1. Hramul bisericii, înger ocrotitor al
comunităţii drept-măritoare.
La naşterea din apă şi din duh, adică la
botez, credinciosul primeşte odată cu numele, şi îngerul
său păzitor, strajă credincioasă, păzitorul nostru de
primejdii sufleteşti şi trupeşti. În acest scop, îngerul ne acoperă cu aripile lui ocrotitoare
ale bunătăţii, şi izgoneşte de la noi toată
lucrarea întunecată şi vicleană a diavolului, care tânjeşte
să ne răpească bucuria spirituală de a trăi
fericiţi pe pământ.
Îngerul ocrotitor stă necontenit în faţa lui
Dumnezeu şi se roagă să ne dea harul Său cel ceresc, ca
să împlinim tot lucrul cel bineplăcut lui Dumnezeu, să ne
întărim şi să fim ai Lui în veci, să ne
desăvârşim în viaţa cea nouă întru Hristos, care s-a
semănat în inima noastră prin Taina Sfântului Botez. Fiind cu noi, îngerul lui Dumnezeu ne
călăuzeşte cu înţelepciune cerească, să împlinim
neîncetat numai voia lui Dumnezeu şi luptă, în chip nevăzut
alături de noi să biruim ispitele, necazurile şi păcatele
prin care diavolul ne depărtează de Dumnezeu.
În timpul vieţii noastre
pământeşti, îngerul păzitor se bucură cu toţi
ceilalţi îngeri din cer dacă ne păstrăm sufletul şi
trupul, templul duhului sfânt, curate şi neîntinate, iar în ceasul morţii,
îngerul lui Dumnezeu ne ocroteşte de uneltirile diavolului care
lucrează neîncetat să ne arunce sufletul în iad. Aşadar, în tot
timpul vieţii noastre, aici pe pământ, îngerul păzitor este
binefăcătorul nostru, şi prin lucrarea lui ocrotitoare, noi
primim harul divin prin care creştem în Hristos, şi suntem
fericiţi atât pe pământ cât şi în ceruri.
Lucrarea duhovnicească a
îngerului păzitor al creştinului, are o mare asemănare cu hramul
bisericii, lăcaş de slujire, rugăciune, reculegere
duhovnicească, şi mântuire a individului, comunităţii şi
neamului nostru.
2. Numele
hramului.
După
tradiţia Bisericii Ortodoxe, fiecare biserică în momentul în care se
târnoseşte de către episcop primeşte un nume, care devine hramul
său.
Târnosirea este deci actul de
botez al noului lăcaş de închinăciune, care primeşte de la
arhiereu hramul său, numele său. Acest nume este un eveniment din
istoria Sfântă, de pildă: Pogorârea Sfântului Duh, sau Sfânta Treime (cum este cazul
Bisericii noastre), Naşterea Domnului, Invierea Domnului,
Înălţarea Domnului, Sfânta Cruce, sau Adormirea Maicii Domnului,
Naşterea Maicii Domnului, Buna-Vestire, sau numele unor persoane Sfinte: Sf. Ioan
Botezătorul, Sf. Gheorghe, Sf. Apostoli Petru şi Pavel, Sf. Dimitrie,
Sf. Vasile, Sf. Nicolae, Sf. Trei Ierarhi, etc.
Prin sfinţirea bisericii,
hramul devine îngerul păzitor al bisericii, patronul său spiritual.
După iconografia ortodoxă, icoana hramului se aşează în
iconostas în rândul întâi, la dreapta, alături de Sfintele Icoane
Împărăteşti:
Mântuitorul Iisus Hristos, şi Sfânta Fecioară Maria.
Hramul Bisericii se serbează
cu deosebită solemnitate, la ziua pomenirii evenimentului sau sfântului,
în prezenţa a sute şi mii de credincioşi, care vin în pelerinaj
de la mari depărtări.
3. Originea
Hramului
Cuvântul
hram vine din limba slavonă, şi înseamnă casă, o casă
excepţională în care locuieşte Dumnezeu cu aleşii Săi.
Acesta este adevărul. Se pare că numele acesta l-a dat patriarhul
Iacob, care fugind de mânia fratelui său Naum, s-a culcat într-o câmpie,
cu capul pe o piatră, şi a avut un vis minunat: a
văzut o scară ce unea cerul cu pământul, şi pe care urcau
şi coborau îngerii Domnului. Trezindu-se din vis, Iacob a grăit ˛Locul
acesta este casa lui Dumnezeu şi poarta cerului˛, şi
a uns piatra cu untdelemn sfinţit, şi l-a numit pe evreeşte
Bethel, sau casa lui Dumnezeu (Facere 28:12-19).
Mântuitorul
Iisus Hristos, alungând cu biciul pe negustorii din templul din Ierusalim, le
zice: ˛Casa
aceasta este casa Tatălui Meu, este casă de rugăciune, iar voi
aţi făcut-o peşteră de tâlhari˛ (Luca 19:46).
Experienţa vieţii religioase creştine confirmă că cel
ce petrece în rugăciune în această casă i se pare că cerul
a coborât pe pământ, sau că se înălţă de pe
pământ la cer, în marea familie divină, în comuniunea îngerilor
şi a sfinţilor.
De la începutul istoriei sale,
poporul nostru a numit casa lui Dumnezeu biserică.
Cuvântul biserică este de
origine grecească, şi însemnează casă
împărătească, bazilica, locuinţa împăratului. Romanii au numit bazilici tribunalele în
care se făcea dreptatea în numele împăratului pământesc, al
cezarului.
Ajungând pe tron, împăratul
Constantinopolului, Constantin cel Mare, la anul 323 declară
creştinismul religie de stat, şi între multe fapte mari şi
frumoase ce le-a săvârşit, a fost şi aceea că donat
creştinilor aceste tribunale, ca să le servească drept
locaşuri de închinare. Donaţiile şi-au păstrat pe mai
departe numele, dar şi-au schimbat total destinaţia, servind de acum
înainte drept locaşuri de închinăciune, de convorbire şi unire
spirituală cu Dumnezeu.
De la Constantin cel Mare, basilica/biserica
devine vasul ales, templul Duhului Sfânt, în care se lucrează în lume
mântuirea. În acest lăcaş sfânt, sufletul creştinesc se
întâlneşte cu Dumnezeu, în orice clipă, comunică cu El, se
sfinţeşte şi se îndumnezeieşte, prin revărsarea
harului divin al Sfintelor Taine, prin rugăciunile sfinţilor din cer
şi ale slujitorilor sfintelor altare, aici, pe pământ.
Zidurile bisericii devin
sfinţite şi deosebite de ale altor case comune pentru că au un
scop supranatural. De aceea, noul lăcaş se aşează de la
târnosire, sub scutul unui sfânt al lui Dumnezeu, sau în cazul biserici
noastre, sub însuşi acoperământul Sfintei Treimi, care devine hramul
bisericii.
4. Sensul
duhovnicesc al hramului.
Hramul are o întreită semnificaţie în
viaţa Bisericii, şi a comunităţii:
a) religioasă;
b) morală;
c) unitate
naţională;
a). Semnificaţia religioasă
Hramul
împlineşte acelaşi rol în viaţa bisericii ca şi îngerul
păzitor în viaţa particulară a credincioşilor. El este
paznicul bisericii, este primul care se îngrijeşte de soarta ei. El
veghează neîncetat pentru trăinicia bisericii în istorie, căci
aceasta este mireasa lui Hristos.
Hramul ocroteşte Sfântul
locaş, apărându-l de calamităţi: foc,
apă, cutremure, războaie, distrugeri, profanare şi
înjurături, de vrăjmaşii văzuţi şi
nevăzuţi ai dreptei credinţe.
Hramul priveghează continuu
la viaţa spirituală a credincioşilor, care vin cu regularitate
în sfântul lăcaş, cu frică de Dumnezeu, cu credinţă
şi cu dragoste.
Acestora le dă milă
şi ajutor, îi scapă de necazuri şi nevoi, de dureri şi
suflerinţe.
Hramul Bisericii este modelul viu
de urmat în pelerinajul nostru pământesc prin viaţa harică a
sfintelor taine, prin care creştem în Hristos, intrăm în comunitate
de viaţă fericită cu Sfânta Treime, ne îndumnezeim. Prin hram
ajungem îngeri luminaţi în trup, una în sfinţenie, după care
tânjeşte sufletul credinciosului drept-măritor. Când credinciosul
exclamă: ˛Mă
duc la hram˛!,
semnificativ mărturiseşte - ˛mă duc să mă unesc cu viaţa de har a
hramului, a sfântului comemorat, să mă sfinţesc şi să
fiu fericit˛!
În timp ce îngerul păzitor al credinciosului se
îngrijeşte de salvarea unui singur suflet creştinesc, hramul
bisericii ocroteşte viaţa şi se îngrijeşte de mântuirea
tuturor credincioşilor bisericii. El strânge laolaltă
conştiinţa tuturor credincioşilor bisericii sub stindardul
izbăvitor al Sfintei Cruci, pentru realizarea supremului ideal,
îndumnezeirea tuturor întru Hristos, Domnul.
Hramul desăvârşeşte
această unitate soteriologică în Hristos, a celor vii cu cei
răposaţi. De aceea, la hram, se face pomenirea ctitorilor şi
binefăcătorilor sfântului locaş, ca Domnul să le
răsplătească potrivit faptelor lor minunate, împlinite în
viaţa lor pământească.
b). Semnificaţia morală
Semnificaţia morală a
hramului rezultă din cea religioasă. Unitatea de credinţă
şi viaţă întru Hristos, a celor mulţi care se adună ˛la hram˛,
creiază conştiinţa interdependenţei familiale,
conştiinţa fraternităţii creştine, făurită
prin puterea iubirii lui Hristos. Izvorul său este participarea
activă la rugăciune în comun pentru implorarea, sub aceeaşi
cupolă, a harului ceresc care-I aduce de sus ajutor, milă şi
spor pentru toţi, în toate cele bune, ocroteşte în necazuri şi
dureri, scapă de primejdii şi încercări.
c). Hramul, simbol al păstrării unităţii comunitare
În istoria
bimilenară a poporului român, hramul bisericilor a avut şi are
şi o adâncă semnificaţie
de unitate naţională.
Hărăziţi de
Dumnezeu a fi creştini încă
de la naştere, în toate provinciile României Mari: Ţara
Românească, Moldova şi Transilvania,
trei surori din aceeaşi mamă, poporul român a avut şi
păstrează aceeaşi credinţă în Hristos, aceeaşi
limbă, tradiţii şi obiceiuri. Prin sfintele locaşuri de
închinăciune, şi prin sfintele mânăstiri, presărate prin
munţi, şi pe tot întinsul pământ străbun, din evlavia
voievozilor şi a credincioşilor cucernici de la sate, târguri şi
oraşe, poporul român şi-a păstrat limba, obiceiurile şi
legea străbună, tradiţiile şi datinile moştenite din
moşi strămoşi, aspiraţii şi idealuri comune;
această valenţă de unitate naţională manifestându-se
în deosebi cu prilejul pelerinajelor ˛la hram˛. Aceste
pelerinaje au fost izvoare de credinţă, o reînviere a elanului
religios-moral al credincioşilor, ocazie de strângere a legăturilor
de frăţietate dintre toţi românii.
Pelerinajele la hram, şi la praznicele de cinstire
şi venerare a moaştelor sfinţilor, trebuie să aibă,
alături de sfintele Taine ale Bisericii, un loc central în viaţa
duhovnicească a credinciosului drept-măritor, nu numai în Ţara
noastră de obârşie, ci şi aici, în cadrul
comunităţilor româno-americane ortodoxe, bine ştiind că ele
sunt adevărate case duhovniceşti, izvoare de apă vie, din care
credincioşii sorb, ca dintr-un potir divin energii nesecate, de
viaţă morală superioară, trăită în Hristos, Fiul
lui Dumnezeu cel întrupat.Vă invităm,
fraţi şi surori, veniţi la Sfânta Biserică, veniţi la
hram, veniţi la sfânta Înviere, veniţi în fiecare duminică,
căci în fiecare duminică este sfânta Înviere, veniţi de
luaţi lumina, veniţi şi beţi din paharul mântuirii,
veniţi la Hristos!