Postul:
calatoria catre Paste
Vom incerca la aceasta rubrica sa facem,
pana la Inviere, o sumara talcuire a Postului Pastelui calauziti fiind de
Alexander Schmemann prin intermediul cartii sale "Postul cel Mare",
de omiliile Sfantului Ioan Gura de Aur, dar si de textele altor teologi sau
sfinti parinti.
Postul Pastelui "este o adevarata
scoala a pocaintei la care fiecare crestin trebuie sa mearga an de an pentru
a-si adanci credinta, a-si reconsidera si, daca este posibil, a-si schimba
viata. Este un minunat pelerinaj catre izvoarele credintei ortodoxe –
o redescoperire a felului ortodox de a fi" – spune
Schmemann. Cum orice calatorie duce undeva, iar in jurul Pastelui graviteaza
intreaga viata a Bisericii, anul liturgic devine un pelerinaj catre Paste, iar
Postul, finalul acestei calatorii duhovnicesti. Odata ajunsi, bucuria marii
sarbatori ne va face sa cantam in timpul Liturghiei pascale: Astazi toate s-au
umplut de lumina, cerul si pamantul si cele de sub pamant si aceasta pentru ca
am primit noua viata daruita, tuturor celor care cred, de catre Hristos. De
Paste praznuim Invierea lui Hristos ca pe ceva care s-a petrecut, se petrece si
se va petrece cu noi caci prin propria sa moarte Hristos "a schimbat
natura intima a mortii, a transformat-o intr-o punte –
o trecere, un Paste – catre imparatia lui Dumnezeu"
schimband tragedia tragediilor intr-o biruinta capitala.
Pregatirea pentru
Postul Pastelui
Stiindu-ne superficialitatea si
prinderea noastra in mrejele vietii pamantesti, si deci greutatea trecerii de
la cele lumesti la cele duhovnicesti, Biserica a oranduit o perioada de
pregatire in care sa incepem sa ne trezim si sa ne apropiem de sensul si
incercarile Postului si care include cele cinci duminici care preced Postul.
Dorinta
Prima dintre duminici este cea a lui
Zaheu (Luca XIX, 1-10), un om mic de statura care dorea sa il vada pe Hristos
si pentru ca dorinta ii era foarte mare se urca intr-un copac. Drept rasplata,
IIisus nu numai ca il remarca dar, in aceeasi zi, merge in casa lui. "Omul
urmeaza dorintei sale. Se poate spune chiar ca omul este dorinta, iar acest
adevar psihologic fundamental despre firea omeneasca este marturisit de
Evanghelie: Unde este comoara ta, spune Hristos, acolo este si inima ta. O
dorinta puternica infrange limitarile firesti ale omului si, cand cu pasiune
omul doreste ceva, realizeaza lucruri pe care firesc nu le poate savarsi. ...
Singura problema este totusi daca noi ne dorim lucrurile bune, daca puterea
dorintei din noi este orientata catre scopuri bune ..." Zaheu a dorit lucrul
cel bun, "El a fortat atentia lui Hristos, L-a adus pe Hristos in casa
lui. Aceasta este deci prima vestire, prima invitatie: sa constientizam ceea ce
avem cel mai profund si adevarat in noi, sa constientizam setea si foamea
pentru Absolutul care este in noi, fie ca il stim sau nu".
Smerenia
A doua duminica ne vorbeste despre
urmatoarea dimensiune importanta a pocaintei: cautarea smereniei. Pericopa
evanghelica a Vamesului si Fariseului (Luca XVIII, 10-14) ne pune in fata doi
oameni despre a caror viata nu ne spune nimic, pe care nu ii diferentiaza in
ceea ce priveste pacatele sau bunele: fariseul, un om care se crede exemplar
pentru ca respecta normele religioase ale momentului si vamesul, despre care nu
ni se spune ca nu le-ar respecta, dar care nu voia nici ochii sa-si ridice
catre cer, ci-si batea pieptul zicand: Dumnezeule, fii milostiv mie,
pacatosului. Fariseul deturneaza sensul religiei catre o serie de gesturi
exterioare, incercand sa cumpere bunavointa cereasca; zeciuiala pe care o da la
Templu este culmea cucerniciei sale; mandria e materia care lucreaza in
interiorul sau. Vamesul, probabil nu diferit de el, nu aminteste faptele sale
bune; el se roaga. "Smerenia – spune Sfantul
Ioan Gura de Aur in omnilia la aceasta duminica – nu inseamna
ca un pacatos sa se socoteasca pe sine cu adevarat pacatos, ci aceea este
smerenie cand cineva se stie pe sine ca a facut multe si mari fapte bune si
totusi nu cugeta lucruri inalte despre sine". Vamesul este smerit. Iar
smerenia, afirma Schmemann, nu este un semn al ignorantei, incompetentei,
slabiciunii asa cum suntem indemnati a crede astazi cand "ni se insufla
permanent sensul mandriei, al maririi de sine, al indreptatirii de sine".
Smerenia este putere; puterea de a-ti vedea imperfectiunea. Masura smereniei
este chiar Dumnezeu care "este smerit pentru ca este perfect; smerenia Lui
este slava Sa si sursa adevaratei frumuseti, perfectiuni si bunatati". Si
poti deveni smerit urmand modelul lui Hristos "masurand totul prin El,
raportand totul la El". Rugaciunea de smerenie este inceputul adevaratei
pocainte care este "o reintoarcere la adevarata randuiala a
lucrurilor", iar smerenia deplina este "rodul si sfarsitul pocaintei.
Intoarcerea
A treia duminica (cea de maine, 8
februarie) contine parabola Fiului Risipitor (Luca XV, 11-32). Pocainta a fost
si este adesea asimilata unei relatari "juridice" a pacatelor,
relatare in care "ceva esential este omis, ceva fara de care nici
spovedania si nici dezlegarea de pacate nu au nici o semnificatie sau putere
reala. Acest ceva este chiar sentimentul de instrainare de Dumnezeu ...".
"Dar Biserica este aici ca sa-mi aminteasca de ceea ce am parasit si am
pierdut. Si asa cum ea imi reaminteste, imi amintesc si eu ...". "si
atunci cand imi amintesc, gasesc in mine dorinta si puterea de a ma reintoarce:
... ma voi intoarce la Tatal Meu plangand cu lacrimi: primeste-ma ca pe unul
din slujitorii Tai. Aceasta este talcuirea parabolei fiului care se intoarce
acasa, fiu care a fost pierdut si s-a aflat, mort si a inviat pentru ca Dumnezeu
pe pacatosii care se intorc la el "nu numai ca nu-i pedepseste, ci El
insusi umbla dupa dansii si-i cauta, si aflandu-i se bucura de ei mai mult
decat de cei drepti" (Ioan Gura de Aur).
Dar mai este un talc in aceasta parabola
pe care ni-l dezvaluie tot Ioan: "Cand noi stim ca suntem pacatosi, nu
trebuie nici sa deznadajduim, nici sa fim usuratici la minte si lenesi, caci
amandoua acestea ne-ar duce la pieire. Adica deznadejdea ne impiedica de a ne
scula din caderea in pacate, iara usuratatea mintii face, ca si cei ce stau, sa
se poticneasca si sa cada".
La Utrenia din aceasta duminica se canta
tristul, nostalgicul si atat de frumosul Psalm 136, Psalmul instrainarii,
cantat de evrei in captivitatea babilonica si devenit cantecul omului care
realizeaza indepartarea de Dumnezeu; iar cantandu-l, devine om din nou.
La raul Babilonului, acolo am sezut si
am plans cand ne-am adus aminte de Sion ...
De te voi uita, Ierusalime, uitata sa
fie dreapta mea!
Sa se lipeasca limba mea de grumazul
meu, de nu-mi voi aduce aminte de tine, de nu voi pune nainte Ierusalimul, ca
inceput al bucuriei mele ...
Preluat
din ziarul “Ziua”, din Romania,
adresa URL:
http://www.ziua.net/display.php?id=3160&data=2004-02-07
Viata Crestină, Aprilie-Iunie
2004
Inapoi la : Publicatii.com