ORTODOXIE SI ROMÂNISM ÎN OPERA MITROPOLITULUI ANDREI SAGUNA

1.Esenta crestinismului

Crestinismul este religia personalitătii. El apare în istorie ca îndeplinirea promisiunii lui Dumnezeu făcută neamului omenesc. Scopul lui este să mijlocească individului tot ceea ce-si doreste si trebuie să-si dorească un om desteptat, prin viata personală, o comunitate reală cu Dumnezeul spiritual personal, o sălăsluire între noi a Duhului Sfânt care depărtează nelinistea, curătă si înaltă sentimentul, întăreste vointa morală si setea de stiintă o astâmpără din izvoarele sale.

De când există crestinismul în lume, el s-a dovedit totdeauna ca puterea dătătoare de viată si mântuire, pentru aceea care si-au deschis sufletul pentru lucrarea lui înviorătoare. Abia în secolul nostru crestinismul s-a putut întelege ca o religie a personalitătii. Pentru ca crestinismul să devină religia întregii omeniri, trebuie să-si arunce toate acele văluri care au acoperit sau au pus la îndoială caracterul său umanitar. Adevărul lui vesnic si supraistoric, trebuie să strălucească asa de clar, încât o mistificare să fie imposibilă de vreun sistem de cugetare omenească.

Curentele spirituale nu au lăsat neatinsă conceptia de viată religioasă. Omul începe să reflecteze numai constient asupra lumii si asupra eu-lui său si prin aceasta i se intensifică sentimentul importantei sale individuale.

S-a început studiul realitătii si prin acesta s-a aprofundat spiritul de observare a realitătii naturale si istorice. Pe omul de azi nu-l mai satisfac teoriile. El caută izvorul adevărat al vietii. Se dezvoltă o teologie stiintifică, care supune unei cercetări civice izvoarele si istoria credintei crestine si asigură dreptul acestei credinte în viata spirituală actuală cu mijloacele culturii moderne - fapt unic în istoria religiei. Misionarismul printre păgâni, a pus ,i pune crestinismul în fata unor noi si variate probleme si pretinde în mod imperativ o colaborare crestinească tuturor confesiunilor, o părăsire a divergentelor confesionale si o concentrare a tuturor fortelor pentru trezirea adevăratei credinte crestine.

2.Ce este crestinismul după continutul său ?

Răspunsul este si usor si greu. E greu fiindcă crestinismul nu poate fi cuprins în cuvinte, în notiuni prin care să devină totodată perceptibil. El nu poate fi învătat ca o stiintă. Cuvintele cu care încercăm să descriem religia crestină presupun că noi am cunoscut-o prin intuitie internă, precum a trebuit să avem mai întâi experienta morală, ca să putem întelege teoriile morale. Meritul cel mai valoros al teologiei moderne este delimitarea de conceptia intelectualistă a veacurilor XVII si XVIII, a căror influentă se resimte si astăzi.

Credinta crestină nu se poate confunda cu primirea unei confesiuni sau cu acceptarea unor idei. Unde există credintă crestină comunitatea are o viată nouă, viată care poartă în sine garantia veracitătii sale. De aceea "Esenta crestinismului" nu poate fi socotită ca o problemă atât de grea încât să dea nastere la confuzie. Crestinismul este foarte simplu, el înseamnă a fi fiu al lui Dumnezeu. De aceea Iisus spune ucenicilor: "Când vă rugati asa să ziceti : Tatăl nostru...". Sfântul Apostol Pavel vede în conceptia fiiască, în contrastul spiritului deservilitate si de frică, semnul de superioritate a crestinismului. Sfântul Evanghelist Ioan arată faptul că suntem crestini prin cuvintele : "noi suntem fii ai lui Dumnezeu". El afirmă că singurul scop al venirii Mântuitorului în lume a fost să ne facă fii ai lui Dumnezeu, deci acolo unde inima este plină de încredere fiiască, unde stăpâneste învederarea absolută în voia lui Dumnezeu, acolo este crestinism; iar unde acestea sunt absente în inima omului, acolo nu există crestinism, orice confesiune ar fi aceia.

Prin participarea lui Dumnezeul viata pământească omenească, intră în om o putere superioară de viată. Omul pătrunde prin aceasta în cele mai ascunse taine ale lumii si ale puterii divine care toate le săvârseste, dar care în plenitudinea ei se poate oglindi numai în viata spirituală personală. Ca răspuns la cerintele sufletului omenesc "noua viata" se caracterizează prin următoarele: - aduce aprobarea idealurilor crestine, - astâmpără dorul după personalitate prin stăpânirea firii prin spirit, individualitatea se înaltă într-o măsură covârsitoare;

3. Spiritualitatea teologiei Ortodoxe Teologia Ortodoxă nu este o simplă cugetare despre Dumnezeu.

Dumnezeu nu poate fi exprimat printr-o simplă cugetare. "orice cugetare este o sinteză a celor ce cugetă si a celor ce trebuie cugetate". Dumnezeu este deasupra acelora, El nu poate fi decât contemplat fără grai numai cu sufletul. Caracteristicile Teologiei Ortodoxe sunt următoarele:

a) Ortodoxia este speculatie, prin aceasta afirmăm următoarele: - Nu construieste ideea de Dumnezeu, cum face filosofia; - Porneste de la un dat precis "Revelatia divină în Hristos" - Este experienta întâlnirii cu Dumnezeu în persoana lui Iisus, prin harul Sf. Taine "Eu sunt Calea, Adevărul si Viata"

b) Ortodoxia este de părere că misterul Sfintei Treimi rămâne o realitate uriasă mai ales în expresia supremă a lui Dumnezeu.

c) Ortodoxia nu este o super-bancă de informatii despre Dumnezeu; Adevărata teologie ortodoxă înseamnă "a dobândi pe Dumnezeu", "a avea gândul lui Dumnezeu". Nu este căutarea lui Dumnezeu de către noi, ci căutarea noastră de către Dumnezeu."Gustati si vedeti că bun este Domnul" .

d) Ortodoxia este cuvânt despre Dumnezeu, în Dumnezeu, dar si mister. Sfintii Părinti cinsteau "cuvântul" tăcând. La ei teologia însemna mai mult "tăcere".

e) Ortodoxia este viată. "Întru El era Viata si Viata era lumina oamenilor" (Ioan 1,4).

f) Ortodoxia este "teologia energiilor divine". Exprimă împărtăsirea energiilor divine si reflectarea lor ca într-o oglindă în sufletul uman, purificat de păcate.

g) Ortodoxia este "o nevointă", iar teologul este "un nevoitor".

h) Ortodoxia este o cunoastere "prin făptuire". Domnul se află ascuns în poruncile Sale si cei care-L ascultă îl găsesc în măsura împlinirii lor. Sfintii Părinti ne îndeamnă să filosofăm "cu fapta" căci cunostinta fără fapte este moartă.

i) Ortodoxia este "mărturie de viată si de moarte". Dogmele Biserici s-au impus nu numai cu suferintă, ci si cu sacrificiu vietii.

j) Ortodoxia este o cunoastere "prin evlavie" prin "curătirea de patimi". "Fericiti cei curati cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu".

k) Ortodoxia este "vederea" lui Dumnezeu, "uimire si evlavie".

l) Ortodoxia este o cunoastere "prin iubire". Inima are întelesul de "centru unificator" al omului. Adevărata cunoastere este iubirea. "Hristos să se sălăsluiască prin credintă în inimile voastre, înrădăcinati si întemeiati fiind prin iubire" (Efeseni 3,17).

m) Ortodoxia este "unificatoare". Exprimă unificarea fiintei umane în sine li cu Dumnezeu.

n) Ortodoxia este eshatologică. Cuprinde trecutul si prezentul în perspectiva viitorului, este fidelă revelatiei date pentru totdeauna.

o) Ortodoxia este patristică si filocalică, constă în experimentarea prin rugăciune si har, verificată de Sfintii Părinti.

p) Ortodoxia este "doxologie". Adevărul mărturisit de ea este o slujire si o permanentă laudă adresată lui Dumnezeu.

q) Ortodoxia este "eclesiastică". Izvorăste din Biserică, se exprimă prin Biserică si exprimă Biserica.

4. Românismul si Ortodoxia. Românismul nu este o religie, desi vorbim de Biserica Română sau românească.

Istoria organizării Bisericii Crestine dovedeste că numirea de "Biserică Românească", nu implică contrazicere, ci e în spiritul dezvoltării prescrise Bisericii Crestine de întemeietorul ei si de conducătorii ei. Biserica Românească este acea parte a Bisericii Crestine care cuprinde în sine poporul român. Formarea de biserici nationale e un proces admis de spiritul crestinismului, de doctrina Mântuitorului, de sfintele canoane.

Domnul Iisus Hristos dă preferintă notiunii în sânul căreia s-a născut, având ca exemplu atitudinea fată de femeia cananeancă sau în porunca ce o dă apostolilor Săi, ca abia după ce vor predica 12 ani în Palestina să predice si în altă parte. Organizarea ierarhică a Bisericii în antichitate s-a făcut după tări: episcopii unei provincii se grupau sub conducerea episcopului din capitala provinciei, asa încât provincia politică determina si provincia bisericească. Sinodul al II - lea Ecumenic, tinut la Constantinopol în anul 381, consfinteste acest proces de dezvoltare, când decretează prin canonul 3 al său, că Episcopia Constantinopolului are să primească în organizarea sa bisericească acelasi rang pe care îl are căpetenia politică din acel oras în organizarea politică.

Constantinopolul devenind capitală de imperiu si a doua Romă, Episcopia Constantinopolului avea drept să devină Patriarhie în privinta jurisdictiei. La fel a declarat si Sinodul al IV - lea Ecumenic (Calcedon 452) în canonul 28, că Roma a primit rangul întâi în Biserică, fiind capitala imperiului, iar Constantinopolul merită rangul al II - lea, fiindcă este Roma Nouă si a doua capitală. Canonul 34 Apostolic prescrie organizarea Bisericii pe natiuni: "Episcopii fiecărui neam se cuvine să stie cine este cel dintâi dintre ei si să-l socotească de cap si nimic de seamă să nu facă fără învoirea lui". În conformitate cu aceste directive canonice s-au format Biserici Nationale în crestinism, exceptie făcând natiunile apartinând de papa, care pentru a nu-si periclita jurisdictia n-a admis organizarea dictată de Canoanele Apostolice.

Între toate Bisericile Crestine Nationale, Biserica Română are distinctia, că este mai strâns "consecventă" cu natiunea, decât oricare altă Biserică Natională. La bulgari, la rusi, la greci, la armeni Biserica Crestină s-a luptat pentru a lua locul vechii Biserici păgâne, de care s-a servit poporul până la primirea crestinismului "Toate popoarele crestine de azi au avut un trecut păgân si o epocă de încrestinare, care a dărâmat, altare vechi si a stârpit credinte ce fuseseră odinioară izvor de putere pentru strămosi". (curs de IBOR de prof. D Ioanovoci, Oradea 1924).

Românii însă s-au născut crestini. De când există poporul român, de atunci există si Biserica Română. Românul n-a slujit altă Biserică, decât aceea care îi dă si azi hrană sufletească. La poporul nostru credinta si organizatia religioasă nu s-au adoptat impuse din afară, prin fortă politică, ci au crescut încet si organic deodată cu formarea si consolidarea lui etnică. Asa s-au împletit cele două elemente în fiinta românului. La noi credinta crestină s-a prefăcut în "lege românească" si s-a contopit cu fiinta noastră etnică, iar organizatia bisericească s-a închegat în legătură armonică cu organizatia politică a elementului etnic.

Ca să ajungem la o definire a "românismului" trebuie să ne ridicăm la o realitate alta decât cea a românilor luati în mod individual. Grupările de oameni au o realitate mult mai întinsă decât ce pe care o găsim în oamenii luati individual. Realitatea individuală trebuie să fie întregită în realitatea continuitătii istorice si explicată apoi de aceasta. Trebuie să se aibă în vedere descoperirea unor adevăruri, mai presus de interesele actualitătii, cum ar fi explicarea prezentului din cursul vietii istorice. Ratiunea lui "de a fi" nu trebuie căutată în interesele individuale ale românilor, nici chiar în ale tuturor românilor, ci în realitatea istorică a poporului român.

Realitate croită pe măsura eternitătii, nu a actualitătii. Mă îndreptăteste să cred că această "realitate" va veni, logica pe care a urmat-o până acum "viata istorică a poporului român". Logica acestei vieti este logica tragediei, de a nu-si putea fixa o ordine socială durabilă. Sufletul ne este împărtit între două tendinte antagoniste numite "individualism si colectivism".

În cursul vietii sale, poporul român a urmat logica din tragediile antice - singur în calea tuturor - pentru a-si păstra "sărăcia si nevoile si neamul". - simbolistica - mesterul Manile - ciobanul mioritic - mama ciobanului - sculptura lui Brâncusi Eminescu - "Ce-ti doresc eu tie dulce Românie" Centrele de sacralitate - mioriticul - delta Dintre oamenii "providentiali", care au înteles "viata istorică a poporului român" a fost si mitropolitul Andrei baron de Saguna. A trăit în timp si spatiu, nu pentru a sluji numai vremii sale, ci idealurilor permanente ale neamului. Adâncind destinul tragic al românismului, înglobat stăpânirilor străine, se integrează de la început în sumbra frământare a unui popor dezmostenit.

De la anul 1846 si până la 1873, îl găsim în vâltoarea vietii nationale a românilor. Sortit să actioneze într-un climat politic cu desăvârsire dusmănos si machiavelic, antiortodox si antiromânesc, Saguna izbuteste totusi să înfrângă destinul, să înfrunte uneltirile, să zdrobească zăgazurile si să ridice Biserica din tărâna, unde zăcea aruncată de cea mai feroce intolerantă pe care o cunoaste istoria.

Succesele lui mari pentru Biserică si neam au fost atribuite situatiei lui oficiale. Saguna a fost "român" din crestet până-n tălpi. Constiinta natională a românitătii sale i-a împrumutat în toate împrejurările energia intransigentei nationale, pentru care n-a crutat nici osteneală si nici o jertfă ca să ridice neamul românesc la situatia ce i se cuvenea. Constiinta romanitătii sale s-a zămislit în sufletul lui Saguna la vârsta copilăriei sale, atunci când situatia materială a tatălui său Naum Saguna, exploatată de prozelitismul iezuitismului catolic, îl sileste pe acesta să treacă cu întreaga lui familie la religia catolică.

Constiinta romanitătii sale ortodoxe, trezită în sufletul lui Saguna de mama sa, si alimentată ca o reactie naturală de saninismul insurectiei catolice, i s-a cimentat si mai mult în casa unchiului său Graboschi din Budapesta, locul de întâlnire al lui Petru Maior, Samuil Micu, Bojinca, Aron, fratii Golesti din Tara Românească si alti tineri însufletiti de idealul constiintei române. Atmosfera aceasta umple si sufletul tânărului Saguna de însufletire natională, aici se îmbracă sufletul cu vesmântul mândriei de român, al dragostei de limbă si "lege românească" aici se trezeste în toată plenitudinea sa constiinta sângelui românesc.

Cu această zestre neprihănită morală natională intră Saguna în lupta vietii, pe aceasta îsi clădeste viitorul întregii sale munci de titan. Constiinta sa de român îl face să renunte la toate situatiile înalte pe care usor le-r fi putut câstiga în cadrul Bisericii Sârbesti si preferă să vină în Ardeal, în fruntea unei Biserici trudite si chinuite, unde stia că îl asteaptă o muncă si luptă uriasă.

Ce l-a îndemnat pe Saguna să vorbească memorabilele cuvinte "Dacă nu mă vreti voi, vă vreau eu pe voi", decât nemărginita sa iubire de neam, deoarece îsi dădea seama că acest neam românesc are lipsă de întelepciunea ti energia lui, că el este chemat să-i ducă la izbândă. Iar dacă a stiut să se facă avocat la curtea de la Viena, aceasta denotă tocmai pe omul cu înalte vederi politice ti departe văzător, care stia să exploateze orice situatie care putea să-i ofere prilej de a dobândi rezultate efective pentru poporul pe care îl păstorea.

Cu cârja de episcop în mână Saguna îsi mărturiseste pe fată programul său românesc: "Tu Doamne sti că eu către scopul meu doresc să alerg, pe românii transilvăneni din adâncul lor somn să-i destept si cu voie către tot ce e adevărat, plăcut si bun să-i atrag". Programului acestuia i-a rămas credincios până la moarte. Profesiunea aceasta de credintă natională, Saguna o inaugurează imediat după venirea sa în Ardeal.

Stăpânirea proiectase Adunarea Natională din 1848, sfârtecată în două, una la sibiu si alta la Blaj, dar Saguna, în conceptia sa de român se împotriveste, calcă peste toate prejudecătile si merge cu întreagă biserica sa la Blaj, unde declară în fata multimii: "da suntem frati, nu din fătărnicie, ci frati în Hristos, frati români, care cheamă pe tot românul să uite neplăcerile trecutului ti să se considere toti românii frati, sa cum frati sunt si episcopii lor".

Saguna nu stă la îndoială să prezideze "Adunarea" si să formateze cel mai radical program national românesc, în care accentuează libertatea si independenta natională a poporului românesc. Ca român merge cu delegatia la Viena si Iusbruck si a lui e meritul că stoarce promisiuni de la împărat pentru români fără deosebire de lege.

În fata împăratului Saguna declară declară că "tezaurul cel mai scump Saguna protestează împotriva unirii Ardealului cu Ungaria, mărturisind pe fată că: "tot ce se pare că românii câstigă prin uniune în comparatie cu ce pierd, adică limba si nationalitatea, e o nedreptate strigătoare la ceruri", iar împăratului îi repetă adeseori că "natiunea română e gata să câstige si să apere cu arma libertatea si egalitatea cu celelalte nationalităti".

În delegatia de la 1850, Saguna intervine cu toată autoritatea lui pentru ca să câstige o facultate filosofico-juridică pe sama natiunii române din Ardeal, cere drepturi pe seama românilor în legislatie, în justitie, în administratie, asigurarea proprietătii poporului român, scoli si libertate pentru români. În toate petitiile lui si în călătoriile lui la Pesta, Olmutz, Viena si Iusbruck cere dreptate pe seama natiunii române. Drepturile natiunii române le-a revendicat si acasă cu orice prilej, în conferinte, în Dieta Transilvaniei, în conferintele nationale si în Senatul Imperial.

Una dintre paginile cele mai frumoase ale istoriei va rămâne lupta dată de Saguna în Dieta Ardealului, unde a tinut 17 convorbiri, până ce a izbutit să înarticuleze în lege egala îndreptătire a natiunii române cu celelalte natiuni din tară. "Pentru noi, zicea Saguna, aducerea legii acesteia este un moment sărbătoresc, căci legea aceasta s-a adus < nu <". În întrunirile si conferintele nationale Saguna a fost acela care apela totdeauna la "solidaritatea natională", căci cunostea prejudecătile confesionale care ne diferentiau în două grupuri. "Nouă românilor ni se cuvine ca în gloria natiunii noastre să evoluăm cu celelalte natiuni recunoscând cu totii o singură credintă politică".

În conferinta din 7 ianuarie 1867, la propunerea lui Saguna se declară natiunea română ca natiune politică, liberă si independentă. Aici Saguna vorbeste memorabila anatemă: "afurisit să fie acel român care va încerca să strice legea frătească dintre fiii natiunii române", căci "dacă românul îsi va păta caracterul său national nu mai este vrednic să se numească român".

Că întradevăr Saguna ajunsese într-o vreme să fie centrul tuturor miscărilor nationale românesti, ajunsese idolul poporului român, o dovedeste scrisoarea baronului Vos, guvernatorul Ardealului, care numai de la Saguna astepta linistirea spiritelor în popor. Fată de sasi a avut întotdeauna a aversiune fătisă. Pe comisul sasilor îl apostrofează energic când zice: "Pretind ca să nu se mai facă nici un fel de arătare nefondată asupra preotimii, inteligentei sau natiunii române, al cărui fiu si membru sunt si eu". Intransigent a fost si fată de sârbi, de care a izbutit să se separe definitiv, tot în interesul national al poporului român.

Tot pentru consolidarea poporului român pe temeliile lui nationale, n-a crutat ostenelile până ce a văzut "Asociatiunea" înfiintată. "Aici, zice Saguna, în sânul Asociatiunii voi fi norocos a auzi sunetele dulci ale limbii mele materne, care la străini nu s-a învrednicit de atentie, dar cu atât mai scump sunt inimii mele". Pentru convingerile sale nationale românesti nu crută pe nimeni, nici pe ai săi. Dovadă cazul preotului ortodox Predovici din Ocna Sibiului, care singur votase cu candidatul ungur împotriva candidatului român. Pe acest preot Saguna îl cateriseste fără milă. Fratii uniti i-au făcut multe zile amare, declarând nu o dată că spiritul lui Saguna este spiritul urei, al pizmei si al răutătii.

Saguna nu le-a plătit cu aceeasi monedă. Superioritatea lui nu i-a îngăduit să se coboare în noroiul cu care dusmanii căutau să-l împroaste. Măretia lui Saguna nu o încape într-o conferintă. Putinele momente atinse, dovedesc îndeajuns că Saguna a fost trup din trupul nostru si sânge din sângele nostru, a fost mândru de constiinta sas de român, a căutat cu orice pret să si-o valideze. În fata măretiei sale s-au închinat toate figurile marcante ale istoriei noastre contemporane. Noi, drumetii mărunti ai acestor vremi de patimi se cuvine să ne plecăm cu sfială în fata acestui mare Arhiereu român ti să ne îndreptăm rugăciunile către tronul providentei divine, ca din sfânta-i slavă să ne trimită lumina spiritului lui Saguna, care să ne trezească la viata cea adevărată.

Lumina sufletului lui Saguna să stea de strajă străbunei noastre legi, patimilor noastre sfat, ca să putem purcede pe calea dezrobirii din lanturile întunericului. Doamne ocroteste-i pe români!

HOME