Sfânta Cruce

 

de Pr. Prof. Dr. Ene Braniste

 

I. Cultul Sfintei Cruci în crestinism

 

Istoria si formele lui de manifestare

 

Printre cele dintâi si mai importante obiective ale cultului nostru relativ (de veneratie) se află Sfânta Cruce, instrument binecuvântat al răscumpărării obstesti si individuale a oamenilor. Obiect de tortură si de groază pentru păgâni, ca si pentru evrei (''Blestemat este cel ce spânzură pe lemn ...''. Deut XXI, 23 si Gal. III, 13), Crucea a fost sfintită prin sângele dumnezeiesc scurs pe dânsa si a devenit instrument de mântuire, obiect de cinstire, semn distinctiv si pricină de mândrie si de laudă pentru crestini. ''Cuvântul de cruce este sminteală pentru iudei, nebunie pentru păgâni, dar pentru noi (crestinii) mântuire,'' spune Sf. Apostol Pavel (1 Cor. I, 18, 23). De aceea, spune el în altă parte, ''mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos ...'' (Gal. VI, 14. Comp. si Col. I, 20 si II, 14; Efeseni II, 16 s.a.).

Încă de la început s-a acordat deci un cult religios Sfintei Cruci, ca oricărora dintre sfintele relieve care aduceau aminte de jertfa mântuitoare a Domnului. Crucea este, într-adevăr, cel dintâi obiect sfânt al religiei noastre, pe care istoria ni-l înfătisează clar ca bucurându-se de un cult relativ. Este adevărat că Crucea originară - aceea pe care s-a răstignit Domnul - din pricina împrejurărilor istorice vitrege, care caracterizează istoria crestinismului primar, va rămâne pentru un timp dată uitării si îngropată sub temeliile templului păgân, prin a cărui zidire împăratul Adrian căuta să acopere urmele materiale ale evenimentului Crucificării si Învierii lui Hristos. Dar cinstirea semnului sfânt al Crucii era asa de generală în primele trei secole, încât ea nu avea adversari decât pe păgâni. Într-adevăr, unul dintre obiectivele atacurilor păgâne împotriva religiei celei noi era ''adorarea'' crucii de către crestini care scandaliza mentalitatea păgână si pe care păgânii, neîntelegând-o, o răstălmăceau si o denaturau, numind în derâdere pe crestini adoratori ai Crucii (spaurolatrai, crucicolae). Dar tocmai atacurile acestea constituie astăzi dovezi indirect despre existenta unui cult crestin al Crucii în acea vreme. Apologetii crestini din secolele II si III sunt nevoiti să răspundă si să restabilească adevărul, justificând cinstirea Crucii; asa fac, de exemplu, Tertulian, Minucius Felix, Origen s.a. Ceva mai târziu (sec. IV), printre ultimii si cei mai înversunati adversari ai Crucii, îl aflăm pe impăratul Iulian Apostatul, care reprosa crestinilor: ''Voi venerati lemnul gol al Crucii, făcând semnul ei pe frunte si înscriindu-l la intrarea caselor voastre ...''.

Dar nu lupsesc nici dovezile directe despre încrederea, cinstea si respectul cu care crestinii înconjurau Sfânta Cruce în primele trei secole. Pe la sfârsitul secolului II si începutul secolului III, Tertulian numeste pe crestini cinstitori ai Crucii (Crucis religiosi). Cele mai vechi acte martirice arată pe martiri pecetluindu-se cu semnul Sfintei Cruci în clipele dureroase ale judecătii si pătimirii lor sau închinându-se spre locul în care le apare Sfânta Cruce în viziunile lor. Un mod de a exprima pretuirea fată de Sfânta Cruce era întrebuintarea deasă a semnului ei în numeroase împrejurări si momente din viata crestinilor (la desteptarea din somn, la culcare, la masă, la muncă etc.), despre care ne încredintează, de ex., Tertulian si Origen, precum si purtarea ei ca amuletă protectoare de către crestini.

Trecând de la textele literare la monumente, arheologia ne arată cât de des era reprezentat semnul Sfintei Cruci în inscriptii, picturi, sculpturi, gravura obiectelor portative (pe relicvarii, bijuterii, lămpi, inele, monezi, sigilii etc.), dintre care multe s-au păstrat până azi. Din pricina situatici speciale a crestinismului în primele trei secole, semnul Sfintei Cruci e reprezentat însă, de obicei, pe cele mai vechi monumente, în forme deghizate sau în simboluri, ca de ex., ancora, tridentul, litera grecească T (Crux commissa) sau monogramul, în diferitele lui variante (Crux decussata, C sau CI etc.), care se întâlnesc pe numeroase monumente funerare din epoca persecutiilor. Prima reprezentare sigură datată a Crucii pe un monument crestin apare incizată pe peretele unei case din Herculanum, înainte de anul 79; alta o găsim mai târziu în inscriptia de pe un altar din Palmiria, din anul 134. În inscriptiile si epitafele din picturile catacombelor găsim de vreo 20 de ori semnul Crucii, iar ultimele descoperiri arheologice din Palestina ne-au adus noi mărturii căĘsemnul crucii era folosit ca simbol crestin pe osuarele din necropolele apartinând chiar membrilor primei comunităti crestine din Ierusalim.

Din sec. IV înainte, cinstirea Crucii din devotia particulară crestină ia o mare dezvoltare si începe să se manifeste în chip public, trecând în cultul obstesc si oficial al Bisericii. La aceasta au contribuit îndeosebi două evenimente istorice:

  1. Cel dintâi e aparitia minunată pe cer a semnului Crucii, prin care împăratul Constantin cel Mare câstigă biruinta împotriva lui Maxentiu (312); faptul acesta determină pe împărat si pe succesorii lui să desfiinteze prin legi speciale pedeapsa răstignirii pe cruce, obisnuită până atunci la romani. De aici înainte, semnul Crucii ia locul vechilor embleme păgâne (dragonul sau altele) pe steagurile ostasilor (labarum), pe scuturile lor, pe diademele si sceptrul împăratilor, pe monezi si acte oficiale, pe diptice etc.; îl găsim însă si pe monezi ale regilor din provinciile periferice ale imperiului, crestinate mai de mult, cu un secol înaintea lui Constantin cel Mare.
  2. Al doilea fapt determinant în evolutia ulterioară a cultului Sfintei Cruci a fost descoperirea (dezgroparea) Crucii originare, pe care a fost răstignit Domnul; descoperirea a avut loc pe la 326 si se datoreste stăruintelor Sfintei Elena, conform unei traditii pioase, consemnată la multi scriitori si Părinti bisericesti din secolele IV-V, ca de ex., istoricul Eusebiu, Sf. Chiril al Ierusalimului, Sf. Ambrozie, Fer. Ieronim, Teodoret, Rufin, Socrate Scolasticul, Sozomen s.a. Toti acestia vorbesc si despre cultul dat atât Sfintei Cruci întregi cât si părticelelor ei, dispersate în lumea întreagă încă din sec. IV, precum atestă Sf. Chiril al Ierusalimului; acestea erau mult căutate, îmbrăcate în aur si argint si purtate la gât, ca o bijuterie de mare pret, spun Sf. Ioan Gură de Aur si Sf. Paulin de Nola. ''Intreaga Biserică din toată lumea venerează cuiele cu care a fost tintuit Hristos si lemnul cinstit al Crucii,'' spune diaconul Rusticus.

Îndată după descoperirea adevăratei Cruci, cinstirea ei a fost încadrată în cultul liturgic al Bisericii. Punctul de plecare al acestui cult public si oficial al Sfintei Cruci a fost sfintirea din 13 septembrie 335 a marii biserici zidite de împăratul Constantin cel Mare pe locul Calvarului si al Îngropării Domnului (vestita biserică a Sfântului Mormânt, sau Martyrion, cu basilica Sfintei Cruci), în care a fost depusă, tot atunci, spre păstrare, cea mai mare parte a lemnului Sfintei Cruci, descoperită de curând. Vederea, atingerea si cinstirea acesteia deveni unul din obiectivele de căpetenie al multimilor de pelerini care începură să se îndrepte de acum înainte către Locurile Sfinte. Expunerea (arătarea) si venerarea liturgică (publică si solemnă) a Sfântului Lemn avea loc la început de două ori pe an: o dată la 13 septembrie (ziua în care, precum spune pelerina apuseană Egeria, a fost aflată Sfânta Cruce) si a doua oară în Vinerea Patimilor. Ceremoniile sfinte care aveau loc în aceste două zile la Ierusalim le descrie pe larg, spre sfirsitul secolului IV, pelerina Egeria.

Mai târziu, din pricina afluentei crescânde a credinciosilor, venerarea generală, solemnă, a Sfintei Cruci se făcea în trei zile consecutive din Săptămâna Patimilor: Joi, Vineri si Sâmbătă.

Restituirea Sfintei Cruci, furate la 614 de către regele Chosroes al persilor, si depunerea ei solemnă (la 629-630) de către împăratul Heraclius în biserica Sf. Mormânt din Ierusalim adăugă o nouă strălucire cultului public al Sfintei Cruci. După cinci ani (634), din pricina pericolului crescând al invaziilor arabe asupra Pământului Sfânt, tot împăratul Heraclius aduce Sf. Cruce la Constantinopol, depunând-o în Biserica Sf. Sofia. Părti mici din ea se află împrăstiate în toată lumea crestină (unele din ele ajungând si în tara noastră).

Prin veacurile VII-VIII, ceremonia liturgică a expunerii si venerării publice si solemne a Sfintei Cruci, din Vinerea Patimilor, a fost importată si în Apus.

Cât priveste întrebuintarea generală a semnului Sfintei Cruci si veneratia obstească de care se bucură el în toată lumea crestină din secolele III-IV înainte, e amintită de numerosi Sf. Părinti si scriitori bisericesti, dintre care amintim pe: Clement din Alexandria. Sf. Ciprian, Origen, Sf. Ioan Gură de Aur, Asterie al Amasiei, Teodoret, Fericitul Augustin s.a. După încetarea persecutiilor, Crucea disimulată în simboluri si Crucea monogramatică cedează cu încetul locul Crucii simple, latine (±) sau grecesti (±). Din sec. V înainte, pietatea artistilor crestini începe să împodobească figura Crucii cu flori si piese scumpe (Crux gemmata), asa cum o întâlnim în desene din catacombe, în celebrele mozaicuri din basilicile italiene zugrăvite în acest timp (San Vitale, Sant'Apolinarie Nuovo si Mausoleul Gallei Placidia din Ravena, Sf. Pudentiana din Roma s.a.), sau pe sarcofagele păstrate în muzeul Lateran din Roma.

Din sec. VI înainte, devine frecvent Crucifixul (Crucea cu chipul Mântuitorului răstignit pe dânsa), care luă o mare dezvoltare mai ales în arta si pietatea apuseană. Legi ale împăratilor Teodosie si Valentinian au interzis sculptarea, pictarea sau gravarea semnului Sfintei Cruci în locuri necuviincioase sau în care ar fi riscat să fie profanat prin călcarea cu picioarele, ca de ex., pe pardoseala bisericilor, dispozitie pe care mai târziu a consfintit-o si Sinodul trulan (692), prin canonul 73.

Sinodul VII ecumenic (Niceea 787), completat de sinodul local din Constantinopol de la 869, formulează apoi oficial doctrina exactă a Bisericii în ceea ce priveste cultul Sfintei Cruci si al sfintelor icoane, precizând că cinstirea dată icoanelor trebuie să fie egală cu cea dată Sfintei Evanghelii si Sfintei Cruci. După această epocă, cinstirea Sfintei Cruci luă un mare avânt si constatăm, mai ales în cultul bizantin, noi forme si mijloace de a se manifesta, ca de ex., slujbele speciale alcătuite în cinstea si spre lauda ei (ca Acatistul Sfintei Cruci, vezi Ceaslovul Mare), care se adăugară la cele mai vechi, ale sărbătorilor închinate Sfintei Cruci, sau diferitele rugăciuni si imne (canoane, condace, stihuri, tropare etc.), compuse de inspiratii imnografi în acelasi scop si încadrate treptat în rânduiala diferitelor slujbe sfinte din cărtile ortodoxe de slujbă. Asa sunt, de ex., cintările din Octoih, pentru cele două zile ale săptăminii care au fost închinate amintirii si cinstirii deosebite a Sfintei Cruci si a Patimilor, adică Miercurea si Vinerea. Prezenta nelipsită a Sfintei Cruci în toate lucurile scumpe evlaviei crestine: în sfintele locasuri (mai ales în sfântul altar si deasupra tâmplei sau catapetesmei), în casele credinciosilor, la mormintele mortilor din cimitrie, la margini si răspântii de drumuri sau în locuri unde s-au întâmplat nenorociri ori fapte memorabile (crucile memoriale sau troitele de lemn sau de piatră, asa de larg răspândite mai ales la noi, românii), constituie o altă dovadă a pretuirii si respectului cu care evlavia ortodoxă a înconjurat totdeauna semnul sfânt al Jertfei Domnului si al mântuirii noastre.

Cinstirea Sfintei Cruci în pietatea crestină particulară si în cultul liturgic (public) al Bisericii s-a manifestat, precum am văzut până acum, prin numeroase forme, ca de ex.: facerea semnului Crucii sau închinarea si invocarea ei în diverse împrejurări si momente, venerarea lemnului Sfintei Cruci, pelerinajele, zidirea de biserici închinate Sfintei Cruci, ca cele ridicate în sec. IV la Jerusalim si Roma, cuvântări si imne de laudă în cinstea Sfintei Cruci s.a. Dar cea mai importantă formă este aceea a sărbătorilor, adică a zilelor liturgice anume orânduite de Biserică spre venerarea (cinstirea si închinarea) Sfintei Cruci, despre care am si pomenit, pe scurt, până acum, referindu-ne la trecut.

II. Sărbătorile Sfintei Cruci în cultul ortodox

  1. Cea mai veche si mai importantă dintre sărbătorile ortodoxe închinate cinstirii Sfintei Cruci este Înăltarea Sfintei Cruci (''UfwaiV Vou staurou sau Etauroyyaueia, Vozdvijenie Kresta), la 14 septembrie, pe care, precum am văzut, unii o numără între praznicele împărătesti. În această zi sărbătorim de fapt amintirea a două evenimente, deosebite din istoria lemnului Sfintei Cruci, despre care am pomenit mai înainte, si anume:

După mărturia unei cronici anonime, sărbătoarea Înăltării Sfintei Cruci ar fi luat fiintă în anul 335; în acel an, în ziua de 13 septembrie, a avut loc sfintirea celebrei basilici construite de împăratul Constantin cel Mare deasupra mormântului Domnului (Marturiou, Martyrium), iar a doua zi, fiind adunati acolo cu acel prilej multi episcopi si credinciosi, episcopul Macarie al Ierusalimului a arătat, pentru prima dată, de pe amvonul bisericii, sfântul lemn al Crucii Răstignirii, pentru ca să-l vadă si să-l venereze toti cei de fată. De atunci a rămas definitiv ziua de 14 septembrie ca sărbătoare a ''Înăltării'' sau ''Arătării'' Sfintei Cruci. Cu timpul, sărbătoarea principală de la 13 septembrie, adică aniversarea anuală a sfintirii bisericii lui Constantin, care prilejuise înăltarea solemnă a Sfintei Cruci, a rămas în umbră si, desi a fost celebrată prin slujba zilei, care figurează încă în Mineiul ortodox pe septembrie (la ziua de 13), ea a rămas ca o simplă inainte-prăznuire a sărbătorii Înăltării Crucii, de a doua zi (14 septembrie), pe care a trecut accentul principal. La aceasta s-a adăugat si amintirea aflării Sfintei Cruci, care se sărbătorea până atunci la date diferite: la unii în Vinerea Patimilor, la altii în Lunea Pastilor.

Cu toate că pelerina apuseană Egeria afirmă că aflarea Crucii a avut loc în aceeasi zi în care s-a sfintit biserica Sfântului Mormânt, adică la 13 septembrie, se pare că, la început, Aflarea Sfintei Cruci si Înăltarea Sfintei Cruci au fost sărbători separate si serbate la date diferite, asa cum, de altfel, le găsim încă până astăzi la unele popoare crestine. Astfel, pe când Înăltarea Sfintei Cruci se sărbătoreste pretutindeni (inclusiv la catolici) la 14 septembrie, Aflarea Sfintei Cruci e sărbătorită în Biserica apuseană la 3 mai: Inventio Sanctae Crucis, sărbătoare care asociază cultul Crucii cu Festivitătile pascale, fiind la origine aniversarea anuală a sfintirii basilicii Sfintei Cruci din Roma, zidită de Sfânta Elena în amintirea Crucii salvatoare, care se arătase pe cer fiului ei. Aici Sf. Elena a adus apoi o parte din lemnul Sfânt al Crucii descoperite de ea, care se păstrează până acum. La abisinieni si în Biserica din Alexandria, Aflarea Crucii se serbează la 4 mai, iar la copti si la arabi la 6 martie. Ca o reminiscentă a vechii sărbători a Aflării Sfintei Cruci (de la 6 martie), trebuie privită în calendarul ortodox de azi Duminica a treia din Păresimi, numită a Sfintei Cruci.

Fiind sărbătoare de origine palestiniană, la început Înăltarea Sfintei Cruci avea un caracter local. Serbarea ei era limitată la Ierusalim, unde, precum am văzut, se păstra lemnul Crucii Răstignirii, de la descoperirea lui până la 634 (635), când a fost dus la Constantinopol. Procesiunea solemnă, prin care se cinstea odinioară Sfânta Cruce în Cetatea Sfântă, s-a păstrat de altfel acolo până astăzi în rânduiala slujbei din ziua de 14 septembrie. Cu timpul, sărbătoarea s-a întins si în părtile Constantinopolului (sec. V), unde ceremonialul ei a primit o nouă strălucire si dezvoltare, mai ales din sec. VII, de când Sf. Lemn a fost adus de la Ierusalim la Constantinopol (634-635), generalizându-se treptat, până prin sec. VI, în toată Biserica de Răsărit. În calendarul roman, sărbătoarea a fost introdusă de papa Serghie I (687-701), care era antiohian de origine, iar în Biserica Armeană, Înăltarea Sfintei Cruci face parte dintre primele cinci sărbători mai mari si are dată variabilă, fiind sărbătorită în Duminica cea mai apropiată de 14 septembrie (între 11-17 sept.).

Spre deosebire de alte praznice împărătesti, Înăltarea Sfintei Cruci se serbează cu post, pentru că ea ne aduce aminte de Patimile si moartea Mintuitorului.

  1. A doua sărbătoare importantă a Sfintei Cruci este Duminica a treia din Postul Pastilor, numită Duminica Crucii, cu dată variabilă, instituită la Constantinopol în sec. VIII.

Caracteristica slujbei din acest două sărbători principale ale Sfintei Cruci este ritualul scoaterii solemne si venerării sau închinării Sfintei Cruci, care are loc între Utrenie si Liturghie. El înlocuieste si aminteste ceremonia liturgică a expunerii (arătării sau înăltării) solemne si a venerării generale a Sfintei Cruci, care avea loc odinioară la Ierusalim, apoi si la Constantinopol, în Vinerea Patimilor din cultul bizantin, dar a pierdut din importanta si strălucirea de odinioară, fiind eclipsată de ritualul posterior al Prohodului; în schimb, si-a păstrat amploarea si importanta din vechime la sirieni, la coptii egipteni si la armeni.

În calendarul ortodox mai avem încă două sărbători, mai putin importante, ale Sfintei Cruci (fără serbare), si anume:

  1. Ziua de 1 august, care coincide cu începutul postului Sântă-Măriei si se numeste Scoaterea Cinstitului lemn al cinstitei si de viată făcătoarei Cruci, în amintirea liberării minunate a grecilor din robia saracinilor, pe timpul împăratului Manuel Comnean (sec. VII), cu ajutorul Sfintei Cruci.

La Constantinopol se serba prin procesiunea cu lemnul Sfintei Cruci. În unele biserici (rusesti) se face sfintirea apei mici.

  1. Altă sărbătoare (fără tinere) a Sfintei Cruci este la 7 mai, când prăznuim pomenirea arătării semnului Sfintei Cruci pe cer în timpul împăratului Constantie (fapt petrecut probabil la 351 si relatat într-o scrisoare a Sfântului Chiril al Ierusalimului către împăratul Constantie). Slujba zilei aminteste acest eveniment, slăvind Sfânta Cruce (vezi Mineiul pe mai, ziua 7).
  2. În cadrul Octoihului, avem, de asemenea, două zile pe săptămână consacrate cinstirii speciale si permanente a Sfintei Cruci în serviciul divin zilnic al Bisericii Ortodoxe, si anume miercurea si vinerea. În aceste zile, cântările Octoihului de la toate glasurile, care se combină cu cele ale sfintilor din Minei, cinstesc Patimile Domnului si Crucea Răstignirii, instrumentul pătimirii Lui si altarul pe care Iisus S-a adus pe Sine jertfă pentru mântuirea lumii.

* Pr. Prof. Dr. Ene Braniste, articol preluat din ''Liturgica Generală,'' Bucuresti, 1985, pag. 260-270.

 

HOME