Învierea Domnului
şi importanţa ei universală
Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE
(...) Învierea Domnului nu este o verigă ce se înşiră în
lanţul vieţii istorice ca toate celelalte întâmplări. De aceea cauza
care a produs Învierea nu s-a putut vedea în lucrarea ei, fiind
transcendentă mijloacelor de investigaţie şi de constatare
omenească. Dacă ar fi văzut pe Domnul după moarte cineva
fără credinţă, ar fi căutat desigur o explicaţie
naturală a acestui fapt sau l-ar fi considerat o enigmă a cărei
explicaţie naturală nu se poate da încă, dar se va putea în
viitor. Şi aici ca şi la creaţie toate explicaţiile acelea
se pot uşor destrăma şi există foarte multe
consideraţii care mână mintea spre acceptarea învierii prin Dumnezeu,
dar pozitiv, empiric, şi deci absolut constrângător, lucrul nu se
poate vedea. Credinţa îşi păstrează şi aici rolul
hotărâtor. Se vede că e destinul nostru cât suntem în forma
actuală de existenţă să nu ne putem apropia de
lucrările şi de prezenţa lui Dumnezeu prin vedere, prin
constatare indubitabilă, ci prin credinţă, prin ascultarea
şi acceptarea smerită a asigurării ce ne-o dă prin cuvântul
Său. Dar dacă creaţia şi învierea nu sunt evenimente
istorice în sensul obişnuit, aceasta nu înseamnă că ele n-au
avut loc sau că n-au nici o legătură cu natura creată. Ele
amândouă sunt un perfectum deplin, fapte petrecute o dată pentru
totdeauna şi nu ceva ce se petrece continuu, o lege generală a
existenţei. O persoană care a trăit într-un timp şi într-un
loc anumit ca om deplin, a fost înviată de Dumnezeu. Acesta e un fapt
unic, aparţinând timpului trecut şi, tocmai prin această
unicitate, introducând în istorie ceva neobişnuit ei, ceva care face
să vedem că istoria nu e totul, nu e ultima realitate, că pe
lângă ea, pe deasupra ei şi la sfârşitul ei, există altceva
care dă astfel istoriei un sens relativ. (...)
Lazăr, prin înviere, n-a intrat într-un nou mod de
existenţă, ci l-a reluat pe cel de dinainte de a muri, a reluat o
viaţă tot aşa de supusă bolilor şi morţii,
trebuinţelor naturale, ca şi cea dinainte. El va mai trăi câtva
timp, apoi va muri. Iisus Hristos, însă, prin înviere, intră într-un
mod de existenţă, într-o dimensiune de viaţă cu totul
deosebită de cea anterioară, de cea istorică, de cea pe care o
trăim cu toţii, supuşii stihiilor acestei lumi. El a intrat la o
viaţă sustrasă cu totul din angrenajul cauzalităţii
naturale, la o viaţă fără boli, fără moarte, fără
frica de moarte. Viaţa aceasta nu e o fază ulterioară a celei
istorice, încât să decurgă din ea în mod natural. Atunci toţi am
ajunge la ea fără să fi fost necesară patima pe Cruce a
Mântuitorului. Realitatea aceasta nouă a învierii e o operă
exclusivă a lui Dumnezeu, nefiind nimic în afară de Dumnezeu care
să contribuie la realizarea ei: e un fel de creaţie din nimic a lui
Dumnezeu.
Deosebirea de creaţie constă doar în aceea că, pe
când prin creare se iscodesc ipostasuri, feţe care n-au mai fost, prin
înviere se readuc feţele, suporturile care au încetat să mai existe,
la o nouă formă de viaţă. Cel înviat este, ca eu, ca
faţă, ca ipostas, exact cel dinainte de moarte. Rostul
apariţiilor după Înviere, a căror natură nu se poate
preciza, e tocmai să arate identitatea lui Hristos cel înviat cu Cel de
dinainte.
Tocmai în acest punct găsim relaţia Învierii cu
istoria: ea atinge cu degetul ei creator şi transformator ceva ce-a fost
în istorie. Degetul minunat, lucrarea lui, şi efectul lucrării lui,
sunt metaistorice. Dar ipostasul învrednicit de o viaţă
metaistorică e tocmai cutare ipostas care a trăit într-un punct
precis al istoriei. Golul rămas prin evaporarea vieţii din el,
"oasele moarte", primesc o nouă viaţă exclusiv prin
puterea lui Dumnezeu. Creaţia este actul dumnezeiesc care cade
perpendicular pe un punct de la care începe, tocmai prin această
cădere, istoria. Învierea e actul dumnezeiesc ce cade perpendicular pe
ceva care a fost istorie, dându-i prin aceasta o nouă viaţă,
transfigurată. Şi la creaţie şi la înviere, istoria nu e productivă.
Productiv e numai Dumnezeu. Ea e arătată în toată micimea ei. Ea
are ce are ca istorie şi va ajunge la o depăşire a ei în
eshatologie numai prin Dumnezeu. Ea este ca istorie şi va fi ca
eshatologie numai prin harul dumnezeiesc.
Creaţia dă posibilitate istoriei, învierea o
arată ca insuficientă, ca stadiu ce trebuie să dispară
şi să fie înlocuit cu forma cea perfectă şi definitivă
a existenţei. Învierea arată istoria ca un provizorat în tensiune
spre eshatologie. În înviere se manifestă nemulţumirea lui Dumnezeu
cu istoria. O nemulţumire de care suntem şi noi pătrunşi.
Dacă învierea ar fi fost fapt istoric, încadrat perfect în cauza şi
efectul ei, în istorie, atunci ea nu ne-ar arăta ceva peste istorie, ci
ne-ar confirma existenţa istorică drept existenţă
ultimă. Numai prin faptul că învierea atrage cu forţă
metaistorică, ceva din istorie în altă orbită de
existenţă, arată spre un viitor altfel decât istoric. Învierea
are un lucru cu istoria, dar nu pentru a o confirma ca singura realitate, ci
pentru a o judeca, a o arăta în criza de care suferă şi pentru a
se milostivi de ea.
De unde vine această contrazicere dintre intenţia
dumnezeiască manifestată în actul creaţiei, care afirmă
istoria, şi cel al învierii, care dezaprobă istoria? E de observat
mai întâi că învierea nu e o dezaprobare radicală a istoriei, pentru
că atunci nu s-ar mai ridica din moarte aceleaşi ipostasuri care au
trăit în istorie. Învierea e totuşi ceva pozitiv şi
intenţia ei se referă tocmai la cele istorice. Dar întrucât învierea
trece pe cele istorice la o nouă formă de viaţă, se vede
că forma cea veche nu e pe placul voinţei dumnezeieşti. Şi
întrucât învierea urmează după catastrofa morţii, în care se
arată deplin dezaprobarea dumnezeiască a istoriei, se vede că
forma de viaţă istorică, neagreată de Dumnezeu, e atât de
înrădăcinată în fiinţa creaţiei, încât e
necesară, în prealabil, o distrugere totală a ei, ca să o
facă Dumnezeu din nou. Dumnezeu nu-şi dezminte prin înviere dragostea
de cele create, dar forma lor de viaţă nu mai e cea dorită de
El. O deviere, o stricăciune serioasă, le face de neacceptat din
partea lui Dumnezeu. Intervenţia lui Dumnezeu după creaţie, prin
înviere, postulează păcatul intrat în lume după creaţie.
Manifestările păcatului, ale stricăciunii, ale
bolii care stăpâneşte toată creaţia, le simţim
toţi. Filosofia contemporană a lui Heidegger se opreşte în
faţa acestui caracter bolnav al existenţei, ca în faţa
aspectului ei fundamental. Dintre toate manifestările de boală ale
acestei existenţe se remarcă îndeosebi în această filosofie
moartea, cu neliniştea ce o aruncă ca o umbră asupra întregii
vieţi, determinând în mod covârşitor actele, gândurile, atitudinea
vieţii noastre. Viaţa noastră este o "existenţă
spre moarte". Moartea mărgineşte tot ce există în lume.
Lumea aceasta este în mod fiinţial o lume a morţii. Existenţa
ei, ca şi existenţa omului este o existenţă
ameninţată nu numai obiectiv ci şi subiectiv de graniţa
morţii. Aceasta ne face să suferim. Dar şi să simţim
existenţa de aici ca ceva nedeplin, ca un biet fragment dintr-un întreg pe
care nu-l vedem, dar îl dorim. Bolile fizice sunt agenţii morţii care
avansează continuu în fiinţa noastră, care rod neîntrerupt, ca
nişte viermi ai morţii, din micul tezaur de viaţă al
nostru. Insuficienţele intelectuale şi morale ne vorbesc
iarăşi de caracterul fragmentar al existenţei noastre.
Viaţa aceasta cariată, anemică, tulburată,
răpusă în scurtă vreme de moarte, nu corespunde cu izvorul care
dă viaţa şi în care nu e nici o urmă de slăbiciune
şi de boală. Caracterul ei actual nu e voit de Dumnezeu. Dar nu Dumnezeu
a făcut lumea aşa, ci stricarea a venit prin voia liberă a
fiinţelor raţionale. Dacă Dumnezeu ar fi făcut lumea
aşa, atunci prin înviere El s-ar sili să o repare, mânat de regretul
că a făcut-o aşa. Cum însă stricarea ei s-a făcut prin
voia liberă a fiinţelor raţionale şi urmarea acestei
stricări e moartea, învierea se înfăţişează ca un act
de graţie al lui Dumnezeu, Care nu vrea să lase ca suferinţa
să aibe ultimul cuvânt şi pe oameni pierduţi în moarte, ci
ridică totul la o nouă viaţă, fără suferinţe
şi fără moarte. (...) În Iisus Hristos, viaţa cea
nouă, eshatologică, e realizată. El este începătura pentru
toţi care cred în învierea Lui, pentru întregul univers, care actual
boleşte. Viaţa cea nouă nu este numai promisiune, ci este în El
realizată, prezentă. Noi însă trăim mai departe în istorie,
dar cu ochii credinţei şi ai speranţei spre El, spre viaţa
cea adevărată, deplină, ultimă şi fără de
moarte.
Când zicem cu credinţă: "Hristos a înviat!"
afirmăm implicit: "Noi toţi vom învia!"