Diversi filozofi
chinezi din sec. 5-4 î.C. au expus o suma de idei si un mod de viata care au ajuns
sa fie cunoscute sub numele de taoism, calea cooperarii dintre om si tendinta,
sau cursul lumii naturale. Principiile acestei tendinte por fi descoperite în
ritmurile regulate ale apei, gazelor si focului, ritmuri care sunt ulterior
întiparite sau reproduse în cele din piatra si lemn si, mai târziu, în multe
dintre formele artei. Dupa cum vedem, taoismul este un mod de viata - nimic
ocult pâna acum - inspirat din ritmurile fenomenelor naturale. Dar cum se poate
inspira un mod de viata omenesc din natura ? Exemplul cel mai bun ni-l ofera
artele martiale, care au împrumutat la origina elemente esentiale - atac,
aparare, eschiva etc - din miscarile corespunzatoate ale animalelor salbatice.
Avem astfel scoli de arte martiale care poarta nume pitoresti ca scoala
tigrului, scoala maimutei etc. La fel si în viata domestica de fiecare zi
exista posibilitatea de a te inspira din evenimentele lumii naturale. Sursele
principale ale acestui mod de viata numit taoism sunt lucrarile clasice ale
corifeilor taoismului ca de pilda: Tao Te Ching, Chuang Tzu, Lao-tze. Temele
care abunda în aceste carti se pot grupa în jurul câtorva idei de baza: tao,
vidul, nonactiunea (wu-wei), adaptarea la conditiile exterioare. În Scriptura
Vidului perfect, autorul, Lao-tze, descrie relatavitatea punctelor noastre de
vedere, a regulilor de viata, a prejudecatilor care se doresc absolute. Nu
exista în aceasta lume un principiu care sa fie valabil în toate împrejurarile.
Activitatea noastra trebuie sa tina cont mereu de conditiile temporale. Nu
exista nimic impus dinainte, nimic prestabilit, peren, si de aici nevoia de
suplete. Cuvîntul tao are mai multe întelesuri în China antica. Pentru
Confucius si confucianisti el indica arta de a cârmui a vechilor suverani.
Aceasta iscusinta era laudata de Confucius si evocata pentru a redeveni un
izvor de inspiratie pentru contemporanii sai. Tao semnifica ideea de iscusinta,
talent pentru ceva anume, de îndemânare, nu numai în relatie cu anticii
suverani. Si omul de rînd poate dovedi ceva iesit din comun. În zilele noastre
aceasta înclinatie deosebita nu este absenta: sunt oameni foarte priceputi la
afaceri, la arta, muzica, sportivi de performanta pe care lumea îi aclama,
politicieni iscusiti etc. Toti acestia au un tao al lor, adica o aptitudine iesita
din comun. Chinezii admirau arcasii, caligrafii, filozofii, în general pe toti
cei care se remarcau printr-o aptitudine anume. Acestia erau chemati la curtea
suveranului, pusi la încercare, si omeniti cum se cuvine atunci cînd îsi aratau
dibacia. Un alt sens al cuvîntului tao este de metoda, în sensul de tehnica de
învatare, de aplicare a ceva etc. Un tao care poate fi trasat nu poate fi
eternul tao (adica: nu exista o metoda absoluta de a proceda în toate
împrejurarile, un cod de purtare universal valabil etc). Într-o perspectiva si
mai larga, tao este legea Cerului, adica modul lui de manifestare. Tao-ul este
o miscare de du-te-vino, în care alterneaza tendintele yang si yin. A te adapta
la aceasta miscare, înseamna a deveni una cu tao, adaptarea la miscarea
cerului, poate fi considerata un tao în sine (talent, intuitie etc). Notiunea
de vid desemneaza în literatura taoista mai multe lucruri:
1. Celalalt pol al
Plinului, reprezintând una din însusirile Cerului care alterneaza constant
secventele de Plin si Gol, de progres si declin. Vidul este tendinta lucrurilor
de a reveni la obârsia lor, de a se descompune în elementele constituente. În
viata sociala, vidul desemneaza perioadele de haos sau entropie sociala, în
care însasi notiunea de ordine a suferit malformatii.
2. Capacitatea
receptiva a totalitatii noastre psihice care permite manifestarilor
psihosomatice, adeseori conflictuale, sa coexiste si sa se exprime fara nici o
rezistenta în actele noastre.
3. Starea fara dorinte
de care pomeneste întreaga literatura taoista. Yin si yang sunt termeni
esentiali în filozofia taoista clasica. În Cartea Schimbarilor (I-Ching), ei nu
apar, si sunt înlocuiti cu luminosul si obscurul, cu tarele si moalele,
expresii care evoca o polaritate la nivel fenomenal. Am putea folosi pentru
aceste adjective multe altele ca, de pilda, activ si pasiv, masculin si
feminin, cald si rece. La nivelul întelegerii populare, yin si yang confirma
opiniile noastre legate de complementaritate, de extreme opuse, de polaritate,
existente în sânul unitatii. De aici rezulta ca Yin si Yang nu pot coexista,
asa cum lumina zilei nu coexista cu întunericul notii, ci alterneaza. Exista un
moment însa cînd lumina si întunericul se intersecteaza: clarobscurul. Un moment
care nu dureaza, ci reprezinta doar un punct de trecere.
Confucianismul este
o religie, cu aproximativ 6.000.000 de adepti (majoritatea în China, Coreea,
Vietnam, Japonia), fondata de filozoful chinez Confucius (551-479 î.C), care se
preocupa de principiile bunei conduite, intelepciunea practica si relatiile
sociale. Confucius nu avea intentia sa intemeieze o religie noua, ci sa
interpreteze si sa renasca religia dinastiei Zhou, cu ritualurile sale, pe care
el le-a interpretat nu ca niste sacrificii facute de oameni, pentru a primi
iertarea de la zei, ci ca niste ceremonii ale oamenilor, întrupând modele de
comportament civilizat, adunate de-a lungul mai multor generatii. Acestea
insemnau pentru Confucius sâmburele societatii chineze. Confucius, al carui
nume chinezesc era Kung Fu Tzu, s-a nascut in statul Lu, in anul 551 î.C.
intr-o familie aristocrata, care-si pierduse averea si pozitia. Despre tatal
lui, care a murit când Confucius avea 3 ani, se spune ca fusese un razboinic
puternic. Confucius a fost cel mai mic dintre cei 11 copii, traind in saracie,
dar primind o educatie sanatoasa. In tinerete a fost profesor, dar a aspirat la
o pozitie guvernamentala, intrucât avea o deplina incredere in capacitatea lui
de a reorganiza societatea. Si-a petrecut mult din viata calatorind prin China,
dând sfaturi conducatorilor. Era unul din acei filozofi, care aspirau la
salvarea unei tari, prin sfaturile pe care le dadea. Spre deosebire de
ceilalti, care si-au gasit calea in cunoastere, Confucius s-a inspirat din
trecut, pe care incerca sa-l transforme in realitate. Se declara un
traditionalist, nu un creator de nou, ci un iubitor al vechiului. Ultimii ani
din viata i-a petrecut in orasul natal, unde s-a dedicat in totalitate
propovaduirii invataturilor sale. Analectele reprezinta o colectie de
invataturi ale lui Confucius, pastrate de discipolii lui, considerate singurele
care i se pot atribui lui Confucius cu siguranta. Confucianismul este una din
cele mai influente traditii filozofice din lume, cu introspectii profunde in
natura umana. Desi confucianismul a devenit ideologia oficiala a statului
chinez, n-a existat niciodata ca religie instaurata, cu biserici si preoti.
Savantii chinezi l-au onorat pe Confucius ca pe un mare intelept, fara insa a-l
venera ca pe un zeu. La rândul lui, Confucius nu a pretins niciodata a fi o
divinitate. In confucianism, omul este centrul universului, el nu poate trai in
izolare, ci in comunitate. Scopul vietii este atingerea fericirii individuale,
care se poate obtine prin pace. Confucius a descoperit ca intre oameni se
stabilesc 5 feluri de relatii fundamentale, bazate pe dragoste si datorie, care
ar putea fi imbunatatite, daca fiecare din cei implicati si-ar aduce
contributia: conducator-supus, parinte-fiu, sot-sotie, frate-frate,
prieten-prieten. Confucianismul este pur umanism, o filozofie care se preocupa
de fiintele umane, de interesele si realizarile lor, mai degraba decât de
abstractiuni sau probleme de teologie. El nu este atât o religie, cât un cod
moral, care a influentat foarte mult gândirea si modul de viata al chinezilor.
Principiile fundamentale ale acestei gândiri sunt: supunere si respect fata de
superiori si parinti, datorie fata de familie, loialitate fate de prieteni,
umilinta, sinceritate si politete. Astazi, confuciansmul este adeseori
confundat cu taoismul. Este foarte greu de distins intre ce e element taoist si
ce apartine confucianismului, intrucât amândoua au idei asemanatoare despre om,
societate, conducatori, cer si univers. Confucianismul se ocupa de aspectul
practic si pamântesc, pe cand taoismul se ingrijeste de cel esoteric si ceresc.
Amândoua credintele au radacina in gândirea a doi filozofi chinezi. Confucius
si Lao Tze, fondatorul Taoismului, au fost contemporani, si este stiut in ambele
traditii, ca ei au avut câteva dialoguri.
Cu o traditie veche
de peste doua milenii, cu forme diverse, potrivit tarilor in care s-a dezvoltat
si deseori greu accesibil pentru occidentali, buddismul nu poate fi separat de
mediul in care a aparut: India secolelor 6 si 5 î.C. Buddismul are peste 370
milioane de adepti si a fost fondat de Siddharta Gautama, cunoscut si sub
numele de Sakyamuni (numele de clan) sau Buddha, care nu este un nume, ci un
titlu, insemnând Cel iluminat. Buddha nu a pretins niciodata ca ar fi Dumnezeu,
si nici n-a fost privit ca atare de buddisti. El a fost o fiinta omeneasca care
a atins un nivel ridicat de cunoastere, intelegând viata cât mai adanc posibil.
In pofida zelului unor naratori ulteriori, care a transformat biografia lui
Buddha intr-o adevarata legenda, mai este inca posibila reconstituirea marilor
etape ale vietii celui care, dupa 547 de existenta anterioare, animale si
umane, in care s-a dedicat practicarii virtutilor si acumularii unor fapte
meritorii, hotaraste sa se manifeste pentru ultima data, mânat de compasiune
fata de fapturile aflate in suferinta pe tarâmul Indiei. Nascut print, intr-un
mic regat nepalez, Terai, in sânul unei familii bogate, copilul, care se pare
ca manifestate calitati iesite din comun, primeste numele personal de
Siddharta. Tineretea lui a fost cea obisnuita pentru un tânar nobil din epoca
sa: viata indestulata, studii, casatorie. In jurul vârstei de 30 de ani, când,
se spune, urma sa devina tata, descopera prin intermediul a patru intâlniri,
mai intâi suferintele care-i apasa pe oameni: batrânetea, boala, moartea, apoi
o cale spre speranta unei eliberari, prin imaginea senina a unui calugar care
traieste in sihastrie. Dezgustat de existenta sa de placeri desarte, el alege
sihastria si dupa multi ani de cautari felurite, opteaza pentru Calea de
mijloc, care il va face sa inteleaga lucrurile asa cum sunt: iluzorii,
trecatoare si sa descopere o metoda ce poate elibera definitiv fiinta de
patimi, de iluzii aducatoare de suferinta. Aceasta este Desteptarea si din
acest moment merita pe deplin titulatura de Buddha (Cel iluminat), din radacina
sanscrita Budh (a se destepta, a se ilumina). Rezistând ispitei de a accede
imediat la o eliberare personala egoista, Buddha se hotaraste sa raspândeasca
invatatura sa. Timp de 40 ani, va calatori prin Valea Gangelui, explicându-si
doctrina, apelând din când in când la amintirile din vietile sale anterioare,
adunând in jurul lui calugari si adepti laici, acceptând chiar, spre sfârsitul
vietii, la insistentele discipolului sau Ananda, intrarea in comunitate si a
calugaritelor. Ajuns la o vârsta avansata si considerându-si misiunea
implinita, el dispare pentru totdeauna, inaltându-se in Parinirvana. Imediat
dupa moarte, relicvele sale vor fi vehement disputate, apoi impartite intre mai
multe regate. Buddismul s-a stins in India acum 1000 de ani (desi, a renascut
recent). S-a extins la sud, in Sri Lanka si sud-estul Asiei, unde o forma a
buddismului continua sa infloreasca, si la nord, in Tibet, China, Mongolia si
Japan. Forme ale buddismului mai sunt practicate in aceste tari, desi in
ultimul secol au suferit mari modificari, efecte ale comunismului. De asemenea,
in ultimul secol, buddismul a ajuns si in Vest, unde sute de mii de oameni au
devenit adepti. Spiritul liber de a cerceta, de a intreba este o trasatura
importanta a buddismului. Buddha insusi a incurajat oamenii sa cerceteze ei
insisi adevarul invataturilor sale, inainte de a le accepta. Buddha nu a vrut
niciodata ca oamenii sa practice invataturile sale din credinta oarba sau din
superstitie. Oamenii ar trebui sa puna in aplicare numai ceea ce cred ei ca le
este benefic fizic si psihic. Deoarece buddismul respecta dreptul omului de a
cerceta si de a alege singur, este o religie toleranta fata de celelalte
religii, invatând oamenii sa traisca in armonie unii cu altii, indiferent de
rasa sau religie. Buddismul recunoaste toate fiintele ca fiind egale, predica
iubirea universala, bunatatea si compasiunea nu numai fata de semeni, ci si
fata de toate creaturile, care impreuna cu oamnii impart acelasi mediu. Daca
oamenii doresc sa traiasca fericiti in lumea aceasta, ei trebuie sa aiba grija
si sa contribuie la bunastarea celorlalte fiinte. Buddismul vede viata ca un
proces de schimbare continua, iar scopul celor ce practica aceasta religie este
sa profite de acest fapt. Asta inseamna ca, in opinia lor, omul se poate
schimba in bine, factorul decisiv in aceasta schimbare il detine mintea
omeneasca, iar buddismul a dezvoltat multe metode de antrenare a mintii. Foarte
importanta este meditatia, care este o cale de inducere a unor stari pozitive,
caracterizate de calm, concentrare, constienta si emotii, cum ar fi prietenia.
Buddismul ne invata ca prin meditatie si printr-un comportament moral, se poate
atinge Nirvana, o stare de iluminare, de desteptare, desi inainte de a ajunge
aici, omul este subiectul mai multor vieti, unele dintre ele bune, altele rele,
depinzând de karma fiecaruia. Karma este definita ca actiunea intentionata,
altfel spus, fiecare gest, vorba sau fapta facute constient si intentionat.
Karma inseamna intentie buna sau rea. Conform pricipiului cauza-efect, karma
dintr-o viata anterioara determina natura vietii prezente.
La baza invataturii
lui Buddha stau cele patru adevaruri sfinte:
1. Viata este
suferinta;
2. Setea de placere
este originea suferintei;
3. Durerea poate fi
vindecata prin domolirea acestei sete, prin anihilarea totala a dorintei;
4. Pentru a
indeparta dorinta, trebuie urmat drumul cu opt ramuri, denumit Nobila Carare
Octupla, care inseamna: intelegere dreapta, gândire dreapta, cuvânt drept,
fapta dreapta, mijloace de existenta drepte, efort drept, concentrare dreapta.
Cele cinci percepte
sunt:
1. Sa nu omori.
2. Sa nu furi.
3. Sa nu minti.
4. Sa nu fi imoral.
5. Sa nu consumi
droguri sau bauturi alcoolice.
Buddha este un
mântuitor, in sensul ca arata o cale, dar fiecare ramâne liber s-o urmeze sau
nu. Linia de conduita este propusa, nu impusa, si drumul este lung si solitar.
Cele patru adevaruri constituie mostenirea inestimabila lasata de Buddha, si
niciodata, de-a lungul istoriei sale, indiferent de imbogatirile si
transformarile sale, buddismul nu va lepada nici cea mai mica parte din aceasta
invatatura initiala. Buddismul a venit ca o religie noua, ceruta de sufletul
popular, care nu putea concepe religia austera si rece, fara temple si zei, de
pura contemplare filozofica, care era brahmanismul. Întemeietorul acestei
religii, care numara peste 150 de milioane de credinciosi, este înteleptul
Buddha (nume de nastere: Siddharta), din familia princiara Sakya. Ducând o
viata plina de placeri în cadrul familiei, a ajuns prin meditatie un întelept
(Buddha), dupa ce, parasind familia, deveni calugar muni, de aici si denumirea
de Sakyamuni, sub care mai e cunoscut. Întelepciunea descoperita de el era ca,
pentru a domina viata, trebuie sa stii sa te eliberezi de ea, tinzând catre
nirvana. Deci, în fond, acelasi principiu ca si brahmanismul. Deosebirea, care
a si asigurat succesul buddismului, e ca, desi nici el nu învata masele despre
zei, adeptii lui Buddha l-au facut pe el semizeu si i-au instituit un cult.
Acesta i-a asigurat succesul, fata de rigiditatea abstracta a brahmanismului,
desi Buddha însusi propaga aceleasi invataminte: agnosticismul religios,
eliberarea de viata, metempsihoza dupa moarte si trecerea în nirvana. Prin
organizarea pe care si-a dat-o, dar mai ales prin admirabilele ordine
calugaresti pe care le-a organizat, buddismul a izbutit sa se raspândeasca
foarte rapid, mai ales în afara granitelor Indiei: China, Tibet, Japonia,
înlocuind peste tot aproape complet brahmanismul anterior. În India, buddismul,
desi a prins, s-a amestecat în curând cu alte religii populare, dând nastere
unei noi religii, denumite hinduism sau neobrahmanism, în care s-a contopit si
brahmanismul, si care este astazi religia cea mai raspândita în India, numarând
peste 200 milioane de adepti. Caracteristic e faptul ca neobrahmanismul
(hinduismul) a împrumutat foarte multe elemente crestinismului si o directie a
lui, vishnuismul, a adoptat atât ideea de treime, cât si pe cea de întrupare si
rascumparare. Cu toate acestea, datorita curentelor si riturilor populare, care
au fost adoptate de hinduism, ca si de vishnuism, practicile si ceremoniile lor
sunt asa de bizare – se merge chiar pâna la sacrificiii umane oferite zeitei
Kali – încât neobrahmanismul (hinduismul) pare a reprezenta un posibil regres
spiritual, chiar fata de brahmanismul clasic anterior.
Este vechea religie
care stapâneste si astazi în India. Este in amestec între politeismul naturalist
al Vedelor, cum se numesc cartile sacre ale brahmanismului, si monismul
panteist, iesit din meditatiile religioase ale preotilor brahmani. Religia
Vedelor, anterioara brahmanismului, era prea naturalista si prea senzualista.
Pazitorii si cititorii Vedelor – preotii brahmani – au cautat sa spiritualizeze
acest naturalism si au creat un zeu unic, Brahma, care nu este altceva decât
rugaciunea zeificata. În fond, t Brahma nu este decât o abstractie, un neant.
Din acest neant, brahmanismul face sa se nasca totul, în el, iar prin
purificare si spiritualizare, sa se reîntoarca tot la el. De aici principiul
metempsihozei sustinut de brahmanism, pentru ca, prin reincarnarea sufletelor
dupa moarte în alte trupuri, sa se poata face purificarea si reintoarcerea lor
în Brahma, adica în neant. În forma aceasta abstracta, brahmanismul nu a fost
accesibil maselor populare. În schimb, brahmanii-preoti au facut din religie
mai mult un motiv de meditatie filozofica. Sensul si rostul vietii fiind
neantul-nimicul, suprema fericire este sa parasesti aceasta viata. De aici
caracterul de austeritate si asprime ascetica al brahmanismului.
Hinduismul
(Neobrahmanismul)
Hinduismul zilelor
noastre nu este acelasi cu Hinduismul de acum 5000 de ani. Religia hindusa a evoluat
in acesti ani. Acum ea cauta sa fie o sinteza a diverselor idei si influente ce
strabat intreg subcontinentul indian si care reprezinta sute de grupuri
sociale, culturale si tribale. De fapt, insasi termenul hindu nu este originar
din India. El este denumirea persana a fluviului Indu. Yoghi Ramacharaka face
aceasta observatie: "Diferitele secte hinduse, desi practic par sa fie
religii diferite, in realitate se considera a nu fi decat diferite secte si
diviziuni ale Unei Singure Religii Eterne a Indiei, bineinteles, fiecare
considerându-se pe sine ca fiind cea mai buna si mai favorizata exprimare si
interpretare a ei."
Scrieri sacre
Scripturile hinduse
au fost culese de-a lungul a sute de ani, incepând cu scrierea traditiilor
orale existente in ultima jumatate de mileniu inainte de Cristos. Aceste
scripturi sunt cunoscute sub numele de Veda (care inseamna,
intelepciune/cunoastere). Portiunea de incheiere a scrierilor Veda este numita
Upanishads, care reprezinta o sinteza a invataturilor vedantice. Principalele
invataturi ale scrierilor Upanishads includ crezul in panteism, in ispasirea
karmica si in reincarnare. Poate cea mai bine-cunoscuta parte a Vede-lor este
legenda hindusa a lui Bhagavad-Gita, care este povestea unui print razboinic,
pe numele de Arjuna si a conducatorului sau de car Krishna, o incarnare
deghizata a zeului hindus Vishnu. Bhagavad-Gita a fost scrisa si ulterior
modificata intre anii 200 î.C. si 200 d.C. O ilustratie a pluralismului si a
naturii Hinduismului se gaseste in compararea Dumnezeului legendei
Bhagavad-Gita cu Dumnezeul literaturii vedice timpurii. Dumnezeul descris de
catre Gita este personal si adeseori pare monoteist (adica, e vorba de un
singur Dumnezeu, care este personal si nu parte a creatiei sale). Cu toate
acestea atunci când cineva citeste scriptura vedica timpurie, va descoperi ca
Dumnezeu este prezentat ca fiind panteist (adica, toata creatia este una, fie
ca este divina sau nu).
Hinduismul
contemporan
Exista trei
clasificari de baza, in care sutele de secte hinduse se impart în:
1. Monistii
abstracti, care subliniaza unitatea filozofica a universului, in locul ideii
religioase sau teiste.
2. Adeptii lui
Vishnu, care sunt devotati inchinarii (in multe forme diverse) zeului Vishnu
(manifestat in forme diverse), si considerat forma suprema de divinitate.
3. Adeptii Shivei,
care se devoteaza inchinarii zeului Shiva, cea mai superioara manifestare a
divinitatii.
Meditatia
Transcedentala, cu accentul ei filozofic, se incadreaza in clasa monista, in
timp ce Societatea Internationala pentru Constiinta Krishna, sustine ca
Krishna, Dumnezeul suprem, este totuna cu Vishnu, astfel ei fiind identificati
cu adeptii Vishnuismului. Expertul in religiile lumii Ninan Smart remarca
problemele diverselor sisteme contemporane de crezuri hinduse: In concluzie ar
trebui sa se puna intrebarea, care este esenta Hinduismului ? Este o intrebare
grea. Exista hindusi ortodocsi, care neaga existenta lui Dumnezeu. Altii, desi
nu-l neaga pe Dumnezeu, ii acorda un loc secundar, considerându-l o faza
iluzorie a Absolutului. Intr-o asemenea varietate de opinii teologice, ce
ramâne necesar crezului hindus ? Cu certitudine, doctrinele reincarnarii si a
eternitatii sufletului. Imaginea lumii ca un loc in care spiritul nemuritor al
omului este la nesfârsit implicat in ciclul reincarnarii domina imaginatia
indiana de aproape trei milenii. Ca adaugire, un complex sistem social a dat
forma religiei actuale a subcontinetului intr-o indelungata perioada de timp.
De aceea, Hinduismul nu este doar una dintre cele mai vechi religii ale lumii,
ci si una dintre cele mai complexe. Aceasta complexitate manifestata prin
unghiurile diferite din care se determina realitatea finala este cea care
atrage si ii fascineaza pe multi intelectuali. Desi foarte variat, dupa Josh McDowell,
apologet crestin, in Hinduism se mai gasesc urmatoarele concepte comune:
- Brahman, eternul
Trimutri, sau Dumnezeu trei-in-unul (trinitar): Brahma (ca si Creator), Vishnu
(ca si Pastrator) si Shiva (ca Nimicitor).
- Supunerea Soartei,
devreme ce omul nu este in afara, ci parte a lui Brahma.
- Sistemul Castelor,
determinate de legile lui Manu.
- Nirvana, starea
finala atinsa la emanciparea sufletului din lantul de nasteri si renasteri.
- Yoga, disciplina
care-l face in stare pe individ sa-si controleze trupul si emotiile.
- Dharma, Legea
Ordinii Morale, pe care fiecare individ trebuie sa o gaseasca si sa o urmeze
pentru a atinge Nirvana.
Prin urmare,
Hinduismul este foarte tolerant fata de celelalte religii, fiindca gaseste o
asemanare la fiecare si cauta sa le asimileze.
Crezuri hinduse
Dumnezeu: Nu exista
despre Dumnezeu o idee unica. Conceptele hinduse despre divinitate includ
oricare dintre urmatoarele: monismul (toata creatia/existenta este una);
panteismul (toata creatia/tot ce exista este divin); panenteismul (Dumnezeu se
afla in creatie ca si sufletul in corp); animismul (Dumnezeu, sau mai multi
Dumnezei, traiesc/salasluiesc in creatiile sale, cum ar fi copacii, pietrele,
animalele etc); politeismul (exista multi Dumnezei); henoteismul (exista mai
multi Dumnezei dar ne inchinam unuia singur); monoteism (exista doar un singur
Dumnezeu).
Karma si Samsara:
Fundamentala pentru gandirea hindusa este idea ca toate sufletele sunt eterne
si raspunzatoare pentru faptele lor din timp. Karma se refera la datoria creata
de faptele rele ale unui om pentru care trebuie sa se ispaseasca (prin
diferitele sisteme hinduse), pentru ca el sa scape din ciclul de Samsara, de
reincarnari (in care sufletul locuieste in trupuri omenesti succesive), sau de
transmigrare (in care sufletul locuieste in trupuri succesive - omenesti,
animale, sau chiar de plante si alte obiecte fara viata). Legea karmei se
aplica atât oamenilor cât si animalelor. De aceea, renasterea poate lua o forma
superioara sau inferioara, urcând prin ea in sus pe scara sociala, (renastere
ca membru al unei caste superioare) sau coborînd pe scara sociala, (renastere
intr-o casta mai inferioara sau ca animal).
Mântuire: Cele trei
cai principale hinduse de mântuire includ karma marga (adica metoda), care este
calea actiunii dezinteresate; bhakti marga (calea devotarii) si jnana marga
(calea cunoasterii si a descoperirii mistice). Jnana marga obtine realizarea de
sine prin constienta intuitiva si revelatie mistica. Bhakti marga obtine
realizarea de sine prin jertfe rituale si disciplina.
Moksha: Concept
cunoscut si sub numele de mukti, este termenul hindus folosit pentru scaparea,
eliberarea sufletului din ciclul karmei. De aceea, pentru un hindus, telul
suprem al existentei sale este sa fie eliberat din samsara (ciclul obligatoriu
al vietii) si din legea karmei cu sirul ei lung de nasteri, morti si renasteri.
Când cineva obtine aceasta eliberare, respectivul se crede ca intra intr-o
stare de desavârsire, de perfectiune.
Sistemul de caste:
Este o trasatura unica a religiei hinduse. Relatarea originilor castelor este
interesanta. Se spune ca Brahma l-a creat pe Manu, primul om. Din Manu s-au
nascut patru feluri de oameni, dupa cum a hotarît creatorul Brahma. Din capul
lui Manu au iesit Brahmanii, cei mai buni si mai sfinti oameni. Din mâinile lui
Manu au iesit Kshatriyas, conducatorii si razboinicii. Meseriasii au iesit din
coapsele lui si au fost numiti Vaisyas. Restul oamenilor au iesit din
picioarele lui Manu si sunt cunoscuti sub numele de Sudras. Odata cu trecerea
timpului, sistemul castelor din India a devenit tot mai complicat, ajungând
astazi sa existe mii de subcaste. Acesta constituie inca parte integrala a
ordinii sociale a Indiei, chiar daca a fost scoasa in afara legii de catre
guvernul indian. Din vremurile cele mai timpurii, hindusii au venerat vaca si
au considerat-o posesoarea unei mari puteri. In privinta notiunii de Dumnezeu,
fiinta suprema a Hinduismului este indefinita, este impersonalul Brahma,
Absolutul filozofic. Crestinismul afirma ca exista o singura fiinta suprema
care este infinitul Creator personal. Pe deasupra, Dumnezeul crestin este
iubitor si deosebit de interesat si implicat in treburile umanitatii, in
puternic contrast cu distanta divinitate a Hinduismului. Hindusul il priveste
pe om ca fiind o manifestare a impersonalului Brahma, lipsit de valoare
individuala sau personala. Crestinismul insa, invata ca omul a fost facut in
imaginea lui Dumnezeu având personalitate si capacitatea de a primi si de a
oferi dragoste. Desi imaginea lui Dumnezeu din om a fost corupta la caderea
acestuia in pacat, omul ar fi inca nespus de pretuit de catre Dumnezeu. In
Hinduism nu exista ideea de pacat impotriva unui Dumnezeu sfânt. Faptele
nelegiuite nu sunt savârsite impotriva vreunui Dumnezeu, ci sunt in principal
rezultatul ignorantei. Aceste rele pot fi biruite urmând principiile si
doctrina mântuirii castei din care face parte. Crestinismul, vede pacatul ca
fiind un act real de rebeliune impotriva unui Dumnezeu perfect si sfânt. Toate
pacatele sunt acte de razvratire impotriva legii lui Dumnezeu. In Hinduism
mântuirea se poate dobândi in trei feluri: prin cunoastere, fiindca a cunoaste
reprezinta parte a fundamentalului Brahma si nu o entitate separata; prin
devotament, care inseamna dragoste si ascultare fata de o anume zeitate, sau
prin fapte savârsite conform ritualurilor. Aceasta mântuire este necesara din
lungul ciclu de nasteri, morti si renasteri. Mântuirea in Crestinism este
scapare de la potentiala separare eterna de Dumnezeu si ea nu se poate obtine
prin fapte bune, ci este oferita fara plata de Dumnezeu tuturor celor ce vor sa
o primeasca. Hinduismul considera lumea materiala ca fiind trecatoare si de
importanta secundara fata de descoperirea Brahmanului, in timp ce Crestinismul
considera lumea ca având o realitate obiectiva ce isi are sursa in vointa
creatoare a lui Dumnezeu. Hindusii privesc lumea ca fiind doar o extensie, o
prelungirea a lui Brahma, o parte a Absolutului, in timp ce crestinii o privesc
ca fiind o entitate cu totul diferita in natura ei de Dumnezeu si care nu este
parte a unui sistem universal sau monist. Aceste contradictii reprezinta
diferentele majore intre cele doua religii. Conform Hinduismului problema
fundamentala a omului nu este morala, ci metafizica. Omul nu este vinovat ca a
incalcat legea morala a lui Dumnezeu ci pentru ca si-a uitat adevarata lui
natura, iar acum se recunoaste ca fiind altceva. Omul nu este un pacatos. Pur
si simplu el este ingorant fata de sine, de adevaratul lui Eu. Problema se afla
in constiinta lui. Mântuirea lui consta in atingerea acelei stari originale de
constiinta pe care a pierdut-o. Adevarata natura a omului sau constiinta lui
originala este definita in moduri diferite de guru monisti sau panteisti. Gurul
monist, care crede ca Dumnezeu, omul si universul sunt de fapt un tot unitar,
afirma ca Omul este Constiinta Infinita sau Dumnezeu, dar care s-a implicat
intr-o constiinta finita, rationala si personala. Atâta vreme cât ramâne in
aceasta stare, se va naste de nenumarate ori in aceasta lume de suferinta. De
aceea, mântuirea consta in depasirea, transcenderea acestei constiinte
personale si finite si prin contopirea cu Constiinta Infinita si Impersonala
(sau cunoasterea ei), in felul acesta scapând din ciclul de nasteri si morti. Mântuirea
este o chestiune de perceptie sau de realizare. Deja esti una cu Dumnezeu,
nu-ti ramâne decât sa percepi sau sa realizezi acest fapt. A percepe, in acest
context, nu este o activitate a mintii. Nu se pune problema de a cunoaste din
punct de vedere intelectual sau de a deduce logic ca noi suntem Dumnezeu, ci
mai degraba de a transcende, de a depasi, aceasta cunoastere rationala si
constienta si de a experimenta o stare superioara de constiinta sporita, care
este Dumnezeu si adevaratul sine. Gurul panteist nu sustine ca omul este, sau
devine vreodata, Dumnezeu. Dumnezeu ar fi o fiinta personala pe numele de
Krishna. Starea originala a omului este constiinta Krishna, iar adevarata lui
natura este de a fi un slujitor iubitor al lui Krishna. Dar omul a uitat acest
lucru si a devenit captivul acestei lumi materiale. Acum trebuie sa-si
restabileasca legatura cu Krishna si sa dobândeasca Constiinta Krishna. Doar
atunci omul va iesi din ciclul de nasteri si morti si va trai pentru totdeauna
impreuna cu Krishna in Goloka, adica cer. In Hinduism mântuirea consta deci in
descoperirea, perceperea sau experimentarea naturii noastre adevarate. Aceasta
realizare are loc atunci când putem sa ne modificam constiinta noastra si sa
ajungem la o stare superioara de constiinta. Cum putem sa ne modificam
constiinta ? Prin manipularea sistemului nostru nervos, deoarece constiinta
este dependenta de el. In mileniul care s-a scurs, s-au pus la punct numeroase
tehnici care sa manipuleze sistemul nervos al omului pentru a putea obtine
modificarea constiintei lui. Aceste tehnici sunt in general cunoscute sub
numele de tehnici yoga. Una dintre aceste tehnici este hatha yoga (mântuirea
prin exercitiul fizic). Hatha Yoga, care consta din exercitii fizice si de
respiratie, este o metoda foarte veche. Crezul ca omul poate dobândi mântuirea
prin exercitii fizice se bazeaza pe faptul ca mântuirea se presupune a fi o
chestiune de perceptie, ce depinde de starea sistemului nervos al omului, care
la rândul lui depinde de conditia lui fizica. Prin manipularea psihologica a
trupului omenesc, sistemul nervos poate fi imbunatatit iar constiinta
modificata/schimbata. Problema pe care o creaza Hatha Yoga este faptul ca ea
necesita un proces indelungat si anevoios, care cere multa disciplina si un profesor
competent. Intrebarea frecvent pusa este daca un crestin poate sa practice
Hatha Yoga. Odata ce o persoana cunoaste modificarea de constiinta si are o
viziune a posibilitatilor, aceasta persoana se deschide filozofiei hinduse. O
alta metoda de transformare a constiintei este japa yoga (metoda mecanica de
mântuire). Japa Yoga inseamna repetarea sau invocarea unei mantre (de regula,
este o formula care contine numele unui Dumnezeu sau al un spirit rau). Gurul
de orientare monista prefera sa folosesca un nume simbolic al lui Dumnezeu cum
ar fi Om, sau o mantra al carei inteles initiatul discipol nu-l cunoaste,
pentru ca astfel numele, sau mantra respectiva, sa nu creeze, prin asociere, in
mintea lui gânduri sau imagini. Repetarea constanta a unui sunet elimina toti
ceilalti stimuli, concentrând astfel mintea asupra lui si in cele din urma
sunetul devine un non-stimul. Faptul acesta induce o stare in care mintea este
constienta sau treaza, dar nu este constienta sau treaza fata de ceva anume sau
de vreo idee. Se spune ca aceasta este constienta constiintei. Ca omul este
constient de constiinta. Ea este numita Constiinta Pura sau Constiinta
Transcedentala. Fiindca initierea in Meditatia Transcedentala este o chestiune
privata, multi crestini o considera misterioasa. De fapt, ea este simpla. Celui
ce este interesat in initiere i cere sa aduca flori, dulciuri, o batista alba,
camfor etc. In timpul ceremoniei instructorul se inchina unei fotografii a
guru-lui lui si apoi ii cere initiatului sa se plece inaintea pozei acestuia.
Invatatorul sau instructorul cere binecuvantarea diversilor zei si diferitelor
zeite apoi ii transmite initatului o mantra. De obicei, mantra este un cuvânt
scurt, nume al unei divinitati cum ar fi Ram, Om, Hrim, Sring, Aing.
Discipolului ii este cerut sa seada intr-o pozitie confortabila, sa-si inchida
ochii si sa repete mantra cu voce joasa, de exemplu, Ram...Ram...Ram...,
primele 20 de minute. I se spune ca mai intâi va uita de restul lumii si ca va
deveni constient doar de mantra. Apoi, va uita si de mantra si va transcende
toate gândurile si simtamintele, devenind constient de constiinta. Aceasta este
starea transcedentala de constiinta. Dupa câtva timp, cel ce mediteaza atinge o
stare superioara de constiinta, numita Constiinta Cosmica, stare in care el
este constient atât de lume cât si de Constiinta Pura. Dupa ce au trecut mai
multi ani de meditatie, respectivul poate atinge Constiinta Divina, in care el
ajunge sa perceapa nivelurile mai subtile ale lumii obiective. Se spune ca in
aceasta stare omul poate chiar comunica cu pasarile, cu animalele, cu plantele,
cu pietrele. Dupa aceasta se ajunge la starea finala de Unitate a Constiintei,
in care omul se percepe in unitate/contopire cu universul. Aceasta este
considerata eliberarea. Mahesh Yoghi numeste aceasta metoda, metoda mecanica de
realizare a Dumnezeirii. El spune ca este posibil sa-l descoperi pe Dumnezeu pe
aceasta cale, fiindca Realizarea Dumnezeirii este o chestiune de perceptie iar
procesul de perceptie este atât mecanic, cât si automatic. Pentru a percepe
obiectele externe nu trebuie decât sa ne deschidem ochii, iar vederea
obiectului vine automat fara folosirea intelectului sau a emotiilor. In acelasi
fel, pentru a percepe constiinta interioara, nu trebuie decât ca noi sa ne indreptam
atentia inspre interior si, in mod automat, vom ajunge sa o percepem. Perceptia
exterioara este rezultatul cresterii progresive a activitatii sistemului
nervos. Perceptia launtrica este rezultatul diminuarii activitatii, pâna ce
intreg sistemul nervos inceteaza sa mai functioneze si atinge o stare de
liniste, o stare de atentie odihnitoare. In felul acesta se ajunge la
realizarea lui Stai nemiscat si afla ca Eu sunt Dumnezeu.
Islamul
(Mahomedanismul)
Islamul, este numele
dat religiei aparute in urma revelatiilor si invataturilor lui Mahomed si este
considerata una din marile religii ale lumii, beneficiind de peste un miliard
de adepti. Islamul, mesajul lui Dumnezeu revelat profetului Mahomed prin
mijlocirea arhanghelului Gavril, s-a nascut la Mecca in Arabia, la inceputul
sec. 7 d.C, fiind ultima dintre religiile monoteiste. Islam este un cuvânt
arab, care - printre altele - inseamna: pace, salut, ascultare, loialitate,
credinta, supunere la voia Creatorului Universului. Istoria de inceput a Islamului
a gravitat in jurul unui singur personaj central: Mohamed (Cel preaslavit, Cel
laudat), care s-a nascut in jurul anului 570 d.C. in orasul Mecca din Arabia si
murit in anul 632. Ramas orfan la o vârsta frageda, Mahomed a fost crescut de
unchiul sau Abu Talib si de sotia acestuia Fatima, care s-au ocupat si de
educatia lui. Datorita onestitatii si corectitudinii sale exemplare, locuitorii
din Mecca l-au poreclit al-Amin (Cel onest, Cel integru). Calitatile sale
morale erau atât de mult elogiate, incât o negustoreasa vaduva, bogata din
Meca, Khadija, i-a propus sa-l ia sub protectia sa. Dupa un timp, aceasta l-a
cerut in casatorie pe acesta, care a acceptat. La 30 de ani, Mahomed a inceput
sa mediteze, punându-si diverse intrebari despre autenticitatea lui Dumnezeu, a
cultului practicat de arabi, al carui centru era la Mecca. La vârsta de 40 de
ani, Mohamed are o revelatie: îngerul Gavril (respectiv o entitate din lumea
spirituala) i se arata, spunându-i ca el este Mesagerul Domnului. Dupa câtva
timp, revelatiile in stare de transa se succed in mod regulat si profetul
primeste comunicari din cealalta lume (in numele Creatorului Suprem Allah) de a
anunta mesaje lumii. Koran (Quran) este termenul arab pentru recitare si se
refera la revelatiile facute de Allah lui Mahomed, pastrate si considerate de
musulmani ca fiind Scripturile Islamice. Koran-ul, cuvântul lui Allah
(Dumnezeu) este considerat cea mai valoroasa lucrare literara in arabica
clasica, iar orice traducere a ei ar fi o blasfemie, o falsificare de neiertat
a mesajelor Fiintei Supreme. Totusi, in acest secol, Koran-ul a fost tradus in
limba turca si in limba vorbita de oamenii din Iran (farsi) si este recitat in
timpul serviciilor religioase din Turcia si Iran, fapt greu de acceptat de
catre comunitatea musulmana externa. Koran-ul este un singur text, intr-o
singura limba. Este memorat de milioane de musulmani din diferite parti ale
lumii (musulman este numele dat celui ce adereaza la religia islamica; este un
cuvânt arab înrudit cu termenul de Islam si inseamna cel ce se supune vointei
lui Allah). Koran-ul este compus din 114 sure (capitole), care trebuie citite
si recitate conform unor reguli. Musulmanul care il atinge sau citeste din
Koran trebuie sa fie intr-o stare de curatenie si puritate. Scopul vietii, asa
cum apare in Koran, este sa traiesti pentru ce te-a creat Allah, sa te inchini
lui si sa te supui poruncilor lui, care sunt date in interesul oamenilor.
Conform invataturilor din Koran, cel mai mare câstig este sa ajungi in rai, iar
cea mai grea pierdere este sa ajungi in iad. Cei care sunt atrasi numai de
starea materiala, de bogatie si placeri, fara a-si cultiva calitati morale,
sunt considerati de Allah, animale, sau mai rau ca ele. Cei care nu-l slujesc
pe Allah si nu respecta poruncile lui sunt numiti morti, surzi, muti sau orbi.
Nevoia de a invata, studia si urma Koran-ul trebuie sa fie mai importanta decat
aceea de a respira, a mânca si a bea pentru a supravietui, deoarece viata
traita fara indrumarea Koran-ului este o viata mizerabila, care atrage pedeapsa
vesnica. In Islam, pacatul si mântuirea sunt asociate cu doua conceptii: fapte
si soarta (kismet). Fiecare musulman, care spera sa scape de judecata lui
Allah, trebuie sa indeplineasca obligatiile celor Cinci Stâlpi ai Credintei:
1. Recitarea
Shahada-dei ("Nu este alt dumnezeu in afara de Allah, iar Mahomed este
profetul lui Allah.")
2. Cinci rugaciuni
zilnice prescrise (obligatorii) (Salat sau Namaz). Acestea includ ingenunchieri
si prosternare in directia orasului sfânt, Mecca.
3. Milostenia
(Zakat), care este deosebita de zeciuiala, devreme ce musulmanilor le este
cerut sa ofere numai o patrime din venitul lor ca si contributie caritabila.
4. Postirea (Saum
sau Ruzeh) in timpul intregii luni a Ramadan-ului, cand musulmanii trebuie sa
posteasca de la orice mâncare si bautura, incepând de la rasaritul soarelui
pâna la apus, ca ispasire pentru propriile lor pacate din anul precedent (cu
toate acestea, dupa apusul soarelui, multi musulmani tin petreceri, iar altii
se trezesc inainte de rasarit pentru a mânca ceva mai mult, inainte ca soarele
sa rasara si postul sa inceapa din nou!).
5. Pelerinajul
(Hadj) la Mecca, cetatea sfânta, cel putin odata in viata pentru fiecare
musulman.
Razboiul sfânt
(Djihadul) era considerat o conditie, sau obligatie, a credintei iar musulmanii
de la inceputul existentei Islamului au crezut ca era de datoria lor sacra de a
ucide pe cei care nu adoptau singura credinta "adevarata". Islamismul
contemporan este mult mai moderat, desi multi doresc restaurarea Djihad-ului ca
fiind unul din elementele fundamentale ale credintei islamice. Situatia
politica a Orientului Indepartat, Apropiat si Mijlociu demonstreza ca Djihad-ul
nu este, din pacate, doar fictiune religioasa. Intreaga lume resimte profund
rabufnirile acestui fel de razboi "sfânt", care a socat atat de mult
lumea noastra prin violenta si irationalul manifestarilor lui. Fondatorul sau,
Mahomed, arab de origine, s-a nascut la Meca la anul 570 d.C. Se ocupa la
început cu comertul, ajutat de bogata vaduva Khadija, cu care mai târziu se si
casatoreste. Prin natura comertului intra în contact cu crestini si iudei,
facând cunostinta cu ambele religii, catre care se simte atras. Convorbirile
avute cu un calugar crestin in pustiul Arabiei par sa fi avut o deosebita
influenta asupra firii dispuse spre meditatii a lui Mahomed. De aceea, în
religia fondata de el, influenta crestinismului este destul de mare.Ajungând la
ideea unei reforme religioase pentru conationalii sai, beduini migratori ai
desertului arab, Mahomed se consacra meditatiilor si revelatiilor
transcedentale religioase vreme îndelungata, dupa care îsi începe activitatea
publica în Mecca, locul sau de origine, vestind pe Allah, singurul Dumnezeu, si
pe el, Mahomed, profetul sau. În Mecca nu este luat initial în serios. Fuge la
Medina, unde predica sa e încoronata de succes. Aceasta fuga, intitulata hijira
(begira), este socotita drept începutul erei musulmane: anul 622. De aici
profetul decreteaza razboiul sfânt pentru raspândirea credintei în Allah si în
profetul sau. Arabii, entuziasmati de spiritul bnelicos al noii religii, o
raspândesc cu sabia în Siria, Persia, Egipt, nordul Africii, Spania si chiar in
sudul Frantei, de n-ar fi fost victoria lui Carol cel Mare, care sa înfrânga
avântul acestor navalitori. În rasarit, ajutat si de prielnice împrejurari
politice, islamul se extinde în Asia (numai în India sunt peste 60.000.000 de
mahomedani) si în Europa orientala, distrugând imperiul bizantin. Doctrina
ilsamului este cuprinsa în Koran, cartea sacra. Din mozaicism, a luat ideea
monoteista a unui singur Dumnezeu, concretizat în Allah. Acestuia îi adauga pe
profetii Vechiului Testament: Avraam, Moise, Ioan Botezatorul si Isus, caruia
îi acord un loc de frunte. Însa cel mai mare dintre profeti este el însusi, Mahomed,
care este trimisul special si ultim al lui Allah: Paracletul (Cel prezis de
Evanghelie). Învataturile morale, curate si frumoase, sunt însotite de un
întreg ceremonial de rugaciuni, genoflexiuni, spalari rituale, posturi, care
sunt zilnice, afara de postul cel mare al Ramadanului etc. Aceste prescriptii
morale sunt însa incompatibile cu latura senzuala, în care e conceputa în
islamism atât viata de aici, cât si cea viitoare din preajma lui Allah in cer.
De asemenea, ele sunt afectate ca valoare de principiul fatalismului, predicat
de Mahomed. Acest fatalism a fost cel care a dat avântul razboinic si puterea
de expansiune pe care a avut-o mahomedanismul.
Iudaismul
(Mozaismul)
Tragându-si radacina
din descendentii Iudeii, Iudaismul a fost infiintat in anul 2000 î.C. de
Avraam, Isaac si Iacob si are peste 18 milioane de adepti. Iudaismul adopta
credinta intr-un singur Dumnezeu, care este creatorul universului si care
conduce poporul ales, evreii, prin profetii cu care el vorbeste. Cuvântul lui
este descoperit in Biblia evreiasca (sau Vechiul Testament), scrisa integral in
ebraica - cu exceptia câtorva capitole sau versete, care sunt in aramaica,
limba semitica asemanatoare cu ebraica - si care este cartea cu cele mai multe
traduceri si cei mai multi cititori din lume. Biblia este impartita in: Torah
(cele cinci carti ale lui Moise), Neviim (Prorocii) si Ketuvim (Scrierile,
Psalmii). In literatura rabinica se intâlneste des termenul Torah pentru a
desemna intreaga Biblie. Torah-ul contine si un numar de 613 de porunci,
incluzând pe cele 10, care sunt explicate in Talmud. Iudeii cred ca, conditia
omului poate fi imbunatatita, cuvântul Torah-ului trebuie ascultat si urmat, si
ca Mesia va aduce, intr-un final, omenirea intr-o stare paradisiaca. Iudaismul
promoveaza ideea de comunitate printre toti oamenii de credinta evreiasca,
apartenenta la o sinagoga sau templu, si importanta vietii de familie.
Ceremoniile religioase au loc atât acasa, cât si la sinagoga. Iudaismul se
imparte in trei mari grupari, care se deosebesc intre ele prin modul in care
interpreteaza acele parti din Torah, care trateaza activitatile personale, ale
comunitatii, internationale si religioase: 1.Comunitatea Ortodoxa, care
considera Torah-ul provenit direct de la Dumnezeu, si de aceea obligatoriu;
2.Miscarea Reformata, o forma simplificata si rationalizata a iudaismului, care
adopta in primul rand continutul etic al Torah-ului; 3.Iudeii Conservatori,
care respecta multe din ritualurile din Torah, dar care admit si schimbari,
datorate vietii moderne. Al patrulea grup, Iudeii Reconstructiei, resping
conceptul de popor ales al lui Dumnezeu, dar mentin ritualurile ca parte a
mostenirii culturale iudaice. Sinagogele (inseamna in ebraica case de
intrunire) sunt de 20 de secole locuri in care evreii se intrunesc pentru a se
ruga si a studia. Orice loc poate sluji acestui scop cu conditia sa fie
orientat spre Ierusalim, sa nu fie acoperit de alta constructie si sa contina
un anumit numar de obiecte de cult. Chivotul sfânt este partea esentiala, care
contine sulurile Torei, suluri de pergament pe care Torah a fost scrisa de
mâna. In fata Chivotului sfânt arde o lumina vesnica, care simbolizeaza faptul
ca Sfânta Scriptura continuta in Torah este lumina. In zilele de luni, joi, de
Shabbat si in diminetile zilelor de sarbatoare, este scos unul din aceste
suluri pentru a se citi textul recomandat. Rabinul inseamna Intelept, si este
astazi indrumatorul spiritual al comunitatii sale, propovaduind, prezidând
diverse ceremonii sinagogale sau familiale. Rabinul poate si trebuie sa se
casatoreasca. Shabbat-ul este in religia iudaica ziua binecuvantata si sfintita
de Dumnezeu, care i-a incredintat-o poporului Israel, ca semn al legamântului
incheiat cu el. Copiii lui Israel au primit porunca solemna de a intrerupe
orice munca in ziua de Shabbat, acesta fiind mai sfânt chiar si decât Casa
Domnului. Pornind de la aceasta conceptie, rabinii au alcatuit o lista cu 39 de
munci de baza interzise de Shabbat, scopul lor nefiind acela de a crea o
constrângere, ci dimpotriva, de a permite omului sa se elibereze cat mai mult
de muncile ce ar putea degenera in robie, de a se elibera de goana dupa bogatie
si de a reinvata sa traiasca. Ragazul creat de odihna de Shabbat trebuie sa fie
ocupat cu rugaciuni, studiu, o atmosfera sarbatoreasca, atât la sinagoga, cât
si acasa. Circumcizia este considerata, dupa Avraam, semnul esential al
legamântului dintre Dumnezeu si poporul sau. In a opta zi de viata, baietelul
este introdus prin acest rit in Legamânt. Operatia este efectuata in general de
catre un circumcizor, care rosteste o binecuvantare potrivita, ca si de tatal
copilului. Circumcizia este ritul oficiat cu cea mai mare fidelitate de evrei,
indiferent de tendinta careia ii apartin. Regulile alimentare - masa este locul
privilegiat al binecuvântarilor casnice, cum ar fi cele savârsite inainte si
dupa masa. Dintre mamifere, sunt permise rumegatoarele cu copita nedespicata,
dintre animalele acvatice cele care au solzi si aripioare. In ce priveste
zburatoarele, nu sunt autorizate decât pasarile de ograda (porcul, calul,
iepurele sunt interzise, ca si scoicile, stridiile). Torah interzice de
asemenea consumarea sângelui, de unde si interdictia de a consuma orice animal
ucis prin vânatoare si stabileste reguli speciale pentru taierea animalelor si
necesitatea de a sara carnea inainte de taiere. Alimentele din carne nu au voie
sa fie amestecate cu cele din lapte. Despre iudaismul actual este putin de zis.
Religia iudaica, prin fiinta si scopul ei, ar fi fost menita sa fie numai o
pregatire, o calauza spre Cristos cum spune apostolul Pavel. De aceea, cu
venirea crestinismului, valabilitatea sa ar fi încetat. Tema mozaismului era
ideea mesianica, venirea unui mesia, care urma sa întroneze universalitatea
religiei adevarate, în locul iudaismului particularist si exclusivist. De vreme
ce împaratia mesianica s-ar fi realizat prin venirea lui Isus si instituirea
crestinismului, mozaismul si-ar fi încheiat menirea istorica. Perpetuarea lui
ar fi o eroare. Asteptarea unui alt mesia, cerut numai de interesele nationale
exclusive ale poporului evreu, face din mozaismul de astazi mai mult o doctrina
nationala decât una religioasa. Aceasta rezulta si din faptul ca iudaismul mai
supravietuieste si azi, redus insa aproape exclusiv numai la poporul iudeu, fara
sa fi fost îmbratisat de alte popoare.
_____________________________________