DESPRE RASARITUL RASARITURILOR
Articol semnat de
Ieromonahul Damaschin
(DE LA
RELIGIILE ORIENTALE LA ORTODOXIA RASARITEANA)
Articolul
pe care vi-l prezentam în continuare a aparut în revista americana The Ortodox
Word (vol. 32, nr. 5/190, sept. - oct. 1996, pp. 208 - 228), revista întemeiata
la începutul anilor '60 de catre Parintele Serafim Rose si parintele Gherman
Podmosenski, sub patronajul Fratiei Sfântul Gherman din Alaska, cu
binecuvântarea Arhiepiscopului de San Francisco, Sfântul Ioan Maximovici.
Autorul articolului, Parintele Ieromonah Damaschin, ucenic al Parintelui
Serafim Rose, aduce in fata noastra, prin marturia experientei sale personale,
o problema deosebit de actuala si pentru tinerii din România: raportul între
mistica crestina, asa cum e ea înteleasa în ortodoxie, si experientele mistice
ale adeptilor religiilor orientale patrunse masiv în occident. Parintele
Damaschin expune cu multa patrundere si competenta duhovniceasca problemele
celor ce au ajuns la ortodoxie trecând prin religiile orientale, facând
totodata distinctiile extrem de necesare între tipurile de experiente mistice
orientale si cele din crestinismul rasaritean. Suntem încredintati ca aceasta
marturie directa a unui parinte duhovnicesc ce a descoperit comorile ortodoxiei
la celalalt capat al lumii va fi foarte folositoare si multor tineri români ce
înca ratacesc departe de comoara îngropata chiar în ograda casei lor.
Multumirile noastre se îndreapta catre parintele Damaschin de la Fratia Sfântul
Gherman din Alaska prin bunavointa si amabilitatea caruia am putut sa facem
cunoscute aceste pagini cititorilor din România. Mentionam ca prima parte a
acestui articol a fost publicata în revista Epifania, nr.1-2, 1998.
Constantin
Fagetan
Venirea la Hristos în ortodoxie in acea parte a lumii contemporane vorbitoare de limba engleza s-a scris mult despre cei ce vin la ortodoxie dintr-un mediu romano-catolic, anglican sau protestant, însa s-a scris relativ putin despre un fenomen la fel de important: numarul crescând de occidentali care vin la ortodoxie dupa ce au trecut prin religii orientale. Traind în societatea occidentala, aceste persoane au avut de obicei contact cu crestinismul într-o forma sau alta, dar s-au îndepartat de el, gasind ca-i lipseste ceva. Duhurile lor n-au dat marturie despre adevarul din el, caci acel adevar fusese întunecat de catre un tip de religiozitate lipsita de autenticitate. Cautând Adevarul, ei cautau o percepere directa, intuitiva a Realitatii, dar în bisericile crestine vedeau cum perceptia mistica era înlocuita de intelectualism pe de o parte si de sentimentalism pe de alta.
În
primul caz, crestinismul devine ceva ce se dobândeste prin învatarea mecanica,
pornind de la ideea ca pentru a fi mântuit, e suficient sa stapânesti în mod
corect cuvintele - adica doar sa memorezi versetele cheie ale Scripturii, sa
patrunzi în mod intelectual conceptele si sa le repeti, stiind cum sa te porti
si sa vorbesti în dialectul religios al sectei tale particulare. Crestinismul
devine astfel o religie seaca, întemeiata doar pe cuvinte, un sistem juridic,
un set de idei si comportamente, precum si o institutie politica ce opereaza pe
baza acelorasi principii ca institutiile lumesti. În multe locuri, bisericile
vor adauga un element de sentimentalism si entuziasm, spre a aduce putina viata
sistemelor lor moarte, dar se ajunge la un materialism exact la fel de trivial
ca si legalismul religios. Oamenii ajung sa fie hipnotizati atât de starile lor
emotionale autoprovocate, cât si de sentimentul ca au "dreptate" în
privinta Scripturilor si a doctrinelor lor.
O
astfel de stare nu înseamna perceperea directa a Realitatii; ea nu e Ultima. Nu
e deci de mirare ca acei ce cauta spiritualitatea, chiar daca au fost crescuti
in familii crestine, încep sa priveasca în alte directii, în afara bisericilor.
Astazi apar o multime de carti, majoritatea de autori protestanti, care
avertizeaza oamenii asupra pericolului religiilor orientale si a amorfei
miscari New Age. Adeseori ele sunt excelente carti de apologetica crestina, cu
informatii pretioase, având importantul rol de a ajuta pe oameni sa ocoleasca
primejdiile spirituale. Însa ceea ce majoritatea cartilor evita sa mentioneze
este faptul ca practicantii religiilor orientale si newage-istii au si ei un
argument important: au motive serioase sa faca ceea ce fac. Au ajuns sa caute
în afara bisericilor crestine deoarece, într-un fel, bisericile le-au înselat
asteptarile. Substituind experierea Adevarului prin cunoastere mentala si
exaltari emotionale, ele nu ajung sa-i învete nici macar principiile elementare
pastrate de vechile religii orientale. Aceste principii elementare sunt 1).
eliberarea de asuprirea gândurilor si dobândirea pacii mintii; 2) înlaturarea
dorintelor si a patimilor; 3) stapânirea emotiilor negative.
În
forma sa necontrafacuta crestinismul are mijloace de a atinge toate aceste
teluri-si mai mult decât atât, caci merge mai departe decât toate religiile în
descoperirea caii catre îndumnezeire, catre comuniunea desavârsita cu Dumnezeu
prin credinta în Hristos. Tinerii nostri ajung sa caute în alta parte deoarece
bisericile nu cunosc aceste mijloace sau nu se folosesc de ele.
Când
cautatorul occidental patrunde într-o predanie autentica, traditionala a unei
religii orientale, poate experimenta anumite forme de trezire spirituala. El
poate începe sa experimenteze lumina constiintei pure si eliberarea de gânduri
si, prin aceasta, sa înceapa a-si vedea propria cadere, stricaciune launtrica
si haosul interior, putând sa porneasca la înlaturarea efectelor negative ale
conditionarii sale de catre lume.
Multi
se multumesc sa ramâna pe acest drum, însa în altii se petrece ceva ciudat. Într-un
anumit sens, ei înainteaza spiritual mult mai mult decât o facusera vreodata
înainte, dar în acelasi timp sunt în mod inexplicabil neîmpliniti. O data cu
noua lor descoperire a ceva ce depaseste domeniul egoului si al patimilor,
devin constienti ca trebuie sa existe ceva înca mai presus - mai presus de ceea
ce le da autentica lor traditie orientala. De ce oare se întâmpla astfel ? Unii
ar putea spune ca, în calitate de occidentali, ei poarta crestinismul, ca sa
spunem asa, în codul lor genetic. Însa noi am putea spune chiar mai mult:
acestia, chiar daca au avut contact cu crestinismul într-o forma saracita, au
ajuns totusi în contact cu "idealul hristic" asa cum l-a numit
Oluesa, marele transmitator al religiei bastinasilor americani. Însusi
germenele ideii de Iisus Hristos - Dumnezeu Care S-a întrupat, Care S-a golit
pe Sine în creatie, Care a spus cuvintele pe care le-a spus si Care a murit pe
Cruce pentru readucerea omenirii la starea ei originara, deci în Paradis - este
atât de puternic în sine, încât istorisirile si învataturile lui Buddha, Lao
Ti, Confucius, Mahomed si ale zeitatilor hinduse palesc în comparatie cu el.
Dar daca Hristos e atât de maret încât se poate distinge prin El Însusi, de ce
religia întemeiata pe El se afla într-o stare atât de jalnica? De ce oare e
atât de exteriorizata, materialista si lumeasca? Cu siguranta, gândesc
neîmplinitii cautatori în religiile orientale, trebuie sa fie mai mult decât
atât în ceea ce-L priveste pe Hristos.
Dar
în aceste suflete lucreaza ceva mai mult decât ideea de Hristos. Însusi Hristos
lucreaza în ei. O data ce au auzit cele descoperite de Hristos devin de acum
încolo raspunzatori, iar El îi ajuta sa duca la bun sfârsit aceasta raspundere,
îi ajuta sa vina la El.
Si
astfel cautarea lor în religiile orientale îi aduce în pragul Bisericii
Ortodoxe Rasaritene cea mai veche si traditionala dintre comunitatile crestine.
În religiile orientale transmiterea directa a întelepciunii de la învatator la
discipol are o importanta vitala. Ortodoxia poseda aceasta transmitere ce merge
în urma pâna la Hristos Însusi: o linie de dezvoltare istorica neîntrerupta,
fara vreo schimbare fundamentala a punctului de vedere, asa cum s-a întâmplat
în Occident dupa schisma din 1054.
Cautatorii
spirituali din zilele noastre gasesc în Ortodoxie o îndrumare clara întru
dobândirea linistii, stapânirea patimilor si gândurilor si cultivarea
virtutilor, ca si învataturi precise despre amagirile spirituale, calauzindu-i
cu mai multa siguranta pe calea comuniunii cu Dumnezeu. Însa mai presus de
toate, ei afla Chipul Neschimbat al lui Hristos, pe Care nu-L întrezarisera în
celelalte biserici. În El, pe Care vechiul Imn Acatist Îl numeste "Rasarit
al rasariturilor", ei afla Începutul si Sfârsitul dorintei inimilor si
poarta catre viata vesnica. În profunda traditie mistica si contemplativa a
Rasaritului Crestin, acestia sunt capabili sa treaca cu bine dincolo de
realizarile pe care le-au avut în religiile orientale.
În
unele privinte, cei ce se convertesc la ortodoxie de la religiile orientale au
un anumit avantaj asupra celor convertiti de la confesiunile crestine
occidentale, însa în alte privinte sunt dezavantajati. Întru folosul nostru al
tuturor ce suntem convertiti la ortodoxie, vom discuta aceasta problema mai
amanuntit.
2. Capcanele în care cad protestantii
convertiti la ortodoxie
Când
vorbim despre protestantii convertiti la ortodoxie nu ne referim la toti si
nici la protestantism în întregime, ci vorbim doar despre tendintele cele mai
grave dinauntrul protestantismului si despre problemele ce apar atunci când
acestia intra în Biserica Ortodoxa.
Originea
protestantismului se gaseste în dorinta demna de lauda de a iesi din ipocrizia
religioasa si din coruptie, cultivând legatura personala cu Iisus Hristos. Însa
conform cu firea umana cea cazuta, aceeasi ipocrizie si coruptie au patruns
curând si în protestantism, asa încât pentru foarte multi singura motivatie
ramâne spiritul de protest, ideea de a fi mai "drept" decât
catolicii, întemeiata pe propria parere.
Pornind
cu o astfel de motivatie, protestantii ce devin ortodocsi, în dorinta lor de a
continua sa fie drepti, se comporta în acelasi mod. În loc sa fie experti în
citarea Scripturilor spre a-si dovedi parerile personale, ajung acum experti în
citarea Sfintilor Parinti, a canoanelor si dogmelor, pentru a se îndreptati; în
loc sa-i combata si ridiculizeze pe catolici si pe fostii lor confrati
protestanti în loc de a fi implicati în conflictele dintre denominatiunile
protestante, acum se implica în conflictele dintre diversele jurisdictii
ortodoxe. Ei cauta sa devina mai drepti nu numai decât catolicii si
protestantii, ci chiar decât ceilalti ortodocsi. Ca urmare, protestul lor se
continua si în Biserica Ortodoxa. Neavând predania directa de la duhovnici cu
viata sfânta, cuvintele lor nu au putere lucratoare, ci ramân în domeniul
bidimensional al parerilor omenesti.
Exista
o multime de protestanti ce sunt mult mai buni crestini decât fratii lor ce au
devenit ortodocsi. În aceasta lumina, protestantii convertiti la ortodoxie ar
face bine sa ia în seama cerinta protestantismului evanghelic de a ajunge sa
fie nascuti din nou, nu doar prin botez, ci printr-o convertire radicala,
proces ce preschimba dinlauntru si-i fac sa nu mai fie din lumea aceasta.
Exista mult adevar în aceasta cerinta; problemele apar atunci când crestinii
nascuti din nou vin la ortodoxie fara a fi fost cu adevarat nascuti din nou:
când sunt doar niste protestanti ratati, oameni ce înca sunt din lumea aceasta
si vor sa-si ascunda lipsa de profunzime spirituala devenind mai drepti decât
toate denominatiunile protestante la un loc. În astfel de cazuri, convertirea
lor ramâne în mare parte la nivel intelectual.
Un
protestant nu poate fi cu adevarat ortodox pâna ce nu s-a nascut din nou, exact
asa cum spun protestantii ce trebuie sa faca. Numai atunci când s-a convertit
în mod autentic la Hristos poate fi convertit cu adevarat la ortodoxie. Acela
poate întelege profunzimea ortodoxiei si poate sa-i patrunda esenta, asa cum
multi protestanti de buna credinta convertiti la ortodoxie au facut-o deja.
3. Capcanele în care cad romano-catolicii
convertiti la ortodoxie
In vreme
ce motivatia gresita a protestantismului este aceea de a fi drept, gresita
motivatie a romano-catolicismului este autoritatea. Gratie accentului pus pe
absoluta autoritate exterioara si infaibilitatea institutiei ecleziastice,
Biserica Romano-catolica a mentinut cel mai vechi Imperiu în viata din lume -
însa cu un pret deosebit de mare. În Biserica Ortodoxa, când un patriarh sau
episcop cade în erezie, credinciosii nu sunt obligati sa i se alature. Însa în
romano-catolicism nu exista cale de scapare. Daca papa adopta cea mai gresita
atitudine si proclama cele mai primejdioase erezii - si atunci când convoaca un
conciliu precum Vatican II - poporul trebuie sa-l urmeze, altminteri nu mai
poate ramâne catolic. Linia de demarcatie a existentei ca romano-catolic nu
consta în a ramâne credincios anumitor doctrine, ci mai degraba în a te afla
sub si a fi recunoscut de autoritatea unui papa. O dovada elementara a acestui
fapt se poate vedea la catolicii de rit bizantin, care nu sunt obligati sa
accepte doctrina catolica a lui Filioque atâta vreme cât accepta autoritatea
papala.
Majoritatea
romano-catolicilor ce au venit în Biserica Ortodoxa în ultimele decade au
facut-o datorita falimentului spiritual rezultat din Vatican II. Dar facând
aceasta, unii dintre ei nu au facut decât sa vânda venerarea unei autoritati în
schimbul alteia. Criticând catolicismul, aduc totusi cu ei aceeasi mentalitate
papala în Biserica Ortodoxa. Ortodoxia lor consta în primul rând din a fi sub
si recunoscuti de o autoritate bisericeasca ce este, la rândul ei, recunoscuta.
Ei îsi vor stoarce mintea si vor face tot posibilul sa mentina acest statut de
recunoastere, caci le da siguranta protectiei institutionale pe care au avut-o
în romano-catolicism; si intra literalmente în panica de îndata ce acel statut
e amenintat câtusi de putin.
A
fi ortodox înseamna si a te afla sub ocrotirea unui episcop ortodox, dar nu
acesta e lucrul de capetenie, ca în romano-catolicism. Când unii
romano-catolici înrobiti acestei mentalitati se convertesc la Ortodoxie, ei
otravesc atmosfera cu o eclesiologie straina. Subliniem din nou, nu este vorba
de toti catolicii convertiti la ortodoxie, ci doar despre capcanele în care ei
ar putea sa cada. Multi dintre acesti convertiti îi dau de rusine pe cei
nascuti ortodocsi prin profunzimea pietatii lor. Când s-au convertit cu
adevarat la ortodoxie, si nu doar si-au transferat loialitatea catre o alta
autoritate, ei împodobesc Biserica ca minunati crestini ortodocsi.
4. Inima ortodoxiei
De obicei,
convertitii de la religiile orientale evita capcanele mentionate anterior. Ei
nu au cum sa întâlneasca obstacolul de a încerca sa fie mereu drepti sau de a
trebui sa protesteze, si nici nu sunt preocupati de autoritate, de politica sau
jurisdictii. La fel ca Parintele Serafim Rose-care a venit la ortodoxie de la
buddhism si taoism - ei sunt capabili sa mearga direct catre inima ortodoxiei
ezoterice, cea din cealalta lume. Dimensiunea ascetica si mistica le este
imediat familiara. Ei au deja o întelegere a celor spuse de catre Sfintii
Parinti în ce priveste trecerea dincolo de domeniul simturilor, înlaturarea
dorintei pentru cele create, cultivarea puritatii mintii, nelegarea mintii de
gânduri si imagini etc. Nu le este greu sa priceapa ce înseamna a fi mântuit de
falsa identitate a "omului vechi" prin pocainta si credinsa în Iisus
Hristos, dându-si seama ca aceasta este esenta ortodoxiei, ce nu are de a face
cu corectitudinea, organizarea ori conceptele rationale, ci doar cu unirea
directa cu Dumnezeu.
În mai
mare masura decât altii, acesti convertiti stiu ce înseamna sa nu fii din lumea
aceasta si astfel vietile lor sunt adeseori înzestrate cu un fel de nelumesc ce
tine cu adevarat de ortodoxia acea mai autentica, dar lipseste din majoritatea
bisericilor ortodoxe din occident. Însa si convertitii de la religiile
orientale dau piept cu propriile primejdii, dintre care vom evidentia câteva
aici:
5. Capcanele in care cad cei convertiti de la
religiile orientale
1. Prelestul. Pe durata implicarii lor în religiile orientale unii
dintre acesti convertiti au avut unele experiente spirituale care, din lipsa
unui îndreptar ortodox cu ajutorul caruia sa le poata întelege, i-au dus catre amagire
spirituala sau prelest. Daca nu au ajuns sa-si dea seama de greseala lor prin
pocainta, pot aduce cu ei în ortodoxie o întelegere deformata a vietii
spirituale, putând folosi rugaciunea lui Iisus ca pe un fel de mantra care sa
le produca o stare hipnotica sau înfierbântarea sângelui, stare în care ei cred
ca merg spre bine, dar de fapt merg spre mai rau. Aceste stari psihosenzoriale
auto induse, în loc sa-i ajute sa-si vada propriile pacate si sa se pocaiasca
îi împiedica sa dea fata cu ei însisi si propria vinovatie. Dupa câteva luni
sau câtiva ani de când sunt ortodocsi ajung sa creada ca au deja parte de
experiente asemanatoare cu cele ale Sfântului Simeon Noul Teolog, însa acelea
nu sunt decât devieri de la maretia spirituala.
2. Spiritualitatea pusa mai presus de Hristos. O alta
capcana înca si mai subtila este tendinta de a pune exclusiv accentul pe
"spiritualitate", cuvânt extrem de popular astazi, ajungând sa nu mai
însemne de fapt nimic precis. Un convertit poate fi total scufundat în
"spiritualitate" fara ca macar sa-L cunoasca în mod real pe Iisus
Hristos! El poate cunoaste învataturile mistice si ezoterice ale Sfântului
Maxim Marturisitorul, ale Sfântului Dionisie Areopagitul; poate scormoni în
adâncurile sclipitoarei carti a lui Vladimir Lossky, Teologia mistica a
Bisericii de Rasarit totusi ramâne o întrebare: oare chiar îl cunoaste pe
Hristos? În acest sens, si el ar putea învata de la protestanti, care pe buna
dreptate pun atât de mult accentul pe faptul de a-L avea pe Hristos ca Mântuitor
personal si de a fi nascuti din nou prin credinta personala în El.
Un
exemplu de situare a spiritualitatii deasupra de Hristos a fost Thomas Merton,
care a fost la început un profund scriitor crestin iar mai târziu a devenit un
adept al spiritualitatii si al "calatoriei contemplative". Spre
sfârsitul vietii se îndepartase atât de mult de crestinismul traditional încât
si-a exprimat dorinta de a primi initierea tantrica de la buddhistii tibetani.
Povestea lui ar trebui sa slujeasca drept avertisment tuturor convertitilor la
crestinism de la religiile orientale.
3. Sincretismul. Sincretismul religios este conceptia potrivit careia
toate religiile poseda acelasi adevar în strafundul lor ezoteric si sunt în mod
egal valide ca mijloc de mântuire. Aceasta idee e deosebit de atractiva pentru
inteligentele deosebite, caci prin aceasta omul poate avea impresia ca
reconciliaza adevarurile tuturor religiilor si, în acelasi timp, se situeaza
putin deasupra tuturor traditiilor.
Dintre
toate religiile lumii, numai crestinismul (care, desigur, e mai mult decât o
religie) nu-si afla locul în schema sincretista, si aceasta în virtutea dogmei
sale supreme despre Sfânta Treime, ce este de neconceput nu numai pentru
intelectul discursiv, ci si pentru lumina intelectului pur cultivat de mistici
si metafizicieni. Sincretistii nu pot accepta întelesul deplin al revelatiei
treimice, tocmai pentru ca ea se plaseaza în afara scopului urmarit de
intelectul lor si pentru ca de fapt ar trebui sa-si rastigneasca propriile
intelecte în fata ei.
Cu toate acestea,
se întâmpla câte o data ca sincretistii sa ajunga în Biserica Ortodoxa cu
ideile lor intacte. Ei îsi vor marturisi credinta în Sfânta Treime, dar cu
reservatis mentalis ca dogma Treimii se refera doar la imanenta sau manifestarea
în lume a lui Dumnezeu, si ca în ultima instanta Dumnezeu e dincolo de o
asemenea distinctie sau "limitare". Acest lucru, desigur, duce la
denaturarea adevaratului înteles al crestinismului, care afirma ca revelatia
Treimii se refera, înainte de toate, la deplina transcendenta a lui Dumnezeu,
este revelarea ultima a esentei reale a lui Dumnezeu, dincolo de întelegerea
mintii. A întelege transcedenta revelatiei treimice înseamna sa întelegi ca nu
toate religiile poseda acelasi adevar, caci numai crestinismul poseda revelatia
ultima asupra Naturii lui Dumnezeu, adusa omenirii prin întruparea lui Iisus
Hristos.
4. Spiritualizarea lumescului. E un lucru obisnuit printre
crestinii ortodocsi din societatea noastra materialista sa duca o viata tipic
lumeasca (muzica usoara, filme vulgare, spectacole televizate, etc.) si sa-si
slaveasca trupul (prin preocuparea pentru confortul fizic, cosmetice, regim
alimentar, jogging etc.), încercând sa combine acest mod de viata cu forme de
manifestare ortodoxa exterioare: icoane, muzica corala, etc. Pentru cei veniti
dintr-un mediu New Age sau din religii orientale, acelasi sindrom ia o forma
diferita. În loc de muzica usoara apare muzica de tip New Age, precum cea
cântata de Enya (ce evoca în cântecele ei zeitati pagâne în limba latina). Iar
grija fata de trup ia forma unei preocupari excesive pentru alimentare
naturista, fitoterapie, medicina alternativa, vitamine sau boli
autodiagnosticate.
Industria
alimentatiei naturiste si a medicamentelor e saturata de o mentalitate ipohondrica
de masa, ce provine din obsesia fata de corp. Cultivarea sanatatii trupesti si
a vitalitatii e vazuta ca o cale catre spiritualitate si astfel efectele
produse de hrana si plantele medicinale iau locul adevaratei vieti spirituale.
Întrucât le pare a fi ceva mai spiritualizat, mai natural si mai nelumesc decât
cursul de aerobic al lui Jane Fonda, crestinii ortodocsi cred ca e foarte bine
sa se preocupe de aceasta, învatând proprietatile tuturor felurilor de
alimente, plante si vitamine imaginabile. Si astfel idealul de neatins al
sanatatii perfecte devine un idol ce-l pune în umbra pe Dumnezeu. Aceasta
religie trebuie abandonata atunci când cineva devine ortodox. Daca ar fi facut
parte în mod legitim din ortodoxie, am fi gasit-o în Vietile Sfintilor, dar n-o
gasim. În loc de asta, vedem cum sfintii posteau dupa rânduiala Bisericii. Ei
posteau întru folosul sufletului, la fel cum oamenii de azi tin regim spre
folosul trupului.
Nu
spunem ca toate alimentele naturiste, remediile medicinei alternative sau
vitaminele trebuie înlaturate; de exemplu, pâinea integrala e un aliment mai
bun decât pâinea alba, iar homeopatia a fost acceptata de unii parinti de la
Optina. Vrem doar sa subliniem ca, în lumea moderna, aceste lucruri au creat o
dependenta care, la fel ca alcoolismul, nu e sesizata si recunoscuta de catre
cel dependent. Oamenii aduc cu ei aceasta dependenta în Biserica si pot
continua astfel la nesfârsit, caci, spre deosebire de alcoolism, aceasta nu-i
omoara.
5. Arhimandritul Sofronie
Pentru
un material mai bogat despre religiile orientale si ortodoxie cititorul e
îndrumat sa consulte cartea Parintelui Serafim Rose, Ortodoxia si religiile
viitorului. Aceasta carte, publicata în milioane de exemplare în întreaga lume,
a contribuit la aducerea unui numar nespus de mare de oameni la Hristos în
ortodoxie, avertizându-i asupra primejdiilor implicate de practicile spirituale
non-ortodoxe.
Alte
carti importante pe aceiasi tema sunt lucrarile scrise de Arhimandritul
Sofronie Saharov, EI traieste în mine (His Life Is Mine) si Îl vom vedea asa
cum este (We Shall See Him As He Is). În aceste lucrari, parintele Sofronie
reuseste sa întâlneasca religiile orientale pe propriul lor teren, datorita
unicei reuniri a doi factori: 1) În tinerete fusese profund implicat în
practici religioase orientale si experimentase o oarecare trezire spirituala de
pe urma lor, 2) în calitate de crestin ortodox si ucenic al Sfântului Siluan de
la Muntele Athos, el a experimentat profunzimea vietii spirituale crestine si a
primit darul unei adânci pocainte si vederea Luminii Necreate si 3) nu s-a dat
înapoi sa vorbeasca despre experientele sale cele mai profunde.
Când
oamenii abia asteapta sa vorbeasca despre experientele lor spirituale, de
obicei e semn ca nu prea se afla ceva real în ele. Cei ce sunt adevarate vase
ale îndumnezeirii în Lumina Necreata sunt reticenti sa vorbeasca despre asta,
cu atât mai putin sa scrie. Acest fapt face ca ultima carte a Parintelui
Sofronie, Îl vom vedea asa cum este, sa fie atât de singulara. Unicul motiv
pentru care a relatat experientele sale autentice este acela ca în momentul
când a scris cartea având 92 de ani, traind în recluziune si fiind pe marginea
gropii, nu mai era în primejdie sa fie afectat de slava din partea oamenilor;
în plus, ca occidental crescut în Europa stia cât de saracit spiritual era omul
modern si în ce masura au aderat contemporanii sai la religiile orientale
pentru a-si umple vidul, întrucât crestinismul nu parea sa le ofere acelasi
grad de experienta mistica. Ultima sa carte a scris-o pentru a arata ceea ce e
cu adevarat posibil prin credinta în Iisus Hristos, trecându-se dincolo de ceea
ce e posibil în alte religii. Deosebit de interesanta este distinctia pe care o
face între lumina mintii (a intelectului pur sau a purei constiinte) si Lumina
Necreata a Dumnezeirii - ambele traite de catre el în mod nemijlocit.
Operele
Parintelui Sofronie ce includ si cartea Sfântul Siluan Athonitul, ar trebui
recomandate celor implicati în religiile orientale si în acelasi timp
interesati de ortodoxia rasariteana.
6. Împlinirea celor din vechime
In
acest numar special din Cuvântul Ortodox (The Orthodox Word) va înfatisam
relatarile a trei persoane ce au venit la ortodoxie din religii orientale.
Nadajduim ca declaratiile lor personale vor trezi interesul si vor duce la
întelegerea acestui fenomen ce va continua sa creasca pe masura trecerii
timpului si a apropierii de sfârsitul lumii. E important ca oamenii sa-si dea
seama ca majoritatea acestor convertiri nu se întemeiaza pe simpla respingere
totala a unei false religii si îmbratisarea uneia adevarate, cu nimic mai mult
decât convertirile de la protestantism si catolicism. Mai curând ei trec
dincolo de religiile orientale, care sunt "bune pâna acolo unde merg"
(cum a spus Parintele Serafim Rose despre multe dintre ele), dar nu merg destul
de departe.
În
Hristos se afla împlinirea celor asteptate de catre cei din vechime: Lao Tî,
Confucius, Buddha, Zoroastru, Socrate, Platon si cei ce au scris Vedele.
Hristos nu desfiinteaza toate cele aparute înainte ci le aduce la împlinire,
surpând cele false si înaltând pe cele adevarate în Lumina revelatiei Sale
definitive. Adevarurile din toate vechile religii si filosofii stralucesc în
aceasta Lumina, dar nu sunt ele însele Lumina si nu sunt deopotriva cu ea.
Vazute cu ochii credintei, ele aduc marturie despre Lumina revelatiei la fel
cum fac si sufletele cautatorilor spirituali de azi când, prin fereastra
religiilor orientale traditionale, zaresc chipul Neschimbat al lui Hristos
stralucind cu întreaga Sa sclipire în Sfânta Biserica Ortodoxa.
Primul pas
pe calea spirituala, spunea Parintele Serafim Rose, este contactul cu
Realitatea, aflarea unei Realitati mai adânci decât realitatea de fiecare zi ce
se schimba atât de iute, piere fara sa lase nimic în urma si nu aduce
sufletului o fericire statornica.
Al
doilea pas este cunoasterea acelei realitati ca persoana? Intuneric, neant fara
sfârsit, existenta în afara spatiului si timpului, acolo unde totul este Acum
iar timpul nu are sens. Acela exista dincolo de toate, dedesubtul tuturor
lucrurilor, sau poate ar fi mai bine sa spunem deasupra tuturor lucrurilor,
caci atunci când l-am zarit am zarit si nenumarate forme si fiinte urcând catre
el ca niste sageti de lumina, întinzându-se, cautandu-L pe Acela cu toata
fiinta lor. Însa era clar ca acestui întuneric sau neant nu-i pasa! In el
salasluia totala indiferenta, totala impersonalitate.
Am
avut aceasta experienta pe când practicam meditatia zen. Pâna si astazi o
socotesc a fi fost o experienta reala, o întrezarire a eternitatii. Problema
mea nu era aceasta întrezarire, ci interpretarea pe care i-am dat-o; caci pe
atunci credeam ca ceea ce vazusem era Dumnezeu. Ce oare altceva putea sa fie o
astfel de eternitate existând în mod transcendent, dincolo de tot ce fiinteaza?
La
scurt timp dupa aceasta experienta m-am dus la o întrunire a crestinilor în
campusul Universitatii Santa Cruz, doar ca sa vad cum Îl adora pe Dumnezeu cei
mai putin luminati decât mine, din perspectiva privilegiata a înaltei
cunoasteri pe care o primisem. Îmi amintesc cum, în timpul întrunirii, îmi
spuneam ca acei oameni aveau nevoie de un Dumnezeu personal, întrucât erau înca
prinsi în plasa ego-ului; ca aveau nevoie sa se identifice cu un asemenea
Dumnezeu, deoarece nu ajunsesera la transcenderea propriei personalitati, ca
erau înca antropocentrici, prinsi în propria forma omeneasca, trupeasca, si
deci simteau nevoia sa-si creeze un Dumnezeu antropomorf. Nici o problema,
gândeam eu daca ei simt nevoia sa nascoceasca un astfel de Dumnezeu. Tot e mai
bine decât sa nu-L caute deloc. Eu însa socoteam ca stiu taina pe care ei nu
erau în stare sa o cunoasca, o taina ce li s-ar parea înspaimântatoare, caci
înca se identificau cu ego-ul, dar care pe mine nu ma nelinistea defel. Taina
era aceasta: da, Dumnezeu exista, dar nu e de loc asa cum Îl cred majoritatea
oamenilor. El - sau mai degraba Acela - este Impersonal. Cere-I lui Dumnezeu
orice vrei, Lui nu-I pasa. Nu e împotriva ta, dar nici de partea ta. Nu e nimic
anume. Nu poti sa spui cu adevarat nimic despre Acela. Pur si simplu se afla
acolo si va fi totdeauna acolo.
Majoritatea
oamenilor ce participau la întrunire îmi pareau plicticosi, totusi era un tânar
cu care ma gândeam ca as putea intra în legatura. Arata ca un hippie tipic din
Santa Cruz, cu par lung ce-i cadea peste ochi si un pulover sud-american, iar
când vorbea parea sa aiba o adevarata pasiune pentru Adevar. Dupa întrunire am
avut o lunga convorbire cu el care mi-a confirmat prima impresie, aceea ca nu
facea parte din tipul obisnuit de crestin american modern. Se numea Tim. Era un
individ foarte creativ, ce stia sa gândeasca cu capul, un artist, si pe
deasupra, si putin filosof.
În
perioada urmatoare am citit carti de mistica si am stat de vorba cu oameni care
la fel ca mine, avusesera experienta Dumnezeului Impersonal. Unii ÎI descriau
mai mult ca un Dumnezeu Transpersonal - adica fiecare om poseda acest neant
Absolut etern în strafundul fiintei sale, deci fiecare e Dumnezeu - dar,
practic vorbind, aceasta e totuna cu a spune ca Dumnezeu e Impersonal. Unii au
avut o asemenea experienta prin zen, yoga, altii prin droguri psihedelice. Un
tânar ce nu avea nimic de a face cu vreo practica spirituala mi-a povestit cum,
in timpul unei transe provocate de LSD, mersese din ce în ce mai departe, tot
mai adânc înauntrul sau, pâna ce a ajuns la un glob minuscul. Intrând în acel
glob, s-a trezit învaluit în neantul infinit, infinitate pe care a considerat-o
a fi Absolutul.
Era
"Eternul acum", despre care vorbeau maestrii spirituali din Occident
cu impersonalul "Acest", "Id Suprema", "Marele
Sine" Transpersonal al fiecaruia, despre care Alan Watts (orientalist si
scriitor, care a trait între anii 1915 si 1973, care a promovat meditatia zen
în Statele Unite si a scris lucrari de religie comparata si mistica orientala -
n. tr.), spunea ca oamenii occidentali trebuie sa ajunga sa-l realizeze spre
a-si gasi pacea launtrica. Oare aceasta Realitate Ultima, aceasta Forta
Impersonala a universului era ceva ce omul modern putea ajunge sa cunoasca doar
cu o picatura de LSD, pe când oamenii sfinti din vechime s-au nevoit întreaga
viata spre a-L cunoaste, iar pâna la urma au ajuns doar la o varianta
degradata, antropomorfa?
Dar,
asa cum am învatat la zen, adevarul unui lucru nu se putea descoperi
gândindu-te la el, ci mai degraba experimentându-l. Deci haide sa experimentez
roadele proaspetei mele constientizari a Dumnezeului, ceea ce, asa cum spun
cunoscatorii, îmi va aduce pacea launtrica si desavârsita acceptare a tuturor
lucrurilor.
Dar
timpul trecea si explorarea a ceea ce credeam a fi Dumnezeul Impersonal ma lasa
neîmplinit. Dar de ce sa-mi mai bat capul cu propria neîmplinire de vreme ce
ajunsesem la transcenderea ego-ului? Totusi parca nu era tocmai în regula ca
ego-ul meu ce fusese depasit (fie macar si pentru o clipa), sa ramâna în iad.
Dar al meu ramasese. Îmi amintesc cum ascultam mereu si mereu un cântec numit
Arunca-te în foc, despre un om care gemea de parca ar fi fost în iad; ma puteam
identifica perfect cu el si, ascultându-1, ma simteam ceva mai bine.
Aflându-ma
într-o asemenea stare nu cred ca mi-a trecut vreodata prin minte sa-1
convertesc pe Tim la credinta în Dumnezeul Impersonal, dar voiam sa aflu ce
gândea. Stiind ca ma interesa mistica, Tim mi-a aratat cele mai profunde,
patrunzatoare si mistice carti crestine pe care le cunostea. Nu erau
romano-catolice, desi Tim era catolic; erau carti ortodoxe. Prima carte era a
Arhimandritului Sofronie care fusese pictor abstract si practicant de yoga la
Paris, înainte de a se duce la manastirile ortodoxe de la Muntele Athos, în
Grecia, unde a devenit ucenicul unui mistic nestiut, Parintele Siluan.
Una
dintre cartile Arhimandritului Sofronie se numea El traieste în mine (His Life
Is Mine). Fiind interesat de tehnicile mistice, am sarit imediat la capitolul
intitulat Metoda Rugaciunii lui Iisus si am dat peste un pasaj care m-a
impresionat mai mult decât tot ce citisem pâna atunci, schimbându-mi viata
pentru totdeauna. Iata acest pasaj: "Calea parintilor cere credinta puternica
si îndelunga rabdare, în vreme ce contemporanii nostri vor sa ia toate darurile
spirituale cu forta si cât mai repede, inclusiv contemplarea directa a
Dumnezeului Absolut punând rugaciunea facuta în Numele lui Iisus cu yoga sau
meditatia transcendentala si altele de acelasi fel. Trebuie sa subliniez
primejdia unor asemenea erori - primejdia de a socoti rugaciunea ca una dintre
cele mai simple si usoare mijloace Ttehnicet ce duc la unirea imediata cu
Dumnezeu. E necesar sa tragem o linie de demarcatie foarte clara între
Rugaciunea lui Iisus si orice alta teorie ascetica. E dus în amagire acela ce
se straduieste sa se dezbrace mental de tot ceea ce este trecator si relativ
spre a trece dincolo de vreun prag invizibil si a-si realiza originea sa
vesnica, identitatea cu Izvorul a tot ceea ce exista, spre a se întoarce si a
se contopi cu El, Absolutul transpersonal si de nenumit. Asemenea exercitii
i-au dus pe multi în stare sa se ridice la contemplarea supra-rationala a
existentei, sa experimenteze o anumita cutremurare mistica, sa cunoasca starea
de liniste mentala când mintea trece de hotarele timpului si ale spatiului. În
astfel de stari omul poate sa simta pacea retragerii din fenomenele mereu
schimbatoare ale lumii vizibile, poate chiar sa aiba o anume experienta a
eternitatii, dar Dumnezeul Adevarului, Dumnezeul Cel Viu nu se afla acolo. E
doar propria frumusete a omului, creata dupa chipul lui Dumnezeu contemplata si
vazuta ca Divinitate, în vreme ce el însusi ramâne in limitele sale de faptura
creata. Este un lucru de o importanta covârsitoare. Tragedia materialitatii
provine din faptul ca omul vede un miraj pe care, în dorul sau dupa o viata
vesnica, îl ia drept o oaza reala. Aceasta forma de asceza impersonala duce
pâna la urma la afirmarea existentei principiului divin în însasi natura umana.
Astfel, omul e purtat înspre ideea auto-deificarii-cauza si originea caderii.
Omul orbit de închipuita maretie a ceea ce contempla a si pasit pe calea spre
propria pierzanie. El s-a lepadat de revelatia Dumnezeului Personal. Conceptul
de Persoana îi pare limitativ, nedemn de Absolut, si încearca sa se desprinda
de asemenea limitari, spre a se întoarce la starea care îsi închipuie ca i-a
apartinut înaintea venirii sale în lume. Aceasta deplasare înspre adâncurile
fiintei sale nu e altceva decât atractia catre nefiinta din care am fost
chemati prin vointa Creatorului (s.n.).
"Adevaratul
Creator ni s-a dezvaluit în chip Absolut Personal. Întreaga noastra credinta
crestina se bazeaza pe cunoasterea lui Dumnezeu, Cel dintâi si Cel Mai De Pe
Urma, al carui nume este Eu Sunt. Rugaciunea noastra trebuie sa fie întotdeauna
personala, fata catre Fata. El ne-a creat spre a ne uni cu Fiinta Sa Divina
fara sa ne distruga caracterul personal. Acesta e felul de nemurire îngaduit
noua de catre Hristos."
Într-unul
dintre aceste paragrafe (primul), Arhimandritul Sofronie identificase perfect
experientele mele. Cuvintele sale au avut rasunetul adevarului în sufletul meu
si nu cred ca s-ar fi întâmplat asa de n-as fi trecut prin atâtea chinuri în
lunile dinainte. Ele mi s-au parut adevarate pentru ca Parintele Sofronie, care
fusese el însusi yoghin, nu nega realitatea experientelor constiintei
transpersonale. Nu era un crestin extrovertit, robit de litera legii, care sa
dea deoparte pur si simplu experientele practicantilor spirituali necrestini ca
fiind daunatoare si demonice. Parintele Sofronie arata atât adevarul acestor
experiente, cât si limitele lor. Acel unic paragraf explica totul. Explica de
fusesem în iad (si de ce, asa cum am aflat mai târziu, Alan Watts murise în
mizerie spirituala, din pricina alcoolismului). Explica de ce sfintii crestini
si-au petrecut întreaga viata straduindu-se sa ajunga cât mai aproape de
Dumnezeul Personal, pe când tânarul amintit mai sus a descoperit Dumnezeul
Impersonal fara nici un efort, doar prin efectul drogului.
Înainte
gândeam ca credinta într-un Dumnezeu Personal era doar o stare partiala si
incompleta a dezvoltarii spirituale si ca dincolo de ea se afla realitatea
Absolutului Impersonal sau Transpersonal. Acum începeam sa-mi dau seama ca
adevarul era exact invers: a experimenta Eternitatea transpersonala înseamna a
parcurge doar o parte din drum, iar dincolo de aceasta se afla Cel Ce
salasluieste în acea Eternitate, Acel Personal EU SUNT. Da, experimentasem
Eternitatea ca Neant, însa acest neant nu este Dumnezeu. Mai degraba, asa cum
arata Parintele Sofronie, este starea de vesnica nefiinta din care am fost
chemat la viata. Când cineva patrunde din ce în ce mai adânc în sine prin
meditatie (sau prin droguri), poate eventual sa ajunga la aceasta stare,
neantul de unde am venit cu totii.
Poate
ca aceasta experienta îl poate ajuta pe om sa Îl cunoasca pe Dumnezeu (asa cum
se întâmplase cu mine), dar nu-1 poate duce pâna la capat. Calea unirii cu
Dumnezeu este dragostea, dragostea dintre o persoana si Absolutul Personal.
Aceasta Cale este cea mai grea dintre toate, dar singura vrednica de Dumnezeu
si singura vrednica de faptura umana facuta dupa chipul Sau Divin. Parintele
Sofronie spune: "Nu exista nevointa ascetica mai grea si mai chinuitoare
decât truda de a te apropia de Dumnezeu, Care este Dragoste". Si în
continuare scrie: "Când Adevaratul Dumnezeu Se descopera pe Sine în
viziunea Luminii Necreate, omul îsi pierde în mod firesc orice dorinta de a se
contopi cu Absolutul transpersonal. Cunoasterea patrunsa de viata (spre
deosebire de cunoasterea abstracta) nu poate cu nici un chip sa fie limitata la
intelect: trebuie sa existe o unire reala cu actul Fiintarii. Aceasta se
îndeplineste prin dragoste: Sa-L iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata
inima ta... si din tot cugetul tau. Porunca ne cere dragoste. Deci dragostea nu
este ceva ce ni s-a dat: ea trebuie dobândita prin straduinta savârsita de buna
voie. Cerinta se adreseaza mai întâi inimii, centrul spiritual al individului.
Mintea e numai una dintre energiile fiintei umane. Dragostea începe din inima,
iar mintea e confruntata cu un nou eveniment launtric si contempla Fiintarea în
Lumina Dragostei Divine."
Toate
acestea erau grozave, dar ramâneau de fapt doar în carte, iar autorul traia în
Anglia. Aveam nevoie de cineva care sa ma ajute sa patrund în aceasta
realitate, sa-L cunosc pe Dumnezeu ca Persoana. Tim facuse începutul, dar nu-mi
putea fi maestru spiritual si nici n-a pretins vreodata sa-mi fie. M-a luat o
data la o manastire catolica de la Big Sur, dar nu m-am apropiat de nimeni din
cei de acolo. Atmosfera parea mai degraba sterila, însa mi-a placut apropierea
de natura, cacii manastirea era asezata într-un loc plin de frumusete, cu
vedere înspre ocean. Când i-am vorbit lui Tim despre asta, mi-a spus: "Am
auzit de o alta manastire, una ortodoxa, mult mai apropiata de natura. Se afla
undeva sus, în muntii din nordul Californiei, si n-au nici macar curent
electric, telefon sau apa curenta". Am ramas foarte nedumerit, dar Tim nu
stia mai multe despre ea.
Peste
câteva luni, pe neasteptate, un preot-calugar, chiar de la manastirea cu
pricina, Parintele Serafim Rose, a venit în campusul Universitatii Santa Cruz,
pentru câteva conferinte si discutii. Conducea o autofurgoneta veche si
hodorogita si a iesit din ea îmbracat într-o sutana neagra, ponosita, cu parul
sau lung si barba carunta extrem de lunga si cârliontata.
Apoi
îmi amintesc doar ca mergeam alaturi de Parintele Serafim prin colegiu. Tocmai
se terminase cina si studentii se învârteau prin jurul cantinei, pierzându-si
vremea. Toti se holbau la Parintele Serafim, însa el trecea printre ei la fel
de firesc ca la el acasa. În mijlocul acestui colegiu american, la curent cu
ultimele noutati la moda, el parea ca tocmai sosise din desertul egiptean al
secolului al patrulea.
Parintele
Serafim a intrat într-o sala de conferinte si a început sa vorbeasca. Se
întâmplase ca în acel moment sa fie racit si îsi tragea mereu nasul în timpul
conferintei. Desi era evident extenuat, totusi ramânea cu capul limpede, bine
dispus si gata sa raspunda pe larg la întrebari. Mi-am dat seama ca era cel
putin la fel de învatat si mult mai întelept decât oricare dintre profesorii
mei…