2000 - ANUL EMINESCU
DESPRE CUNOASTERE SI TRAIRE ISTORICA ÎN VREMEA STRAMOSILOR NOSTRII
Articol semnat de Mihai Eminescu
Mihai Eminescu ne povesteste si ne întreaba asupra cunoasterii si raportarii la trecut. Acestea au fost scrise la anul 1881, adica tocmai ieri, daca gândim in termenii privilegiului "vietii fara moarte si tineretii fara imbatrânire", ursite neamului romanesc. Însa ia aminte cititorule, privilegiul cu pricina e al neamului, nu al meu si nici al tau; pentru noi ramâne sansa împartasirii destinului neamului prin asumarea liniei sale in clipa istorica harazita noua de Dumnezeu. Tot Dumnezeu e Cel care ne-a lasat libertatea de a irosi aceasta sansa. Desigur, in ambele variante, cu consecintele de rigoare, care inevitabil se vor produce, indiferent ca ni le asumam sau nu. Cu mentiunea ca, tot asa cum în fata oricarei instante constituita conform legii române, necunoasterea nu poate fi invocata pentru a justifica încalcarea legii, cu atât mai mult, în fata instantei divine, la Judecata de Apoi, nici "n-am stiut" si cu atât mai putin "ce puteam eu sa fac", nu vor fi acceptabile ca circumstante atenuante pentru propria indiferenta la si în istorie, atâta câta ne-a fost data spre cunoastere si traire. Andrei Burz - Pânzaru
Între legendele noastre nationale
e una (în colectia Ispirescu) de straveche origine desigur si de o mare
adâncime. Un om primeste de la ursite privilegiul "vietii fara moarte si
tineretii fara îmbatrânire". Acesta trece pe lânga un oras si întreaba pe
un târgovet, ce culegea mere într-o gradina, de când sta orasul acela?-De când
lumea, raspunse omul culegând mai departe. Peste cinci sute de ani omul pururea
tânar trece iar prin acel loc, dar de oras nici urma. Un cioban singur isi
pastea oile cântând din fluier. -De când s-a risipit orasul de aici? întreaba
el.-Ce oras ? i se raspunse. N-a fost niciodata, tot câmp limpede, bun de
pasune a fost aici.-într-alt rând omul pururea tânar gasi aci un codru mare si
un carbunar taind lemne. -De când e codrul? întreba-Da cine-l mai tine minte de
cându-i ? raspunse carbunarul. Si în sfarsit peste alte cinci sute de ani, omul
pururea tânar regasi iar un oras mare. În piata larma, trâmbite, tobe,
steaguri, veselie.-De când e orasul ? întreba el, unde-i padurea, unde-i
pastorul cu fluierul? Dar cine sa-i raspunza la toate întrebarile acestea ?
fiecine în piata era preocupat de trebile lui proprii, de sine însusi, de ceea
ce se petrecea împrejurul lui.
Omul pururea tânar, când trecuse
pe lânga acel oras, faptuise multe lucruri bune. Ciobanului îi rapeau tatarii
din turma si el a alungat tatarii, carbunarului îi urlau lupii pe lânga casa,
el a stârnit lupariile, si-n adevar într-o piata a noului oras el a vazut o
statua calare c-o elebarda în mâna si s-a recunoscut pe sine în acea statua.-Eu
sunt acela, zise el multimii demprejurul lui, dar toti râsera de el si nu-l
credeau. La arhiva primariei statea scris ca fapta reprezentata prin statua se
petrecuse cu multe sute de ani înainte.-Dar eu sunt acela, zise el. Nu tineti
voi minte ca acum cinci sute de ani ma chema Dragomir si ma pusese Mircea Voda
singur în pustietatea aceasta plina de paduri, în mica cetatuie a Dambovitei,
de tineam piept tatarilor pe Ialomita? Si acuma gasesc aci un oras de doua sute
de mii de oameni?
Dar cine sa
creaza ca el e geniul neamului românesc, pururea având în minte trecutul întreg
si de aceea neuimindu-se de ceea ce vede acum? Ba, în multimea cea mare iata ca
gasi un mosnegut, cu fata vicleana, cu ochii bulbucati si cam cepeleag la
vorba, care începu cearta cu omul pururea tânar, zicând: "Ce vorbesti tu?
De când sunt eu exista toate câte le vezi. Înainte de mine nu erau decât boiari
si rumâni . Lumineaza-te si vei fi, voieste si vei putea. Eu am creat tara
aceasta, înainte de mine nu era nimic." Omul pururea tânar rase, îi dete
cu tifla mosneagului si se facu nevazut.
Când ne
uitam cu binoclu, ne pare scena foarte aproape, când îl întoarcem, ea ne pare
foarte departe. Dac-am întoarce binoclul istoric spre anul 1654, la încoronarea
lui Constantin Basarab, fiul lui Radu Serban, am vedea tot piesa de azi, jucata
în alte costume, am vedea pe ulite mese cu câte un gramatic, si la ele cei
100.000 de dorobanti si seimeni depunându-si juramintele asupra formulei:
"Jurati
pe aceasta Sfânta Evanghelie si pe aceasta cinstita cruce, ca veti fi cu
Constantin Voda un suflet si un sfat, ascultându-l si ajutându-l fara viclenie,
atat în iveala cât si în taina; neascunzând de el nici un lucru ce trebuie sa-i
fie cunoscut în tot cursul vietii sale si în tot cursul vietii voastre, si nu
veti fi tradatori catre el, nici veti lucra împotriva lui."
Iar ei,
punând mâinile, pe Evanghelii si pe cruce, ziceau:da! Taranii aruncau în calea
Mariei Sale spice de grau, flori albe si ramuri verzi, mere, lamâi, naramze si
capete de berbeci, sau îi închinau miei si caprioare salbatice.
Iar cât
despre cheful ce s-o fi facut pe vremea aceea, nici vorba. Chiar Neagoe Voda,
om mai mult sfânt decât razboinic, zice în sfaturile catre fiul sau, Teodosie:
" De
ti-e voia sa daruiesti pe cineva, îi daruieste dimineata la trezvie cu cuvinte
dulci; daca ti-e voia, sa-ti multumeasca cel ce i-ai dat darul si sa-ti sarute
si mâna. Iar daca ti-e voia sa te mânii sau sa urgisesti pe cineva, sau sa-l
judeci, iar dimineata la trezvie îl judeca cu toti boierii tai si-i ia seama.
Cum îl va ajunge judecata asa-i fa. Caci daca sezi la masa nu este legea sa
judeci nici sa daruiesti; ci are masa obiceiul sau de veselie, sa se veseleasca
toate ostile tale de tine? Sa le dai sa bea din destul si cât vor vrea, si tu
înca sa bei, ci cu masura, ca sa poata birui mintea ta pre vin, iar sa nu
biruiasca vinul pre minte si sa cunoasca mintea ta pre mintile slugilor tale,
iar sa nu cunoasca mintea slugilor pre mintea ta; si de-ti va gresi vro sluga,
tu-i îngaduie, pentru ca ?tu l-ai îmbatat." (2). Asa se traia pe la anul
1520.
Dar sa
privim coroana, caci de ea va fi vorba poate.
Ea e
acoperita cu pietre sumpe si margaritare. În partea ce vine pe frunte, deasupra
e crucea formata din cinci pietre scumpe, sub cruce în email Duhul Sfânt, sub
Duhul Sfânt, tot în email, Dumnezeu Tatal, cu dreapta binecuvântând, în stânga
tinând globul pamântului. În rând cu Dumnezeu Tatal , de jur împrejur,
chipurile stramosilor si între ele mici sceptre; sub aceste chipuri, un rând de
heruvimi (capete si aripi) si sub acest rând pietre scumpe mari formând
marginea demprejurul coroanei.
Capul ce
sta sub aceasta coroana e mare, fruntea larga, ochii mari, pe jumatate închisi,
cautatura trista si întoarsa oarecum în sine însusi, sprâncenele lungi, nasul
fin, fata lungareata si palida, barba mica si neagra în furculite, parul
capului lung acoperind spatele si umerele.
E Stefan
cel Mare, zugravit la anul 1456. Pe piept îi atârna un lant scump care
se-ncheie într-un engolpion de aur.
Dar daca
vremea, acest vesnic regisor, a scos din nou piesa din arhiva si ne-o
reprezinta astazi cu costume schimbate si cu alti actori, oare omul pururea
tânar, geniul neamului românesc, a venit asemenea între noi?
Oare n-am
uitat cumva ca iubirea de patrie nu e iubirea brazdei, a tarânei, ci a
trecutului?
Note
Publicat în Timpul, nr. 62, 19 martie 1881, p.1. Tiparit în volum, prima data, în M. Eminescu, Opere IV, Bucuresti, Editura Cultura Româneasca S.A.R., 1939, p. 56-60. Cu titlul: Vremea stramosilor nostri; Opere XII. Publicistica, p.105-106. Cu titlul: ["Între legendele noastre?"]
Extrasul este facut din editia lui B.P. Hasdeu, Învataturile
lui Neagoe Basarab catre fiul sau Teodosie din 1865.