SFÂNTA TAINĂ A CĂSĂTORIEI
ÎN HRISTOS ŞI ÎN BISERICĂ
Hristos intareste din nou legatura casatoriei
dintre barbat si femeie si o inalta, din ordinea naturii, in ordinea harului,
invaluind-o, prin participarea Sa la nunta de la Cana, in ambianta harica ce iradia
din Persoana Sa.
Savarsind acolo cea dintai minune, prin
puterea Sa mai presus de fire si dand perechii ce se casatorea sa bea din vinul
iubirii entuziaste turnate de El prin harul sau, El vrea sa arate ca incepe
inaltarea vietii omenesti in ordinea harului de la intarirea si inaltarea
casatoriei. El afirma apoi direct trebuinta revenirii casatoriei la unitatea si
indisolubilitatea ei de la inceput.
La intrebarea fariseilor, de ce Moise a permis
parasirea femeii, El raspunde: "Fiindca Moise, dupa invartosarea inimii
voastre, v-a dat voua voie sa va lasati femeile voastre, dar la inceput n-a
fost asa. Ci Eu va zic voua: Oricine va lasa pe femeia sa -nu pentru desfranare
-si se va insura cu alta, preacurveste, si cine s-a insurat cu cea lasata, preacurveste"
(Mt. 19, 8-9).
Iisus considera ca adulter pe cel ce-si lasa
femeia sa si ia pe alta, sau pe cel ce o ia pe cea parasita, deoarece socoteste
ca legatura casatoriei nu s-a desfiintat intre cel ce si-a lasat sotia sa, prin
faptul ca a parasit-o. Aceasta o spune si direct mai inainte, raspunzand la
intrebarea daca e permis cuiva sa-si lase femeia sa, pentru orice pricina, in
afara de cea a adulterului. In acest raspuns, El afirma unitatea celor
casatoriti, bazat pe faptul ca Dumnezeu a a facut pe om ca barbat si ca femeie
si deci cel ce se uneste cu o femeie se completeaza in mod atat de total cu ea,
incat alcatuiesc o unitate.
Barbatul a devenit omul integ prin aceasta
femeie sau viceversa. Dumnezeu insusi i-a impreunat prin faptui ca a facut pe
om barbat si femeie, deci prin faptul ca fiecare devine omul intreg in unirea
cu celalalt, iar aceasta unitate pe care si-a gasit-o fiecare nu se poate
dezintegra si reface cu alt partener.
Nemairespectandu-se unul pe altul ca persoana,
ci tratandu-se ca obiecte de placere care nu tine mult, acestia cad din
demnitatea de om, pe care au primit-o prin creatie: “Raspunzand, El a zis: Oare
n-ati citit ca Cel ce i-a facut de la inceput, barbat si femeie i-a facut? Si
adauga: Pentru aceea va lasa omul pe tatal sau si pe mama sa si se va lipi de
femeia sa si vor fi amandoi un trup. Asa incat nu mai sunt doi, ci un trup.
Deci, ce a impreunat Dumnezeu, omul sa nu desparta" (Mt. 19, 4-6).
Bazata pe cuvantul Mantuitorului, Biserica
ortodoxa nu divorteaza pe cei casatoriti, decat in cazul cand unul din ei a
rupt unitatea dintre ei prin adulter. Dar nu cununa pe cineva mai mult decat de
trei ori. Pentru a doua casatorie impune o pocainta si o oprire de la Sfanta
Impartasanie pe timp de doi ani, iar pentru a treia -pe timp de cinci ani. Iar
in rugaciunile de la aceasta casatorie se cere iertarea pacatelor celor ce se
cununa: "Stapane, Doamne Dumnezeule... iarta faradelegile robilor Tai,
chemandu-i pe dansii la pocainta, si dandu-le lor iertarea greselilor, curatirea
pacatelor... celor de voie si celor fura de voie, Cela ce-stii neputinta firii
omenesti". Dar cand unul din soti a decedat, celalalt e admis la casatorie
fara divort bisericesc, caci casatoria se considera stinsa (Rom. 7, 2). Dar
unitatea aceasta indisolubila, alcatuita intre barbat si femeie, fiind o
unitate in planul uman, nu e atat o unitate organica, fiziologica, ci o unitate
prin iubire. Ea se bazeaza pe iubirea intre doua existente umane ce se
completeaza nu numai pe planul trupesc, ci si pe cel spiritual. Pentru aceasta
ea primeste in Biserica un har. Ca atare, el nu trebuie primit pasiv, ci
dezvoltat activ de cei doi. Astfel indisolubilitatea implicata in fire si
refacuta prin har e si o opera a vointei celor doi. Daca o concep numai ca
mijloc de satisfacere a poftei trupesti, cei doi se plictisesc repede unul de
altul.
Casatoria incepe cu o iubire in care se
sintetizeaza atractia trupeasca si cea spirituala, cu o iubire in care fiecare
pretuieste taina celuilalt si afirma in iubirea sa disponibilitati nelimitate
de a-l respecta ca persoana, de a accepta toate jertfele si oboselile pentru
el. Dar sinteza acestei iubiri totale initiale e o legatura ce se actualizeaza
in fapte, aspectul spiritual capatand un loc tot mai important in ea.
Fiecare din cei doi inscrie in fiinta sa tot
mai multe semne de atentie, de intelegere, de slujire si de jertfire din partea
celuilalt, iar acestea ii leaga tot mai strans, ii fac sa se cunoasca si sa se
pretuiasca tot mai mult, iar aceasta "memorie" spirituala vie, care
inalta pe fiecare din cei doi ca persoana, inaltandu-l pe unul prin celalalt,
face sa se penetreze de tot mai multa spiritualitate si familiaritate actele
lor de iubire trupeasca. Trupul fiecaruia devine pentru celalalt un transparent
al spiritualitatii lui, capata o adancime spirituala tot mai mare, devine un
loc evident al spiritului lui; fiecare devine pentru celalalt o taina tot mai
cunoscuta si tot mai indefinibila in acelasi timp. Iar aceasta taina a
fiecaruia se vadeste deplin numai celuilalt, se realizeaza numai prin el si
pentru el.
Taina fiecaruia dintre ei se imbina cu a
celuilalt intr-o taina unica, caci fiecare poarta tot mai mult din celalalt in
persoana sa. Astfel istoria este o adevarata taina vie a dualitatii sau a
unitatii duale, care incepe sa se simta si sa se realizeze din momentul unirii
celor doi in casatorie, sau si de mai inainte, dar isi actualizeaza
virtualitatile in tot cursul vietii lor, fara sa se plictiseasca unul de altul.
Un rol important in aceasta spiritualizare treptata a legaturii dintre ei il
are exercitiul si cresterea responsabilitatii unuia pentru altul.
Iubirea creste din exercitiul
responsabilitatii reciproce, si responsabilitatea creste din iubire. Iubirea
intre fiintele conditionate de atatea nevoi ale vietii in trup nu e numai o
fericita contemplare a frumusetii trupesti si apoi o tot mai traita contemplare
si a celei sufletesti a celuilalt, desi este si aceasta; ci ea e motorul unor
nesfarsite acte de responsabilitate pentru acela. Iar aceasta se imprima ca un important
factor de spiritualizare in actele de iubire trupeasca.
Responsabilitatea aceasta se manifesta in
fapte in mijlocul societatii, caci familia proprie nu poate fi slujita fara
implinirea unor indatoriri in societate. Harul dat celor casatoriti are astfel
efecte in societate si in Biserica. "Atata timp cat privim casatoria numai
in legatura cu aceia care se casatoresc, si nu o raportam la Biserica intreaga
si prin aceasta la lumea intreaga, nu vom intelege niciodata caracterul
sacramental al ei, acea mare Taina de care vorbeste Sfantul Apostol Pavel:
"Iar eu vorbesc in Hristos si in Biserica"... In acest sens, Taina
Casatoriei este mai cuprinzatoare decat familia. Este Taina iubirii
dumnezeiesti, Taina cuprinzatoare a existentei peste tot, si acesta e motivul
pentru care ea intereseaza toata Biserica si, prin Biserica, intreaga
lume".
O familie sanatoasa e o celula sanatoasa a
edificiului Bisericii si a societatii. In exercitiul acestei responsabilitati
omul isi dobandeste toata seriozitatea si gravitatea lui. El devine cu adevarat
om, care inseamna "om pentru altii". Responsabilitatea aceasta il
face cu adevarat persoana, factor de mare eficienta constienta in viata
celuilalt si a societatii, dar ea se sustine si din respectul celuilalt ca
persoana.
Prin reciproca jertfelnicie, fiecare din cei
doi isi accentueaza caracterul si il accentueaza si pe al celuilalt; unirea lor
se accentueaza tot mai mult ca o comuniune personala, in care fiecare persoana
creste spiritual pe masura unirii intre ele.
Fara trairea si exercitarea acestei
responsabilitati, omul ramane intr-o stare vecina cu inconsistenta,
deosebindu-se de copil doar prin lipsa de inocenta a acestuia. In
responsabilitatea aceasta se face tot mai stravezie, pentru fiecare prin
celalalt, prezenta lui Dumnezeu cel personal ca factor care da valoare
nemasurata partenerului de casatorie. Pe masura ce celalalt isi descopera
adancimea, devine mai transparent pentru Hristos care-i garanteaza valoarea lui
eterna de om, prin faptul ca El insusi S-a facut om. Iar aceasta sporeste
responsabilitatea fiecaruia pentru celalalt. Fiecare e pus astfel prin celalalt
intr-o relatie directa cu Hristos, fara ca valoarea si consistenta lui sa se
diminueze.
Fiecare traieste pe Hristos intr-un mod
specific prin celalalt, ca transparent unic. Amandoi traiesc pe Hristos ca pe
Cel ce apare prin celalalt ca printr-un mediu transparent si unic al revelarii
Sale complete si ca Cel ce impune niste responsabilitati speciale in legatura
cu acela. Amandoi traiesc pe Hristos ca pe Cel ce l-a dat pe fiecare celuilalt,
ca mediu special de reve lare si de dezvoltare a comuniunii si a persoanelor,
prin slujirea lor reciproca. Prin aceasta fiecare se descopera celuilalt in
umanitatea lui cea mai profunda si mai tainica, mai cuceritoare.
Nici unul din ei n-ar putea trai pe Hristos
intr-un mod tot mai adanc si intr-o atat de accentuata responsabilitate si nici
un alt barbat sau alta femeie nu s-ar revela atat de deplin in taina lui si in
taina comuniunii personale continuu adancita, daca s-ar desparti de celalalt
sot, daca ar realiza uniri trecatoare, cu alt barbat, sau cu alta femeie. In
acest caz, fiecare unire ar fi o unire mai mult trupeasca, incapabila sa
progreseze la nesfarsit in unirea si in cunoasterea reciproca a spiritualitatii
lor profunde in Hristos.
In modul acesta Taina unirii indisolubile
intre un barbat si o femeie, ca unire care se spiritualizeaza intr-o tot mai
adanca comuniune, este Taina in Hristos. Unirea lor in Hristos este o Biserica
mica, dupa cum arata Sfantul Ioan Gura de Aur, sau o parte a Bisericii. Caci si
Biserica se constituie din astfel de unitati ale celor casatoriti prin Duhul
Sfant, Care sufla in Biserica.
"Taina aceasta mare este, iar eu zic in
Hristos si in Biserica.", spune Sfantul Apostol Pavel (Ef. 5, 32).
"Casatoria este un chip tainic al Bisericii", spune Sfantul Ioan Gura
de Aur. Clement Alexandrinul zice: "Cine sunt cei doi sau trei adunati in
numele lui Hristos, in mijlocul carora este si Domnul? Nu sunt barbatul si
femeia uniti in Dumnezeu?".
Iar Sfantul Ioan Gura de Aur spune: "Cand
barbatul si femeia se unesc in casatorie, ei nu mai sunt ceva pamantesc, ci
chipul lui Dumnezeu insusi". Iar Teofil de Antiohia zice: "Deci a
creat pe Adam si pe Eva pentru cea mai mare iubire intre ei, ca sa reflecte
taina unitatii dumnezeiesti". Femeia este omul cel mai apropiat de
barbatul ei, si, viceversa. Si este aceasta, pentru ca il completeaza.
Barbatul are in femeie umanitatea ajunsa la
intimitatea suprema cu el. Si viceversa. Ei isi sunt unul altuia deplin
descoperiti, intr-o totala sinceritate; fiecare ii este celuilalt ca un alt
"eu", ramanand totusi un "tu" care ii este necesar pentru a
se descoperi. Fiecare se uita pe sine, facandu-se eu-ul celuilalt. Sfantul Ioan
Gura de Aur zice: "Cel iubit este pentru cel ce iubeste identic cu sine.
Insusirea iubirii este de asa fel, ca cel ce iubeste si cel iubit nu mai par
sa: formeze doua persoane deosebite, ci un singur om". Iar alta data
spune: "Cine are un prieten are o alta sine" (allon eauton). Prin aceasta
fiecare din cei doi soti realizeaza starea dupa care nazuieste si se realizeaza
ca persoana in reciproca comuniune.
Dar se realizeaza numai cand dragostea
trupeasca e penetrata de cea spirituala si coplesita de ea. Cand femeia i-a
ajuns barbatului o astfel de umanitate intima si curata prin coplesirea
dragostei trupesti de catre cea spirituala, el poate privi cu ochi curati orice
femeie, si femeia, orice barbat. Casatoria este astfel un drum spre
spiritualizarea celor doi soti nu numai in relatia unuia fata de altul, ci si
in toate relatiile cu ceilalti oameni.
Toate femeile primesc o adancime spirituala
pentru barbatul ajuns aci, in persoana femeii sale, si toti barbatii, pentru
femeie, in persoana barbatului ei. Atunci fiecare cunoaste pe toti in
dimensiunea lor spirituala. Dar barbatul ramane unit cu femeia lui, pentru
familiaritatea lui cu unicitatea ei, pentru realizarea sa ca persoana si pentru
cunoasterea lui Hristos prin mediul acestei unicitati. Si femeia la fel. Aci se
arata din nou importanta sociala a casatoriei. Dar trebuie precizat ca si
cunoscand aceasta mare importanta a casatoriei, crestinismul ramane totusi
realist. El nu dispretuieste trebuinta unirii trupesti intre barbat si femeie.
Rugaciunile de la cununie nu evita deloc sa vorbeasca despre ea.
Dar socoteste ca numai in casatorie ea devine
un mijloc de unire sufleteasca completa, sau o adanceste tot mai mult pe
aceasta. Deci aproband casatoria pentru satisfacerea trebuintei de unire
trupeasca intre barbat si femeie, considera aceasta unire in acelasi timp ca
mijloc de promovare a unirii sufletesti. De aceea el nu cunoaste decat doua
atitudini drepte fata de pofta trupeasca: sau infranare totala de la ea in
afara casatoriei, sau o folosire a satisfacerii ei ca mijloc de unire sufleteasca
si de inaintare in ea. Aceasta e neprihanirea patului de care vorbesc
rugaciunile de la cununie, sau castitatea conjugala. Biserica atribuie si
casatoriei o castitate si o considera ca un drum spre o tot mai mare castitate.
Ca si
castitatea monahala, si ea este o libertate a spiritului. Si pentru amandoua se
cere o lupta spirituala. Satisfacuta in afara casatoriei, pofta trupeasca il
robeste pe barbat in asa masura, ca nu mai vede in femeie decat un instrument
al satisfacerii ei, si viceversa.
Aceasta se poate intampla insa si in
casatorie, dar numai unde cei doi nu fac efortul de a transfigura si
spiritualiza prin unirea sufleteasca unirea lor trupeasca. Si aceasta se
intampla aproape totdeauna acolo unde lipseste harul credintei. In acest caz,
pofta trupeasca. plictisita repede de o femeie sau de un barbat, isi cauta
satisfactia in alta parte.
Din intelegerea realista a neputintei celor
mai multi de a stapani cu totul pofta trupeasca si din intelegerea casatoriei
ca unic mijloc de transfigurare a ei, de transformare a ei prin penetrarea
unirii trupesti de unirea sufleteasca intre barbat si femeie, rezulta marea
cinste ce o acorda Biserica Tainei Nuntii. E drept ca Sfantul Apostol Pavel a
spus: "... e bine pentru om sa nu se atinga de femeie. Dar ca paza
impotriva desfraului, fiecare barbat sa-si aiba femeia lui si fiecare femeie
sa-si aiba barbatul ei...
Daca insa nu pot sa se infraneze, sa se
casatoreasca. Fiindca mai bine este sa se casatoreasca, decat sa arda." (1
Cor. 7, 1, 2, 9). Dar prin acest cuvant el n-a inteles casatoria numai in
sensul negativ, de remediu al manifestarii dezordonate a concupiscentei, ca
mijloc tolerat de satisfacere a unei pomiri pacatoase, fara efectele de
dezordine sociala., pe care le are cand e satisfacuta in afara casatoriei. El a
aratat in alte locuri inaltul continut pozitiv al unirii dintre barbat si
femeie, in casatorie (Ef. 5, 28-32). Altii, trecand peste justificarea
casatoriei ca remediu contra concupiscentei, au considerat ca ea isi justifica
existenta numai prin nasterea de prunci. Dar in aceasta se include si mai vadit
intelegerea ei ca o unire mai mult decat trupeasca.
Intre reprezentantii de seama ai acestei
intelegeri a casatoriei trebuie mentionat fericitul Augustin. Pavel Evdokimov,
combatand aceasta interpretare, considera legatura Casatoriei sublima in ea
insasi, neavand nevoie pentru a se justifica de nasterea de prunci. El
dezaproba cu dreptate indoielile privitoare la calitatea morala ireprosabila a
legaturii trupesti.
De fapt, Sfantul Apostol Pavel nu accepta
satisfacerea poftei trupesti in afara casatoriei. Deci o considera ca pacat
cand e satisfacuta in afara casatoriei. Dar de ce e pacat in afara casatoriei?
Desigur nu numai pentru dezordinea sociala pe care o provoaca, ci si pentru netransfigurarea
ei printr-o unire sufleteasca, produsa de iubirea spirituala din casatorie. De
fapt, cine nu stie ca cel ce priveste femeia din afara casatoriei o vede
ingustata la calitatea unui obiect carnal de placere epidermica?
Numai in casatorie ea se descopera ca persoana
cu toata complexitatea de probleme, in care are nevoie sa fie ajutata, sa nu
fie singura, cum are nevoie si barbatul; numai casatoria ridica legatura intre
barbat si femeie la prietenie si adanca responsabilitate practica reciproca, in
care fiecare trebuie sa se angajeze total. In felul acesta, casatoria este nu
un simplu remediu tolerat pentru satisfacerea unei pofte ce ramane mai departe
pacatoasa, ci un mijloc care face ca legatura dintre barbat si femeie sa fie cu
adevarat o legatura completa, o legatura a unei comuniuni totale intre
persoane, in care se realizeaza fiecare complet ca persoana, sau ca om
adevarat, ajutandu-l si pe celalalt in acest scop, asa cum a voit-o Dumnezeu
cand a creat pe om ca barbat si femeie, spre o completare reciproca. In acest
sens, Biserica concepe legatura sotilor ca o legatura completa, trupeasca si
sufleteasca.
In
casatoria adevarata ei progreseaza. In unirea sufleteasca, pentru ca de fapt
numai in aceasta se poate progresa. Acest progres trebuie sa-l ajute ei si cu
vointa. In acest sens li se da harul acestei Taine. Ei trebuie sa aiba
constiinta ca, daca legatura lor se reduce la satisfacerea poftei trupesti,
aceasta aluneca spre pacat si e pandita de destramare.
Fara sa conteste importanta legaturii
trupesti, crestinismul nici n-o justifica in exclusivitatea ei. Cand Sfantul
Apostol Pavel declara casatoria ca un remediu impotriva arderii dificil de
suportat, sau a satisfacerii ei dezordonate, el include in acest rost al
casatoriei pe acela de mijloc de transfigurare a unirii trupesti. Acest inteles
se include si mai vadit in cuvintele Sfantului Ioan Gura de Aur, in care
atribuie casatoriei si rostul nasterii de prunci. "Sunt doua motive pentru
care a fost instituita casatoria... pentru a face pe om sa se multumeasca cu o
singura femeie si pentru a face copii. Dar motivul principal e cel dintai...
Cat despre procreare, casatoria nu o antreneaza in mod absolut... Dovada sunt
multele casatorii care nu pot avea copii. Iata de ce prima ratiune a casatoriei
este sa reglementeze viata sexuala, mai ales acum cand neamul omenesc a umplut
tot pamantul". Ca el atribuie casatoriei si rostul realizarii unei uniri
spirituale, o arata in alte dati, cand o prezinta ca chip al unitatii.
De fapt, un mijloc important care ajuta pe cei
doi soti sa inainteze spre o unire sufleteasca tot mai adanca este nasterea si
cresterea de prunci. Actele de unire trupeasca se imbiba prin asumarea acestei
responsabilitati de un element spiritual si mai accentuat. In felul acesta, in
faza intai a casatoriei un mare rol in transfigurarea legaturii trupesti, care
detine un loc mai mare in unirea dintre soti, il are asumarea raspunderii
nasterii de prunci, ca in partea a doua aceasta, legatura sa fie in mare masura
depasita in fiinta ei de unirea spirituala in care sotii au progresat.
E adevarat ca in textul de mai sus, Sfantul
Ioan Gura de Aur declara ca o casatorie e realizata si cand se implineste numai
scopul ei principal: reglementarea sexualitatii, fara implinirea scopului al
doilea: nasterea de prunci. Dar el adauga ca ea e realizata fara nasterea de
prunci, cand pruncii lipsesc nu din vointa sotilor, ci ara voia lor. Caci cand
nasterea de copii e evitata cu voia, legatura intre soti cade intr-un simplu
prilej de satisfacere a poftei trupesti, ce trece astfel la acte pacatoase.
Prin copii sotii depasesc acest egoism,
deschizandu-se spre altii. Prin copii se deschid mai mult spre societate in
general, de care au nevoie pentru cresterea copiilor, pentru incadrarea lor in
societate. Prin ei intra in relatii mai bogate cu societatea. P. Florensky
spune ca societatea -deci si Biserica -este formata din unitati duale, nu din
indivizi; am zice din molecule, nu din atomi.
Dar o familie care nu are copii nu e necesara
in sens deplin societatii. Familia promoveaza coeziunea sociala, bisericeasca,
nu indivizii. Celula familiei, desi nu se dizolva in organismul bisericesc sau
social, trebuie sa fie intr-o comunicare cu celelalte celule prin
"sangele" comun al lor, prin copii.
Desigur nasterea si cresterea de prunci,
slujirea Bisericii si a societatii, ca infranare a egoismului in doi (sau in
mai multi; cu copii cu tot), inseamna o cruce. De aceea se canta la slujba
cununiei un imn inchinat mucenicilor. Sotii care nu-si infraneaza egoismul in
doi vor deveni pana la urma netransparenti chiar si lor insisi. Vor constitui
un egoism de instincte, de mic grup animalic, grupul insensibil la altii al
familiei de tip biologic, un grup inchis ca o cetate in zidurile proprii si
capabil numai de iesiri acaparatoare, nu si de iesiri daruitoare. "O
casatorie care nu-si rastigneste statornic lacomia si autosuficienta proprie si
nu se depaseste pe sine prin aceasta nazuinta", nu e familie crestina.
Dupa invatatura crestina, pacatul propriu al familiei de azi este nu divortul
sau lipsa de "acomodare", sau "salbaticia spirituala", ci
autoadorarea familiei, refuzul de a vedea casatoria ca orientata spre Imparatia
lui Dumnezeu.
Exista o pornire de a face "totul pentru
familie", daca trebuie, chiar a fura. Familia nu mai este spre slava lui
Dumnezeu; ea a inceput sa nu mai fie o intrare sacramentala in prezenta Lui. Nu
lipsa de sfiala sfanta fata de familie face ca divortul sa apara ca un proces
aproape natural, ci aceasta autoidolatrizare a familiei face ca familia moderna
sa se sfarame asa de usor; este acea identificare a familiei cu succesul si cu
refuzul de a purta crucea...
O casatorie crestina se incheie intre doua
persoane, iar fidelitatea comuna a celor doi fata de al treilea -Dumnezeu -ii
pastreaza pe acestia intr-o adevarata unitate intre ei si cu Dumnezeu".
Propriuzis Hristos este cel care savarseste Taina casatoriei, dar o savarseste
unindu-i pe cei doi in Sine si ca atare El ramane permanent ca mijloc de unire
intre ei.
Daca ei se despart de El, se slabeste si
unitatea intre ei. Infranarea acestui egoism in doi include si infranarea de a
folosi legatura casatoriei pentru o simpla placere, cu evitarea nasterii de
prunci.
Din Dogmatica vol III– Pr. Prof. Dr. Dumitru
Staniloae