De multe ori
patriarhul tării, episcopii si preotii devin obiectul de atac al presei si
televiziunii române. Nu este vorba aici de humorul grotesc al Academiei
Catavencu, pe care chiar să vrei, nu te poti supăra; ci de o întreagă clasa; de
ziaristi inteligenti, în a căror subconstient încă mai zac rezidurile unei
educatii comuniste, de care poate nu-si dau seama, si nici ei însisi nu o pot
controla.
Li se pare lor că atitudinea de protest a Bisericii împotriva legalizării
homosexualitătii, prostitutiei si avortului este retrogradă, fată de
secularismul structurilor europene, unde politicienii români vor să intre...,
cu orice pret, chiar cu sacrificiul traditiei si a etosului national.
Spre surprinderea mea, chiar un tânăr teolog român, de o înaltă subtirime
intelectuală, crede că Ortodoxia nu poate confrunta cultura post-modernistă cu
terorismul ei informatic si globalismul economic, fără a veni cu o nouă
teologie; altfel, vezi Doamne, rămânem de cărută. Slavă Domnului, Biserica, de
două mii de ani, predică globalismul radical, adică`` o turmă si un
păstor", fără ca mădularele Trupului Tainic al Domnului - prin care Sfânta
Scriptură întelege ``neamurile`` si culturile să-si piardă specificul sau să se
excludă unul pe altul: ``Căci precum...mădularele trupului, zice Sfântul
Apostol Pavel, multe fiind, sunt un trup, tot asa si în Hristos, fie iudei, fie
elini...căci trupul nu este un mădular, ci multe (cf. 1 Cor.12-14, idem Rom.12
:4-8). Evident că, Biserica, având un caracter eshatologic, întotdeauna s`a
ocupat de viitor, adică de modul de viată a lumii care vine, pentru că istoria,
în fond, este istoria răscumpărării omului, nu numai a relatiilor economice.(
vezi : Fr.George Florovsky, Bible, Church, Tradition, 1972 pg. 69). Însă, acest
universalism teologic, urmărit de Biserică, rămâne organic, bazat pe specificul
cultural al fiecărei natiuni, nu unul abstract si artificial, creat de ONU. Dar
aceasta este o problemă de sociologie religioasă care depăseste economia
acestui articol.
Ceea ce voiesc eu să spun, urmărind presa din tară si străinătate, este că unii
preoti ortodocsi si chiar unii episcopi din România se expun ei însisi la un
criticism, de multe ori, bine meritat, nu numai din partea ziaristilor
agnostici, pentru care Biserica nu însemnează nimic, ci din partea majoritătii
credinciosilor, pentru că practică unele obiceiuri religioase care nu au nimic
în comun cu Scriptura, Sfânta Traditie sau cu canoanele Bisericii.
De exemplu, nu poti veni astăzi, în România, după o perioadă lungă de
vilificare a Bisericii, cu o falsă spiritualitate de influentă bogomilă, cum ar
fi : Epistolia, Visul Maicii Domnului, Călătoria Sf. Arhanghel Mihail la Iad,
sau Vămile Văzduhului. Ba nici măcar cu teologia sentimentală, de iz
protestant, a Oastei Domnului. Cartea diaconului Băbut "PELERINUL
ROMÂN", în care se afirmă că, dacă ai în gură gumă de mestecat, ti se
adaugă cele sapte păcate, a devenit catehismul ortodox al poporului român după
revolutie; si, cu toate că autorul este un cleric, nimeni nu ia atitudine. Sunt
preoti care, dorind mai multă popularitate, recomandă Cele 12 Vineri, Post Negru,
Parastase cu nouă capete, căutarea i[n pravilă, sau ghicirea in Psaltire, desi
acolo nu se găsesc decât psalmi si Sfinte rugăciuni. Nu putem transforma actele
liturgice în magie, numai pentru a avea biserica plină, sau pentru a satisface
bigotismului religios a unor habotnici, care niciodată nu au înteles ce este
Ortodoxia.
Dar un lucru cu totul lipsit de înteles este ceea ce se întâmplă cu Sfânta
Liturghie, care în fond, defineste însăsi esenta Bisericii, pentru că Biserica
este comunitatea euharistică a celor care se împărtăsesc. În 1994, la Duminica
Tomei, m-a învrednicit Dumnezeu să slujesc în catedrala Patriarhiei. A fost o
Liturghie solemnă : Patriarhul, trei episcopi, sobor impresionant de preoti si
diaconi, un cor îngeresc...Biserica întesată de credinciosi care se rugau,
îngenunchiau, plângeau, sărutau icoanele, dar niciunul din ei nu s`a
împărtăsit. Era "credintTă," era "frică de Dumnezeu si
dragoste", asa cum a fost chemarea din partea diaconului, dar nimeni nu
s`a apropiat de potir, afară de niste copii, care erau ademeniti la usa
altarului cu niste pâine muiată în vin, o înselare care poate produce confuzie,
pentru că tinerii aceia erau convinsi că s`au împărtăsit.
Mă întreb, cum putem noi rămâne membre vii a Trupului Tainic al Domnului, împărtăsindu-ne
numai de patru ori pe an? (Cf. Învătătura de Credintă, Craiova 1952, pg. 296).
Oare nu spune Mântuitorul : ``De nu veti mânca trupul Fiului Omului si de nu
veti bea sângele Lui, nu veti avea viată în voi?`` ( Ioan 6 :53). Ori aici nu
este vorba numai de viata trupească, biologică, pe care ne-o întretinem cu
alimente, ci de viata spirituală, prin care devenim nemuritori si pe care
Mântuitorul spune că o primim numai în Sfânta Împărtăsanie, ``căci precum Tatăl
M`a trimis pre Mine si Eu viez prin El, tot asa si cine Mă mănâncă pe Mine va
trăi prin Mine,`` zice Domnul, ``căci trupul Meu este adevărată mâncare si
sângele Meu, adevărată băutură`` (Ioan 6 : 55, 56, 57).
De aceea, Sfântul Vasile la anul 372, într`o epistolă către Chesarie, deplânge
situatia din vremea lui, când crestinii se împărtăseau numai de patru ori pe
săptămână, ``Căci este bine si folositor este, a se împărtăsi în fiecare zi,
căci Însusi Hristos zice: ``Cel ce mănâncă trupul meu si bea sângele meu are
viată vesnică. (Ioan 6 :54). Dar noi ne împărtăsim numai de patru ori pe
săptămână: Dumineca, miercurea, vinerea si sâmbăta si în alte zile când se face
pomenirea vreunui sfânt.`` (Canoanele BOR, Dr. Nicodim Milas, Arad, 1936, pg.
258). Canonul 9, atribuit Sfintilor Apostoli spune: ``Cei care vin la
biserică..., dar refuză împărtăsirea cu Sf. Euharistie, toti aceia trebuie
exclusi din Biserică...`` Acelasi lucru îl spune, subînteles si canonul 2 al
sinodului din Antiohia(341), canonul 2 al sinodului VI si canonul 1 al
sinodului VII ecumenic (Despre Dumnezeiasca Împărtăsire, Tesalonic,1992, pg.
14-15).
Atunci cum s`a ajuns la restrictia ca Sf. Împărtăsanie să fie constrângător
legată de Taina Spovedaniei, ca element pregătitor; iar preotii, neavând timp
să mărturisească în fiecare Duminică pe toti cei care ar dori să se cuminece,
le-au pus termene : o dată pe an, de patru ori pe an, sau o dată pe lună? Si,
au dreptate preotii. Dacă toti care vin duminica la biserică ar vrea să se
cuminece, când mai are preotul timp să-i spovedească? Pe de altă parte, nu au
credinciosii dreptul, să se unească cu Hristos? Căci doar pentru aceasta au
venit la Liturghie! Nu este nici un canon în Biserică care să impună spovedania
ca parte pregătitoare a Sfintei Cuminecături, ci dimpotrivă : sunt exclusi din
Biserică cei care participă la Sfânta Liturghie, fără să se împărtăsească (Can.
8 si 9 Ap., 2 VI ec. 1 VII ec.), pentru că Liturghia este taina distribuirii
Trupului si Sângelui, asa cum reise din continutul rugăciunilor canonului
euharistic, pe care, din nefericire, preotii le citesc în taină: ``.....prin
mâna Ta cea puternică să ni se dea nouă Preacuratul Tău Trup si Scumpul Tău
Sânge, si prin noi la tot poporul Tău``... Către cine strigă Iisus Hristos:
``Luati, mâncati si beti dintru acesta toti``? Oare nu pentru participantii la
Sfânta Liturghie? Ba preotul le mai si arată potirul, zicând :
"ApropiatTi-vă!", si, de cele mai multe ori, nimeni nu se apropie.
Iar la urmă, cântă cu totii multumiti : ``Să se umple gurile noastre de lauda
Ta, Doamne, că ne-ai învrednicit să ne împărtăsim...`` si nimeni nu s`a
împărtăsit. Asa cum spune Dumnezeiescul Hrisostom în una din omiliile sale:
``Zadarnic se săvârseste Litughia în fiecare zi, că nu vă împărtăsiti. Degeaba
stăm în fata altarului, că nimeni nu vine.`` (Omilia a 3-a la Efeseni). Se pune
întrebarea: Pe cine înselăm noi? Pentru că Sfânta Liturghie nu are sens, fără
împărtăsirea credinciosilor. Este jertfa euharistică reală, sau vrem doar să
jucăm un teatru, să ne mintim pe noi însine? De ce numai preotii se împărtăsesc
fără spovedanie, iar credinciosilor li se impune aceasta?
De ce, numai credinciosii trebuie să postească trei zile înainte de a se
împărtăsi, iar preotul este scutit de aceasta? Oare nu preotul trebuie să fie
acela care să dea exemplu? Pe de altă parte cum ar putea să postească călugărul
din mănăstire care oficiază liturghii în fiecare zi? Ar însemna că omul acesta
nu trebuie să mănânce de loc? Este imposibil unui preot de la o parohie izolată
din munti să se spovedească înainte de fiecare liturghie. La cine? De unde au
iesit aceste traditii care nu sunt practice, nu sunt nici în Scriptură, nici în
canoanele Bisericii si pentru care preotii se expun unui criticism public?
Pentru că, în vremea noastră, oamenii nu sunt naivi : citesc, observă, întreabă.
De ce punem noi sarcini grele pe umerii oamenilor, pe care noi nici cu degetul
mic nu încercăm să le ridicăm? (Matei 23 :4).
Eu cred că spovedania a ajuns obligatorie pentru cei ce se împărtăsesc, prin
interpretarea fortată a citatului de la I Cor. 11 :28-29 : ``Să se ispitească
omul pe sine si asa din pâine să mănânce si din pahar să bea``. Uităm, însă, că
în timpul Apostolilor, frângerea pâinii avea loc la sfârsitul unei mese solemne
numită "chaburah", la care oamenii mâncau si beau, iar unii deveneau
chiar scandalosi, asa cum reiese din context.
Desigur că spovedania este obligatorie, mai ales pentru cei ce au săvârsit
păcate de moarte ca: omor, adulter, desfrânare, bestialitate, ură,
apostazie...etc., pentru care Sf. Ioan Teologul crede că nici nu-i bine să ne
rugăm (I Ioan 5 :16). În primele secole, acesti oameni erau exclusi din
Biserică, iar pentru a fi reprimiti, urmau treptele catehumenilor. Păcatele
comune însă, nu trebuie să ne oprească de la Sf. Potir, dacă facem pregătirea
necesară ca să ne împărtăsim. Ele se iartă prin rugăciunile pregătitoare, prin
rugăciunile Sfintei Liturghii si prin însusi actul împărtăsirii, căci de aceea
repetăm la fiecare comunicant formula: ``...spre iertarea păcatelor si spre
viata de veci.``
Spovedania este o taină aparte. Ne putem spovedi, fără a ne împărtăsi. Si este
de dorit s`o facem cât mai des. Dar nu putem participa la Sf. Liturghie, fără a
gusta din potir, căci credinciosii nu sunt numai spectatori, ci
co-litughisitori dimpreună cu preotul. Un preot care ar săvârsi Liturghia de
unul singur ar fi caterisit. Liturghia este dialog si banchet. Nu poti primi o
invitatie la banchet si să nu gusti din bucate; ori, cel care te-a invitat,
adică preotul, să consume toată mâncarea, iar tu să stai si să privesti iar, la
urmă, să multumesti lui Dumnezeu că te-ai săturat. Este un non-sens. Sfântul
Nicodim Aghoritul citează pe Cuviosul Iov, care zicea?: ``Preotii care refuză
pe crestinii ce se apropie de Sfânta Împărtăsanie cu evlavie si cu credintă,
sunt socotiti de Dumnezeu ca ucigasi, asa cum scrie la Proorocul Osie : Au
ascuns preotii calea si voia si porunca lui Dumnezeu, au omorât Sichemul si au
făcut nelegiuire în poporul meu`` (Despre Dumnezeiasca Împărtăsire, pg.67).
Desigur că Împărtăsirea nu trebuie să fie întâmplătoare, ci cu pregătire : se
ia pe nemâncate, se citesc rugăciunile pregătitoare, ne apropiem cu evlavie si
cu sentimentul nevredniciei, împăcati cu Dumnezeu si cu oamenii. Si, pentru că
unii dintre preoti vorbesc de "i[mpărtăsire cu vrednicie", cel care
se socoteste vrednic să nu se apropie de potir, căci mândria este un păcat de
moarte. Nu zicem noi când ne apropiem : ``ci ca tâlharul de pe cruce,
mărturisindu-mă strig TTie : Pomeneste-mă, Doamne întru Împărătia Ta?``
Iar în ceea ce priveste abstinenta celor căsătoriti de la împreunarea
trupească, chestiunea trebuie lăsată în seama sotilor. Ei hotărăsc termenii :
când, cât timp si cum pot. Nimeni nu este chemat, mai ales, un călugăr, dacă
este duhovnic, să dea celor căsătoriti lectii de relatii conjugale, de la care
însusi marele Pavel se abtine, zicând: ``Să nu vă lipsiti unul de altul, decât
cu bună învoială, pentru un timp..., ca să nu vă ispitească satana...`` (1 Cor.
7 :5).
Spun acestea, din dorinta de a găsi solutii care să ne scoată din pozitia
dublului standard, a fariseismului, a acuzatiei, că punem pe umerii oamenilor
sarcini pe care noi însine nu suntem în stare să le purtăm. Oamenii Bisericii
întotdeauna au fost criticati. Dumnezeu să-i binecuvinteze pe cei care ne
critică. Dar, uneori merităm acest criticism.
Preluat din
“Solia”
http://www.comp-help.com/article.asp?Article_ID=152&Issue_ID=20027&MID=35