de Laurenţiu Melinte
La Manastirea Recea nu se ajunge
usor. Faci opt ore cu trenul de la Bucuresti la Targu Mures si apoi mai iei un
tren, pret de 15 kilometri, pana ajungi in statia Vidrasau. Acolo coboara multa
lume, iar in zilele de mare sarbatoare sau de post, in curtea Manastirii e
potop de multime. Aproape toti vin a se spovedi si a cauta alinare de boala sau
alta suferinta la parintele Ioan. Nu o data se intampla ca ei sa astepte 2-3
zile pana sa ajunga la parintele.
E foarte greu sa-l descrii pe
parintele Ioan Iovan. E o prezenta puternica si, in fata unui asemenea
duhovnic, cuvintele bat in retragere. Chiar daca nu-l cunosti, cand parintele
Ioan intra in biserica, stii. Pur si simplu, umple biserica de lumina atunci
cand intra in ea. La predica, e la fel de puternic. Ca marii duhovnici, e aspru
si cald in acelasi timp. Te tine la distanta si, deopotriva, te imbie sa te
apropii.
Oamenii vin la Recea deoarece stiu
ca parintele Ioan e vazator cu duhul. Multe se marturisesc despre el. O femeie
vaduva voia sa-si vanda casa si sa se mute la fiul ei. N-a apucat sa spuna
nimic. In timpul rugaciunii, parintele i-a pus ca din intamplare mana pe cap
si, intrerupandu-se, i-a zis: "Nu-ti vinde casa". Un student imi
spunea ca, venind la parintele si ezitand sa-si descarce sufletul, acesta i-a
spus in soapta, la ureche, pacatele pe care le facuse si pe care nu le
marturisise nimanui niciodata. Multi ii stiu puterea, dar putini ii cunosc
viata parintelui: faptul ca a fost, inainte de razboi, preotul Manastirii
Vladimiresti, unde vietuia maica Veronica si calugaritele fecioare; ca a facut
ani grei de inchisoare in timpul comunistilor; ca e unul din cei mai mari
duhovnici pe care ii are acum neamul romanesc.
Spital duhovnicesc
Recea e manastire de maici, dar
gratie parintelui a devenit ceea ce Sfintii Parinti numesc spital duhovnicesc.
Maica Stareta, Cristina, care l-a ingrijit pe parintele Ioan cat timp acesta a
fost surghiunit la Plumbuita, langa Bucuresti, este de o infinita delicatete cu
toti cei ce se impartasesc, si aproape toti cei care vin la Liturghie se
impartasesc, dupa ce s-au spovedit.
Oamenilor care, bolnavi fiind, vin
la Recea pentru ajutor, li se cere sa citeasca timp de 40 de zile
"Paraclisul Maicii Domnului", sa ajuneze in sapte zile de vineri pana
la orele 15, dupa care sa manance mancare de post si, tot in acea perioada, sa
participe la Taina Sfantului Maslu. "E-adevarat, spune parintele Ioan,
multi au venit aici si s-au vindecat de boli grele: cancer, boli de inima, dar
acestea sunt minuni, nu le putem controla. Daca pe mine nu ma pot vindeca, cum
pot eu vindeca pe altii?"
Foarte multi credinciosi vin la
Manastire pentru ca li s-au intamplat mari nedreptati (de la hotii mai mici sau
mai mari). Si lor li se cere colaborarea (preotul nu poate face nimic de unul
singur): sa citeasca zilnic Acatistul Sfantului Mare Mucenic Mina, pana la
repararea nedreptatii.
Inceputurile
Parintele Ioan s-a nascut in 1922
(are 77 de ani, dar nimeni nu-i da mai mult de 60). Parintii lui erau preotul
Gavril si presbitera Maria. Este licentiat in teologie (lucrarea de licenta
"Sfanta Impartasanie - calea desavarsirii crestine" a fost publicata
de curand) si a urmat trei ani cursurile Facultatii de Drept. Admis la doctorat
in 1947, a studiat doi ani cu parintele Staniloae. In 1947 pleaca la Manastirea
Vladimiresti, langa Tecuci. Pe 27 noiembrie 1949 este tuns in monahism, cu
numele de Ioan, iar in decembrie 1949 este hirotonit ieromonah (adica preot
monah) pe seama Manastirii Vladimiresti. Aici, parintele Ioan a slujit pana in
1955. Pana in 1955, Vladimirestiul a fost un "Lourdes romanesc in coasta
Uniunii Sovietice", dupa expresia lui Gheorghe Apostol, unul dintre cei
mai odiosi demnitari comunisti ai vremii, el insusi de loc din Vladimiresti si
fost coleg de clasa cu Maica Veronica, ale carei vedenii - care au inceput in
1937 - au ajuns faimoase in intreaga Romanie. Vremurile in care a fost preot
acolo au fost cu adevarat extraordinare, un adevarat miracol pe pamant
romanesc.
Vladimiresti
In fiecare duminica, pe vremea
celei mai cumplite conduceri comuniste pe care a avut-o Romania (1947-1955),
veneau sa participe la Liturghie, in aer liber, si sa asculte predica
parintelui Ioan, cel putin 20.000-30.000 de oameni, ceea ce a infuriat la
maximum autoritatile comuniste. Nu era predica sau cateheza in care parintele
Ioan sa nu aminteasca vedeniile Maicii Veronica cu privire la viitorul
Romaniei; parintele le numea "Biblia neamului romanesc". Oamenii se
asezau in genunchi cand predica parintele, chiar daca afara era noroi!!!, spune
parintele Mihai Lungeanu, unul din cei care au facut ani grei de puscarie
pentru ca au refuzat orice compromis cu comunistii.
In 1953, in timpul unei predici la
care asista si un imputernicit al puterii comuniste, parintele Ioan face o
criza de hemoptizie. Desi venise ca sa-i gaseasca noi capete de acuzare,
imputernicitul comunist este atat de impresionat incat, la o sedinta la care
convocase mai multi preoti din ierarhia B.O.R., le spune: "Acesta este
preot adevarat, nu voi!".
Complotul
Este greu de crezut, dar nu numai
comunistii au dorit distrugerea Vladimirestiului, ci si Patriarhia! In august
1954, parintele Ioan este acuzat de erezie, intr-o scrisoare semnata, intre
altii, de parintele Cleopa, de parintele Petroniu de la Sfantul Munte, de
Mitropolitul Antonie Plamadeala (cel care a intervenit la Sfantul Sinod si a
obtinut ridicarea caterisirii parintelui Ioan, dupa ce acesta din urma a iesit
din puscarie) si de parintele Arsenie Papacioc. Parintele Ioan era acuzat ca
face spovedanie colectiva (cum se practica, de altfel, la inceputurile
crestinismului - fiecare isi spunea pacatele cu voce tare in fata celorlalti!)
si ca da impartasania prea usor.
S-a recurs la o inscenare.
Parintele Ioan era chemat la Patriarhie "sa fie facut mare, acolo",
iar aceasta "chemare" se combina perfect cu presiunile facute de
Securitate ca parintele Ioan sa plece de la Vladimiresti.
Maicile de la Vladimiresti, in
frunte cu Maica Veronica, nu voiau sa plece: "Noi ascultam de Maica
Domnului, nu de Patriarhie". Dar se uita prea usor si nu se vorbeste deloc
astazi despre vedenia Maicii Veronica, care, in timpul anchetelor de la Patriarhie
si a continuei prigoane a comunistilor, l-a vazut pe Domnul Iisus Hristos in
usile imparatesti ale altarului, spunand: "Aici, Eu fac judecata!".
In 1955, parintele Ioan se
hotaraste sa-si faca publica pozitia si adreseaza un memoriu conducerii Statului
Comunist si conducerii Bisericii Ortodoxe: "Daca se spune ca lupta
partidului, adica a ateismului, trebuie sa fie dusa ideologic contra credintei
si a lui Dumnezeu, atunci de ce se pedepsesc elevii, studentii, militarii,
invatatorii si alti membri de partid pentru ca merg la Biserica? In ce consta
libertatea religioasa, care sunt limitele ei? Daca este o colaborare intre
Biserica si Stat, atunci de ce Statul are drepturi nelimitate si se amesteca
grosolan in toate ale Bisericii, inclusiv in predici si slujbe, pretinzand sa
fie scurtate sau chiar anulate in anumite zile? Unii au zis ca suntem
reactionari: in sens duhovnicesc, au dreptate - vrem sa fim reactionari pana la
moarte, impotriva diavolului si a ucenicilor sai. Altii ne-au spus ca suntem un
Lourdes romanesc, un centru mistic in coasta Uniunii Sovietice. De fapt,
manastirea este un centru duhovnicesc asezat de Dumnezeu in coasta lui
Anticrist".
Dintr-o inchisoare
intr-alta
Parintele Ioan este acuzat de
instigare la terorism, printr-o inscenare marsava, si condamnat la munca
silnica pe viata de Tribunalul Galati. Sistemul de distrugere morala si fizica
a detinutilor din penitenciarul Galati era pus la punct in cele mai mici
amanunte. Nu e vorba numai de anchetele pe care cei de la Interne le conduceau
zile si nopti, fara pauza si fara mila, sau de celula fara geam si fara
calorifer in care isi ispasea parintele Ioan, in plina iarna, pedeapsa. Cand
parintele Ioan solicita sa mearga la toaleta, i se spunea
"asteapta!"; "zile intregi mi se raspundea:
"Asteapta!"". La un moment dat, parintele Ioan face un TBC
glandular si, din aceleasi cauze - frigul si mizeria - mainile i-au crapat pana
la os. Si totusi, cu eforturi supraomenesti, reusea sa se roage de fiecare data
in pozitie de rugaciune, cu fata spre crucea insemnata cu apa pe perete.
Nu a lipsit o zi in care parintele
Ioan sa nu oficieze Sfanta Liturghie cu ajutorul plantoanelor, care erau
detinuti de drept comun, primind o sticluta de vin tonic ca medicament.
Antimisul il avea cusut pe spatele maieului. Potirul era o cutie de medicamente
din ebonita sfintita. La Vacaresti, unde fusese transferat de la Galati, a
reusit, cu foarte mare greutate, sa-i convinga pe parintele Xaveriu, vicar
romano-catolic de Iasi, si pe parintele Nicolae Opris, preot greco-catolic
nerevenit, sa oficieze impreuna Sfanta Liturghie, de Pasti. Totul a decurs bine
pana la epicleza - chemarea Duhului Sfant pentru transformarea painii si
vinului in Trupul si Sangele lui Hristos. Atunci, parintele vicar a ezitat.
Parintele Ioan l-a rugat in acel moment sa aiba in vedere ca se gaseau la o
rascruce a vietii si sa treaca peste confesionalism. Atunci, parintele Xaveriu
a acceptat sa cheme impreuna cu ceilalti doi preoti Sfantul Duh - epicleza.
Parintele Ioan marturiseste ca a trait atunci un moment de fericire sublima,
pentru ca reusisera, inchisi intre zidurile puscariei si in suferinta, sa fie
"una in Hristos".
Iertarea
La Jilava, unde fusese transferat
de la Vacaresti, parintele Ioan a trait momente de cosmar. "Aveam impresia
ca ma aflu intr-un mormant". Gura de aerisire era intr-o a treia camera,
iar gradul de umiditate era atat de ridicat, incat parintele nu reusea
niciodata sa-si usuce prosopul sau batista. "Dar la Jilava am trait cel
mai intens sentiment ca sunt preot". Intr-o zi, detinutul Ioan Iovan este
dus la fieraria puscariei, pentru ca trebuia sa i se puna lanturi la picioare,
urmand a fi transferat la Gherla. Parintele Ioan nu si-a ales bine lantul - in
loc sa aleaga unul mai gros si mai lung, a ales unul mai scurt si mai usor,
ceea ce nu-i permitea sa se miste in voie. Primul sau gest a fost, insa, de a
saruta lantul, gandindu-se la Sfantul Apostol Pavel, si de a-l socoti ca o
incercare pentru credinta in Dumnezeu. Cand fierarul (detinut de drept comun) a
lovit cu ciocanul pentru a fixa lantul in nituri, pe picioare, metalul a muscat
in carne vie, urmele vazandu-se si astazi.
La jumatatea drumului dintre
celula si fierarie, un gardian l-a lovit pe la spate. In acel moment, parintele
s-a dezechilibrat, dar nu a cazut. Atunci a simtit minunea - prin faptul ca,
desi pana atunci facea mari eforturi sa nu-si piarda echilibrul, datorita
scurtimii lantului si durerii provocate de ranile de la picioare, nu a cazut!
S-a intors, cum a putut, catre gardianul care il lovise si i-a spus:
"Domnul Dumnezeu si Mantuitorul nostru Iisus Hristos sa te ierte pe tine,
fiule duhovnicesc, si sa-ti stearga toate pacatele, inclusiv acesta de acum,
iar eu, nevrednicul preot duhovnic, cu puterea ce-mi este data, te iert si te
dezleg de toate pacatele tale, in numele Tatalui, al Fiului si al Sfantului
Duh".
Colegii de suferinta din celula
l-au indemnat pe parintele Ioan sa iasa la raport. L-ar fi putut reclama pe
acel gardian ca a lovit un ranit, care avea lovituri la picioare si catuse la
maini. Dar parintele le-a spus ca nu poate ierta si reclama in acelasi timp.
Diavolul
Intr-una din zilele terorii din
inchisoarea Gherla, parintele Ioan are un vis cu inchipuirea diavolului, care
arata hidos, ca un tap cu ochi omenesti. Diavolul i-a pus parintelui picioarele
din fata pe umeri si cu cele din spate i-a blocat bratele ca sa nu se poata
inchina. Cand parintele Ioan a vrut sa-si faca cruce cu limba, a fost scuipat
in fata. La un moment dat, cu un mare efort, parintele Ioan a reusit sa strige:
"Maica Domnului, salveaza-ma!", si s-a trezit. Informatorul din patul
de deasupra s-a trezit din somn si l-a intrebat speriat: "Ce-i,
parinte?". "A fost diavolul", i-a raspuns parintele linistit.
Zarca
La Aiud, impreuna cu alti cativa
detinuti politici, parintele Ioan a fost printre putinii care au rezistat
reeducarii. Cei care acceptau reeducarea sfarseau prin a recunoaste cat de mult
au gresit contra regimului comunist, pe care acum il socoteau adevarata
fericire. Cei care refuzasera compromisul reeducarii s-au imbolnavit de scorbut
si li s-au decalficiat oasele: primeua de mancare zeama de la masa
reeducatilor.
Pentru ca l-a infruntat pe
comandant: "Domnule comandant, sunt convins total ca ma voi mantui in
celula ca si in chilia calugareasca din libertate", parintele Ioan este
transferat la Zarca, o inchisoare in inchisoare, creata special pentru
exterminare. Ii dadeau trei surcele pe noapte pentru a face focul in soba, nici
nu se aprindeau bine ca se si terminau. Noaptea dormea incovoiat carlig din
cauza frigului. Toti stiau ca cei ajunsi la Zarca erau condamnati la
exterminare. Dupa cateva luni de detentie la Zarca, se amplificase mai mult ca
niciodata senzatia cumplita de sfarseala. Insa intr-una din noptile fara
sfarsit, parintelui Ioan i-au aparut imagini de la hirotonie. In capul Sfintei
Mese, pe un scaun, era asezat Episcopul martir Nicolae Popovici: "Dupa ce
m-a privit cu blandete si m-a binecuvantat, am avut o stare de fericire
puternica". A doua zi dimineata, parintele Ioan este scos din Zarca si transferat
inapoi in incinta penitenciarului din care, la 1 august 1964, va fi eliberat.
Epilog
"Cand am iesit din
inchisoare, fratele m-a sarutat, n-a putut sa ma vada o zi intreaga. Eram ca un
spectru! Tortionarul meu e acum SRL-ist in Targu Mures, si-a facut o firma si a
venit din nou mai aproape de mine." Nu-mi vine sa cred ca un preot care a
suferit atat de mult in inchisorile comuniste poate sa glumeasca in legatura cu
acest subiect: cei mai multi dintre noi prefera sa uite tot ce au suferit.
Aceasta vointa de a uita are semnificatia ei: cel mai greu este sa gasesti un
sens suferintei, mai ales suferintei prin care treci tu. Parintele Ioan este
dovada vie a faptului ca omul poate transfigura suferinta in bucurie, atunci
cand sufera in numele Celui care a suferit pentru noi toti. Parintele Ioan:
luminos, sincer, direct, nu suporta nesinceritatea, minciuna si compromisul, pe
caldicei nu-i are la inima. Un om cu ochii patrunzatori, care te priveste din
cand in cand pe deasupra crestetului. Ceea ce ramane dupa ce te-ai intalnit cu
Sfintia Sa este prezenta lui atat de luminoasa. Un om care a adus zeci de mii
de oameni la Hristos.
Acum e duhovnicul Manastirii
Recea.