Argumente La Alegerea Unui Episcop
Arhimandrit Roman
Braga
Alegerea unul Episcop reprezintă un eveniment
major în viata unei comunităti crestine, nu numai pentru faptul că ar fi pentru
multi o ocazie unică si rară, dar mai ales pentru implicatiile de durată pe
care această operatie de câteva ore îl poate avea pentru ani si ani de acum
încolo în desfăsurarea procesului de regăsire, de formare si de răscumpărare a
turmei noastre ortodoxe, în continuarea si consolidarea a ceea ce s`a început
si înfăptuit prin truda predecesorilor.
Implicatiile acestei alegeri se prelungesc de
altfel dincolo de frontierele strict sacerdotale. O astfel de alegere nu se
rezumă la simpla înlocuire a unui om cu altul ci este o operatie care cuprinde
direct sau indirect toate aspectele vietii noastre spiritual religioase, social
culturale si chiar politice.
Cel ales trebue să corespundă în mod
substantial nevoilor adevărate ale turmei ce se cere a fi păstorită. El trebue
să fie întruchiparea acelei personalităti dăruite de Dumnezeu cu darul
blândetii, seriozitătii, având totodată harisma apropierii si întelegerii
celorlalti, cu dorinta de a mentine si întări unitatea si coeziunea eparhiilor,
cu orientare spre dezvoltarea si lărgirea actiunilor de promovare a Ortodoxiei,
de misiune si evanghelizare si de extindere, sub toate aspectele pozitive, a
trăirii si credintei ortodoxe.
Desi Episcopia noastră reprezintă un grup cu o
structură si fizionomie aparte în contextul vietii crestin-ortodoxe de aici, se
presupune că Episcopul ce va fi ales trebuie să posede acel spirit de
deschidere spre o rodnică si folositoare cooperare cu reprezentantii celorlalte
eparhii ale Bisericii Ortodoxe din America si cu toti crestinii ortodocsi care
vietuiesc în America si Canada.
Iată de ce Redactia revistei noastre a găsit
de cuviintă să îsi ia o clipă de răgaz spre a analiza pe scurt care ar fi
calificările, functiile si responsabilitătile unui episcop în lumina Sfintei
Scripturi si a Sfintei noastre Traditii Ortodoxe Crestine. Desigur, articolul
de fată nu poate epuiza nici măcar în parte multiplele aspecte ale unui
asemenea subiect, ci se limitează a aduce în prim plan câteva argumente
teologice, argumente ce s`ar putea lua în considerare înainte si indiferent de
opiniile noastre particulare. Trăim într`o tară democratică si liberă, dar
aceasta nu trebuie să urmbrească atitudinea noastră de corectitudine, respect
si observare a normelor de bază stabilite de traditia noastră bisericească,
traditie la care noi subscriem prin convingere si nu numai prin faptul că am
fost născuti cu ea sau că o mostenim afilial. Spiritual deci, noi consimtim si
ne considerăm parte din Biserica formată si dezvoltată pe linia mărturiei si
sucesiunii apostolice. Dar precum viata si experienta Sfintei Traditii ne
dovedesc, mărturia apostolică ar fi fost poate ineficace fără miracolul de la
Rusalii, când Duhul Sfânt s`a pogorât nu numai peste cei doisprezece, ci peste
întreaga Biserică. Biserica a fost deci fondată nu numai de către Apostoli, ci
prin El si în puterea Duhului Sfânt care mărturiseste si ne sprijină să rămânem
credinciosi Capului Bisericii, adică lui Iisus Hristos.
În bazele succesiunii apostolice, încă din
anii 60 ai întâiului secol, Biserica locală era deja condusă de episcopi ai
căror oficiu, după cum se pare, nu era diferit de cel al “bătrânului întelept”.
Cele două categorii, primesc în schimb o retributie. Calitătile si calificările
cerute pentru ambele categorii enumerate sunt aceleasi, astfel că si titlurile
par a se referi la aceeasi pozitie. Desigur, o distinctie trebue făcută aici
între apostolat (ca mărturie universală) si oficiul de Episcop care a fost si a
rămas o functie sacramentală si administrativă locală, misiunea sa fiind însă aceeasi.
Astfel se face deci că spre sfârsitul
secolului I toate bisericile locale sunt conduse de către o singură persoană,
un “episcop”, care duce mai departe traditia apostolică.
Sfântul Irineu afirmă că traditia stabilită
prin succesiune apostolică garantează însusi adevărul revelatiei din Sfintele
Scripturi: ``Prin cunoasterea adevărului noi întelegem: ordinea Bisericească
asa cum a fost stabilită dintru început în toată lumea, pecetea distinctivă a
Trupului lui Hristos întretinută prin intermediul succesiunii apostolice ...``
(Sf. Ignatiu, Magn., VI).
Oricum, unitatea Bisericii Ortodoxe pe care o
vedem încă si astăzi nu se explică numai prin faptul că în Biserica noastră se
poate demonstra genealogic cum un episcop urmează pe altul până la Sfintii
Apostoli. Identitatea credintei este realizată înainte de toate în comuniunea
sacramentală. Succesiunea apostolică se petrece în cadrul vietii sacramentale a
Bisericii locale, si nu numai prin transmisiune individuală. Adevărata
succesiune este dată deci de continuitatea credintei si vietii generatiilor de
crestini aflati în comunitatea Bisericii. Această continuă conservare si
transmitere a depozitului credintei este actualizată si recunoscută ca lucrare
a Duhului Sfânt Însusi.
Dar în lumina acestui Duh, Episcopul este
chemat să fie, cel putin pământeste, un păzitor necompromis al acestei vii
traditii, atât din punct de vedere harismatic cât si
institutional-administrativ. Se poate spune că prin intermediul succesiunii
apostolice si deci a mărturiei episcopilor nostri credinta crestină stabilită
pe linia traditiei ortodoxe s-a putut prezenta uniform si nealterată de timp si
spatiu.
Comunitatea Bisericii locale adunată în jurul
actului sfânt de celebrare a Euharistiei (cuminecării) este prezidată deci de o
singură persoană, imaginea reamintind unicitatea lui Hristos Însusi. Episcopul
este asistat de către un “presbiterium”, format din presbiteri si diaconi, un
organ colegial corespunzând cu adunarea Apostolilor de la Ierusalim.
Biserica locală nu este privită numai ca
parte, ci drept întreg al Trupului lui Hristos. Aici, functia Episcopului este
aceea de a reprezenta pe Tatăl, de a fi sursa si centrul Bisericii, asa după
cum Tatăl este sursa Divinitătii. Sf. Ignatiu ca si Sf. Ciprian văd oficiul
episcopal, prin definitie, ca o functie apartinând unei singure persoane,
pentru că numai astfel se poate păstra identitatea unei singure credinte.
Aceasta se consideră a fi o continuare a functiei săvârsite de Petru la
Ierusalim, o actualizare a “imaginii lui Hristos” în fiecare comunitate
crestină.
Asadar, în scopul păstrării traditiei si
unitătii, Episcopul nu numai că era acela care consacra Sfintele daruri, dar el
era privit si ca învătătorul si predicatorul adevăratei doctrine. Se poate trage
deci concluzia că structura ierahică a Bisericii a fost determinată de însăsi
natura si functia sacramentală săvârsită de o persoană sau alta din comunitate.
Dintru început, în jurul Euharistiei, s`au
adunat crestinii spre a se cumineca, spre a se boteza, spre a fi instruiti în
credintă si spre a-si alege episcopii si presbiterii. Mai târziu, episcopii din
comunitătile vecine au venit să consacreze alti episcopi si asa, încet, încet,
comunitatea crestină a crescut, ajungând la vârsta ei de aur. Transformările
radicale în raportul dintre Sf. Biserică si statul Roman în sec. al IV-lea si
în secolele ce au urmat, au dus si la o restructurare si diversificare a
pozitiilor si functiilor ierarhice în Biserică, dar nu la o modificare de
substantă a acestora. În esentă, indiferent de conjuncturile istorice,
Episcopul rămâne conducătorul spiritual si administrativ al Bisericii.
Episcopul prezintă, nu reprezintă de Hristos,
deoarece Hristos este prezent totdeauna în adevărata sa Biserică ca si în
fiecare membru în parte al Bisericii. Episcopul face prezentă persoana lui
Hristos, într`un mod unic, prin sacramentul preotiei a cărei pecete
sacramentală o poată. Preotia Episcopului sau mai bine zis Arhieria sa, este o
vocatie care revelează că este o persoană prin voia lui Dumnezeu. Vocatia
aceasta este definită prin categoria de “a fi” cineva în Hristos, dar mai cu
seamă prin acea chemare de “a săvârsi” ceva tainic în numele lui Hristos. În
definitiv Hristos este acela care ne alege pe noi si nu suntem noi aceia care
îl alegem pe El.
Oricum, când nouă ni se cere să alegem un
Episcop, în Spiritul Adevărului, se cuvine să ne aplecăm cu grijă si să vedem
care este cerinta însăsi a Cuvântului lui Dumnezeu cu privire la această
actiune a noastră. Sfânta Scriptură, care este însăsi Cuvântul lui Dumnezeu
pentru noi, stabileste că un Episcop trebuie să fie o persoană deasupra
oricăror obiectiuni atât din punct de vedere formal, dar mai ales ca atitudine
si devotament pentru Biserică. A fi preot al lui Hristos înseamnă a fi un
martir pentru gloria divină. Crucea si preotia sunt prin ele însele si dintru
început un scandal în această lume (Luca 2:24).
Când ne alegem un Episcop trebuie să ne gândim
că în fapt noi ne alegem pe cel care să ne îndrume si să ne conducă spre Hristos.
Dar a împărăti în acceptiunea dumnezeiască înseamnă a fi întotdeuna în slujba
celorlalti. Când ne vom da deci votul nostru, trebuie să fim siguri că acela pe
care îl desemnăm trebuie să slujească nu numai pe noi personal, dar mai ales
interesele întregii Biserici, ale tuturor celor pe care noi îi reprezentăm la
acest vot.
Episcopul pe care îl vom alege trebue să fi
dovedit Bisericii că este într`adevăr capabil să ducă mai departe misiunea
încredintată de Hristos Trupului Său tainic si anume: să învete, să curătească,
să sfintească, să vindece si să întărească prin sacramente, să conducă în
dragoste turma de credinciosi spre limanul păcii, al sperantei si al mântuirii.
Între Episcopul la care ne gândim a-l alege si Biserică trebuie să existe deja
acelasi fel de relatii sfinte care există între Hristos si Biserică în toată
catolicitatea ei. Fiindcă noi nu suntem chemati la urnă spre a creea ceva
“ad-hoc”, ci mai degrabă suntem chemati a consfinti o realitate care există
deja, de a contribui cu acordul nostru la ceea ce Biserica săvârseste per-se.
Recunoscând cu smerenie că de altfel Hristos
este singurul Păstor, Episcopul trebuie să o fi dovedit că, prin harul
Domnului, poate fi ``tuturor totul, ca oricum să mântuiesc pe unii din ei`` (1
Corinteni 9:22). Cu alte cuvinte el trebue să fi înteles deja rolul său de
“doică” chemată ``a-si creste cu drag copiii`` (I Tesalonicieni 2:7), de doctor
care are grijă de suflete, de “slujitor” al Adevărului în Domnul.
Negresit însă, Episcopul este si rămâne prin
natura si viata sa “un om între oameni”, un om cu greselile, cu greutătile, cu
slăbiciunile inerente firii pământesti. El, ca orisice om, are nevoie de a-si
mântui sufletul, iar responsabilitatea unei Episcopii este pentru el o “cruceÜ
în plus. Să ne gândim la toate acestea si să îl considerăm pe el ca pe un frate
al nostru de credintă, care ca orisice om are nevoie de iubirea noastră de
crestini, are nevoie de întelegere, de ajutor ...
Biserica Ortodoxă nu este “o biserică a
elitelor”. Dar dacă trebue să ne alegem pe cineva care să ne conducă, să-l
alegem deci pe cel mai capabil, pe cel mai demn, pe cel care ar putea
într`adevăr să asigure o continuitate în ceea ce s`a înfăptuit deja în această
Episcopie.
Arhimandrit Roman
Braga
Articol preluat din
Solia, Oct. 1984.