Biserica a hotarit, dintru
inceput, de pe timpul Sfintilor Apostoli, ca ziua intii din saptamina sa fie
sarbatorita prin cult public si sa fie socotita ca zi de odihna pentru
crestini. Aceasta este Duminica - ziua Domnului (Apocalipsa I, 10), ea apartine
Domnului Hristos si a fost ridicata la aceasta cinstire pentru ca in aceasta zi
- de duminica - s-a intimplat cel mai mare eveniment al crestinitatii, invierea
Domnului Hristos.
Ca zi de odihna in Vechiul
Testament a fost sarbatorita ziua simbetei. Pentru crestini insemnatatea acelei
zile dispare si locul ei il preia Duminica, cu noul ei sens. In adevar, in
Vechiul Testament, evreii conform poruncii a IV-a din Decalog sarbatoreau ca zi
de odihna sub numele de sabat, simbata, sarbatorea instituita de Moise: “Adu-ti
aminte de ziua odihnei (simbetei) ca sa o sfintesti. Lucreaza sase zile, si fa
in acelea toate treburile tale, iar ziua a saptea este odihna Domnului
Dumnezeului tau; sa nu face in acea zi nici un lucru... caci in sase zile a
facut Dumnezeu cerul si pamintul ... iar in ziua a saptea s-a odihinit. De aceea
a binecuvintat Domnul ziua a saptea si a sfintit-o” (Iesire XX, 8-11).
Sarbatorirea simbetei la evrei se
efectua bazata pe doua fapte: a) datorita faptului ca insusi Dumnezeu s-a
odihnit in ziua a saptea si a sfintit-o. “Si a binecuvintat Dumnezeu ziua a
saptea si a sfintit-o, pentru ca intr-insa s-a odihnit de toate lucrurile Sale”
(Facere I, 3; cf. Iesire XX, 11). b) ea se mai serba ca amintire a iesirii, a
eliberarii poporului evreu din Egipt. “Adu-ti aminte ca ai fost rob in pamintul
Egiptului si Domnul le-a scos de acolo... si de aceea ti-a poruncit Domnul
Dumnezeul tau sa pazesti ziua odihnei si sa o tii cu sfintenie” (Deuteronom V,
15).
In Vechiul Testament s-a orinduit
prima data, s-a instituit deci serbarea simbetei, cu ocazia stringerii manei
din pustie, data de Dumnezeu evreilor. Ei stringeau mana in fiecare zi pentru
ziua respectiva iar in preziua simbetei stringeau pentru doua zile, caci a doua
zi simbata nu era, fiind zi de odihna (Iesire XVI, 23-30). Serbarea simbetei
s-a consfintit prin porunca a patra din Decalog fapt amintit la inceput (Iesire
XX, 8-11).
Serbarea simbetei a fost numai
pentru Vechiul Testament. In Noul Testament s-a hotarit a se serba Duminica ca
amintire a Invierii Domnului. Caci desi simbata era denumita “legamint vesnic”,
“sa pazeasca deci fiii lui Israel ziua odihnei, praznuind ziua odihnei din neam
in neam ca un legamint vesnic” (Iesire XXXI, 16), totusi pentru epoca mesinaica
s-a prezis o alta zi. Profetul Zaharia spune: “In ziua aceea, zice Domnul,
fiecare din voi va pofti pe aproapele sau sub vita si smochinul sau” (Zaharia
III, 10). Ziua aceea, e ziua invierii, precum spune Psalmistul: “Aceasta este
ziua pe care a facut-o Domnul sa ne bucuram” (CXVII, 24).
Domnul Hristos a calcat simbata
prin: vindecarea omului cu mina uscata (Matei XII, 10-13); vindecarea
slabanogului de la lacul Viteza (Ioan V, 1-13); vindecarea orbului din nastere
(Ioan IX, 1-14). Mintuitorul nerespectind simbata, a spus ca El este mai mare
decit simbata, este domn al simbetei (Matei XII, 8; Marcu II, 28).
La sinodul din Ierusalim, printre
cele patru dispozitiuni, pe care trebuiau sa le respecte cei care intrau in
crestinism, simbata nu exista (Fapte XV, 29). Sfintul Pavel mustra pe galatenii
si colosenii care vor sa se intoarca la sarbatorile iudaice. “Nimeni sa nu va
judece pentru mincare sau bautura, sau cu privire la vreo sarbatore, sau luna
noua sau simbete, care sint umbra celor viitoare, iar trupul (este) al lui
Hristos” (Coloseni II, 16; cf. Galateni IV, 9-11. Porunca a patra din Decalog, nu
e amintita nicaieri in Noul Testament spre a fi respectata.
Serbarea simbetei din Vechiul
Testament a fost inlocuita prin serbarea Dumincii, precum s-a amintit, zi in
care a inviat Domnul Hristos. “Dupa ce a trecut simbata, cind se lumina de ziua
intii a saptaminii (duminca) au venit Maria Magdalena si cealalta Marie, ca sa
vada mormintul” (Matei XXVIII, 1). “Si dupa ce a inviat dimineata, in ziua cea
dintii a saptaminii (duminca), El s-a aratat Mariei Magdalena” (Marcu XVI, 9;
Luca XXIV, 1).
In ziua invierii Sale, Domnul
Hristos s-a aratat viu femeilor mironosite (Matei XXVIII, 9) lui Petru (Luca
XXIV, 34), celor doi ucenici in drum spre Emaus (Luca XXIV, 13-15); Apostolilor
fara Toma. Si fiind seara, in ziua aceea, intiia a saptaminii (duminica) si usile
fiind incuiate, unde erau adunati ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus
(Ioan XX, 19), dupa opt zile impreuna cu Toma (Ioan XX, 26).
De asemene, in ziua Cincizecimii -
tot in zi de duminica - s-a pogorit Duhul Sfint (Fapte II, 1-5), in ziua
duminicii a primit Sfintul Ioan descoperirea (Apocalipsa I, 10). Apostolii
savirseau sfinta Euharistie (Fapte XX, 7); primii crestini stringeau ajutoare
tot cu ocazia sarbatoririi duminicii. “In ziua intii a saptaminii (duminica)
fiecare dintre voi sa-si puna deoparte, stringind cit poate...” (I Corinteni
XVI, 2).
Deci, incepind de la Apostoli si
de la primii crestini Biserica a sarbatorit ca zi de odihna, Duminica.
Totusi sint unii crestini care
afirma si sustin ca simbata este o datorie obligatorie pentru toti si pentru
totdeauna, este o lege universala, pentru ca Dumnezeu a binecuvintat-o si a
sfintit-o (Facere II, 2-3). Deci avem datoria s-o respectam toti.
In adevar, Dumnezeu s-a odihnit si
a binecuvintat ziua a saptea. Dar, El n-a poruncit omului s-o tina ca zi de
odihna si sarbatoare. De altfel, nici nu era nevoie. Omul era in rai si munca
era usoara, el nu avea nevoie de odihna. Dupa caderea in pacat, munca a devenit
mai grea. Insa, chiar atunci omul n-a serbat ziua a saptea. Nu se spune
nicaieri ca Noe, Avraam sau Iacov ar fi serbat simbata. Moise a instituit
sabatul, spre a curma nemultumirile poporului din pustie, care murmura din
cauza greutatilor, facindu-I sa-si aminteasca de Dumnezeu care-l scosese din
robie.
Cit despre odihna Domnului din
ziua a saptea aceasta insemna sfirsitul creatiei. Caci nu ni se mai spune ca
“s-a facut seara si s-a facut dimineata”; n-a mai urmat o alta zi, ci ziua a
saptea insemneza epoca de dupa creatie, pina la sfirsitul lumii, in care
Dumnezeu nu mai creeaza, dar desigur El are grija de lume. De aceea aceasta
epoca se numeste sabat, odihna. Ea priveste pe Dumnezeu. Insa ziua de odihna
pentru om, vine printr-o porunca, prin porunca lui Moise (Iesire XVI, 23-30 si
Iesire XX, 8-11) (cf. Deheleanu).
Se mai afirma aceiasi crestini ca
totusi serbarea simbetei este obligatori si pentru toti crestinii pentru ca
Domnul Hristos n-s desfiintat poruncile legii vechi. Astfel, El spune: “Sa nu
socotiti ca am venit sa stric legea sau proorocii; n-am venit sa stric, ci sa
plinesc” (Matei V, 17).
Insa, adevarul spuselor
Mintuitorului este urmatorul: in Domnul Hristos s-au implinit profetiile
mesianice. El admite in esenta Sa legea morala a Vechiului Testament, dar o
desavirseste, o adinceste si o completeaza cu noi sfaturi si porunci. De aceea,
El spune: “Ati auzit ca s-a zis celor de demult... Eu insa va spun voua” (Matei
V, 21-22). Multe lucruri din legea veche erau umbre, simboale, prefigurati ale
Noului Testament care trebuiau sa dispara si au disparut. Mai mult, El a
infiintat o lege noua. Astfel, la infiintarea Sfintei Euharistii El spune:
“Acesta este singele Meu, al legii celei noi...” (Matei XXVI, 28; Luca XXII,
20). Deci printre institutiile din legea veche care s-au desfiintat ca
nemaiavind nici un rost este si serbarea simbetei.
Se mai afirma de crestinii atit de
iubitori ai Vechiului Testament si ai sabatului, ca acesta totusi trebuie tinut
pentru ca era si inainte de Moise. Caci in Decalog se spune “Adu-ti aminte de
ziua odihnei...” (Iesire XX, 8).
Insa s-a amintit ca simbata nu s-a
instituit de Moise prin proclamarea Decalogului, ci citva timp mai inainte, cu
ocazia stringerii manei din pustie, fapt amintit in capitolul XVI, 23-30. Deci,
“adu-ti aminte” din Iesire XX, 8, se refera la acest moment si nu la o perioada
de timp mai veche.
Se mai aminteste si un alt
argument in sprijinul respectarii simbetei. Astfel se spune ca simbata nu se
poate inlocui caci a fost data de Dumnezeu ca “legamint vesnic”. “Sa pazeasca
deci fiii lui Israel ziua odihnei, praznuind ziua odihnei din neam in neam, ca
un legamint vesnic” (Iesire XXXI, 160. Insa, sub numele de semn sau legamint
vesnic se intelege timpul Vechiului Testament, pina la venirea Mintuitorului.
Crestinii nu mai sint sub lege, ci sub har: “Caci pacatul nu va avea stapinire
asupra noastra, fiindca nu sinteti sub lege, ci sub har” (Iesire XII, 14) si
totusi nimeni n-o mai serbeaza.
In continuarea sustinerii simbetei
se afirma ca si Mintuitorul ca si Apostolii Sai serbau simbata, pentru ca se
simbata, pentru ca se duceau simbata la sinagoga (Luca IV, 16), dupa cum
procedau si Apostolii Sai (Fapte XVI, 13).
In adevar, atit Domnul Hristos,
cit si Apostolii Sai frecventau simbata sinagogile, dar nu pentru ca respectau
simbata, ci pentru ca in acea zi erau adunati iudeii acolo si puteau sa le
propovaduiasca Legea cea noua.
Se mai spune de sustinatorii
simbetei, ca ea se serba si in timpul Noului Testament, aducindu-se drept
dovada faptul ca si femeile mironosite care urmau pe Mintuitorul o servau.
Astfel, se spune in Evanghelia Luca: “Femeile care au venit cu El din Galileea
(femeile mironosite) au privit mormintul si cum a fost pus trupul Lui. Si,
intorcindu-se au pregatit miresme si miruri, iar simbata s-au odihnit, dupa
Lege” (Luca XXIII, 55-56).
In adevar, femeile mironosite s-au
odihnit simbata “dupa lege” caci, la moartea Mintuitorului ele erau inca sub
imperiul legii vechi. Legea noua a inceput dupa invierea Mintuitorului. Chiar
Mintuitorul a aratat - sustin partizanii simbetei - ca serbarea acesteia va fi
in vigoare pina la sfirsitul lumii. “Rugati-va spune El, sa nu fie fuga voastra
iarna, nici simbata” (Matei XXIV, 20).
Insa, in versertul respectiv, nu
este vorba de sfirsitul lumii, ci de sfirsitul Ierusalismului. La Ierusalim,
simbata se inchideau portile cetatii si nici nu era permis evreilor sa faca
decit un anumit numar de mile. Desigur ca daca acel flagel ar surveni simbata,
locuitorii Ierusalimului ar fi mult stingheriti, in fuga lor.
Tot pentru serbarea simbatei, se
mai invoca si spusele Sf. Pavel din epistola catre Evrei (IV, 4-11), unde este
vorba despre “odihna” din ziua a saptea a lui Dumnezeu, pe care El a promis-o
si poporului Sau. Ori, cum poporul sau in ultima instanta sint crestinii, ei
trebuie sa tina odihna simbetei.
Or, aici in locul respectiv, care
este mai dificil de interpretat, nu este vorba de odihna simbetei, ci de odihna
imparatiei cerurilor, aici avem trei feluri de odihna: a) tara odihnei din
Canaan; b) Odihna lui Dumnezeu din ziua creatiei si c) Odihna sau fericirea din
imparatia cerurilor. Primele doua odihne simbolizeaza odihna din imparatia
cerurilor de care crestinii se vor invrednici daca vor asculta cuvintului lui
Dumnezeu (cf. dr. P. Deheleanu). In sfirsit, se mai sustine de partizanii
serbarii simbetei ca la inceput toti crestinii au serbat simbata, pina la Constantin
cel Mare, care a introdus serbarea duminicii in crestinism.
Insa din scrisoarea lui Pliniul
cel Tinar catre Traian (111), ca si din marturiile Sf, Iustin Martirul, Clement
al Alexandriei si alte marturii din sec. I si II se constata ca Duminica a fost
serbata din primele veacuri ale crestinismului, chiar de la Sf. Apostoli ai
Mintuitorului. Constantin cel Mare a oficializat serbarea Duminicii, pentru ca
ea era deja existenta, se sarbatorea de crestini. El nu avea nici un interes sa
schimbe religia crestina.
Pr. Prof. I. Constantinescu,
"Indrumator pastoral",
Arhiepiscopia Bucurestilor, 1981, pag. 94-97