Biserica.org - Discussion Groups

[Fr Constantin Alecse]

Amintiri despre bădiţa Grigore Vieru
(actorul Anatol Răsmeriţa)
Poetul, Magnolia, si... dragostea cea de toate zilele

Biografia actorului Anatol Razmeritsa...

... Apoi au venit şi sărbătorile Crăciunului, cu colinde, şi cu bădiţa Grigore...
Echipa de colindători, în frunte cu neobositul preot Constantin Alecse, era gata de plecare.
- Şi eu cu voi – se auzi vocea timidă a lui bădiţa Grigore, pe care-l luasem doar cu câteva ore mai devreme de pe aeroportul internaţional din Los Angeles.
- Poate te odihneşti un pic, bădiţă Grigore, îi zic ... după dousprezece ore de zbor...
- Vreau să-i cunosc pe fraţii mei români din California. Să-i colind împreună cu voi... să ne bucurăm...
Auzind că şi bădiţa Grigore merge cu colindatul, s-au alăturat şi câţiva artişti din ansamblul „Timişul”, care tocmai se afla într-o vizită-turneu pe la noi. De’abea am încăput cu toţii într-un microbuz, şi alte câteva maşini.
... Intram în casele gospodarilor români, şi îi colindăm frumos. Gazdele se uitau mirate, şi neîncrezătoare către poet. De recunoscut îl recunoşteau cu toţii, dar să creadă că-i chiar el cu adrevărat, şi chiar la ei în casă... Era peste puterea lor să creadă. Numai copilaşii îl recunoşteau dintr-odată şi credeau... Veneau direct la el cu “Albinuţa“ în mâini.
Poetul se apleaca, îi mângâia pe creştet, apoi şoptea fiecăruia ceva tainic la ureche. Nu ştiu cu ce fel de cuvinte măieste le şoptea taina ceea, de-i făcea să le scipească ochii de bucurie. Poetul se bucura şi râdea împreună cu ei, fericit şi el ca un copil...
Cred că acele momente, erau de fapt, clipele lui solare. Iubea, şi era iubit de copilaşi.

Dragostea...

Magnolia.
- Hai să vedem o minune, Anatol!

M-a luat de mână şi am coborât în fugă scările, apoi am alergat către poarta ce dă spre trotuarul bulevardului din faţa locuinţei mele. Era o dimineaţă senină, şi caldă pe la mijloc de ianuarie, când prind să înflorească magnoliile din California.
Şi ea – era acolo – în mijlocul trotuarului, plină de flori, aşteptându-l pe poet... ea, MAGNOLIA...!!!
A înconjurat-o de câteva ori, privindu-i fascinat coroana bătută cu flori, şi mângâindu-i tulpina, cu un fel de gingăşie, pe care, numai bădiţa Grigore putea s-o aibă.
Ea, tandră, i-a acceptat mângâierea, şi l-a iubit pe loc, pentru totdeauna.

Dragostea...

La taifas cu Adrian, Tudor şi bădiţa Grigore

... Aflând cât de mult iubesc poezia lui Adrian Păunescu, şi mai ales cât de mult a făcut poetul pentru cenaclul “Flacăra” , pe timpurile când cei mai mulţi vedea lumea numai în roşu, bădiţa Grigore mi-a zis cu tristeţe: - Eşti unul din foarte puţinii, care vorbesc astăzi cu dragoste despre acest mare poet. Toţi se întrec a-l judeca pe nedrept, şi chiar a-l condamna, pentru nişte fapte, de care poetul nu a avut vre-o dată, şi nu are ştire... vrei să vorbeşti cu el un pic?... are nevoie de susţinere morală, mai mult ca oricând... O să se bucure Adrian...
A format numărul dela Bucureşti al lui Păunescu. Aflând despre ce era vorba, Păunescu, care tocmai vorbea de la alt telefon cu Tudor Gheorghe – haiducul bard din Craiova – a unit, numai el ştie cum, cele trei legaturi telefonice în una singură: Los Angeles – Bucureşti – Craiova.
A fost cea mai dulce, şi cea mai frumoasă “teleconferinţă” cum a „botezat-o” atunci, pe loc, Adrian Păunescu, din viaţa mea.
Am vorbit, am spus glume, am râs, am cântat, am visat împreună, cum într-o zi, o să ne întâlnim, şi o să cânt cu Tudor „poezie cântată”, într-un spectacol nemaipomenit şi unic, iar Adrian o să facă comentarii, aşa cum numai Adrian Păunescu ştie să facă...
Vorbeam cu doi oameni foarte dragi şi apropiaţi sufletului meu; doi oameni, cu care nu mă întâlnisem, şi nu ne vorbisem niciodată până atunci...
Bădiţa Grigore asculta, şi zâmbea, cu zâmbetul cela al lui... El ne cunoştea bine pe toţi trei, şi ne iubea foarte mult.

Dragostea...

Pentru prima dată, pe pământul Patriei

… Când am coborât din avion, pe aeroportul din Otopeni, şi am păşit pentru prima dată pe pământul PATRIEI mele necunoscute, am simţit cum de emoţii mi se’moae picioarele. Bădiţa Grigore, care mă aştepta cu o seamă de prieteni, în sala de aşteptări, m-a luat uşurel de braţul sâng; şi mie, zice badata Grigore, mi s-au muiat picioarele, cand am pasit pentru prima data pe pamantul Tarii... “O să treacă, Anatol...!”... de celalalt brat, ma sprijinea prietenul Ion Anton. El se ţinea tare pe picioare. Era ieşan...
... A doua zi, bădiţa Grigore m-a luat să-mi arate “Calea Victoriei” din Bucureşti. Am chemat un taxi. Când l-a văzut pe poet, soferul a pălit la faţă, apoi de fericire, s-a înroşit ca para focului: - “Domnule poet!...Doamne!... ce noroc... unde vreţi să vă duc, domnule poet?!”
- Vreau să-i arat fratelui Anatol “Calea Victoriei”...
- S-a făcut, domnule poet... numai-decât...!
Când am ajuns pe “Calea Victoriei”, şoferul a refuzat categoric să primească bani de la poet. În schimb s-a apropiat, a îngenunchiat, şi i-a sărutat poetului mâna.
- Sunt răsplătit, a zis. Să vă dea Dumnezeu multă sănătate!, şi să ne trăiţi, domnule poet!... Apoi, fericit, a urcat la volan, şi a plecat...
Apoi l-au zărit trecătorii. Se apropiau, câte unul, câte trei, mai mulţi, de nu mai putea-i număra... veneau în faţa lui, şi – literalmente – i se închinau şi-i sărutau mâna. Bătrâni, femei, tineri, intelectuali, muncitori, studenţi, şi mai ales ţăranii, veniţi de la ţară, căci era duminica, yi de târg în Bucureşti...
Aşa că, nu a mai putut să-mi mai arate “Calea Victoriei”, bădiţa. Dar nu mi-a părut rău atunci, după cum nu-mi pare rău nici astăziş pentru că am văzut în schimb altceva; ceva mult mai profund, decât o simplă adminatie “gen Hollywood”, pentru poet.
- Parcă nu ai fi numai poetul, ci şi “Marele Preot” al neamului dacic, de pe timpurile lui Burebista, bădiţă Grigore, îi zic.
- Ei ştiu că-i iubesc foarte mult, şi-mi dau în schimb toată dragostea şi tot respectul lor înzecit, dragul meu Anatol...

Dragostea...

Cu bădiţa, la Putna

... La Putna a venit lume după lume. Din toate colţurile Ţării, şi de peste Oceane. Au venit să sărbătorească luminoasa amintire a Marelui Ştefan al Moldovei. Multă armată, multă securitate, poliţie..., înalte oficialităţi, înalţi prelaţi...
Am ieşit cu bădiţa Grigore pe strada Centrală, şi pare-se că, şi unică, care taie oraşul în două, dela un capăt la celălalt.
De cum l-au văzut, au prins a veni către el. Valuri după valuri. În câteva minute, strada în jurul nostru, s-a umplut de lume.
Traficul rutier, foarte intens în acele ore, s-a blocat din ambele părţi. Lumea a format pe loc un fel de rând... Veneau la el să îi sărute mâna...
Poetul îl întreba pe fiecare cum îl cheamă, apoi le scria cu mâna lui, pe cărţile, hărţile, ilustratele, sau pur şi simplu pe pagini albe, rupte dintr-un caiet, numele fiecăruia, dându-le instantaneu un “autograf”, după mai multe cuvinte de urări de bine si sănătate, semnând dedicaţia, simplu şi modest, “Grigore Vieru”.
Aşa a trecut o oră, au trecut două, trei... Veneau, îi sărutau mâna, primeau “autograful”, îl strângeau la piept ca pe un odor de mare preţ, şi plecau fericiţi că şi-au primit “tainul” de dragoste dela “poetul şi marele lor preot”.
În tot acest răstimp, n-am auzit nici o voce furioasă de şofer înjurând ori clacsonând, nici un oştean din multa armată, nici un poliţist sau jandarm să încerce să împrăştie lumea, ca să deblocheze traficul...
Poliţiştii, oştenii, jandarmii şi şoferii, aşteptau şi ei cuminţi, în rând, să-şi primească “tainul” lor de dragoste dela bădiţa Grigore.

Dragostea...

„Nici un prooroc nu este bine primit în patria sa” (Luca 4,24)

... Nimic asemănător la Chişinău, în republica “Moldovenească”

Mergeam cu bădiţa Grigore pe bulevardul Central al Capitalei, în timp ce valuri de trecători veneau din faţă, valuri ne ajungeau şi ne întreceau, din spate... Când ne vedeau, plecau ochii în jos, sau îi îndreptau voit în altă parte.
Din când în când auzeam frânturi de conversaţii, într-o limbă străină şi rece... Nici un cuvânt în limba pe care poetul a iubit-o atât de mult, şi a apărat-o... cu preţul vieţii.
Niciunul nu s-a uitat spre noi; niciunul nu ne-a salutat; nimeni nu s-a înghesuit să-i sărute poetului mâna... Păşeam amândoi tăcuţi, singuratici, şi trişti... atât de trişti... Doi străini, într-un oraş înstrăinat şi duşmănos...

Ah, Dragostea...

... Magnolia: O, minune!

... Priveam DVD-ul cu spectacolul de omagiere a celor şapte-zeci-de-ani dela naşterea poetului, pe care mi l-a trimis bădiţa Grigore, prin prea bunul si prea blandul nostru prieten, Florin Cârlan, dela New York.
... Înflorea tremurător/o magnolie/şi zicea, că mor/că mor/o magnolie.../
Am dat sunetul la maxim, şi am deschis larg uşa, şi am strigat:
- Auzi ce frumos a mai scris bădiţa Grigore/Despre tine, Magnolia?!/Auzi ce frumos mai cântă Angela Similea?!/Despre tine cântă, Magnolia!...
A auzit. Dimineaţa, am găsit-o cu câteva bucheţele de flori, împrăştiate cochet prin coroana desfrunzită.
Magnoliile nu înfloresc niciodată toamna. Ce-ai făcut, Magnolie?!

Dragostea...

... S-a stins din viaţă, poetul Grigore Vieru

Când am auzit cumplita veste, l-am sunat pe bădia Ion Ungureanu.
- Ce e? Cum e, bădiţă Ioane?
- Nu e bine, Anatol... parcă sunt nişte şanse... dar puţine...
Plângea bădiţa Ion; plângeam şi eu la celălalt capăt al pământului; plângea şi Tezeu cu noi. Ce putem face?
Spre dimineaţă, am auzit la televizor o voce gravă anunţând: S-a stins din viaţă, poetul Grigore Vieru... cel mai mare poet... Înlăcrimat, am ieşit afară pe scări...
- Ştii, Magnolia... bădiţa Grigore al nostru nu mai este... s-a dus bădiţa Grigore... s-a stins...!!!
Magnolia ştia. De data asta n-a mai înfloritş deşi eram în a doua jumătate a lunii ianuarie...
Închid ochii, şi-l văd pe bădiţa Grigore păşind, fără grabă, pe o rază dreaptă de lumină, fără de sfârşit, parcă...
De fapt, nici nu e o rază; e un drum, desemnat de Atotputernicul Creator, numai pentru el, bădiţa Grigore – Poetul şi Marele Preot al Neamului – şi, acest drum e făcut, numai din Lumină, Dragoste, Linişte şi Pace.
La capătul drumului, LUCEAFĂRUL, aşteaptă răbdător, să-i revină lacrima pe obraz... Bădiţa Grigore...!!!
Iar pe de o parte şi alta a drumului, două şiruri nesfârşite, de Magnolii înflorite, toate semănând leit cu Magnolia ceia...
Poetul, se apropie zâmbitor de câte una, admirându-i coroana bătută de flori, o înconjoară mângâindu-i tulpina cu gingăşie, apoi se apreşte ascultând concentrat. Vrea să desluşească ceva, ... acuma, greu de desluşit, strigătul meu şoptit: „La revedere, bădiţă Grigore!”... şi „pe curând”.

Anatol Razmeriţă
Los Angeles, California
8 Februarie 2009

[Fr Constantin Alecse]

INTERVIUL ACTORULUI ANATOL RAZMERITA
ACORDAT POETULUI ACAD. GRIGORE VIERU

Apasati aici sau pe oricare din fotografiile de mai sus pentru interviul acordat poetului in 2002

1. Draga Anatol Razmerita, ai parasit bastina acum 13 ani. Te cunosc bine, stiu ca nu zburdalnicia, nu aroganta artistica si nu dorinta de a te capatui te-au manat spre Americi. Te-as ruga sa explici cititorilor, ce te-a facut sa parasesti Basarabia si de ce ai ales anume America pentru exilul politic?!

1. Draga badita al meu Grigore, stii ca dat ni-i de la Bunul Dumnezeu Noua Artistilor - ca o mare binecuvantare - ni-i dat, dar si o grea povara - sa nu putem a ne parasi Tara niciodata. Indifrent daca ne calauzeste soarta vitrega, ori Steaua Norocului. Daca traim sau murim in palate somptuoase - lumea zice - traieste ori o murit artistul cutarui neam. Daca traim, sau murim intr-un sant de la marginea drumului mare, uitati si parasiti - lumea la fel zice.

Nu mi-am parasit niciodata, nici macar pentru o singura clipa Tara.

Pur si simplu, am luta-o cu mine. Oltul si Prutul, Nistrul si Muresul, Timisul si Rautul si Bistrita, codrii Orheiului si Padurea Nebuna, codrii Cosminului si campia Baraganului si Dunarea toata si Muntii Apuseni si dulcile campii basarabene, si maiestuosii Carpati, Chisinaul si Iasii, Bucurestii pe care nu i-am vazut niciodata dar si Orheiul si pe Orheenii mei si Gauzenii si Timisoara, Horinul si Sihisoara, Cernautii si Cetatea Alba si Putna lui Stefan...

Doamne! Am luat cu mine toata Tara! Asa de toata, cum nici nu este astazi in realitate. Inca nu este. Tare, as vrea sa fie. Si nici n-o sa mor, pana ce nu o vad asa, cum o port atata amar de ani prin lume, departe, la mii de kilometri de bastina mea Basaraba.

Nu, nu am venit aici ca sa ma procopsesc cu avutii materiale si martor imi esti badita al meu drag, Grigore, ca nici nu le am, desi, daca le-as avea, pe toate cu neamul meu romanesc le-as imparti. Este si asta tot o binecuvantare a LUI -Bunul- sa impartim cu neamul minunatele lui binecuvantari. Este ca o prioritate deosebita daruita noua artistilor. Neavand avutii materiale, impartim cu neamul toata modesta noastra avutie spirituala, cu speranta sa fie primita si impartasita.

2. S-au produs multe schimbari pe meleagul nostru. Binele relativ este cuprins in relativa noastra democratie. Raul tasneste prin toate gaurile unei groaznice saracii. Sa stii ca unii actori, mai ales cei varstnici, au ajuns sa traiasca din mila si din pomeni. Teatrul "A.S. Puskin" pe care l-ai slujit cu multa daruire ani la rand se numeste azi "Mihai Eminescu". Sa stii ca nu avem nimic impotriva genialului poet Puskin (a fost tradus minunat in romaneste la Chisinau), dar nu el a pus bazele limbii romane moderne, iata de ce am ridicat pe frontispiciu Teatrului Nostru National numele lui Eminescu. Spune-mi te rog, intre atatea roluri pe care le-ai jucat splendid, la care ai reveni intai? Mai exact, care are fi personajul jucat pentru care ar putea sa te admire si Eminescu?

2. Binele, saracia, nu pot fi relative. Sincer cred, ca BINE inseamna BINE - SARACIE inseamna SARACIE. Greu, sau aproape imposibil de a relata aceste doua categorii la alt bine, ori alta saracie.

Teatrul "A. S. Puskin" a devenit Teatrul National "M. Eminescu", pe cand eu mai eram acolo. Tii minte badita Grigore, cat am luptat pentru aceasta schimbare. Cu totii am luptat.

Adevarat, am jucat multe roluri pe scena acelui minunat Teatru. Unele reusite, altele mai putin. Adica, nimic, ce l-ar fi facut pe marele Eminescu sa ma admire. Si totusi nu ce, ori cum am jucat pe scena teatrului care-i poarta numele, l-ar fi facut pe Eminescu sa-si opreasca pentru o clipa privirile asupra modestei mele fiinte.

S-a intamplat intr-o sufocanta zi de vara a lui '72. Ma intorsesem de la armata. Teatrul era prin deplasari. Eram singur. Acasa. Ma uitam afara prin fereastra deschisa la oamenii de pe "straduta mea", care paseau alene, a "duminica" parca, incat nu intelegeam daca se duc undeva, ori, in sfarsit, de undeva se intorc. Dintr-o data am zarit printre acea multime adormita, ori semisomnambula, doi tineri care paseau apasat, gospodareste, ca doi oameni care stiau exact unde si de ce se duc. Il cunosteam pe unul din ei - Petre Teodorovici - tanar compozitor, extrem de talentat, dar inca necunoscut pe atunci.

Stii badita, cum eram cu totii numiti in acele timpuri. "Tinere talente cu mare viitor" - pare-mi-se. Spre marea mea uimire, au sunat la usa mea. Le-am deschis si i-am poftit inauntru.

- Anatol - mi-a zis Petre - acesta-i varul meu Ion Aldea, dar sa stii ca noi doi, ne avem ca frati - a tinut el sa precizeze cu un ton sa tin minte asta si sa nu uit vreo data.

- Si uite ca varul si fratele meu Ion, a venit la Chisinau, ca sa sustina examenele de admitere la conservator si eu, dragul meu Anatol, l-am adus la tine pentru o consultatie. Chiar ca am amutit.

La mine? Pentru o consultatie? Eu, care cu greu puteam descifra o simpla partitura? Ghicindu-mi nedumerirea, Petre s-a grabit sa mi-o imprastie.

- Anatol - mi-a zis - pune te rog mana pe chitara aceea si canta pentru fratele meu Ion Aldea.

Am luat chitara si am cantat cate ceva din cantecele mele, "poezia cantata", cum a botezat-o un mare prieten de-al nostru, badita, pe nume MIRCEA DRUC. Iar ei au ascultat cu acea concentrare intensa de a asculta, pe care numai oamenii de mare talent o pot avea. La sfarsit, Petre s-a ridicat, s-a uitat incruntat catre Ion, incruntatura in spatele careia se ghicea o profunda dragoste pentru varul si fratele mai mic Ion Aldea si grav l-a intrebat:

- Ai auzit cat de simplu si frumos canta Anatol Razmerita, Ioane?

- Auzit, badita - a raspuns blajin Ion.

- Tu asa sa canti Ioane - i-a hotarat raspicat si cu fermitate varul si fratele mai mare Petre.

In acea zi, Ion Aldea a devenit ION ALDEA TEODOROVICI.

Cred ca marele Eminescu, daca ar fi fost prezent la acea minunata intamplare s-ar fi mandrit cu noi.

Peste un timp, Ion Aldea Teodorovici a inceput sa cante propria-i "poezie cantata". Doamne! Cum o mai canta! La inceputuri - singur, mai apoi impreuna cu Doinita, draga lui soata. Au cantat simplu, dar mult mai frumos decat a putut vreodata sa cante Anatol Razmerita.

3. Stiu ca ai realizat si cateva roluri importante si in cateva filme canadiene si americane. Cum ai reusit sa vorbesti englezeste in filme intr-un timp atat de scurt? Este cu totul ciudat ca unii concetateni din R. Moldova nu stiu nici azi doua cuvinte romanesti desi au trait o viata printre noi. Dupa toate astea mai pretind, chiar insista, ca limba lor sa devina limba de stat. Exista si in America asemeni pretentii printre minoritati?! ... Dar vroiam, de fapt sa te intreb altceva: care este filmul preferat in care ai jucat, sau care este rolul la care tii cel mai mult?

3. Intr-adevar, am realizat cateva roluri si pe la Hollywood. Cu engleza, aici cu totul altfel se pune problema, decat o pun rusii in Basarabia. Nimeni nu te sileste s-o inveti, numai ca n-o sa faci mare branza pe aici nevorbind-o. Partea frumoasa este ca americanilor le place cum o vorbim noi "strainii", pastrand accentele specifice fiecarui neam. De aceea, cand mi s-a oferit sa joc vreun rol, mi-au pretins categoric sa nu-mi pierd accentul. Deci, cum as putea pretinde eu americanilor sa faca limba romana, ori eventual, pe cea rusa, o a doua limba de stat pe intregul continent american? Ar fi o neghiobie.

Cat priveste rolurile jucate la care tin cel mai mult.... Ar fi unul parca. Cel pe care nu l-am jucat inca.

4. Am observat ca masa ta este mereu incarcata cu toate fructele pamantului: banane, portocale, mandarine, kiwi, mango... Dar aproape ca nu te atingi de ele. Daca ar veni mama la tine, ce fructe de-acasa ai vrea sa-ti aduca? Esti si tu in varsta de-acum ca si intreaga ta generatie care este minunata. Esti impovarat si aici de griji. Nu stiu tu, dar eu in momentele cele mai grele ale vietii mele ma retrag cu gandul in copilarie. Intre atatea banane si portocale mai visezi ciresul copilariei tale?

4. Si eu tot in frumoasa imparatie a copilariei ma intorc cu gandul in clipele grele. Cu ciresii si ciresele ei si visinele, absolut inexistente pe aici si nucarii si corcodusii.... Fructele, ca si dragostea. Tii minte toata viata fructele gustate intaia oara.

Nu stiu anume ce fructe ia-s pune mamei pe masa. Stiu ca aproape nici nu s-ar atinge de ele. N-ar sti ce sunt. Dealtfel, nici eu nu stiu. Dupa atatia ani. Niciodata nu m-am dat in vant dupa fructe. As vrea, ca mama sa le aiba pe toate din belsug pe masa si acolo, acasa. Sa stie ce sunt si-n caz ca trece sa ma viziteze pe aici, prin California, sa ma invete si pe mine. Altfel raman un total ignorant in aceasta privinta.

Greu, daca nu-i mama sa ne invete, badita.

5. Ne aflam in preajma Craciunului - cea mai fermecatoare Sarbatoare alaturi de Pasti. Am vazut in casa ta pentru prima oara un internet. Stralucitul preot si minunatul suflet care este Constantin Alecse care si-a alipit inima de Lacrima Basarabiei si pe care nu-l voi uita nicicand mi-a demonstrat intr-o zi minunile pe care le poate face un internet. Este intr-adevar ceva uluitor. Si totusi... Crezi ca omul, in permanenta sa dezvoltare, poate ajunge mai departe de Craciun si de Pasti?

5. Craciunul si Pastele sunt doua, cele mai fermecatoare sarbatori, cum bine ai mentionat badita Grigore, pentru ca ele cuprind ETERNITATEA.

De Craciun s-a nascut Mantuitorul, a trait printre noi si cu noi, s-a bucurat si s-a intristat impreuna cu noi si ne-a invatat pre noi. Apoi s-a jertfit pentru noi pe cruce, a murit si a inviat pentru noi, ca sa ne mantuiasca, dandu-ne ultimul si magistralul invatamant: cunoasterea Dumnezeiestii noastre eternitati. Intre aceste doua dumnezeiesti sarbatori incape intreaga viata de pe minunata noastra planeta. Si aici, intre cele doua sarbatori "vine" parintele Constantin Alecse cu "internetul" sau, cum ii zici d-ta badita Grigore, si ne infrumuseteaza considerabil efemera noastra existenta. Ne-o infrumuseteaza si ne invata a-i da un sens, unic si placut lui Dumnezeu, imbinand astfel, perfect armonios slujirea lui Dumnezeu ca preot si slujirea oamenilor, ca mare iubitor de oameni, cu toti copii ai lui Dumnezeu. Cine nu crede, sa-si deschida computerul la www.biserica.org. Deschideti si bucurati-va!

Sincer cred, ca nu se poate ajunge mai departe de Craciun si Pasti. In aceasta viata, cu siguranta ca nu.

6. Am fost impreuna cu tine, cu Mircea Popescu, Nicolae Popa si Ion Anton, la Biserica "Emanuel" din Anaheim, al carui slujitor daruit cu ales har, este Pastorul Lazar Gog. O splendida casa de rugaciune de peste 600 de locuri. Casa arhiplina. O splendida ochestra simfonica. Un cor minunat format, ca si orchestra, mai mult din tineri. Si niste minunati interpreti. In sala, ca si pe scena, foarte multi tineri si foarte multi copii. Eu cred ca cine are cei mai multi copii acela va invinge.

In cele cateva ore cat a durat serviciul divin, lumea a stat neclintita. O fireasca evlavie stralucea pe fata tuturor. Ai putea sa-mi explici de ce in Biserica noastra Ortodoxa, chiar daca este incalzita de sufletul unor preti minunati, oamenii susotesc in timpul liturghiei, intra si ies din biserica, ori chiar se barfesc unul pe altul? Si asta seintampla si la Chisinau si la Bucuresti si in Germania si in America - oriunde.

6. Cine are cei mai multi copii in Biserica, acela va invinge.!...

Iarasi ai dreptate, badita si sunt o multime in Biserica Pastorului Lazar Gog. Vreo 200 erau in fata noastra pe "scena", nemaipunandu-i la socoteala pe cei din sala. Fiecare stia sa cante la 2-3 instrumente muzicale, iar daca trebuia puneau frumusel instrumentele la o parte si cantau cu vocile. Si cum cantau!!! Dar si sala de 600 de locuri era plina. Dumnezeule, cum e posibil oare? - Ne intrebam.

Aha, ne-am zis, pastorul Lazar Gog trebuie sa fie cheia misterului. Intr-adevar, Pastorul Lazar Gog este extrem de inteligent, dar si preotul Constantin Alecse nu este mai putin inteligent. Ambii sunt predicatori minunati, numai ca ... la bisericile ortodoxe lipsesc aproape cu desavarsire copiii.

Aha, ne-am zis in sine. Probabil ca "Penticostalii" o reusesc pe bazele unei discipline riguroase, militaresti aproape, si acest gand ne-a uns la inima. Multi ajung la aceasta concluzie, care le unge inimile. Din pacate, aici raman. Si gresesc. Gresesc enorm de mult. Nu cred ca Pastorul Lazar Gog, alearga de la casa la casa, de la familie la familie rugandu-i pe parinti si bunici sa-si aduca copiii la biserica, ori la scoala duminicala, cum o face adeseori Parintele Alecse.

Este o problema de educatie. Asta-i Cheia!

De Pasti, curtea bisericii "Sfanta Treime" e plina de lume. Nici nu mai incap. 2-3 mii de oameni. Adulti batrani, tineret copii, inconjuram de trei ori Biserica cu lumanarile aprinse in maini, cantam frumos "Hristos a inviat din morti cu moarte pre moarte calcand", ne luam "pastii" si... Noroc bun! Ne revedem la anul de Pasti. Si tot asa de ani si ani, an dupa an. La Pastorul Lazar Gog, copiii de aici sunt adusi la biserica de catre parinti ori bunici, fara ca acestia sa astepte poftire speciala de la pastor, cu voinicei si colacei. Isi aduc copiii pur si simplu, pentru ca asa sunt educati , copiii nu sunt adusi la Biserica doar sa se roage si sa cunoasca Cuvantul. Acolo, la Biserica, ei invata sa cante la diverse instrumente muzicale, sa cante in cor cantece minunate de proslavire a lui Hristos. Ei cresc impreuna, invata unul de la altul lucruri bune. Raman prieteni pe viata la Biserica si in viata de toate zilele. Un superb proces de educatie. Generatie dupa generatie Familiile de "ortodocsi" care au copii ar trebui sa invete cate ceva de la fratii "penticostali" pentru ca, cine are cei mai multi copii si tineri in biserica, acela va "invinge". Frumoasa biruinta, adusa in dar Domnului Nostru.

Preluare din “CLIPA” - ANUL XIII, February 20, 2003, No. 588