nostru nu le
include?
Acestea sunt întrebari de care
multi dintre noi, evanghelici convinsi, ne este teama, iar atunci când cercetam
subiectul ne tinem cât mai aproape de învatatorii nostri favoriti ai Bibliei.
Exista totusi unele surprize cu privire la canonul Noului Testament si la
autoritatea Scripturii cu care suntem rar confruntati. Aceasta timiditate ne
împiedica sa fim complet credinciosi Bibliei si lui Hristos.
În acest
eseu vom examina caracterul canonului Noului Testament si autoritatea
Scripturii.
‘Daca
adauga cineva…’
Când ni se cere sa explicam sau sa
aparam canonul Scripturii, în discutie apar aceste versete:
"Toate cuvintele lui Dumnezeu
sunt lamurite, scut este El pentru cei ce cauta la El scaparea. Nu adauga nimic
la cuvintele Lui, ca sa nu te traga la socoteala si sa fii gasit de minciuna!”
(Pilde 30:5,6)
“Si eu marturisesc oricui asculta
cuvintele proorociei acestei carti: De va mai adauga cineva ceva la ele,
Dumnezeu va trimite asupra lui pedepsele ce sunt scrise în cartea aceasta; iar
de va scoate cineva din cuvintele cartii acestei proorocii, Dumnezeu va scoate
partea lui din pomul vietii si din cetatea sfânta si de la cele scrise în cartea
aceasta.” (Apocalipsa 22:18,19)
Acest fel de argument convinge
putini sceptici. Se refera oare "cartea aceasta" din Apocalipsa la
întregul Canon? Dar textul din Proverbe? Am pacatuit deci adaugând scrieri
dincolo de scrierile lui Solomon? Dar scrierile mai vechi? Am pacatuit oare
adaugând carti în afara de cele ale Legii? Chiar si în Deuteronom gasim o
avertizare foarte serioasa:
"Sa nu adaugati nimic la cele
ce va poruncesc eu, nici sa lasati ceva din ele; paziti poruncile Domnului
Dumnezeului vostru, pe care vi le spun eu astazi." (Deuteronom 4:2)
Daca aplicam acest rationament,
atunci atât crestinii, cât si evreii pacatuiesc! Samaritenii, o mica comunitate
care traieste în Israelul modern, asa cred si tin doar primele cinci carti ale
Bibliei, acuzându-i pe crestini si pe evrei de coruperea canonului.
Aceste pasaje care avertizeaza
împotriva schimbarii cuvântului lui Dumnezeu nu ne dau nici o indicatie care
carti trebuie acceptate ca fiind inspirate.
Unicitatea
Scripturii
Josh McDowell, în primul capitol
al cartii sale, Evidente care cer un verdict, începe prin a declara ca Biblia
este complet diferita de orice altceva scris în istoria umana. Motivele?
Continuitatea, raspândirea, traducerea, supravietuirea, învataturile si influenta.
Toti acesti factori, dupa cum implica titlul cartii lui, constituie o
justificare evidenta a Scripturii. Oricine priveste faptele în mod obiectiv
trebuie sa fie de acord.
McDowell foloseste acelasi
argument cu privire la canon, prezentându-l ca pe o realitate ce poate fi
probata obiectiv. Recunoscându-si ignoranta cu privire la criteriile Bisericii,
el foloseste argumentele pe care cei mai multi evanghelici le vad ca fiind
decisive în alegerea cartilor canonului. “Este cartea autoritativa… profetica…
autentica… cu putere? A fost primita, adunata, citita si folosita…?"
Aceste teste sunt în armonie cu
ceea ce am fost dintotdeauna învatat cu privire la Biblie. În primul rând,
exista o armonie interna pe întreg cuprinsul ei, de la prima la ultima pagina.
Nimic nu se poate compara cu aceasta colectie de scrieri. Oameni din culturi
diferite, cu ocupatii diferite, din epoci diferite, toti condusi de Duhul, au
scris dupa inspiratia Duhului. În al doilea rând, exista o conceptie dupa care
canonul pe care îl avem astazi este acelasi cu cel detinut de Biserica imediat
dupa Apostoli.
Aceste conceptii mi-au dat
încredere atunci când a trebuit sa ma confrunt cu o lume sceptica si
împotrivitoare. Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu. Ea are autoritate înaintea întregii
omeniri, mesajul ei întinzându-se peste timp si spatiu. Este auto-suficienta,
un standard absolut, cu puterea de a vorbi conditiei umane, de a chema întreaga
omenire la pocainta. Dr. Young, profesor la Westminster Theological Seminary
exprima bine aceste sentimente:
"Biblia este cu adevarat
Cuvântul lui Dumnezeu. El este Autorul ei ultim. Biblia vine de la Dumnezeu.
Fara El nu ar fi existat Biblie. Dar Biblia ar fi existat si fara oameni.
Dumnezeu ar fi putut sa ne dea Cuvântul Lui si în alt mod decât cel pe care l-a
ales… Desi autorii umani sunt autori adevarati, nu ei sunt cei care de la care
vin cuvintele si gândurile pe care le gasim în Biblie.”
Armonia
interna a Scripturii
Autoritativa. Profetica.
Autentica. Puternica. Fara aceste caracteristici, o carte nu poate fi inclusa
în Biblie. Tot ce este în afara Scripturii sufera de lipsa a cel putin unul
dintre aceste criterii.
Sa
cercetam mai de aproape testul lui McDowell.
Este autoritativa – a venit din
mâna lui Dumnezeu? (A fost data cu un “Asa zice Domnul”?) Acest test afirma ca
Biserica a recunoscut ca autoritative cartile care detineau în mod evident
aceasta calitate. Evanghelicii care nu cunosc istoria Bisericii îsi imagineaza
vreun sinod de mult uitat care a studiat diferite carti candidate la
canonicitate si care a cautat aprobarea vreunei declaratii a lui Dumnezeu.
Daca asa au stat lucrurile, ce s-a
întâmplat cu Filimon si Cântarea Cântarilor, nici una dintre ele necontinând un
“Asa vorbeste Domnul”? Cum a putut acest criteriu sa excluda carti care altfel
ar fi putut fi incluse în Noul Testament, cum ar fi Evanghelia lui Toma sau
Apocalipsa lui Pavel. Ambele se pretind a fi de la Dumnezeu, dar Biserica le-a
respins.
Profetica – a fost scrisa de un om
a lui Dumnezeu? Cine are competenta sa declare ce e profetic? Acceptam oare
fara argumente ca o anumita carte a fost scrisa de o anumita persoana? Trebuie
oare sa avem un sir de martori care sa afirme ca a fost scrisa de un om a lui
Dumnezeu? Avem multe documente din perioada Vechiului Testament despre care se
afirma ca au fost scrise de oameni ai lui Dumnezeu. Sunt oare Testamentul lui
Avraam sau Testamentul celor Doisprezece Patriarhi candidate la canonicitate?
Cine decide calificarea de om al
lui Dumnezeu? Cum determinam daca lucrari anonime cum ar fi cele patru
evanghelii sau Evreii au fost scrise de oameni ai lui Dumnezeu si nu de
înselatori. Ce putem zice de cartea Ecclesiastului, care a fost probabil scrisa
într-un moment de disperare de Solomon, într-o vreme când acesta nu era “om al
lui Dumnezeu”?
Este autentica? (Parintii au
aplicat criteriul “daca exista vreo îndoiala, da-o deoparte". Aceasta a
întarit "validitatea discernamântului lor".) Cine decide ce este
autentic? Ce probe sunt necesare pentru autenticitate? Gnosticii din secolul al
doilea au vazut autenticitate în Evanghelia lui Toma si în scrierile de la Nag
Hammadi. Noi nu le vedem ca autentice. Este adevarat ca Parintii au respins
Evanghelia lui Toma, dar cum stim ca nu au gresit? Daca ar fi avut o teologie
gresita, poate ar fi ales carti gresite. Vom cerceta acest subiect, cât si
întrebarea daca Parintii au respins cartile îndoielnice mai târziu.
Are putere – contine în ea puterea
de la Dumnezeu de a schimba vietile oamenilor? Ca si în cazul celorlalte teste,
aceasta întrebare este tautologica, caci definim puterea înainte de a o fi
cercetat, de obicei doar din ce am fost învatati de alti crestini.
Necrestinilor Scriptura nu li se pare nici autentica, nici încarcata cu puterea
lui Dumnezeu. Dar asa o vedem noi, crestinii. Dar daca acesta este un criteriu
pentru canonicitate, trebuie oare sa analizam toate cartile Scripturii pentru a
descoperi o astfel de putere? Dar daca descoperim o astfel de putere în unele
carti extra-canonice? Daca aceste carti trec cu succes si prin celelalte teste
sugerate de Josh, avem oare dreptul de a le include în canon?
Intentia nu este de a pune la
îndoiala Adevarul Bibliei. Cred ca Sfânta Scriptura are autoritate pentru oricine
crede în Iisus Hristos. Sunt sigur ca toate cele patru calitati mentionate de
Josh rezida în toate cartile Scripturii. Dar sunt aceste teste motivul pentru
care cele 27 de carti au fost incluse în Noul Testament? Sau, mai degraba,
acestea sunt observatii facute a posteriori cu privire la ceea ce deja am
primit prin Traditia inspirata de Dumnezeu de la Parintii nostri, de la
bisericile noastre si de la conducatorii nostri crestini.
Parintii
si Canonul
Orice carte din canon trebuie în
mod necesar sa poarte marturia Parintilor Bisericii. Biblia nu a cazut din
vazduh si daca nu avem încredere în modalitatile prin care ni s-a dat, cum
putem afirma ca avem o credinta bine întemeiata? În mod ironic, istoria
canonului este unul din putinele subiecte care ne obliga sa cercetam istoria
Bisericii. De obicei citim ca Biserica primara a avut cam acelasi canon ca si
noi. Unii apologeti evanghelici, cum ar fi Geisler si Nix fac lista celor 27 de
carti ale Noului Testament si mentioneaza Parintii Bisericii care au citat din
ele cu autoritate. Aceasta lasa pe cititori cu impresia ca înca de la moartea
Apostolilor canonul era deasupra oricarei dispute.
Deci…
Au fost cartile canonului primite,
strânse, citite si folosite, deci acceptate de poporul lui Dumnezeu? Asa cum am
aratat în primul eseu, Trupul lui Hristos - Biserica, a folosit Septuaginta,
care includea Apocrifele, ca adevarata Scriptura. Protestantii (cu exceptia
Anglicanilor si a Luteranilor) nu acorda nici o importanta faptului ca poporul
lui Dumnezeu a strâns, citit si folosit aceste carti. Oare are vreo valoare
acest ultim test al lui Josh atâta timp cât evanghelicii nu-i dau atentie?
Probabil are valoare. Sa examinam
în continuare canonul Noului Testament, cu o atentie speciala la alte carti
adesea citate de Parinti ca având autoritate.
Epistola
lui Barnaba
Epistola lui Barnaba, un tratat
împotriva interpretarii iudaice a Legii, se bucura de mult respect în scrierile
Bisericii primitive. Autorul presupus fiind un tovaras al lui Pavel, aceasta
epistola dateaza de la sfârsitul primului veac sau de la începutul celui de al
doilea.
Ea este inclusa în canonul
manuscrisului Codex Sinaiticus din secolul patru si citata de Clement
Alexandrinul (150-215) (Diverse 5:8) si Origen (185-254) (Principiile
începatoare 3:2:4, Împotriva lui Celsus 1:63, Comentarii la Romani 1:24) ca
Scriptura. Tertullian (160-225) a considerat aceasta scrisoare ca venind
într-adevar de la tovarasul lui Pavel (Umilinta 20). Epistola contine
paralelisme cu Didahiile, un catehism mult pretuit de Biserica primului veac
(Loeb, v. 1, 306-7, 337-9).
‘Pastorul’
lui Herma
Pastorul lui Herma, scrisa la
începutul secolului doi, contine o serie de viziuni apocaliptice care prezinta
învatatura crestina sub forma de pilde. Ca si Barnaba, era respectata de
Biserica primitiva.
Sf. Clement Alexandrinul o citeaza
ca Scriptura (Diverse 2:9), ca si Sf. Irineu (130-200) (Împotriva ereziilor
4:34:2) si Origen (Principiile Începatoare 2:1:5,4:1:11). Tertullian însa o
numeste “pastorul desfrânatilor” nu pentru ca era imorala, ci pentru ca afirma
ca adulterul poate fi iertat (Despre idolatrie 4,15). Pastorul lui Herma, ca si
Barnaba, face parte din canonul din Codex Sinaiticus (Loeb v.2, 2-5). În
secolul al patrulea era înca folosita la pregatirea convertitilor pentru botez
(Epistola sarbatorii a lui Atanasie, 367).
Cartea lui
Enoh
Aceasta carte a fost scrisa si
compilata în primele secole înainte de Hristos. Ea contine o serie de carti
care se refera la începuturile istoriei, la natura timpului, a demonilor si a
îngerilor.
Cartea lui Enoh si interpretarea
pe care ea o da Genezei a influentat gândirea crestina de la început. Este
citata ca Scriptura în Epistola lui Barnaba (4:3;16:5), Origen (Principiile
Începatoare 4:1:35) si Tertullian (Despre idolatrie 4,15). Commodian (secolul
3) o foloseste si el (Commodian 3). Sf. Irineu include interpretarea data de ea
Potopului în lucrarea sa ‘Dovada învataturii apostolice’ (si în Împotriva
ereziilor 4:16:2). Iustin Martirul (100-165) o foloseste în acelasi fel în
apologia sa (2 Apol. 5) si Clement Alexandrinul în lucrarea sa Diverse (Diverse
5:1). Tertullian afirma ca ea a fost scrisa de Enoh si încredintata lui Noe. El
o considera Scriptura, protejata prin puterea Duhului Sfânt (Îmbracamintea
femeilor 3). Manuscrise aramaice ale cartii lui Enoh s-au gasit si în
Manuscrisele de la Marea Moarta si se pare ca era foarte pretuita de esenieni
(Allegro, 128-9, 134).
Acest mare respect al crestinilor
de la început pentru cartea lui Enoh nu ar trebui sa ne surprinda, dat fiind ca
ea este deja parte a Bibliei! Una din profetiile lui Enoh este citata cuvânt cu
cuvânt în Noul Testament:
“Dar si Enoh, al saptelea de la
Adam, a proorocit despre acestia, zicând: Iata, a venit Domnul cu zecile de mii
de sfinti ai Lui, ca sa faca judecata împotriva tuturor si sa mustre pe toti
nelegiuitii de toate faptele nelegiuirii lor, în care au facut faradelege, si
de toate cuvintele de ocara pe care ei, pacatosi, netematori de Dumnezeu, le-au
rostit împotriva Lui." (Iuda 14,15)
Aici nu conteaza asa de mult ce
spune sau nu spune Iuda despre inspiratia cartii lui Enoh. Dupa cum am vazut,
Noul Testament nu face astfel de calificari cu privire la nici o carte. Iuda
foloseste acest citat din Enoh ca argument suprem. Se vede de aici ca în
comunitatea în care el scria, aceasta carte era pastrata si respectata. Fara
aceste elemente argumentarea lui este irelevanta.
Imaginile din Enoh apar si printre
imaginile apocaliptice ale Apocalipsei. Evangheliile folosesc un termen din
aceasta carte, “Fiul Omului”. Cu toate ca Enoh si-a pierdut importanta în
secolul al patrulea, Biserica Ortodoxa Etiopiana o pastreaza în canonul ei
(Vezi Barr, 41-50 cu privire la implicatiile folosirii lui Enoh de catre Iuda
si în scrierile pseudo-epigrafe).
Acestea sunt trei din multele
carti pe care Biserica crestina le-a citit, folosit si circulat. Argumentul
canonicitatii lor, bazat pe o citire empirica a Noului Testament si a
Parintilor timpurii este mai puternic decât în cazul altor carti din canonul
folosit astazi.
De exemplu, desi 2 Petru se pare a
fi citat în Pastorul lui Herma (Sim 8:11:1), nu mai apare citat pâna la Origen,
la începutul secolului trei. Dupa Origen, 2 Petru, ca si Iuda, Apocalipsa si 2
si 3 Ioan au fost adeseori mentionate ca “îndoielnice” si plasate în aceeasi
categorie cu alte carti ca Barnaba si Pastorul. Daca Biserica timpurie se
îndoia cu privire la aceste carti, atunci de ce nu a urmat sfatul lui McDowell
de a se debarasa de ele?
Biserica
fara Canon
Nu numai ca existau si alte carti,
dar în primele veacuri anumite parti ale Bisericii au înflorit fara a avea
vreun Nou Testament! Aceasta nu micsoreaza importanta Scripturii, ci este doar
o recunoastere a faptului ca primii crestini, în timp ce pe de o parte pazeau
Scripturile cu pretul vietii, pe de alta parte traiau o credinta care a fost
transmisa personal de Apostoli. Ei tineau o învatatura, care exista uneori în
scris, dar care se preda si transmitea mai ales oral si liturgic, din generatie
în generatie.
Chiar si la sfârsitul anilor 180
anumite parti ale Bisericii, mai ales cele rasaritene, nu posedau largi
portiuni ale Noului Testament. Totusi, crestinii de acolo practicau si tineau
aceeasi credinta ca a bisericilor de limba greaca din jurul Mediteraniei. Irineu,
un episcop din Franta si nepot spiritual al Sfântului Apostol Ioan , ne spune
aceasta într-un tratat împotriva falsilor învatatori gnostici ai zilelor lui:
"Care este situatia? Daca
între noi apare o disputa privitoare la o chestiune importanta, nu avem oare
acces la cele mai vechi biserici cu care Apostolii s-au aflat în continua
legatura, ca sa învatam de la ele ce este sigur si clar în acea chestiune? Ce
altceva sa facem daca Apostolii însisi nu ne-au lasat ceva în scris? Nu este
oare necesar (în acest caz), sa urmam cursul traditiei pe care ei l-au transmis
celor carora ei le-au încredintat aceste biserici?
La aceasta îsi dau acordul multe
popoare ale acelor barbari care cred în Hristos, care au mântuirea scrisa în
inimile lor prin Duhul, fara hârtie sau cerneala, si care cu multa grija
pastreaza vechea traditie, crezând într-un singur Dumnezeu, Creatorul cerului
si pamântului si a tot ce este în ele, prin Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.
Cei care, în absenta unor scrieri, au primit aceasta credinta, sunt barbari în
ce priveste limba noastra; dar în ce priveste doctrina, obiceiurile si felul de
viata, ei sunt întelepti datorita credintei; ei sunt placuti lui Dumnezeu, cu o
vorbire dreapta, curata si înteleapta. Daca cineva ar încerca sa le predice
nascocirile ereticilor, în propria lor limba, ei si-ar astupa urechile si ar
fugi cât de departe, neputând nici macar sa îndure blasfemiile. Astfel, prin
vechea traditie a Apostolilor, ei nu-si îngaduie nici macar sa gândeasca la
cuvintele înselatoare ale acestor învatatori.” (Împotriva ereziilor III 4:1,2)
Este oare atât de ciudat ca
anumite biserici nu aveau Canonul? Noul Testament a fost scris doar de opt
oameni. Jumatate din el a fost scris de doi prieteni, Sf. Pavel si Sf. Luca.
Probabil în primul veac cea mai mare parte a Noului Testament circula doar în
bisericile în care acestia au dat învatatura.
Cartea Faptelor vorbeste despre
raspândirea crestinatatii în Palestina, Asia Mica si Grecia. Din anumite
motive, Luca nu a descris faptele Sfintilor Toma, Bartolomeu sau ale altor
Apostoli. El nu a scris despre raspândirea Evangheliei în Siria, Egipt,
Etiopia, Cartagina, Britania si India. Toate aceste locuri care au primit
Evanghelia în primul veac nu posedau scrierile complete ale Apostolilor decât
târziu în secolul al doilea.
Nu este oare corect sa întelegem
ca Apostolii erau ocupati cu trairea si învatarea Evanghelie, mai mult decât cu
scrierea ei? Sf. Iacov ne-a lasat o singura epistola. A fost oare aceasta
singura lui lucrare? Nu cumva, atât el cât si ceilalti Apostoli erau mai
ocupati cu întemeierea Bisericii vii, întarita prin puterea Duhului Sfânt?
Chiar si în bisericile de limba
greaca, la începutul secolului patru canonul Noului Testament nu era înca
finalizat. Eusebiu (260-340), un istoric al Bisericii, scrie:
"În acest punct, este bine sa
clasificam scrierile Noului Testament la care deja ne-am referit. Trebuie ca
mai întâi sa punem cele patru evanghelii, urmate de Faptele Apostolilor. Locul
urmator este ocupat de epistolele lui Pavel, iar dupa acestea trebuie sa
recunoastem epistolele numite 1 Ioan si 1 Petru. La aceste se pot adauga, daca
se crede potrivit, Apocalipsa lui Ioan, cu privire la care ma voi referi la
momentul potrivit. Acestea sunt clasificate drept Carti Recunoscute. Cele
disputate, desi familiare pentru cei mai multi, includ epistolele cunoscute ca
Iacov, Iuda, 2 Petru si cele numite 2 si 3 Ioan, lucrari ale evanghelistului
sau ale cuiva cu acelasi nume.
Printre cartile îndoielnice
trebuie sa includem “Faptele” lui Pavel, “Pastorul” si “Apocalipsa lui Petru”;
de asemenea asa-zisa “Epistola a lui Barnaba” si “Învataturile Apostolilor”
împreuna cu Apocalipsa Sf. Ioan, daca acesta este locul ei potrivit: dupa cum
am spus mai înainte, unii o resping, altii o includ printre cartile
recunoscute. Unii au inclus aici si “Evanghelia dupa Evrei”, o carte
atragatoare mai ales printre acei evrei care L-au primit pe Hristos. Toate
aceste ar fi clasificate împreuna cu cartile disputate, dar m-am simtit obligat
sa le mentionez pe acestea din urma separat, facând deosebire între acele
scrieri care dupa traditia Bisericii sunt adevarate, autentice si recunoscute
si cele din alta categorie, care nu sunt canonice ci disputate, dar cunoscute
celor mai multi credinciosi; caci nu trebuie sa le confundam cu unele scrieri
atribuite de eretici apostolilor, cum ar fi Evangheliile Sf. Petru, Toma,
Mantia sau altele, cât si unele scrieri ca Faptele Sf. Andrei, Ioan sau ale
altor Apostoli. Nici un om al Bisericii din generatiile trecute nu s-a referit
la ele în scrierile lui. Într-adevar, nimic nu poate fi mai strain Apostolilor
decât limbajul folosit în ele, în timp ce implicatiile continutului lor sunt
atât de neîmpacate cu adevarata ortodoxie încât sunt usor depistate ca falsuri
ale ereticilor. Prin urmare, nu numai ca nu pot fi incluse între cartile
disputate, dar trebuie aruncate ca fiind eretice si de neacceptat.” (Istoria
Bisericii 3:25)
Dupa Eusebiu, Canonul 60 al
Sinodului din Laodicea (343-381) face o lista cu 26 de carti ale Noului Testament,
omitând cartea Apocalipsei. Doar mai târziu Sf. Atanasie (296-373), în
scrisoarea lui de Paste din 367, ne da pentru prima oara o lista care cuprinde
exact cele 27 de carti din canonul modern al Noului Testament. Aceasta lista
este apoi confirmata de Rufinus (345-410) si de Codicele African (419). Chiar
si în aceste cazuri lista cartilor nu reprezenta rezultatul unui vot, ci
dezvoltarea canonului în interiorul Bisericii.
O noua
privire asupra canonului
Fiecare parte a Scripturii are o
anumita origine în timp, prin mâna unui om. Înainte de aceasta, cartea nu
exista. Doar treptat, prin dezvoltarea Traditiei, Scriptura si-a câstigat
autoritatea cuvenita în poporul lui Dumnezeu. Asa cum s-a întâmplat cu Psalmii
si alte parti ale Vechiului Testament, uneori au trebuit sa treaca secole
pentru ca sa se întâmple aceasta.
Acest apel la Traditie ar putea sa
ofenseze pe unii dintre noi care am fost învatati ca Traditia înseamna eroare.
Sa analizam însa exemplul Israelului. Nu a existat oare un Cuvânt al lui Dumnezeu
înainte de Moise? De unde primea poporul lui Dumnezeu sfat si întelepciune,
înainte sa se fi scris cartea Genezei? Oare poseda familia lui Avraam vreo
Scriptura? Daca aceasta ar fi descoperita astazi, am include-o oare în canon?
Astfel de întrebari sunt speculative, si în mod paradoxal în afara a ceea ce
cunoastem din Scripturi. Se pare totusi ca copii lui Avraam erau credinciosi
Traditiei pe care au primit-o de la Iehova, Traditie care îi pazea de erori.
Cercetând scrierile Parintilor am
vazut ca studiul obiectiv al patristicii nu face canonul “evident”. Este de
asemenea imposibil, printr-un studiu al textelor, sa decidem ce trebuie inclus
sau nu în Noul Testament. Daca cerem Scripturii sa ne spuna ce sa includem în
canon, ne aflam din nou într-o situatie dificila, caci chiar Apostolii folosesc
citate din scrieri pseudo-canonice pe care nu le acceptam si nu le citim. Am
vazut deja cum Apostolii au folosit Carte lui Enoh. Exista si alte exemple:
Sf. Pavel se refera la cartea
ne-canonica Ianes si Iambres (II Tim. 3:8) când numeste pe vrajitorii de la
curtea lui Faraon.
Evreii folosesc o carte numita
Martiriul lui Isaia atunci când se refera la cei “taiati în doua cu ferastraul”
(Evr. 11:7)
Pe lânga Cartea lui Enoh, Iuda
citeaza din Înaltarea lui Moise atunci când se refera la lupta pentru trupul
lui Moise dintre arhanghelul Mihail si diavol (Iuda 9). Acestea sunt trei
cazuri în care Noul Testament face referinte la lucrari din afara canonului.
Este adevarat ca Apostolii nu
declara aceste lucrari drept inspirate. Dar înainte de a abandona aceste trei
citate ca fiind exceptii lipsite de importanta, sa vedem cum se raporteaza
aceasta la atitudinea noastra fata de canonul presupus auto-evident. Daca vrem
sa practicam credinta Apostolilor, nu ar fi cazul sa raspândim si sa citim
scrierile pe care acestia le citeaza? Sf. Pavel si Iuda le-au acceptat. Noi de
ce le respingem?
Raspunsul
liberal
Nu sugerez de loc sa includem
carti ca cea a lui Enoh în Biblia noastra. Sunt însa unii care ar face aceasta.
Multi liberali au raspuns la întrebari ca cele pe care le-am enumerat prin
re-deschiderea canonului. Ei au tratat materiale cum ar fi Evanghelia lui Toma
si Povestirile din copilaria lui Iisus ca materiale autentice, pe baza carora
sa ne refacem credinta crestina. Adolf Harnak (1851-1930), teologul german cel
mai iscusit din vremea lui, îsi folosea vastele cunostinte despre istoria
Bisericii pentru a pune la îndoiala nu numai canonul, ci întreaga credinta
crestina. Altii cer astazi o largire a canonului prin introducerea unor carti
ne-crestine.
Liberalii insista în mod
justificat ca Apostolii nu ne-au lasat o lista a cartilor; numai dupa aparitia
unor dispute aceasta chestiune a fost rezolvata. Liberalii sustin ca Biserica
de la început, corupta de patriarhi, ierarhie si alte traditii omenesti, i-a
persecutat pe Marcion, pe gnostici si pe altii, dezvoltând în felul acesta un
canon partinitor. Canonul curent al Noului Testament a fost stabilit în secolul
al patrulea, numai dupa ce Biserica a fost corupta de dogmele catolice.
Crezând ca Biserica a gresit,
liberalii se simt justificati sa reanalizeze canonul si sa-l remodeleze dupa
chipul lor. Ei sustin ca de fapt canonul nu este decât unul din exemplele de falsa
traditie acceptata de Biserica.
Dincolo de
Josh McDowell
Evanghelicii au produs multe carti
apologetice care sa ne justifice încrederea în canon, folosind fapte,
ilustratii si nume. Dar în acest efort de a fi mai logici si mai întemeiati pe
fapte decât necrestinii, pierdem din vedere adevaratul motiv pentru care credem
Biblia. Din pacate, rareori avem urechi de auzit.
Noi credem ca Noul Testament are
27 de carti inspirate pentru ca aceasta este traditia care ni s-a transmis.
Pastram ceea ce ni s-a transmis si credem ca este lucrarea Duhului. Ce alta
justificare ne trebuie? Ce alta justificare mai avem?
Este sanatos si normal sa credem
si sa ascultam de canon, fara a pretinde toate “dovezile”. Aceasta este
dependenta de Dumnezeul Care ne-a pastrat credinta prin intermediul parintilor
nostri spirituali, în ultimii 6000 de ani. Dumnezeu, în dragostea lui de
nepatruns pentru omenire, a întemeiat o Biserica în care si prin care a dat
Scriptura ca temelie a credintei. Canonul nu se justifica prin dovezi exterioare,
ci prin marturia interioara a Treimii Care a condus Biserica prin istorie.
Biblia este o parte nedespartita a ceva mai mare, care l-a condus pe Avraam în
pustie, chiar si atunci când acesta nu poseda carti.
Biserica este cea care pazeste si
garanteaza Scriptura. Daca Biserica secolelor doi, trei si patru a fost
corupta, atunci si canonul este corupt, caci alegerea cartilor s-a facut prin
credinta pe care o avea. Cele doua nu pot fi despartite. Daca nu ne încredem în
Biserica, atunci nu ne putem încrede în Biblie, care a fost scrisa, transmisa
si pastrata de catre Biserica.
Referirea la Biserica si Traditie
si importanta lor autentificatoare este modul cel mai cinstit de a justifica
Biblia. Dar cei mai multi dintre noi nu pot admite justificarea canonului prin
Biserica si Traditie din mai multe motive.
Da,
dar…Biblia nu afirma autoritatea Bisericii
De fapt, o afirma:
“Ca sa stii, daca zabovesc, cum
trebuie sa petreci în casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui
viu, stâlp si temelie a adevarului.” (1 Timotei 3:15)
Se poate imagina vreo afirmatie
mai clara decât aceasta? Biserica este temelia Adevarului. Daca stâlpul cade,
întreg edificiul se prabuseste, inclusiv Scriptura!
Biserica de la început a crezut si
trait cu încredintarea ca are autoritatea de a decide în chestiuni legate de
credinta, doctrina si practica. Acesta a fost motivul pentru care Apostolii
s-au simtit îndreptatiti sa aleaga un succesor al lui Iuda (Fapte 1), sa
introduca diaconatul (Fapte 6), si sa îngaduie neamurilor sa intre în Biserica
fara taierea împrejur (Fapte 15). Urmând acelasi model si simt al autoritatii,
Biserica secolelor patru si cinci a stabilit canonul si a clarificat învatatura
cu privire la Treime.
Noi nu am fi putut nici macar sa
începem a argumenta din Scriptura daca ea nu ne-ar fi fost data prin Biserica.
Daca ne-ar fi fost dat un alt canon sau o traducere modificata, nu am fi fost
constienti de vreo deosebire. Putem argumenta doar din ceea ce ni s-a dat.
Dupa
Apostoli Biserica a fost corupta
Ni s-a spus ca dupa venirea la
putere a lui Constantin, s-au pus bazele Bisericii Catolice si ca învataturi
pagâne au patruns în Biserica. Crestinismul adevarat ar fi fost înlaturat si a
devenit ascuns.
Fara a face o digresiune prea
lunga în istoria Bisericii, acesta este un basm. Este acelasi argument folosit
de musulmani, mormoni si martorii lui Iehova. Toate aceste grupuri, inclusiv
evanghelicii, cred ca au existat si în secolul al doilea crestini care au urmat
învatatura curata. Cu greu însa pot oferi niste nume. Cine au fost acesti
crestini adevarati? Cum se numeau? Cum se face ca nu avem scrieri ramase de la
ei?
Pe lânga aceasta, daca Biserica a
fost corupta, trebuie sa admitem ca Iisus a gresit. Ascultati ce spune El:
“Si Eu îti zic tie, ca tu esti
Petru si pe aceasta piatra voi zidi Biserica Mea si portile iadului nu o vor
birui.” (Matei 16:18)
"Înca multe am a va spune,
dar acum nu puteti sa le purtati. Iar când va veni Acela, Duhul Adevarului, va
va calauzi la tot adevarul; caci nu va vorbi de la Sine, ci toate câte va auzi
va vorbi si cele viitoare va va vesti.” (Ioan 16:12,13)
"Iata
Eu cu voi sunt în toate zilele, pâna la sfârsitul veacului." (Matei 28:20)
Daca într-adevar credem ca
Biserica a cazut, atunci marturisim ca locuinta mortilor a biruit-o. Duhul lui
Dumnezeu nu a calauzit în tot adevarul. Domnul Iisus a fost cu Biserica doar
pâna când aceasta a cazut în erezie, apoi s-a retras pâna când, o mie de ani
mai târziu, în timpul Reformei, a reaparut crestinismul curat.
Biblia
condamna Traditia
Este adevarat ca anumite pasaje pe
care le cunoastem condamna traditiile oamenilor, dar în general ignoram alte
pasaje cu acelasi subiect.
“Fiti urmatori ai mei, precum si
eu sunt al lui Hristos. Fratilor, va laud ca în toate va aduceti aminte de mine
si tineti predaniile cum vi le-am dat.” (1 Cor. 11:1,2)
“Deci, dar, fratilor, stati
neclintiti si tineti predaniile pe care le-ati învatat, fie prin cuvânt, fie
prin epistola noastra.” (2 Tes. 2:15)
“Fratilor, va poruncim în numele
Domnului nostru Iisus Hristos, sa va feriti de orice frate care umbla fara
rânduiala si nu dupa predania pe care ati primit-o de la noi.” (2 Tes. 3:6)
Nu numai ca Biblia nu condamna
Traditia, ci chiar ne îndeamna sa o tinem. Aceasta idee este exprimata în
întreaga Scriptura, inclusiv în Vechiul Testament:
“Nu muta
hotarul stravechi pe care l-au însemnat parintii tai.” (Proverbe 22:28)
Întreaga Scriptura este plina de
îndemnuri de a transmite Întelepciunea de la tata la fiu, de la Adam pâna la
noi, atât prin viu grai cât si prin scris. Noi toti tinem traditii, indiferent
din ce confesiune facem parte. Aceste traditii se refera, printre altele, la
conducerea bisericii, administrarea sacramentelor, felul de închinare în
biserica.
Aceste practici sau credinte ni
s-au transmis de la “parintii” nostri în credinta, care si ei le-au primit de
la altii. Chiar si folosirea unei traduceri particulare a Bibliei în biserica
noastra este o chestiune de traditie. Unii folosesc traduceri ortodoxe, altii
traduceri catolice, altii traduceri protestante. Chiar si felul în care
precizam capitolul sau versetul sau numele cartilor depinde de
traditie.Indiferent cine esti si ce crezi, nu poti sa eviti traditia.
Întrebarea este… practici Traditia
Apostolilor sau traditiile oamenilor? Cele mai multe traditii si învataturi
neoprotestante dateaza nu mai mult de unul sau doua secole.‘Dumnezeu face un
lucru nou’Aceasta expresie biblica este uneori folosita pentru a justifica
anumite tendinte radicale din miscarea evanghelica moderna si pentru a nega
relevanta istoriei pentru credinta noastra.Daca vrem sa ne concentram asupra
prezentului si sa ne eliberam de lanturile trecutului, de ce sa nu refacem
canonul sau sa rescriem Scriptura? De ce sa ne oprim aici?
De ce sa nu includem influente
budiste sau zoroastriste în credinta noastra? De ce sa nu încercam folosirea
drogurilor în serviciul de închinare? Nu-i asa ca Dumnezeu face un lucru
nou?Fiecare generatie de evanghelici de avangarda împinge acest principiu catre
noi limite, uneori socante. Socul este potrivit aici. Istoricitatea credintei
noastre cere ca orice lucru nou sa se conformeze la ceea ce este vechi.Aceasta
ar însemna ca Biserica este infailibilaNu înseamna nimic de felul acesta, cel
putin nu în felul în care am fost învatati sa întelegem infailibilitatea.
În general, mai ales atunci când
discutam catolicismul, prin infailibilitate eclesiastica întelegem ca biserica
face ce vrea, fara sa fie trasa la raspundere. Prin infailibilitate trebuie mai
degraba sa întelegem ca Biserica este vrednica de încredere. Desi uneori au loc
apostazii, Biserica biruieste si restabileste Adevarul.
Trebuie doar sa gasim aceasta
Biserica si sa i ne alaturam.Este posibil ca aceasta chemare de a ne încrede în
Biserica istorica sa nu ne atraga pe unii dintre noi, care am fost învatati sa
fim sceptici cu privire la oameni si organizatii, dar este o componenta
importanta a fiintei noastre, si ne face pe multi sa spunem…Pastorul meu nu
spune asa cevaÎntr-adevar, este putin probabil sa auzi despre apocrife sau
autoritatea Bisericii de la predicatorii tai preferati. Probabil cei care ar
aborda aceste subiecte si-ar pierde slujba!
Dar daca, confruntat cu aceste
întrebari dificile, cauti ajutor de la comentarii biblice sau de la un profesor
competent, vei ajunge la aceleasi concluzii ca si mine. Noi deja avem încredere
în oameni sub forma bisericilor, a confesiunilor, a seminarilor sau a
editurilor. Avem eroi si sfinti care ne slujesc ca exemple. Pe acestia nu-i
privim ca infailibili, dar ne încredem în ei pentru ca îi vedem ca modele de
credinta.
Alergam la ei atunci când avem
probleme si ne simtim confuzi.O structura ortodoxaBiserica Ortodoxa este aceea
care împaca cel mai bine autoritatea Scripturii cu cea a Bisericii si a
Traditiei. Ortodocsii nu s-au simtit amenintati de atacurile liberalilor pentru
ca ei nu pretind sa justifice canonul pe baza unor fapte evidente sau pe
istoria empirica a Bisericii antice. Ei sunt cei care au tinut cu credinciosie
învatatura în ultimii 2000 de ani.
Ei cred ca Duhul Sfânt a calauzit
Biserica în Adevar, canonul fiind o parte a acestui Adevar. A redeschide
chestiunea canonului în zilele noastre înseamna a-I spune lui Dumnezeu si celor
nouasprezece secole de gândire crestina ca au gresit.Ar trebui sa-i multumim
Bisericii Ortodoxe pentru credinciosia ei. Fara sa ne dam seama, deja depindem
de Biserica Ortodoxa în multe din traditiile noastre.
De exemplu: Numind cele patru
Evanghelii dupa Sfintii Matei, Marcu, Luca si Ioan indica faptul ca acceptam o
traditie de la sfârsitul secolului al doilea. Irineu este primul scriitor care
identifica pe autorii celor patru Evanghelii.
Acceptând canonul si dogma
Treimii, aratam ca ne încredem în judecata Sinoadelor Ecumenice de la Niceea (325)
si Constantinopol (381).
Întâlnindu-ne Duminica, afirmam ca
Sâmbata, Sabatul, nu mai este obligatoriu pentru crestini, desi aceasta
interpretare a Legii nu apare explicit în Biblie. Duminica este ziua
crestinilor, sarbatoarea unei noi creatii.
Sarbatorind în fiecare an
Craciunul si Pastele la o data stabilita de Traditie, recunoastem ca este data
potrivita de a comemora evenimente specifice din viata lui Hristos.
Primind textul Noului Testament,
ne încredem implicit nu numai în credinciosia traducatorilor, dar si în cea a
crestinilor ortodocsi ai Bisericii timpurii, dintre care multi si-au dat viata
pentru a ne transmite scrierile Apostolilor.
Aceste aspecte ale credintei
noastre pe care le-am împrumutat de la ortodocsi au sens doar în contextul Traditiei
crestine. Traditia este cea care ne-a dat Scriptura. Dar daca nu facem parte
din Biserica Ortodoxa care a pastrat aceasta Traditie si ne-a dat canonul, ne
va fi mai greu sa întelegem ce ne învata Scriptura.Crezul de la NiceeaAceasta
perspectiva a Credintei crestine este exprimata în Crezul de la Niceea, o
declaratie care ar trebui sa fie miezul credintei fiecarui crestin care crede
în Sfânta Treime.
Acesta este mesajul întregii
Biblii care pune autoritatea lui Dumnezeu, a Scripturii, a Traditiei si a
Bisericii într-o relatie perfecta. Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl Atottiitorul,
Făcătorul cerului si al pământului, văzutelor tuturor si nevăzutelor. Si
într-Unul domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl
S-a născut mai înainte de toti vecii.
Lumină din Lumină, Dumnezeu
adevărat din Dumnezeu adevarăt, Născut, nu făcut; Cel de o fiinta cu Tatăl,
prin Care toate s-au făcut. Care pentru noi oamenii si pentru a noastră
mântuire S-a pogorât din ceruri si S-a întrupat de la Duhul Sfânt din Maria
Fecioara, si S-a făcut om. Si S-a răstignit pentru noi în zilele lui Pontiu
Pilat si a pătimit si S-a îngropat.
Si a
înviat a treia zi, după Scripturi. Si S-a înăltat la ceruri si sade de-a
dreapta Tatălui.
Si iarăsi va să vină cu slavă, să
judece viii si mortii, a Cărui împărătie nu va avea sfârsit. Si întru Duhul
Sfânt, domnul de viată Facatorul, Care de la Tatăl purcede, Cel ce împreună cu
Tatăl si cu Fiul este închinat si slăvit, Care a grăit prin prooroci.
Întru una, sfântă, sobornicească
si apostolească Biserică. Mărturisesc un Botez spre iertarea păcatelor. Astept
învierea mortilor,Si viata veacului ce va să fie. Amin!
DeciziaÎntr-o noapte de Decembrie,
când începusem sa-i studiez pe Parinti, am ramas uimit de complexitatea
crestinismului. Ceea ce credeam înainte nu se potrivea cu evidenta care-mi
statea înainte. Am pornit computerul si am început sa joc un joc de tip Tetris.
Lumea mea nu mai avea sens.
Ciudateniile Scripturii si ale
istoriei ei nu se potriveau cu bagajul evanghelic neoprotestant bine pus la
punct. Ma simteam chinuit.Liberalismul îmi parea o înselatorie care îsi pune o
masca crestina, dar care neaga de fapt toate aspectele Credintei. Mi-ar fi fost
mai usor sa devin un umanist ateu si sa abandonez orice pretentie de crestinism.
Dar perspectiva de a trece prin liberalism la ateism mi se parea un sfârsit
tragic nu numai pentru credinta care o aveam, ci si pentru calitatea mea de om
pe care o pretuiam.
O viata traita de dragul vietii?
Nicidecum! Mai degraba moartea. “Este crestinismul adevarat? Care sunt
dovezile?” Ma simteam tradat si speriat, dar doritor sa cred în Hristos si sa-I
fiu credincios, chiar daca nu întelegeam de ce. Nu stiam pe nimeni altul
asemenea Lui.
Studiile mele I-au pus si mai mult
în evidenta stralucirea.Noaptea avansa si ma simteam prins prin culorile
monitorului într-o lume de sticla, a electronilor, fara sens, o masinarie
mecanica a vietii. Nu stiu daca eram obosit, inert sau doar indiferent. Ma
aflam într-un mediu academic care considera Credinta ca fiind un simplu curent
social. Miscarea rapida a degetelor devenea o activitate mecanica, într-o lume
în afara timpului, în care nu mai avea sens ce faceam, în care caramizile se
prabuseau una dupa alta.Ma simteam inert.
Catre dimineata am închis
computerul si m-am asezat în pat, fara sa-mi mai pese daca cred sau nu. În
aceasta stare de deprimare am descoperit sinteza ortodoxa dintre Scriptura si
Traditie. La început am fost foarte sceptic.
Dar, ascultând mesajul ortodox, am
gasit cai înca neexplorate, care rezonau cu inima pe care o aveam când am decis
sa-L urmez pe Iisus Hristos.
Am gasit sansa nu numai de a-mi
pastra credinta, dar si de a o restabili la starea initiala si de a o lasa sa
înfloreasca.
Am gasit în credinta ortodoxa o
noua cale de a privi nu numai Biblia ci si lumea si creatia, o cale care
promitea noi profunzimi de realitate în relatia mea cu Hristos.Am continuat
sa-i citesc pe Parintii Bisericii si bucuria initiala a început sa aduca roade.
Am patruns în adâncul lor orizont
spiritual si am descoperit noi feluri de a întelege Scriptura, pe care nu le
cunosteam înainte. Mi se parea ca deveneam pentru a doua oara crestin.Dar cum
se explica…? Un grup întreg de versete biblice pot fi folosite ca dovezi
împotriva Ortodoxiei.
Toate aceste versete îsi au
explicatiile lor, care ies din cadrul acestui eseu.Important este sa ne dedicam
asemanarii cu Hristos. Este usor sa aratam spre greselile unor oameni sau ale
unor biserici pentru a ne justifica refuzul de a ne schimba.
Aceasta atitudine nu este crestinism,
ci credinta celor încapatânati, mândrii si aroganti. Este credinta Iadului,
caci judeca si acuza conform unei legi pe care noi însine nu o tinem.
Daca dedicarea noastra lui Hristos
este aspectul cel mai important al vietii, nu e oare timpul sa ne rugam si sa-L
întrebam cum putem deveni o binecuvântare, nu un blestem? În loc sa cautam
greselile altora, bine cunoscute de ei însisi, ce-ar fi sa ne debarasam de
propria noastra aroganta teologica?
Acesta este un început. Unii
dintre noi vor trebui sa mearga mai adânc, sa înceapa a citi scrierile
Parintilor si a urma cu credinciosie credinta crestina istorica. Poate vom avea
de învatat de la unii pe care pâna acum îi ignoram. Poate trebuie sa trecem
printr-un proces de convertire.
Atentie însa. Decizia de a deveni
un pelerin este periculoasa, caci ne poate costa reputatia, lucrarea si
viziunea. Socoteste bine înainte de a alege calea catre Ortodoxie. Este o cale
extrem de dificila.Dar este calea Evangheliei.