Dialog cu
Părintele Arsenie Papacioc, Schitul Sf.Maria din Techirghiol
Ce este
Împărtăsania, Cuvioase Părinte, si care este rostul ei în
mântuirea credinciosului?
Aceasta este întrebarea cea mai de vârf. Toti credinciosii
stiu că este Dumnezeu. Iisus Hristos Îsi mentine acest cuvânt divin: “Eu
voi fi cu voi până la sfârsitul veacurilor”. El spune, de asemenea: “Cine
nu va mânca Trupul si Sângele Meu nu va avea viată în el si nici parte de
Mine”. Se întelege că prin această primire a Trupului si Sângelui
Mântuitorului te duci până la El, ca Dumnezeu după har. Si când te
duci la El, esti mare ca El. Si, de asemenea, atunci când te
împărtăsesti, El vine la tine, e mic ca tine. Asta cum spun marii
Sfinti. Deci o identitate de fiu, divină. Nu e nici o teamă că
vorbim asa. El este, nu e altul care s-a făgăduit, si-Si tine
făgăduinta. Pentru că Dumnezeu poate să facă orice,
dar un lucru nu poate: să-Si calce cuvântul. Si iată că-Si tine
cuvântul, ca să fie cu noi permanent. Îngerii de sus, care au multe
particularităti, care au foarte multe lucruri necunoscute de oameni, dar
atât cât a rânduit bunul Dumnezeu să fie descoperiti, stim că nu au
putinta pe care o are omul, de a se ridica până la Dumnezeu, de a deveni
dumnezei după har. Sunt într-o fericită ascultare si împlinire a voii
lui Dumnezeu, gânditoare, dar n-au această putintă. Au si ei un
proces de despătimire, dar nu în sens de despătimire de la
pătimire, ci ei descoperă noi taine prin porunca care li se dă.
Aceasta este un fel mai sus decât era sau o bucurie în plus. Noi îi spunem
despătimire pentru ca să se înteleagă că noi ne
despătimim pentru că am fost împătimiti. Vedeti, toate puterile
de sus: serafimi, heruvimi, domnii, scaune, începătorii, arhangheli,
îngeri – sunt făcute prin cuvânt. Însă fiinta omenească nu.
Dumnezeu a făcut-o cu mâna lui, si încă cum: chip si asemănare.
E usor să spui chip si asemănare, pentru că asa stim din
învătătura Bisericii. Dar când te opresti asupra acestor însusiri,
calităti, daruri, te vezi chip si asemănare. Si atunci iată
că noi avem o identitate divină, si prin restaurarea pe care a adus-o
Hristos pretuim cât pretuieste El. Ar trebui ca omul, într-o formă
retrospectivă, să se regăsească pe sine si să
răspundă la întrebarea care s-a pus: Unde erai atunci când nu erai în
tine? Nu este permis să se piardă un timp, o vreme, pentru altceva.
Dumnezeu ne-a făcut numai pentru El, deci ne va pretinde să fim cu
adevărat prezenti numai la El. Nu întrerupem treburile sociale si
ascultările pe care le avem, pentru că chiar El ne porunceste. El
ne-a dat darurile să le împlinim, să le săvârsim. Dar cu gândul
continuu la Cel ce este.
Un exemplu: S-au căsătorit doi tineri, Ioana si
Ionel. După nuntă, Ioana a trecut la bucătărie – si nu este
o înjosire că a trecut la bucătărie, ci este ceva propriu
femeii, pentru ca bărbatul să poată fi liber să rezolve
probleme în afară. Si Ionel s-a dus la serviciu. Dar ea, nepricepută,
emotionată, a afumat mâncarea si se văita că ce o să
zică Ionel. Constiinciozitatea asta care e mare dar de la Dumnezeu pentru
tot omul! Si a venit Ionel. Si ea, cu plânset si vaiet, i-a spus: “Dragă
Ionele, am afumat mâncarea”. “Lasă, dragă, nu mă
interesează. Dar de ce nu te-ai gândit la mine toată ziua? Asta
mă interesează pe mine”. Ei, asta o să ne întrebe Dumnezeu, Care
ne-a dat inimă puternică ca să pricepem cerurile, vesniciile,
să contrazicem răul, să biruim dracii, care ne-a dat
această putere de a fi dumnezei după har, veselia că slujim
marelui Adevăr – căci aceasta este adevărata veselie si
libertate –: De ce nu v-ati gândit la Mine deloc? Este, fără
discutie, în mod logic, că asa va fi această întrebare. Si se va
răspunde foarte greu.
Noi, ortodocsii, nu apăsăm pe pedala cunoasterii
atât de mult, cât neapărat pe trăire, pe această formare
interioară a noastră, de smerenie, pentru ca să fim scrisi si
noi sus, în cartea cea mare. Si omul care s-a smerit, acest om a biruit cu
adevărat cerurile, respectiv pe Dumnezeu. Nu o smerenie ratională, ci
o smerenie smerită, trăită.
Mă întreba cineva, la o altă înregistrare:
“Părinte, cum să scăpăm de satana, de diavol?”. “Ce ne
facem fără diavol?”, i-am răspuns eu. Pentru că e
lăsat de Dumnezeu să ne mai ispitească. Putea să-L omoare
pe Mântuitorul. N-a venit să glumească, să facă teatru si
demonstratii. De ce, dacă i-a luat coarnele si fortele si pretentiile, l-a
mai lăsat – cum zic Sfintii Părinti –, numai cu vârful cozii? L-a
lăsat pentru că e necesar să ne slefuim cu orice chip în
atacurile lui, să ne definim pe noi, să cunoastem mai bine marile
adevăruri.
El e un tolerat, nu-i o putere. Asta-i marea greseală a
oamenilor, că se tem. Cu nici un chip nu are nici o putere. Iată,
suntem mlădite în tulpină. De unde vine toată seva, toată
puterea, înmugurirea, rodirea? El n-are nici o vită. El nu e
mlădită. Totul e de la Dumnezeu: “Fără de Mine nu puteti
face nimic”. Lucrul acesta s-a neglijat în trăirea crestinilor. Dacă
crestinul s-ar gândi mereu la lucrul acesta, ar trăi o stare de
prezentă care-i mai plăcută decât nevointa. Sinodul din 419 de
la Cartagina a dat canonul 124 în care se zice, în legătură cu aceste
spuse ale Mântuitorului: Dacă crezi că poti să fii ceva, anatema
să fii. Mi-a plăcut foarte mult pentru că este un adevăr,
dar si pentru că Biserica se ocupa să ne trezească la faptul
că tot ce a spus Iisus e adevărat si de urmat. Nu-i nimic utopic,
nu-i nimic imposibil. El a spus că va fi mai greu. O fi! Dar îti rezolvi
problemele cu fortele proprii? Asta-i greseala. Trebuie să ti le rezolvi
cerând continuu ajutorul lui Dumnezeu, pentru că, dacă nu-i cu
putintă la oameni, la Dumnezeu orice-i cu putintă. Asta mi-a
plăcut la acest sinod, că s-a gândit să ne trezească la
faptul că suntem niste mlădite care nu putem rodi fără vită.
Cu nici un chip! Cu nici un chip! Dacă o mlădită stă
fără vită, se usucă într-un timp extrem de scurt. Si atunci
Hristos S-a oferit să-I mâncăm Trupul si Sângele Lui ca să fim
mereu dumnezei.
Să nu faci greseala de a te compara cu marii
trăitori. Că nu prin nevointa si trăirea lor s-au îndumnezeit
numaidecât. Ci prin harul lui Dumnezeu, pentru prezenta lor. Si tu, dacă
ai această prezentă, ai străbătut sorocul pentru
împărtăsit si nu esti altfel decât marii trăitori.
Dar acum se pune o problemă cu aspect tehnic. Când ne
împărtăsim? Nu timpul decide. Asta-i o greseală. Decide
intensitatea credintei tale, inima ta. Cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur:
Ani vrei să-i dai? Vindecă-i rana! Acesta-i scopul duhovnicului. Si
dacă îi vindeci rana, îl faci capabil de întâlnirea cu Hristos, prin
împărtăsire.
Nu ne împărtăsim pentru că au venit Pastile
sau Crăciunul. Ne împărtăsim ca să fim mereu cu Hristos,
pentru că nu există numai o împărtăsire cu Sfintele Taine,
ci si o împărtăsire duhovnicească, adică această
continuă prezentă a inimii noastre la Dumnezeu.
S-a discutat foarte mult în lumea trăitorilor, a
oamenilor de credintă si a duhovnicilor, când să te
împărtăsesti. Unii spun că la patruzeci de zile. Dar nu timpul
decide, ci pregătirea ta interioară, pentru că la un eveniment
asa de mare, ca să-L iei pe Dumnezeu, cu adevărat îti trebuie o
pregătire.
Numărul acesta de patruzeci nu trebuie ignorat. Ce
înseamnă numaidecât acest patruzeci? Dragă, mai întâi de toate, un
timp ales de Dumnezeu, un timp suficient ca să te pregătesti pentru
marele eveniment ce are în vedere vesnicia. Patruzeci de zile a durat potopul
lui Noe. Patruzeci de zile a stat Moise în Muntele Sinai. Patruzeci de zile a
postit Mântuitorul. Patruzeci de zile durează postul Crăciunului si
postul Pastelui. E un timp suficient ca să te pregătesti pentru
marele eveniment care urmează, eveniment bisericesc, mântuitor. A
patruzecea zi după zămislirea pruncului se formează inima. A
patruzecea zi după moarte putrezeste inima.
Noi am rămas la patruzeci de zile într-o formă
traditională, care nu e atât de recomandată. Te
împărtăsesti continuu cu Hristos, duhovniceste, iar când te
pregătesti si printr-o postire… Nu numaidecât postirea este o conditie. Nu
o faci pentru că ti s-a spus s-o faci, ci ca să te smerească
trupeste, să renunti la o serie întreagă de porniri spre rău:
lăcomii, curvii, judecăti. Postesti cu procese, cu certuri, cu
procurori si cu avocati? Asta nu. Si atunci, împărtăsirea este în
functie de curătirea inimii tale.
Inima e adâncul cel mai adânc din noi. As putea să spun
că e o fiintă în plus în fiinta noastră. De ce spune Dumnezeu:
Am făcut inima ta ca să locuim în ea? El nu locuieste oriunde.
Dumnezeu, Care Se simte atât de lăudat în slăvile cerurilor, are
plăcerea să locuiască într-o inimă de om. Este locul pe
care l-a făcut special ca să fie găzduit El. Mintea e
subordonată inimii. Fiinta noastră de răspundere si de
adevărată bucurie prin unire cu Dumnezeu e inima. Curătirea
inimii ar fi deci un motiv care trebuie respectat în vederea sfintei
împărtăsiri cu Trupul si Sângele Mântuitorului.
A te împărtăsi cu Trupul si Sângele Mântuitorului
înseamnă, repet, să fii una cu El, să fii cu adevărat un
împlinitor al cuvintelor Lui si să recunosti cu adevărat că
pierdut ai fost si te-ai aflat. Pentru că, da, e nevoie să te pierzi.
Dar nu în sensul de a părăsi învătătura
adevărată, ci de a renunta la o identitate molesită sau strict
omenească si de a te regăsi într-o personalitate îngerească.
Sfânta Împărtăsanie este cu adevărat dorirea
cea mai grozavă din partea cerului, ca Dumnezeu să-Si mentină mai
departe ceea ce a spus: “Eu voi fi cu voi mereu…” si “Cine nu va mânca Trupul
si Sângele Meu, acela nu va avea viată vesnică…”.
Într-o mânăstire, staretul a văzut un frate
mergând prin aer si a zis: “Acesta are o lucrare”. Era un băiat simplu. O,
sfântă simplitate! A trecut o bucată de timp si l-a văzut
mergând pe pământ. Si a zis: “Acesta si-a pierdut lucrarea”. L-a chemat la
el si l-a întrebat: “Cum te rugai tu înainte?”. “Mă rugam asa: Doamne, nu
mă mântui pe mine, păcătosul; Doamne, nu mă mântui pe mine,
păcătosul. M-am dus la biserică, am zis mai tare si un
părinte de lângă mine mi-a spus: Mă, să nu mai zici asa!
Să zici: Doamne, mântuieste-mă pe mine, păcătosul! Si am
zis asa.” Iar staretul i-a spus să zică tot ca înainte. Am vrut
adică să vă spun că acela trăia cu Dumnezeu,
fără cunostintă teologică, trăia cu inima.
Unii părinti duhovnici recomandă deasa
împărtăsire, altii recomandă împărtăsirea mai
rară, ambele părti invocând argumente scripturistice si patristice.
Cum vă explicati existenta acestor două curente divergente în sânul
Bisericii, privind tocmai taina unitătii ei? Care considerati că este
pozitia cea mai potrivită trăirii Evangheliei în zilele noastre?
Problema vietii de trăire crestină si de unire cu
Dumnezeu nu se pune din punct de vedere istoric. Nu trebuie să ne
mărginim sau să ne priponim de istorie. Nu, este vorba de
permanentă. Nu recomand o stare de nevointă ca mijloc neapărat
de mântuire, ci recomand o stare de prezentă continuă, care nu are
obstacol, care nu are moment istoric sau politic. Să ne orientăm
după un lucru. Dacă trăiesti o sută de ani, inima bate o
sută de ani neîncetat, zi si noapte. Ei, inima asta nu bate numaidecât
pentru ca să întretină o fiintă fizică, ci pentru ca noi,
cu orice chip, să simtim că trebuie să fim prezenti, cu mintea
si cu totul, la Dumnezeu. În permanentă.
Asa cum am spus, împărtăsirea nu trebuie
considerată după idei fixe, numaidecât deasă sau rară.
Rară, pentru că e prea mare Dumnezeu, prea mare harul Său. Si
îti trebui o pregătire. Dacă n-ai haină de nuntă… Păi
Scriptura spune că te leagă si te dă afară. Deci trebuie
să fii pregătit. Si dacă te împărtăsesti foarte des,
începi, ca fiintă omenească nerodată, neslefuită, s-o iei
ca un obicei, nu cu teamă si cu frică de Dumnezeu. Dacă ai
această teamă de Dumnezeu cu adevărat si te gândesti la
importanta acestui fapt, atunci esti bun de împărtăsit mai des. Dar
dacă o iei din obisnuintă sau zilnic, cum am auzit că se face în
unele părti, este o greseală extrem de mare. Pentru că nu
postirea în sine decide, dar ea este necesară, ca să te mai
strujească nitel trupeste. Trupul acesta trebuie să existe si să
împlinească o serie de lucruri ale firii. Dar să fim împotriva
exagerării lucrurilor. Si atunci e necesară postirea, dar nu ea este
comandată calitativ.
Iarăsi e o primejdie mare, tocmai pentru că-i
foarte mare lucru – mai mare decât a te împărtăsi nu există
nimic în viata cu Dumnezeu –, să nu împărtăsesti. Intervine si
împărtăsirea duhovnicească, cu “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul
lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi”. Dar nu înlocuieste împărtăsirea
aceasta pipăită, simtită. Vedeti, de la început au fost tot
felul de îndoieli. Dumnezeu a creat două lucruri extraordinare, care nu
pot fi mai desăvârsite decât le-a creat. A creat o femeie distinsă
care a născut un Dumnezeu si a creat preotia, care L-aduce pe Dumnezeu de
sus si-L naste din nou pe Sfânta Masă.
La Heruvic, preotul citeste o rugăciune: “…Tu esti Cel
ce aduci, Cel ce Te aduci, Cel ce primesti si Cel ce Te împarti…”. Se pune o
problemă, asa cum o dată mi-au si pus-o niste studenti: “Dar eu ce
sunt, părinte, dacă El e totul?”. Răspunde Hristos: “Da, preote,
dar fără tine nu pot să fac lucrul acesta”. Deci Hristos
împrumută miscarea si glasul preotului. Deci nu-i de glumă. Sunt
rugăciuni în care se cere să intre si îngerii cu noi. Altarul e plin
de îngeri pentru că e Hristos acolo. Preotia trebuie primită cu
frică mare, cu mare răspundere.
Când am fost preotit m-a impresionat un lucru. Spun asa
pentru că erau multe care să mă fi impresionat, dar mergeam si
pe principiul ascultării, când eu eram dus de mână si tras asa.
Arhiereul mi-a dat la un moment dat Sfântul Agnet în mână, spunându-mi:
“Ti-L voi cere la judecată asa întreg. Stai în spatele Sfintei Mese, cu
fata la apus, cu El în mână, până soseste momentul
împărtăsirii”. Ei, ce ziceti? Când te gândesti ce tii în mână,
ce răspundere ai, deci cine esti, deasupra tuturor heruvimilor,
serafimilor…
Cred că am repeta lucrul acesta despre Sfânta
Împărtăsanie, dar niciodată nu e spus destul. Trebuie cu orice
chip să ai o mare frică de Dumnezeu, neapărat iubire de
Dumnezeu, si să fii constient de identitatea ta crestină.
În rugăciunile de dinainte de Împărtăsanie,
ca si în cele de după, se vorbeste de iertarea păcatelor. Dacă
si Sfânta Împărtăsanie iartă păcatele, atunci care este
sensul Spovedaniei de dinainte de aceasta?
Sfânta Împărtăsanie nu iartă păcatele.
Sfânta Împărtăsanie desăvârseste. Iertarea păcatelor o
primim în Taina Pocăintei: “…te iert si te dezleg…”. Deci nu se poate
fără mergerea înainte la dezlegarea păcatelor, pentru că
Sfânta Împărtăsanie poate să fie foc, să te ardă.
Este întotdeauna necesară Spovedania
înainte de Sfânta Împărtăsanie?
Este, ca
să-ti ierte păcatele. E nevoie să te spovedesti nu numai când te
împărtăsesti, ci să te culci mereu cu liniste, spovedit. Te duci
la pansat de câte ori esti rănit. Sau, într-adevăr, să o faci
pentru că sunt o serie întreagă de lucruri care ti-au scăpat.
Lumea e obisnuită să spună niste păcate, dar să stiti
că foarte putini îsi pun problema unor păcate pe care noi le numim
păcatele lipsirii, adică faptele bune pe care le puteai face si nu
le-ai făcut. Vedeti, si asta înseamnă o curătire. Si eu recomand
tuturor să se spovedească bine, ceea ce înseamnă să te
gândesti la spovedit cu mult timp înainte, adică să-ti faci mereu
acest control, iar la spovedit să te duci pregătit. Te-ajută
duhovnicul, căci s-ar putea să uiti unele lucruri, dar în orice caz,
nu te duce nepregătit sau din obisnuintă.
Repet: Nu se poate să mergi la împărtăsit
fără dezlegare. Acestea sunt si rosturile vămilor, care
există, dar nu în forma în care sunt prezentate: a 23-a e cu tutunul etc.
E ultima repriză, când omul e cu desăvârsire stors. Se vor avea în
vedere păcatele si faptele bune pe care puteai să le faci, dar nu
le-ai făcut. Va fi multă întelegere. Însă trebuie să stie
lumea că si diavolii vor fi extrem de activi în a specula. Dar ei nu vor
depăsi mila lui Dumnezeu. Sau, mai bine zis, dreptatea lui Dumnezeu.
Însă fără discutie, spun ce-au spus dracii odată unui om:
Mare îndrăzneală are curătenia. Si le-a scăpat din
mână.
În afară de spovedanie, cum se cuvine să ne pregătim
pentru Sfânta Împărtăsanie?
Cu milostenie, în orice chip. Asta este una din marile
pregătiri pentru vesnicie: milostenia. Să rupi din tine ceva. Vedeti,
milostenie e toată Scriptura. Si Vlahută spune lucrul ăsta.
Evanghelia din Duminica Dreptei judecăti vorbeste numai de milă: de
ce nu M-ati îmbrăcat, de ce nu M-ati adăpat, de ce nu M-ati cercetat…
Va să zică, de ce n-ati făcut milă?
Se spune că s-a ridicat mila împotriva dreptătii
si a biruit mila.
Atunci când vei fi băgat în groapă – eu am
trăit cât de cât momentul ăsta –, un singur lucru îti va veni în
minte, ori de te căiesti, ori de te bucuri, si anume de ce nu lasi din
tine nimic afară.
Deci asta ar fi o pregătire continuă. Pentru
că existenta noastră, a celor care purtăm numele de crestini,
este pregătirea continuă. Si când dormim să fim treji. Deci cât
se poate permanent.
Mă contraziceam cu un mare părinte în pustie, care
era mai mult nevoitor decât trezvitor. Nu era însă netrezvitor. În tot
cazul, un nevoitor face, si după ce face zice: “Doamne, dă-mi că
am făcut”. Un trezvitor nu poate să zică niciodată că
a făcut. Pentru că el luptă cu orice chip pentru smerenia lui si
smerenia nu se vede niciodată. Cum m-a întrebat cineva odată:
“Părinte, eu sunt un om smerit?”. “După cum spui se vede că nu
esti smerit, căci smerenia nu se vede, dar mândria se vede.” Si eu zic
asa: smerită smerenie.
A bătut unul la usa Mântuitorului. “Cine-i acolo?”. “Eu
sunt un mare trăitor al învătăturii Tale”. “Nu te primesc”. Era
un om cinstit si a rămas uimit de ce nu l-a primit. Si gândindu-se la “eu
sunt”, s-a dus a doua oară si a bătut la usă. “Cine-i acolo?”
“Tu esti!”, a zis cel de afară. “A, dacă tu esti eu, atunci
intră”. Asa El ne-a dat un exemplu de mântuire prin smerenie. Nu se poate
fără smerenie. Într-un cuvânt, aceasta înseamnă să stai la
locul tău. Nu vezi câte-ti fulgeră prin minte: că tu esti…,
că esti mai…, mai…
Părinte,
ce înseamnă a te împărtăsi cu nevrednicie, cum îti poate fi
Împărtăsania spre osândă?
Cu nevrednicie se împărtăseste un om
împătimit, necurătit, nespovedit, fără grijă, care
merge din obicei sau nu s-a spovedit cu adevărat. Pentru că o
spovedanie bună este ca tu să fii pe pozitia de a nu mai face. Nu
să te spovedesti si să spui că si-asa fac. Asta e o fraudă.
Nu trebuie să te îngrijoreze marile păcate, pentru că toate se
iartă, dar să fii pe o pozitie de mare căintă. Si în ce
priveste canoanele pe care le dau duhovnicii, cred că e o greseală
să se dea canoane care opresc de la Împărtăsanie sau sunt
nevointe. Este o greseală pentru că credinciosii ori nu le fac, fiind
o serie de împrejurări familiale, sociale, istorice care îi opresc, ori e
o lipsă de mare trăire, si atunci e mai bine să dai un canon de
simtire.
Dar si asa, după o astfel de spovedanie, suntem departe
de o pocăintă adevărată. Dar să fim pe drum si ne
ajută harul lui Dumnezeu. Altfel ne caută harul si nu ne
găseste. Dacă nu-ti poti iubi vrăjmasii, ti-ai pus măcar
problema să-i iubesti sau stii asta doar din literatură? Asta-i
viata: crucea, suferinta cu orice chip. Frătiile voastre stiti că
Crucea L-a împuternicit pe Iisus ca să judece? Crucea este cel mai minunat
lucru al pământului, pentru că are 360 de grade. Dreptatea lui
Dumnezeu n-a mântuit lumea, învierile din morti, măsurate cu 180 de grade,
n-au mântuit lumea. Numai Crucea cu 360 de grade, jertfa totală. Deci
pozitia noastră să fie mereu aceasta: de jertfă, cu orice chip,
mai ales că pot fi iertate orice fel de păcate. Nici o nenorocire nu
înseamnă ceva. Nimic nu este pierdut atâta timp cât credinta este în
picioare. Când capul se ridică, atunci sufletul nu abdică. Te
spovedesti de pe pozitia de a nu mai face. Că se întâmplă, e
accident, dar nu e deliberarea ta, nu-i nepăsarea ta, nu e
pocăintă falsă. Când te pocăiesti cu adevărat, te duci
ca să nu mai faci. Altfel esti vinovat de participare, nu de accidentare.
Deci ca să poti să fii
pregătit trebuie să fii un om de jertfă. Aceasta-i pozitia crestină:
jertfa.
De ce
Împărtăsania este o Taină care se repetă în viata
credinciosului. Harul primei Împărtăsanii nu are putere de
actualizare vesnică asemenea Sfântului Botez?
Botezul ne-a încrestinat si ne-a scăpat de păcatul
strămosesc. De păcatele noastre nu scăpăm decât prin alt
botez, care este Taina Pocăintei. Sunt mai multe botezuri: botezul
credintei din Vechiul Testament, botezul cu apă al lui Ioan, botezul cu
Duh si apă al Mântuitorului si botezul mortii, adică botezul
sângelui.
Cu Iisus trebuie să ne hrănim permanent, deoarece
trăim permanent. Are o foarte mare valoare că te-ai
împărtăsit cândva, dar de atunci “cândva” ai trăit mereu cu
gândul la “cândva” din viitor. Permanent avem nevoie de El. El ni se dăruieste:
“Iar Eu cu voi sunt”. Dacă a fost o dată cu Apostolii, ce nevoie mai
era ca să mai fie o dată cu ei? A fost permanent cu ei! “Iar Eu cu
voi voi fi”, căci lupta e continuă, în tine, pentru desăvârsirea
ta.
Pentru că vorbeam de iubirea de vrăjmasi: n-ai
să poti imediat, dar începând să-ti pui sincer problema că vom
răspunde de ce nu i-am iubit – si e o poruncă, nu e un sfat –,
atunci, încercând să-i iubesti, te trezesti la un moment dat că nu-i
mai urăsti. De aici pleacă totul. Si dacă nu-i urăsti, esti
deja pe o treaptă. Si cu harul lui Dumnezeu si cu marile simtiri
duhovnicesti din noi ne agătăm de altă treaptă, tot mai
sus. Harul lui Dumnezeu vine dacă tu esti pe drum. Vreau să spun
că mai întâi trebuie să fie miscare, căci harul vine. Stai,
stă si harul. Este în functie de miscarea ta. Nu te mântuiesc faptele
tale, oricât ar fi de grozave, ci harul lui Dumnezeu pe faptele tale.
Sfânta
Împărtăsanie îi uneste pe credinciosi între ei, dar si cu
părintele liturghisitor. Cum se manifestă această unire?
Am văzut si vedeti toti că în pustie leii sunt cu
leii, căprioarele numai cu căprioarele, fiecare cu semintia lui.
Asa-i si aici. Există o lege care nu are nume, si care este a lui Hristos,
care ne uneste pe toti. Nu poti vedea în privirea unui om că-i sincer cu
tine? Imediat se vede. Acestea sunt mari daruri pe care le are fiinta
omenească, de percepere în timp, în spatiu. Asa si în sufletele altora. Nu
face pe proorocul, dar se simte lucrul acesta. Pentru că este omul lui
Dumnezeu, si acela te atrage cu blândetea lui. Îl are pe Hristos cu el.
Rational n-avem cum să răspundem, decât că se simte. Fiinta
omenească e mult mai frumos complicată în ce priveste relatia cu
marile adevăruri. Un mare adevăr este si cu cei cu care trăiesti
aicea si îi simti. Noi simtim când cineva nu este după Dumnezeu si îl
ocolim. Iacă, v-am spus: leii stau cu leii, hidrele cu hidrele… De ce
lucrul acesta? Pentru că e semintia lor. Omul are o întelepciune mai mare
decât aceste animale, care au o inteligentă instinctuală, un suflet
instinctual, si nu au constiintă. Noi, care suntem după chipul si
asemănarea lui Dumnezeu, simtim cine este omul lui Dumnezeu.
Viata
duhovnicească a preotului liturghisitor îsi pune amprenta asupra
deschiderii credinciosilor de a primi Sfânta Împărtăsanie?
Duhovnicul joacă un rol de cer pe pământ. La el
trebuie mers ca să primesti tot ce ti-a dat Dumnezeu pentru a ajunge la
Dumnezeu. Si acesta este foarte accesibil. Nu e înger; e cu haine ca tine, cu
ochi ca tine, cu nume ca tine, cu părinti, cu nasi. Dar are puterea aceasta
de a te dezlega, a te ierta, a te convinge. Dacă nu si nu si nu,
să-ti fie tie ca un păgân si vames, zice Mântuitorul. Aceea-i
altceva. Sigur că îsi pune amprenta.
Eu văd ca duhovnic. Vin foarte multi si, dacă nu-i
ajuti putin… Ei, ce-ai mai făcut? Păi n-am făcut nimic,
părinte. Păi de ce-ai venit la mine? Păi să vedeti… Si
atunci îmi dau seama si trebuie să încep cu întrebări. Acesta-i un
moment mare. Nu-i un simplu dialog. E o discutie în fata lui Dumnezeu. Mă
împrietenesc cu el ca să-l fac să spună tot. Că sunt
păcate ascunse, grele de tot. Sigur că-si pune. Si atuncea zice:
De-aia am venit eu la dumneavoastră…
Dragul meu, este o satisfactie. E
o oboseală, căci nu e vorba de unu-doi, e vorba de mii de insi.
Cuvântul
“euharistie” înseamnă multumire. Cum se ajunge la această stare de
multumire?
În discutia noastră s-a vorbit, cred, de multumirea
aceasta, pentru că spun: această sfântă fiintă
omenească are putinta de a discerne marele adevăr, marile lucruri, si
simte că este în slujba lui Dumnezeu. Mai ales duhovnicul. Cum le spun si
eu: “Măi, vom fi la Judecată împreună. Să nu ascunzi ceva,
să nu faci ceva”. Nu se teme de Dumnezeu, se teme de tine că i-ai
spus acuma să nu facă cutare lucru, că vei fi de fată la Judecată.
Sigur că are o mare influentă asupra lor si o mare putere de a
pricepe dacă este sincer sau nu.
Si mă bucur că e ultima întrebare. Eu îmi cer
scuze, că sunt surprins de toate întrebările astea, dar v-am spus ce
mi-a spus inima, si, bineînteles, m-am luptat să-mi si argumentez punctul
de vedere.
Multumim, Prea Cuvioase Părinte