SOLA SCRIPTURA
În desertaciunea mintilor lor
De John Whiteford
John Whiteford a fost pastor secund într-o biserica nazarineana
si s-a convertit la credinta ortodoxa la putin timp dupa ce si-a luat diploma
de Batchelor in Arts la Southern Nazarene University, Oklahoma. El s-a întâlnit
mai întâi cu Ortodoxia prin implicarea lui în miscarea împotriva avortului,
care includea si pe Parintele Anthony Nelson si pe câtiva din membrii parohiei
lui. Dupa ce a cercetat scripturile si scrierile bisericii din primele veacuri
mai bine de un an si în urma dragostei, rugaciunilor si rabdarii Parintelui
Anthony si a membrilor parohiei lui, Sf. Benedict, John Whiteford a fost primit
în Sfânta Biserica Orthodoxa. El a scris acest articol pe când slujea în
biserica Sf. Vladimir din Houston, Texas. În prezent îsi continua studiile si
este diacon.
Introducere:
Sunt protestantii dincolo de orice speranta?
De când m-am convertit de la Protestantismul Evanghelic
la Credinta Ortodoxa, am observat o anumita mirare din partea celor care au
crescut ortodocsi cu privire la posibilitatea ca un Protestant sa fie
convertit. Aceasta nu pentru ca ortodocsii sunt nesiguri cu privire la credinta
lor, ci pentru ca le este greu sa creada ca ceva ar putea rupe insistenta
protestantilor ca ortodocsii sunt gresiti! Am ajuns la concluzia ca cei mai
multi ortodocsi au o întelegere limitata a Protestantismului si a originii
aderentilor lui. Din aceasta cauza, atunci când “ortodocsii din nastere” au
discutii cu protestantii nu reusesc sa comunice eficient, chiar daca folosesc
aceleasi cuvinte, pentru ca nu au o baza teologica comuna prin care sa-si
discute diferentele. Când se ia în considerare cele mai mult de douazeci de mii
de denominatii protestante (singurul element comun fiind pretentia fiecarui
grup de a întelege corect Scriptura), este usor de înteles pozitia celor care
sunt confuzi cu privire la Protestantism.
În ciuda tuturor obstacolelor, exista înca sperante
pentru protestanti. Protestantii care cauta o teologie sanatoasa, o închinare
adevarata si o credinta de veacuri practic bat la usile noastre (pentru cei
care nu acorda atentie acestui fenomen afirmatia pare ciudata). Acestia nu mai
sunt satisfacuti de curentele moderne în Protestantismul american, dar atunci
când le deschidem usa trebuie sa fim pregatiti. Ei pun întrebari! Multi dintre
ei sunt pastori sau laici bine informati; ei cauta sincer Adevarul, dar au
multe prejudecati de învins si au nevoie de credinciosi ortodocsi bine
informati care sa-i ajute în cautarea lor – ortodocsi care stiu de unde vin
protestantii, sau, chiar mai important, stiu bine ce cred ei însisi.
În mod ironic (sau providential) aceasta crestere a
interesului americanilor protestanti
pentru Ortodoxie are loc în conditiile unei invazii fara precedent a
diferitelor culte sau secte religioase în tarile de traditie ortodoxa, în urma
deschiderii usilor catre fostele tari comuniste. Aflati în avangarda acestei
invazii se afla americanii evanghelici si harismatici, fiecare secta încercând
sa se laude ca a pus piciorul chiar si printre pagânii rusi! Noi, ortodocsii,
suntem astfel confruntati cu o dubla misiune – pe de o parte sa prezentam
Ortodoxia protestantilor din Occident, pe de alta sa oprim raspândirea
ereziilor printre ortodocsi atât aici în Occident cât si în tarile traditional
ortodoxe. În ambele cazuri este important sa fim echipati cu suficiente
cunostinte si cu o întelegere a problemelor care ne confrunta.
Probabil trasatura cea mai intimidanta a
Protestantismului si care îi da o mare rezistenta este existenta numeroaselor
diferente si contradictii. Ca si mitica Hydra, capetele Protestantismului se
înmultesc mereu, si cu toate ca diferitele erezii pot fi confruntate
individual, cheia succesului nu consta în aceasta. Pentru ca cineva sa
înteleaga credintele unice ale fiecarei secte este necesar sa cunoasca istoria
si dezvoltarea Protestantismului în general, teologia particulara a fiecarei
ramuri majore, filozofia si stilul închinarii. Numai astfel pot fi întelese
unele curente moderne, cum ar fi liberalismul si emotionalismul. Chiar si cu
aceasta cunoastere, este imposibil sa se tina evidenta tuturor grupurilor
protestante care apar aproape zilnic. Dar în ciuda multiplelor diferente exista
o idee de baza care uneste aceasta masa amorfa de mii de grupuri disparate în
categoria generala a Protestantismului. Fiecare grup protestant (cu unele mici
exceptii) crede ca a dobândit întelegerea corecta a Bibliei, si cu toate ca
difera în interpretarea ei, este de acord cu privire la modul de a o interpreta
– fiecare pentru sine însusi si separat de Traditia Bisericii. Întelegerea
acestei doctrine, a caracterului ei eronat si a metodei corecte de folosire a
Scripturii este cheia dialogului cu protestanti din orice denominatie. Chiar si
grupuri diferite cum ar fi baptistii si penticostalii au acest punct comun –
într-adevar, daca ai ocazia sa asisti la o discutie între un baptist si un
penticostal vei observa ca în ultima analiza ei îsi citeaza unul altuia texte
din Scriptura. Daca sunt egali din punct de vedere intelectual, nu vor ajunge
niciunde în discutie pentru ca în mod esential ei sunt de acord cu abordarea
individuala a Scripturii si nu pot vedea ca problema este metoda gresita de a
folosi Scriptura. În aceasta consta aceasta Hydra a ereziilor, si capetele sunt
afectate numai daca îi atingi inima.
Ca sa întelegem cum gândesc protestantii,
trebuie mai întâi sa stim de ce cred ceea ce cred. De fapt, daca încercam sa ne
punem în locul primilor reformatori, cum ar fi Martin Luther, nu putem decât sa
avem o oarecare apreciere pentru motivele care I-au determinat sa promoveze
doctrina Sola Scriptura (sau “numai Scriptura”). Luând în considerare coruptia
Bisericii Catolice din acea vreme, învataturile degenerate pe care le promova
si întelegerea distorsionata a traditiei pe care o folosea ca sa se apere, cât
si faptul ca de secole Occidentul fusese rupt de orice contact cu mostenirea
Ortodoxa a Bisericii, este greu de închipuit cum Luther ar fi putut proceda
altfel. Cum ar fi putut Luther sa faca apel la traditie pentru a lupta
împotriva abuzurilor, când traditia (în conceptia celor din Occidentul Latin)
era personificata de însusi papalitatea responsabila de aceste abuzuri. Pentru
Luther traditia era cea care a gresit si pentru a reforma Biserica era necesar
sa se procedeze doar pe baza Scripturii. Cu toate acestea, Luther nu a încercat
sa elimine traditia în totalitatea ei, nici nu a folosit “numai” Scriptura, ci
a cautat sa elimine acele parti ale traditiei Catolice care erau corupte. Din
pacate, retorica lui a fost mai puternica decât actiunile lui si reformatorii
mai radicali care au urmat au dus idea de Sola Scriptura la concluziile ei
logice.
O presupunere este ceva considerat de la început corect, de
obicei în mod inconstient. Daca presupunerea este valida, totul este bine, dar
daca este falsa, duce la concluzii false. Speranta este ca atunci când cineva
face o presupunere gresita si descopere ca rezultatele sunt gresite se va
întreba în ce consta greseala. Protestantii care sunt deschisi sa analizeze
cinstit starea curenta a lumii protestante ar trebui sa se întrebe de ce, daca
doctrina fundamentala Sola Scriptura este de la Dumnezeu, a rezultat în peste
doua zeci de mii de grupuri diferite care nu sunt de acord cu privire la ce
spune Biblia sau chiar cu privire la ce înseamna a fi crestin. De ce (daca
Biblia este suficienta separata de Sfânta Traditie) un baptist, un adventist,
un harismatic sau un metodist îsi afirma fiecare credinta în Biblie fara a
cadea însa de acord cu privire la întelesul ei. Iata o situatie, o concluzie pe
care si protestantii o gasesc problematica. Din nefericire, protestantii dau
vina pe orice cu exceptie cauzei primare. Idea de Sola Scriptura este atât de
fundamentala pentru Protestantism încât a o pune la îndoiala este ca si cum ai
pune la îndoiala pe Dumnezeu; si totusi, asa cum a spus Domnul, “pomul bun
aduce roade bune, dar pomul rau aduce poame rele” (Matei 7:17). Daca judecam
Sola Scriptura dupa roadele ei suntem obligati sa tragem concluzia ca acest pom
trebuie „taiat si aruncat în foc” (Matei 7:19).
PRIMA
PRESUPUNERE GRESITA
a. Pretinde Scriptura ca este suficienta?
Presupunerea cea mai evidenta care sta la baza
doctrinei Sola Scriptura este acea ca Biblia contine tot ce este necesar
privitor la viata crestina – tot ce este necesar pentru adevarata credinta,
practica, evlavie si închinare. Pasajul cel mai adesea citat pentru a dovedi
aceasta afirmatie este
… din pruncie Sfintele Scripturi, cari pot sa-ti
dea întelepciune care duce la mântuire, prin credinta în Hristos Iisus. Toata
Scriptura este insuflata de Dumnezeu si de folos ca sa învete, sa mustre, sa
îndrepte si sa dea întelepciune în neprihanire, pentru ca omul lui Dumnezeu sa
fie desavârsit si cu totul destoinic pentru orice lucrare buna. (2 Timotei
3:15-17)
Cei care folosesc acest pasaj pentru a justifica
Sola Scriptura sustin ca pasajul s-ar referi la “suficienta” Scripturii, pentru
ca, “daca Sfânta Scriptura poate sa desavârseasca pe om, atunci nu mai este
nevoie de traditie”. Dar ce spune de fapt pasajul?
Pentru început ne putem întreba la ce Scriptura se refera
Pavel, pe care Timotei ar fi cunoscut-o de copil. Cu siguranta el nu se refera
la Noul Testament, care nu fusese înca scris pe când Timotei era copil – de
fapt nu era complet scris nici macar atunci când Pavel îi scria lui Timotei, si
cu atât mai putin adunat în canonul ca cel pe care îl cunoastem azi. Aici, ca
si în alte referinte la Scripturi, Pavel vorbeste despre Vechiul Testament, si
prin urmare daca acest pasaj este folosit pentru a defini limitele autoritatii,
atunci nu numai traditia ci si Noul Testament sunt excluse.
În al doilea rând, daca Pavel ar exclude traditia
ca nefiind de folos, atunci ne miram de
ce el însusi foloseste traditii orale ne-biblice în exact acelasi capitol.
Numele lui Iane si Iambre nu se gasesc în Vechil Testament, dar în 2 Timotei
3:8 Pavel se refera la ei ca fiind cei care I s-au împotrivit lui Moise. El
preia din traditia orala numele celor doi vrajitori egipteni care apar în Exod
capitolele 7 si 8. Dar acesta nu este de loc singurul caz în care surse
ne-biblice sunt citate în Noul Testament – cel mai cunoscut caz este al
Epistolei lui Iuda care citeaza din Cartea lui Enoh (Iuda 14, 15 citeaza din
Enoh 1:9).
Când Biserica a canonizat în mod oficial Scriptura,
scopul primar al listei canonului Sfintei Scripturi a fost sa protejeze
Biserica de scrieri dubioase care afirmau ca sunt scrise de apostoli, fiind de
fapt scrise de eretici (de exemplu, evanghelia lui Toma). Grupurile eretice
nu-si puteau sprijini învataturile pe Sfânta Traditie caci ele veneau din afara
Bisericii, si prin urmare singurul mod în care puteau argumenta se baza pe
fortarea sensului Scripturii si pe scrieri pretinse a fi scrise de apostoli or
sfinti ai Vechiului Testament. Biserica s-a aparat împotriva unor astfel de
învataturi apelând la originea apostolica a Sfintei Traditii (dovedita prin
succesiunea apostolica, adica prin faptul ca episcopii si învatatorii Bisericii
îsi pot demonstra descendenta din apostoli) si la universalitatea Credintei
Ortodoxe (aceeasi credinta pe care au avut-o crestinii ortodocsi în întreaga
istorie si în întreaga lume). Biserica s-a aparat împotriva scrierilor dubioase
prin stabilirea unei liste de carti sfinte care erau acceptate în întreaga
Biserica ca fiind de inspiratie divina sau de origine apostolica atestata.
Prin stabilirea listei canonice a Sfintei
Scripturi, Biserica nu a intentionat sa afirme ca întreaga Credinta Crestina si
tot ce este legat de închinare si ordine în Biserica este continut în ea. Un
fapt deasupra oricarei dezbateri este acela ca la vremea stabilirii canonului
Biserica era aceeasi cu cea de mai târziu – aceasta este o certitudine
istorica. În ce priveste structura autoritatii din Biserica, episcopii
ortodocsi au fost cei care au stabilit chestiunea canonului, în acelasi mod în
care chestiunile legate de doctrina sau disciplina sunt hotarâte de Biserica
Ortodoxa pâna în zilele noastre.
b.
Care a fost scopul scrierilor Noului
Testament?
In studiile biblice protestante se specifica (cred
ca de data aceasta în mod corect) ca atunci când studiezi Biblia, trebuie sa
iei în considerare, printre altele, tipul de literatura al unui pasaj
particular, pentru ca diferite tipuri de literatura au scopuri diferite.
Trebuie sa iei în considerare subiectul si scopul cartii sau al pasajului. În
Noul Testament exista patru mari categorii de genuri literare: evanghelii,
naratiune istorica (Faptele Apostolilor), epistole si scrieri apocaliptice sau
profetice (Apocalipsa). Evangheliile au fost scrise ca sa aduca marturie despre
viata, moartea si învierea lui Hristos. Naratiunea istorica povesteste istoria
poporului lui Dumnezeu, dar si viata unor persoane importante din acea istorie
si ne arata providenta lui Dumnezeu în mijlocul evenimentelor. Epistolele au
fost scrise în primul rând pentru a raspunde în mod specific unor probleme care
au aparut în biserici. Lucrurile întelese si asupra carora toti erau de acord
nu erau în general abordate în detaliu. Punctele teologice abordate în epistole
erau de obicei cele referitoare la doctrine disputate sau gresit întelese;
chestiunile legate de închinare erau abordate numai în relatie cu alte probleme
(de exemplu în 1 Corinteni 11-14). Scrierile apocaliptice au avut scopul de a
arata biruinta ultima a lui Dumnezeu în istorie.
Sa observam ca nici unul din aceste genuri literare
prezente în Noul Testament nu au ca subiect principal închinarea, nici nu au
intentionat sa dea detalii despre închinarea în Biserica. Vechiul Testament
contine descrieri detaliate (dar nu complete) ale felului de închinare a
poporului Israel (în Levitic sau în Psalmi), dar Noul Testament nu contine
decât scurte mentiuni cu privire la închinarea primilor crestini. De ce? Cu
siguranta nu pentru ca nu ar fi existat o ordine în slujbele lor – istoria
liturghiei a stabilit ca primii crestini se închinau într-o maniera mostenita
de la Apostoli, bazata pe paternele închinarii evreilor. Chiar si cele câteva
pasaje din Noul Testament care se refera la închinare arata ca, departe de a fi
niste “harismatici” galagiosi, crestinii Noului Testament se închinau într-o
maniera liturgica, ca si parintii lor: ei tineau rugaciunile la anumite ore din
zi (Fapte 3:1), se închinau în Templu (Fapte 2:46, 3:1, 21:26) si în sinagoga
(Fapte 18:4).
Trebuie de asemenea sa observam ca nici unul dintre
aceste genuri de literatura prezente în Noul Testament nu au ca scop o
prezentare completa a dogmelor – ele nu contin catehisme sau teologie
sistematica. Daca tot ce avem nevoie noi, crestinii, este Biblia, de ce nu
contine aceasta o prezentare dogmatica comprehensiva? Ce multe controverse
dogmatice ar fi putut fi rezolvate daca Biblia ar di dat raspuns tuturor
întrebarilor cu privire la dogme! Dar, oricât ar fi fost de convenabil, nu
întâlnim asa ceva în Scriptura.
Sa nu fim gresit întelesi. Intentia nu este sa
diminuam în nici un fel importanta Sfintei Scripturi – Dumnezeu sa ne fereasca
de asa ceva! În Biserica Ortodoxa Scriptura este considerata ca fiind pe deplin
inspirata, fara eroare si cu autoritate; dar Biblia nu contine în ea însasi
fiecare subiect important pentru Biserica. Asa cum am mai aratat, Noul
Testament da putine detalii cu privire la închinare, un subiect destul de
important. Dar aceeasi Biserica pastratoare a Sfintei Scripturi este Biserica
liturghiei, care ne-a transmis peste veacuri felul în care sa ne închinam. Daca
punem la îndoiala credinciosia ei în ce priveste pastrarea felului de închinare
mostenit de la Apostoli, de ce nu am pune la îndoiala credinciosia ei în
pastrarea Scripturilor?
c.
În practica, este Biblia suficienta
pentru protestanti?
Protestantii afirma adesea ca ei “cred doar în
Biblie”, dar anumite întrebari apar în legatura cu felul lor de a folosi
Biblia. De exemplu, de ce scriu protestantii atât de multe carti despre
doctrina si viata crestina, daca Biblia este singura carte necesara? Daca
Biblia ar fi fost cu totul suficienta pentru propria ei întelegere, de ce nu se
marginesc protestantii la a înmâna Biblii la oameni? Daca este “cu totul
suficienta”, de ce nu produce aceleasi concluzii si învataturi în diferitele
grupuri de protestanti? De ce se mai publica comentarii biblice, daca oamenii
nu au nevoie de altceva decât de Biblie? De ce se mai da învatatura sau se mai
predica, în loc de a se citi doar Biblia la oameni? Raspunsul, pe care
protestantii nu îl admit, este ca ei înteleg instinctiv ca Biblia nu poate fi
înteleasa în izolare. De fapt, fiecare grup protestant are propria lui
traditie, cu toate ca în general faptul acesta nu este recunoscut. Nu este un
accident ca toti baptistii au aceeasi credinta,si ca toti penticostalii au aceeasi credinta, care este
diferita de cea a baptistilor. Baptistii sau penticostalii nu dobândesc fiecare
în mod individual aceeasi credinta, ci fiecare este învatat sa creada în
acelasi fel, în conformitate cu o anumita traditie. Întrebarea este deci nu
daca ne bizuim pe Biblie sau pe traditie, ci care este traditie pe care o
folosim pentru a interpreta Biblia. Care traditie prezinta mai mare
credibilitate, Traditia Apostolica a Bisericii Ortodoxe, ori miile de traditii
moderne protestante care nu au radacini dincolo de Reforma protestanta.
Baza Bisericii primare a constituit-o Scriptura, iar
Traditia este o simpla “corupere omeneasca” care a aparut mult mai târziu.
În special printre evanghelici si harismatici
cuvântul “traditie” are un sens derogator; “traditie” are acelasi sens ca si
“carnal”, “mort din punct de vedere spiritual”, “distructiv”, sau “legalist”.
Protestantilor care citesc Noul Testament li se pare ca într-un mod foarte clar
Biblia condamna traditia ca opusa Scripturii. Imaginea pe care ei o au cu
privire la primii crestini este a unor credinciosi care se asemanau foarte mult
cu evanghelicii sau harismaticii vremurilor noastre! Este de neconceput pentru
protestanti ca primii crestini sa fi avut o închinare liturgica sau sa fi
posedat o oarecare traditie – doar mai târziu, când Biserica “a devenit
corupta” astfel de lucruri au intrat în Biserica. Pentru astfel de protestanti
este o mare surpriza sa studieze scrierile primilor Parinti si sa afle de acolo
o imagine complet diferita de cea pe care si-au închipuit-o pâna atunci. Vor
descoperi, de exemplu, ca în primul veac crestinii nu mergeau la biserica având
Biblia în mâna – de fapt era atât de dificil de a procura chiar si o mici
portiuni din ea, datorita dificultatii foarte mari de a face copii, încât
foarte putini le posedau. Copii ale Scripturii erau tinute în pastrare de catre
persoane desemnate din biserica, sau erau tinute în locul în care biserica se
aduna pentru închinare. Dar cele mai multe biserici nu posedau copii complete
ale Vechiului Testament, si cu atât mai putin ale Noului Testament, care nu a
fost terminat decât catre sfârsitul primului secol, si nu a capatat forma lui
canonica decât în secolul al patrulea. Aceasta nu înseamna ca în primul secol
crestinii nu citeau Scriptura – dimpotriva, o studiau cu interes, dar de cele
mai multe ori în grup, nu individual. În primul secol, acest studiu a fost
limitat mai ales la Vechiul Testament. Cum deci cunosteau ei Evanghelia, viata
si învataturile lui Hristos, cum se închinau, ce credeau despre natura lui
Hristos, etc.? Ei posedau doar Traditia Orala, mostenita de la Apostoli. În
primul secol multi crestini cunosteau cu siguranta toate acestea direct de la
Apostoli, dar mai târziu, odata cu trecerea secolului numarul celor care I-au
cunoscut direct pe apostoli a scazut. Generatiile de mai târziu au avut acces
la scrierile Apostolilor din Noul Testament, dar Biserica de la început a
depins aproape în întregime de Traditia Orala în ce priveste cunoasterea
credintei crestine.
Aceasta dependenta de traditie este evidenta chiar
din paginile Noului Testament. De exemplu, Apostolul Pavel îi îndeamna pe
Tesaloniceni:
Deci, dar, fratilor, stati neclintiti si tineti
predaniile pe care le-ati învatat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastra. (2 Tesaloniceni 2:15)
Cuvântul tradus aici drept “predanie” sau
“traditie” este cuvântul grecesc paradosis – care desi este uneori
tradus diferit în anumite traduceri protestante, este acelasi cuvânt pe care
ortodocsii greci îl folosesc atunci când se refera la Traditie si putini
cunoscatori ai Bibliei ar îndrazni sa-i conteste semnificatia. Cuvântul
înseamna, în mod literal “ceea ce este transmis”. Este acelasi cuvânt care este
folosit în sens negativ cu privire la învataturile fariseilor (Marcu 7:3, 5,
8), sau cu privire la învataturile crestine corecte (1 Corinteni 11:2, 2
Tesaloniceni 2:15). În cazul acesta, ce face ca traditia fariseilor sa fie
falsa, iar a bisericii adevarata? Sursa! Hristos a aratat clar sursa traditiei
fariseilor atunci când o numeste “datini omenesti” (Marcu 7:8). Dar Apostolul
Pavel, referindu-se la Traditia Crestina, spune, “Fratilor, va laud ca în toate
va aduceti aminte de mine si tineti predaniile cum vi le-am dat.” (1 Corinteni
11:2). De unde a preluat el aceasta traditie? “Caci eu de la Domnul am primit
ceea ce v-am dat si voua” (1 Corinteni 11:23). La aceasta se refera Biserica
Ortodoxa atunci când vorbeste despre Traditia Apostolica – “Credinta data (paradotheise)
odata pentru totdeauna sfintilor” (Iuda 3). Sursa ei este Hristos, Care a dat-o
în mod personal Apostolilor prin tot ce a spus si facut, cu un continut atât de
vast încât “lumea întreaga nu ar cuprinde cartile” (Ioan 21:25). Apostolii au
transmis aceasta cunoastere întregii Biserici, care, fiind cea care
înmagazineaza aceasta cunoastere, a devenit “stâlpul si temelia adevarului” (1
Timotei 3:15).
În aceasta privinta, marturia Noului Testament este
clara: primii crestini aveau atât traditii orale cât si scrise, pe care le-au
primit de la Hristos prin intermediul Apostolilor. Traditia scrisa a constat la
început numai din fragmente – o biserica locala detinea o Epistola, probabil
alta o Evanghelie. Cu timpul, aceste fragmente au fost adunate împreuna într-o
colectie care în cele din urma a devenit Noul Testament. Dar cum stiau primii
crestini care scrieri sunt sau nu autentice – caci existau, dupa cum am vazut
epistole si evanghelii dubioase scrise de eretici? Traditia orala a fost cea
folosita pentru a face aceasta deosebire.
Protestantii reactioneaza violent împotriva Sfintei
Traditii pentru ca singura traditie pe care au cunoscu-o în general a fost cea
a Bisericii Romano-catolice. Dar, contrar conceptiei catolice de Traditie,
personificata de Papalitate si care dezvolta noi doctrine (de exemplu, doctrina
infailibilitatii Papei) – ortodocsii nu cred ca Traditia creste sau se schimba.
Atunci când Biserica este confruntata cu o erezie, ea este obligata sa
defineasca mai precis diferenta dintre adevar si eroare, dar Adevarul nu se schimba.
Se poate afirma ca Traditia creste, în sensul ca Biserica îsi aminteste
experientele acumulate de-a lungul istoriei si sfintii care au trait în ea si
pastreaza scrierile celor care au prezentat în mod drept credinta; dar Credinta
însasi este aceeasi, cea “data odata pentru totdeauna sfintilor” (Iuda 3).
De unde stim ca Biserica a pastrat Traditia
Apostolica în toata puritatea ei? Raspunsul simplu este ca Dumnezeu a pastrat
Traditia în Biserica pentru ca El Însusi a promis aceasta. Hristos a spus ca
Îsi va zidi Biserica si ca portile iadului nu-i vor sta împotriva (Matei
16:18). Hristos este capul Bisericii (Efeseni 4:16) si Biserica este trupul lui
(Efeseni 1:22-23). Daca Biserica ar fi pierdut Traditia Apostolica în curatia
ei, atunci Adevarul nu ar mai fi Adevar, caci Biserica este stâlpul si temelia
Adevarului (1 Timotei 3:15). Aceasta afirmatie nu ar mai avea nici un sens
daca, asa cum pretind protestantii, Biserica ar fi cazut în apostazie din
timpul lui Constantin pâna în vremea Reformei. Daca Biserica ar fi încetat sa
existe, chiar si pentru o zi, atunci s-ar putea spune ca în acea zi portile
iadului au biruit-o. Daca acesta ar fi fost cazul, atunci în pilda grauntelui
de mustar (Matei 13:31-32) Hristos ar fi adaugat ca panta care a crescut din
samânta va fi zdrobita si o noua planta va încolti mai târziu. De fapt El ne
ofera imaginea unei plante care creste mai mare decât toate celelalte din
gradina.
Unii protestanti afirma ca adevaratii crestini, cu
aceeasi credinta ca a protestantilor ar fi trait undeva ascunsi timp de o mie
de ani, dar unde sunt dovezile? Waldezii, care au fost recunoscuti ca
premergatori de catre multe grupari protestante, nu au existat înainte de
secolul al 12-lea. Este fortat sa credem ca acesti adevarati crestini ar fi suferit
sub persecutiile Romane si apoi s-au ascuns imediat dupa ce Crestinismul a fost
legalizat. Dar si asa ceva este mai credibil decât ipoteza ca adevaratii
crestini ar fi trait ascunsi timp de o mie de ani, fara sa lase vreo dovada ca
au existat vreodata.
Probabil unii vor obiecta spunând ca de-a lungul
veacurilor au existat întotdeauna crestini care au crezut într-un fel diferit
de altii, si prin urmare cum ar putea fi recunoscuta Traditia Apostolica? Sau,
daca vreun obicei corupt a aparut, cum ar putea fi deosebit de Traditia
Apostolica? Protestantii pun aceste întrebari deoarece în Biserica Catolica au
aparut într-adevar “traditii” noi si corupte, dar aceasta s-a întâmplat
deoarece Vestul Latin a corupt mai întâi însasi întelesul naturii Traditiei.
Întelegerea ortodoxa, care a existat pentru o lunga vreme si în Vest, si care a
fost pastrata de Biserica Ortodoxa, este aceea ca Traditia este în esenta ei
neschimbatoare si se poate cunoaste prin universalitatea sau catolicitatea ei.
Adevarata Traditie Apostolica poate fi gasita în consensul istoric al
învataturilor Bisericii. Cauta ceea ce a crezut Biserica din totdeauna, în
întreaga istorie, pretutindeni, si vei gasi Adevarul. Daca vreo învatatura nu a
fost recunoscuta de Biserica în toata istoria ei, atunci este erezie. Dar aici
ne referim la Biserica, nu la niste grupari schismatice. Schismatici si eretici
au existat din perioada Noului Testament si de atunci au continuat sa apara,
caci, asa cum spune Apostolul, “Caci trebuie sa fie între voi si eresuri, ca sa
se învedereze între voi cei încercati.” (1 Corinteni 11:19)
A TREIA
PRESUPUNERE GRESITA
Oricine poate
interpreta singur Scriptura, fara ajutorul Bisericii
Cu toate ca unii protestanti nu sunt de acord cu aceasta
formulare, ea reprezinta presupunerea fundamentala pe care au facut-o
reformatorii când au început sa promoveze aceasta doctrina. Idea era ca
Scriptura este destul de clara în as fel încât fiecare sa o poata întelege
oricine printr-o simpla lectura. Ei respingeau idea ca mai este nevoie de
ajutorul Bisericii. Aceasta pozitie a fost clar enuntata de învatatii luterani
de la Tubingen care au purtat o corespondenta cu Patriarhul Ieremia al II-lea
al Constantinopolului la treizeci de ani dupa moartea lui Luther.
Scripturile nu contin erori, dar anumite pasaje
sunt destul de obscure ca sa nu fie întelese fara interpretarile date de
Parintii luminati de Duhul Sfânt. Protestantii afirma ca chiar si atunci când
unele pasaje sunt obscure, ele sunt luminate de alte pasaje care dau aceleasi
învataturi în termeni usor de înteles de oricine.
Cu toate ca acesti învatati luterani pretindeau
foloseau uneori scrierile Sfintilor Parinti, ei afirmau ca acestia nu sunt necesari,
si ca acolo unde Sfintii Parinti si Biblia s-ar fi contrazis, ei credeau Biblia
si nu scrierile Parintilor. De fapt, ceea ce spuneau ei era ca acolo unde
scrierile Sfintilor Parinti contraziceau interpretarile lor particulare, aceste
interpretari particulare ar fi avut o autoritate mai mare decât cea a
Parintilor Bisericii. În locul ascultarii de Parinti, care s-au dovedit a fi
oameni drepti si sfinti, criteriul calauzitor devenea capacitatea de ratiune a
individului, aceeasi ratiune umana care i-a condus pe unii teologi luterani
moderni sa respinga aproape toate învataturile de baza ale Scripturii (inclusiv
divinitatea lui Hristos si Învierea), si chiar si inspiratia divina a
Scripturii, pe care vechii luterani îsi bizuiau credinta. Ca raspuns, Patriarhul
Ieremia al II-lea a dezvaluit clar adevaratul caracter al învataturilor
luterane:
Sa acceptam deci traditiile
Bisericii cu o inima sincera si nu cu rationamente încurcate. Caci Dumnezeu l-a
facut pe oameni drepti, dar ei umbla cu multe siretenii (Eclesiastul 7:29). Sa
nu începem a învata un nou fel de credinta care este condamnata de traditia
Sfintilor Parinti. Caci sfântul Apostolul spune, “daca va propovaduieste cineva
o Evanghelie deosebita de aceea pe care ati primit-o, sa fie anatema”.
Ne-am astepta ca un sistem de credinta ca
Protestantismul, care afirma ca numai Scriptura are autoritate în chestiuni de
credinta, ar încerca mai întâi sa dovedeasca faptul ca aceasta învatatura
satisface propria ei cerinta. Ne-am astepta ca protestantii sa poata scoate la
iveala din Scriptura sute de texte care sa dovedeasca adevarul acestei
învataturi. Cel putin doua sau trei texte ar trebui folosite în acest scop,
caci Scriptura însasi spune, “Orice vorba sa fie sprijinita pe marturia a doi
sau trei martori.” Dar, asemenea copilului din poveste care a spus cu glas tare
ca împaratul nu era îmbracat, trebuie sa spun si eu ca nu exista un singur
verset în întreaga Scriptura care sa dea aceasta învatatura. Da, sunt
nenumarate texte care vorbesc despre inspiratia ei divina, despre autoritatea
ei si despre folosul ei – dar nu exista nici un pasaj care ar afirma ca numai
Scriptura ar avea autoritate pentru credinciosi. Daca o astfel de învatatura ar
aparea macar în mod implicit, atunci cu siguranta ea ar fi fost promovata si de
Parintii Bisericii, dar care dintre sfinti Parinti a dat vreo astfel de
învatatura? În felul acesta, învatatura cea mai fundamentala a
Protestantismului se neaga pe ea însasi, contrazicându-se pe sine. Nu numai ca
Sola Scriptura nu este declarata în Scriptura, dar este în mod explicit negata
de Scriptura (ceea ce deja am discutat), care ne învata ca Traditia are
autoritate pentru crestini (2 Tesaloniceni 2:15, 1 Corinteni 11:2).
Din primele zile ale Reformei, protestantii au fost
obligati sa se confrunte cu faptul ca numai prin Biblie si ratiunea
individuala, oamenii nu puteau ajunge de acord cu privire la chestiuni
fundamentale de doctrina. Chiar si în
timpul vietii lui Martin Luther s-au ridicat zeci de grupuri, toate pretinzând
loialitate fata de Scriptura, dar care nu puteau cadea de acord cu privire la
învatatura Bibliei. Luther a stat cu mult curaj în fata Dietei din Worms si a
afirmat ca nu-si va schimba pozitia decât daca cineva l-ar convinge pe baza
Scripturii sau a ratiunii; mai târziu, când Anabaptistii, care se deosebeau de
luterani doar în câteva puncte, au cerut sa li se acorde aceeasi îngaduinta,
luteranii i-au macelarit cu miile. Iata ce a ramas din “dreptul fiecarui
individ sa înteleaga singur Scriptura”! În ciuda problemei evidente pe care o
punea farâmitarea Protestantismului, protestantii nu au dat înapoi în ce
priveste Sola Scriptura, ci au tras concluzia ca cei cu care nu sunt de acord,
cu alte cuvinte cei aflati în afara propriului lor grup nu interpreteaza în mod corect Scriptura. S-au facut o serie
de încercari pentru a rezolva aceasta problema. O metoda de a reversa
multiplicare incredibila a schismelor nu s-a gasit înca, dar protestantii
continua sa caute cheia miraculoasa care sa le rezolve problema. Sa examinam în
continuare cele mai populare metode de interpretare a Bibliei, preferate de
diferite grupuri protestante.
METODA 1
Interpreteaza
toate textele în mod literal – întelesul lor este clar
Aceasta abordare a fost fara îndoiala prima folosita de
reformatori, cu toate ca destul de curând au înteles ca ea nu este suficienta
pentru a rezolva problemele puse de Sola Scriptura. Cu toate ca s-a soldat de
la început cu un esec, aceasta abordare este cea mai populara printre
fundamentalistii, evanghelicii si harismaticii mai putin educati. O maxima des
folosita de acestia este “Biblia spune ce vrea sa zica si zice ce vrea sa spuna”.
Dar atunci când este vorba de texte cu care în general protestantii nu sunt de
acord, cum ar fi puterea de a ierta pacatele (Ioan 20:23), euharistia (“Acesta
este trupul meu… acesta este sângele meu” - Matei 26, 26, 28), sau învatatura
lui Pavel ca femeile sa-si acopere capul în biserica (1 Corinteni 11:1-16),
dintr-o data Biblia nu mai spune ce vrea sa zica, si întelesul nu mai este cel
literal.
METODA 2
Duhul Sfânt
da întelegerea corecta
Confruntati cu multimea grupurilor care s-au
ridicat sub standardul Reformei si care nu puteau cadea de acord unele cu
altele în ce priveste întelesul Scripturii, protestantii au gasit o a doua
solutie a problemei, aceea ca Duhul Sfânt îi calauzeste pe protestantii
evlaviosi sa interpreteze în mod corect Scriptura. În mod evident, cei care nu
erau de acord cu ei nu puteau fi calauziti de Duhul Sfânt. Rezultatul a fost ca
unele grupuri protestante le trateaza pe altele ca nefiind crestini. Dar, daca
aceasta abordare ar fi corecta, atunci am fi ramas în istorie cu un singur grup
protestant care sa fi interpretat corect Scriptura. Care, din miile de grupuri,
ar fi acesta? Raspunsul depinde de protestantul pe care îl întrebi. De un lucru
putem fi siguri: el crede ca grupul lui este cel care are dreptate.
Totusi, în zilele noastre este mult mai probabil
sa întâlnesti protestanti care au o vedere ceva mai relativa cu privire la
Adevar si nu mai sustin ca gruparea lor este singura care are dreptate. Odata
ce numarul denominatiilor a crescut, a devenit din ce în ce mai dificil pentru
orice grupare protestanta sa sustina ca singura detine adevarul, cu toate ca
exista înca grupari care o fac. O atitudine mai moderna este aceea ca, în
numele “dragostei” aceste “diferente” nu mai au importanta. Probabil fiecare
grupare detine o mica “parte din Adevar”, dar nici una din ele întreg Adevarul.
A aparut astfel erezia ecumenica. Exista chiar grupuri de “crestini” care nu se
opresc la aceste eforturi ecumenice de a recunoaste adevarul altor grupari
crestine. Acesti “crestini” cred ca toate religiile detin mici “parti din
Adevar”. Concluzia este ca pentru a descoperi întreg Adevarul, fiecare grupare
trebuie sa renunte la "diferentele” ei, si unindu-si “partea ei de Adevar”
cu alte “parti de Adevar” sa ajunga la
întregul Adevar!
METODA 3
Textele clare
le interpreteaza pe cele neclare
La prima vedere aceasta pare raspunsul perfect la
întrebarea cum sa interpretam Biblia: textele clare sa le interpreteze pe cele
care nu sunt clare. Logica acestei metode este simpla, idea fiind ca daca un
pasaj prezinta o învatatura într-o maniera obscura, atunci acea învatatura este
clar prezentata în alta parte a Scripturii. Foloseste textele clare pentru a le
elucida pe cele mai putin clare. Asa au precizat învatatii de la Tubingen în
prima lor scrisoare catre Patriarhul Ieremia al II-lea:
Deci o cale mai buna de
interpretare a Scripturii nu poate fi gasita decât aceea ca Scriptura sa
interpreteze Scriptura, adica prin ea însasi. Caci aceeasi Scriptura a fost
dictata de acelasi Duh, care Îsi întelege voia si poate mai bine decât oricine
sa-Si precizeze întelesul.
Oricât ar parea de promitatoare, aceasta metoda s-a
dovedit insuficienta sa rezolve problema haosului si a farâmitarii lumii
protestante. Punctul ei slab este criteriul dupa care se clasifica textele
“clare” si cele “neclare”. Baptistii, care cred ca este imposibil pentru un
crestin sa-si piarda mântuirea odata ce este “mântuit”, descopere o serie de
texte care “în mod clar” întaresc învatatura lor cu privire la “siguranta
mântuirii” – de exemplu “Caci darurile si chemarea lui Dumnezeu nu se pot
lua înapoi” (Romani 11:29) si “Oile Mele asculta de glasul Meu si Eu le
cunosc pe ele, si ele vin dupa Mine si Eu le dau viata vesnica si nu vor pieri
în veac, si din mâna Mea nimeni nu le va rapi.” (Ioan 10:27,28). Dar atunci când întâlnesc texte care
par a indica faptul ca mântuirea se poate pierde, ca de exemplu “Si tu, fiul
omului, spune fiilor poporului tau: Dreptatea dreptului nu-l va scapa în ziua
pacatuirii lui si nelegiuitul nu va cadea pentru nelegiuirea sa în ziua
întoarcerii sale de la nelegiuirea sa, precum nici dreptul în ziua pacatuirii
sale nu va putea ramâne cu viata pentru dreptatea sa.” (Ezekiel 33:12), ei folosesc textul “clar” pentru a-l
lamuri pe cel “neclar”. Metodistii, dupa care credinciosii îsi pot pierde
mântuirea daca Îi întorc spatele lui Dumnezeu, nu considera aceste texte din
urma sunt ”neclare”, si dimpotriva, le folosesc pe acestea pentru a clarifica
textele “clare” ale baptistilor. În felul acesta, baptistii si metodistii îsi
arata unii altora texte, neputând întelege de ce ceilalti nu înteleg ceea ce
lor li se pare foarte “clar”.
METODA 4
Exegeza
Critica-istorica
Înecati într-o mare de diviziuni si opinii subiective,
protestantii apeleaza la o metoda mai intelectuala si cu un aer de
obiectivitate. Pe masura ce timpul trecea si farâmitarea crestea, stiinta si
ratiunea au devenit standardele prin care teologii protestanti au sperat sa
creeze o anumita consecventa în interpretarile lor. Aceasta abordare
“stiintifica”, care a ajuns sa predomine studiile protestante, iar în secolul
nostru chiar si cele catolice, este cunoscuta sub numele de “Exegeza
Critica-istorica”. Dupa aparitia Iluminismului, stiinta parea a fi capabila sa
rezolve toate problemele omenirii. Studiile protestante au început sa aplice
metodologia si filozofia stiintelor în teologie si studiul Bibliei. Începând cu
vremea iluminismului, savantii protestanti au analizat fiecare aspect al
Bibliei: istoria, manuscrisele, limbile biblice, etc. Privind Scriptura ca pe
un santier arheologic, acesti savanti au cautat sa analizeze fiecare fragment
si osisor folosind cele mai moderne metode stiintifice. Trebuie sa recunoastem
ca aceste studii au adus multe cunostinte folositoare. Din nefericire, aceasta
metodologie a produs si erori grave, dar fiind prezentata cu o aura de
obiectivitate stiintifica multi crestini sunt fascinati de farmecul ei.
Ca si alte metode folosite de protestanti, aceasta
metoda cauta sa înteleaga Biblia, ignorând în acelasi timp Traditia. Exista nu
una, ci multe metode de exegeza protestanta, si toate îsi propun acelasi scop,
acela de a “lasa Biblia sa se explice pe ea însasi”. Desigur, nici un crestin
nu s-ar putea opune la ceea ce “spune” Scriptura, daca prin aceste metode ea
s-ar explica singura. Problema este ca acei care îsi asuma rolul de purtatori
de cuvânt ai Bibliei o filtreaza prin prisma propriilor lor prejudecati
protestante. Afirmând ca sunt obiectivi, ei interpreteaza Scriptura în
conformitate cu bagajul lor de traditii si dogme, indiferent daca sunt
fundamentalisti sau liberali rationalisti. Ceea ce au facut savantii
protestanti a fost (folosind o expresie a lui Albert Schweitzer) sa se uite în
fântâna istoriei pentru a gasi întelesul Bibliei. Ei au scris volume peste
volume cu privire la acest subiect, dar din pacate si-au vazut doar propriile
lor reflectii.
Savantii protestanti (atât cei “liberali”, cât si cei
“conservativi”) au gresit aplicând în mod eronat metodologiile empirice pe
tarâmul teologiei si al studiilor biblice. Pentru a descrie aceste eforturi,
folosesc aici termenul de Empirism într-un sens larg, care se refera la modul
rationalist si materialist de a vedea lumea, caracteristic gândirii Vestice.
Sistemele pozitiviste de gândire (empiricismul fiind unul dintre acestea) încearca
sa se bazeze pe o cunoastere “certa”. Empirismul este sistemul dupa care
întreaga cunoastere este bazata pe experienta si doar afirmatiile care sunt
stabilite pe baza unei metode stiintifice de observare pot fi considerate drept
sigure. La metodele de observare si experimentare se adauga principiul
îndoielii metodologice, cel mai bun exemplu fiind filozoful francez Rene
Descartes, care îsi începe discursul filozofic cu observatia ca totul poate fi
pus la îndoiala, cu exceptia propriei existente (“Gândesc, deci exist”), acesta
fiind punctul de plecare al unui sistem filozofic bazat pe un adevar care nu
poate fi pus la îndoiala. La început, reformatorii s-au multumit cu
presupunerea ca Biblia este baza sigura pe care se poate sprijini filozofia si
teologia. Dar, pe masura ce spiritul Iluminismului devenea tot mai prevalent,
savantii protestanti au început sa supuna chiar si Biblia metodelor de
investigatie rationaliste – încercând sa stabileasca ce se poate cunoaste “în
mod sigur” din Biblie. Savantii protestanti liberali au desavârsit acest
proces, înlaturând una dupa alta toate “învelisurile exterioare” si au ramas
doar cu propriile lor opinii si propriul lor sentimentalism ca baza pentru ce
le-a ramas din credinta lor.
Protestantii conservatori au fost mult mai putin
consistenti în abordarea lor rationalista. Ei au pastrat o anumita reverenta
fata de Scriptura si o credinta în inspiratia ei. Totusi, în mod esential,
chiar si printre cei mai convinsi fundamentalisti, metoda lor este în mod
esential înradacinata în acelasi spirit rationalist ca cel al liberalilor. Un
prim exemplu poate fi întâlnit printre asa-numitii fundamentalisti
dispensationalisti, care sustin ca în diferitele stadii ale istoriei Dumnezeu
i-a tratat pe oameni în conformitate cu anumite dispensatii, cum ar fi cea
“Adamica”, “a potopului”, “Mozaica”, “Davidica”, etc. Se poate vedea ca exista
un graunte de adevar în aceasta teorie, dar ei merg dincolo de Vechiul
Testament si învata ca acum suntem sub o alta dispensatie decât a crestinilor
din primul veac. Cu toate ca minunile au fost prezente în “perioada Noului
Testament”, ele nu mai au loc astazi. Fara a avea nici o baza scripturala,
aceasta metoda este foarte convenabila, caci le permite sa accepte minunile
consemnate în Biblie si sa ramâna empiristi în viata de fiecare zi. Cu toate ca
discutarea unei astfel de metode pare a fi doar de interes academic, si ca ea
nu influenteaza pe protestantul de rând, acesta este de fapt atins de un astfel
de rationalism.
Marea eroare a asa-zisei metode “stiintifice” de abordare
a Scripturii consta în adoptarea prejudecatilor empiriste în studiul istoriei,
Scripturii si al teologiei. Metodele empirice functioneaza bine când sunt
aplicate corect în stiintele naturale, dar atunci când sunt aplicate acolo unde
nu au cum sa functioneze, ca de exemplu în cazul momentelor unice ale istoriei
(care nu pot fi repetate si testate),
ele nu pot produce rezultate consistente sau corecte. Oamenii de stiinta
nu au putut inventa un telescop care sa priveasca în lumea spiritelor, dar cu
toate acestea, anumiti savanti protestanti afirma ca, în lumina stiintei,
existenta demonilor si a Diavolului a fost infirmata. Daca Diavolul ar aparea
înaintea unui empirist cu o furca în mâna si colorat în rosu, el ar gasi o
explicatie care sa se conformeze conceptiei lui despre lume. Cu toate ca astfel
de empiristi se mândresc cu “mintea lor deschisa”, ei sunt atât de orbiti de
propriilor lor presupuneri, încât nu pot vedea nimic care nu se conformeaza conceptiilor
lor despre realitate. Aplicat în mod consecvent, empirismul ar discredita
întreaga cunoastere (inclusiv pe el însusi), dar îsi permite în mod convenabil
sa fie inconsecvent, deoarece “reputatia pe care o are pentru rigoarea lui
stiintifica depaseste defectele pe care le are în fundamentul lui”.
Legatura care exista între concluziile extrem de diferite
ale protestantilor conservatori si ale savantilor protestanti liberali este
greu de perceput – mai ales de catre fundamentalistii conservatori! Cu toate ca
acestia se vad pe ei însisi în completa opozitie fata de protestantismul
liberal, de fapt ei folosesc aceleasi metode în studiul Scripturii ca si
liberalii, si împreuna cu acestea, aceleasi presupuneri filozofice
fundamentale. În felul acesta, diferentele dintre “liberali” si “conservatori”
nu sunt diferente în presupuneri fundamentale, ci în limita la care ei le duc
la concluziile lor logice.
Daca exegeza protestanta ar fi cu adevarat “stiintifica”,
asa cum se pretinde, atunci rezultatele ei ar fi întotdeauna aceleasi. Daca
metodele ei ar constitui “tehnologii nepartinitoare” (cum le vad unii) atunci
indiferent cine le-ar folosi, ar ele ar duce la aceleasi concluzii. Dar ce
descoperim atunci când analizam stadiul curent al studiilor protestante? Chiar
si dupa parerea “expertilor”, cercetarea biblica protestanta este în criza.
Aceasta criza este cel mai bine ilustrata de un cunoscut savant protestat,
specialist în Vechiul Testament, Gerhard Hasel (în studiul sau cu privire la
istoria si starea actuala a teologiei Vechiului Testament: “Teologia Vechiului
Testament: Subiecte în dezbaterea curenta”), care arata ca în anii 70 cinci noi
teologii ale Vechiului Testament au aparut la lumina, “dar nici una din ele nu
este de acord cu celelalte în ce priveste metodele si abordarea”. Faptul
uimitor este ca în ciuda pretentiilor de rigoare al studiilor biblice
protestante, poti alege la întâmplare aproape orice concluzie si vei gasi
“studii riguroase” care sa o sustina. Cu alte cuvinte, poti alege orice concluzie
pe care o preferi la un anumit moment, si poti gasi un doctor în teologie care
sa o justifice. Evident, aceasta nu este “stiinta” în acelasi sens cu
matematica sau chimia! Avem deci de a face cu o disciplina a cunoasterii care
se prezinta ca “stiinta obiectiva”, dar care de fapt este o pseudo-stiinta ce
ascunde perspective filozofice si teologice aflate în competitie unele cu
altele. Este o pseudo-stiinta pentru ca, oamenii de stiinta neputând dezvolta
instrumente care sa-L examineze sau sa-L înteleaga pe Dumnezeu, un studiu
stiintific al teologiei sau al interpretarii Bibliei este imposibil. Aceasta nu înseamna ca nu pot exista studii
riguroase si folositoare; înseamna numai ca, sub camuflajul studiilor istorice
si lingvistice legitime, ascunse în spatele pretentiilor stiintifice, metodele
protestante de cercetare a Bibliei sunt produsul si instrumentul prejudecatilor
teologice si filozofice protestante.
Cu o subiectivitate care depaseste speculatiile
psihanalizei Freudiene, savantii protestanti aleg în mod subiectiv “fapte” si
“dovezi” care se potrivesc intentiilor lor si apoi îsi aplica metodele pentru a ajunge la concluzii predeterminate
de baza prejudecatilor lor. În acelasi timp, savantii protestanti, atât cei
“liberali” cât si cei “conservativi” se descriu pe ei însisi ca “oameni de
stiinta” nepartinitori. Mai mult decât atât, deoarece universitatile moderne nu
dau doctorate celor care doar repeta adevarul neschimbat, acesti savanti se
întrec unii pe altii în producerea unor teorii originale. Aceasta este chiar
esenta ereziei: noutate, opinie personala aroganta, auto-înselare.
METODA ORTODOXA DE CAUTARE A ADEVARULUI
Atunci când, prin mila lui Dumnezeu am descoperit
credinta ortodoxa, nu am mai avut nici o dorinta sa ma uit înapoi la
Protestantism si la “metodele” lui de a studia Biblia. Din nefericire am
descoperit ca metodele si presupunerile protestante au infectat si anumite
cercuri din Biserica Ortodoxa. Motivul este, asa cum am aratat mai sus, faptul
ca abordarea protestanta a Scripturii este înfatisata drept ”stiinta”. Unii
ortodocsi cred ca fac o mare favoare introducând aceasta eroare în seminarile
si parohiile ortodoxe. Dar nu este nimic nou în aceasta; asa a încercat din
totdeauna erezia sa patrunda în Biserica si sa-i însele pe cei credinciosi. Asa
cum a spus Sfântul Ireneu, la începutul
discursului împotriva ereziilor din vremea lui:
Prin cuvinte mestesugite si credibile, ei
atrag cu siretenie pe cei simpli, pe care îi determina sa ia în considerare
sistemele lor; dar sfârsesc prin a-i distruge atunci când îi initiaza în
blasfemiile lor. Într-adevar, eroarea nu este niciodata prezentata în
goliciunea malformatiilor ei, ci cu siretenie este îmbracata în haine
atractive, ca sa para celor neîncercati mai adevarata decât adevarul.
Ca nimeni sa nu înteleaga gresit, doresc sa fiu foarte
clar: abordarea Ortodoxa a Bibliei nu este bazata pe o cercetare „stiintifica”
a Bibliei. Pretentia ei de a întelege Scriptura nu provine din faptul ca ar
dispune de informatii arheologice mai complete, ci dintr-o relatie speciala cu
Autorul Scripturii. Biserica Ortodoxa este trupul lui Hristos, stâlpul si
temelia Adevarului si mijlocul prin care Dumnezeu a scris si a pastrat
Scripturile. Biserica Ortodoxa întelege Biblia deoarece ea este mostenitoarea
unei traditii vii care începe cu Adam si se continua pâna în ziua de azi.
Adevarul acestui fapt nu poate fi „demonstrat” în laborator. Omul trebuie sa
fie convins de Duhul Sfânt si sa experimenteze viata lui Dumnezeu în Biserica.
Întrebarea pe care o pun în acest punct protestantii este
de unde stim ca traditia ortodoxa este cea dreapta, sau, chiar mai mult, daca
exista o astfel de traditie adevarata. În primul rând, protestantii ar trebui
sa studieze istoria Bisericii. Ei vor descoperi acolo ca exista o singura Biserica.
Aceasta a fost de la început credinta Bisericii. Crezul Nicean declara acest
adevar într-un mod neechivoc: „Cred în una sfânta, soborniceasca si apostolica
Biserica.” Aceasta declaratie, pe care cele mai multe denominatii protestante
spun ca o accepta, nu s-a referit niciodata la vreo „biserica” invizibila si
pluralista, cu mii de neîntelegeri doctrinare. Sinodul care a canonizat Crezul
(ca de altfel si Scriptura) i-a anatemizat pe cei din afara Bisericii,
indiferent daca erau eretici, ca de exemplu montanistii, sau schismatici ca
donatistii. Ei nu au spus, „Nu suntem de acord cu montanistii din punct de
vedere doctrinar, dar ei fac parte din Biserica asemenea noua.” Din contra,
acestia au fost exclusi din comuniunea cu Biserica si au fost reprimiti în Biserica
doar prin Sfântul Botez (în cazul ereticilor) sau prin miruire (în cazul
schismaticilor) (Al doilea Sinod Ecumenic, Canonul VII). Chiar si rugaciunile
comune cu cei din afara Bisericii erau interzise (Canoanele Sfintilor Apostoli,
canoanele XLV, XLVI). Spre deosebire de protestanti care fac eroi din cei care
se rup de un grup pentru a forma unul nou, în Biserica din primele veacuri
aceasta era considerata ca unul din cele mai grave pacate. Asa cum a avertizat
Sf. Ignatiu de Antiohia (un ucenic al Apostolului
Ioan), „Sa nu va înselati fratilor, nici unul din cei care urmeaza pe altul
într-o schisma nu va mosteni Împaratia lui Dumnezeu, nici unul care urmeaza
învataturile eretice nu este de partea patimilor” (catre Filadelfieni, 5:3).
Motivul însasi al miscarii protestante a fost existenta
abuzurilor papale, care nu au existat înainte ca Vestul Roman sa se fi desprins de Ortodoxia Rasariteana. Multi
teologi protestanti moderni au început sa priveasca din nou la acest prim
mileniu al Crestinismului nedivizat si sa descopere marea comoara pe care
Vestul a pierdut-o (ca rezultat, multi devin ortodocsi).
Evident, una din urmatoarele afirmatii este adevarata:
(1) nu exista o Traditie corecta si deci portile iadului au biruit Biserica si
atât Evangheliile cât si crezul Nicean gresesc, (2) adevarata credinta se
gaseste în papism, cu dogmele lui schimbatoare definite de un Papa infailibil,
sau (3) Biserica Ortodoxa este Biserica fondata de Hristos, care a pastrat cu
credinta Traditia Apostolica. Protestanti au de ales între relativism,
Catolicism sau Ortodoxie.
Pentru ca baza teologica pe care o constituie Sola
Scriptura a produs doar rupturi si certuri, multi protestanti au renuntat la
idea unitatii crestine si considera drept ridicola ipoteza ca ar exista o
singura credinta. Confruntati cu afirmatii tari ca cele citate mai sus, ei
sustin ca acestea nu se potrivesc dragostei crestine. Lipsindu-le unitatea, ei
încearca sa creeze o falsa unitate prin filozofia relativista a ecumenismului,
în care singura credinta atacata este aceea care face afirmatii categorice cu
privire la Adevar. Dar aceasta nu este dragostea crestina a Bisericii ci
sentimentalism umanistic. Dragostea este esenta Bisericii. Hristos nu a venit
pentru a stabili o noua scoala de gândire, ci, asa cum El Însusi a spus, a
venit pentru a-Si zidi Biserica pe care portile iadului nu o vor birui (Matei
16:17). Aceasta noua comunitate a Bisericii a creat o unire a unor persoane
individuale, o unire organica si nu una mecanica. Aceasta unitate este posibila
numai prin noua viata adusa de Duhul Sfânt si experimentata mistic în viata
Bisericii.
Credinta crestina îi uneste pe credinciosi cu Hristos,
formând un trup armonios din indivizi separati. Hristos modeleaza acest trup
facându-se cunoscut fiecarui membru si dându-i Duhul Harului într-o maniera
tangibila... Daca legatura cu trupul lui Hristos se rupe, atunci personalitatea
izolata si învaluita în propriul egoism va fi lipsita de influenta benefica si
bogata a Duhului Sfânt, care locuieste în Biserica.
Biserica este una pentru ca este trupul lui Hristos si
ontologic nu poate fi despartita. Biserica este una, dupa cum Tatal si Fiul
sunt una. Cu toate ca aceasta conceptie de unitate pare a fi imposibila, ea nu
este asa pentru aceia care au trecut dincolo de conceptii si i-au trait
realitatea. Cu toate ca aceasta pare a fi o învatatura greu de acceptat, este o
realitate în Biserica Ortodoxa, dar cere din partea fiecaruia lepadare de sine,
umilinta si dragoste.
Credinta noastra în unitatea Bisericii are doua aspecte,
unul istoric si altul prezent. Când Apostolii, de exemplu, au parasit aceasta
viata, ei nu au parasit unitatea Bisericii. Ei fac acum parte din Biserica tot
atât ca si atunci când erau prezenti în trup. Când sarbatorim Euharistia în
orice biserica locala, nu o facem singuri, ci cu întreaga Biserica, cea de pe
pamânt si cea din cer. Sfintii din cer sunt chiar mai aproape de noi decât cei
pe care îi putem vedea si atinge. În felul acesta, în Biserica Ortodoxa nu
suntem învatati doar de cei pe în trup pe care Dumnezeu ni i-a dat ca
învatatori, ci de catre toti învatatorii din cer si de pe pamânt. Suntem astazi
învatati tot atât de catre Ioan Gura de Aur ca si de catre episcopul nostru
local. Implicatia asupra studiului Scripturii este aceea ca nu o interpretam
fiecare individual (2 Petru 1:20), ci ca Biserica. (N.T: Acest text apare
neclar în traducerea protestanta a lui Cornilescu. Traducerea Ortodoxa este mai
precisa: „Aceasta stiind mai dinainte ca nici
o prorocie a Scripturii nu se tâlcuieste dupa socotinta fiecaruia”.) Acest
fel de a ne raporta la Scriptura a primit o definitie clasica din partea Sf.
Vincent de Lerins:
Aici cineva poate întreba: din
moment ce canonul Scripturii este complet si suficient în sine însusi, de ce
mai este necesar sa adaugam autoritatea interpretarii eclesiale? De fapt –
trebuie sa raspundem noi – din cauza adâncimii Sfintei Scripturi, ea nu este
universal interpretata în acelasi fel de toti. Acelasi text este interpretat
diferit de diferite persoane, asa încât cineva ar putea trage concluzia ca
exista tot atâtea interpretari cât sunt oameni... Tocmai din cauza acestor
multe distorsiuni cauzate de diferite erori este necesar ca interpretarea
scrierilor profetice si apostolice sa fie facuta în armonie cu întelesul
eclesial si catolic.
Chiar în Biserica Catolica, trebuie folosita multa grija pentru a ne tine de ceea ce s-a crezut pretutindeni, din totdeauna si de catre toti. Aceasta este într-adevar catolicitatea, asa cum indica însasi etimologia numelui, ceva care implica universalitate. Aceasta regula este aplicata atunci când folosim principiile de universalitate, vechime si consens. În ce priveste universalitatea o facem marturisind acea credinta pe care o marturiseste întreaga Biserica, de pretutindeni. În ce priveste vechimea, o facem proclamând acele adevaruri pe care stramosii si parintii nostri le-au declarat ca inviolabile. În ce priveste consensul, o facem adoptând acele definitii si afirmatii acceptate de toti sau aproape toti episcopii.
În acest fel de abordare a Scripturii individul nu se
straduieste sa fie original, ci sa înteleaga ceea ce este deja prezent în
traditiile Bisericii. Avem obligatia de a nu pasi dincolo de limitele pe care
le-au definit Parintii Bisericii, ci de a transmite cu credinciosie traditia pe
care am primit-o. Aceasta cere mult studiu si multa gândire, si mai mult decât
atât, cere sa ne cufundam în viata mistica a Bisericii. De aceea, Sf. Augustin
vorbind despre cum sa interpretam Scripturile (Despre Doctrina Crestina,
Cartile I-IV) se ocupa mult mai mult de calitatile celui care studiaza
Scriptura decât de cunoasterea intelectuala pe care acesta trebuie sa o posede:
Cu un astfel de standard înalt, ne vom baza si mai mult pe
calauzirea Sfintilor Parinti care au posedat aceste virtuti, si nu ne vom
însela singuri crezând ca suntem interpreti ai Sfintei Scripturi mai capabili
sau mai întelepti decât ei.
Ce se poate spune despre lucrarile savantilor
protestanti? În masura în care aceste lucrari ne ajuta sa întelegem istoria si
cadrul anumitor pasaje obscure, ele sunt în armonie cu Sfânta Traditie si ne
sunt de folos.
Asa scria Sf. Grigore de Nazianz cu privire la scrierile
pagâne, „ Dupa cum din anumite reptile putem extrage medicamente folositoare,
tot asa din scrierile seculare putem extrage principii de cercetare si
speculatie, respingând în acelasi timp idolatria lor...” În felul acesta,
evitând sa ne închinam falsilor zei ai Individualismului, Modernitatii si
Mândriei Academice, întelegând presupunerile folosite si folosind acele lucruri
care arunca lumina istorica sau lingvistica asupra Scripturii, vom întelege mai
bine Traditia. Dar aceste studii protestante sunt gresite atunci când
speculeaza dincolo de textele canonice si impun idei straine în întelegerea
Scripturii, cazând în dezacord cu Sfânta Traditie, cu acea credinta a Bisericii
„din totdeauna si de pretutindeni”.
Daca protestantii vad aceasta abordare drept aroganta sau
naiva, ei trebuie sa observe mai întâi aroganta si naivitatea acelor savanti
care se cred calificati sa nege (sau, în cele mai multe cazuri sa ignore) doua
mii de ani de învatatura crestina. Da oare un titlu de doctor în teologie o mai
adânca întelegere a tainelor lui Dumnezeu decât întelepciunea totala a milioane
de credinciosi si a Parintilor Bisericii care L-au slujit cu credinciosie pe
Dumnezeu, care au îndurat torturi, martiraj, batjocuri si închisoare pentru
credinta lor? Este oare crestinismul învatat în confortul unei biblioteci sau
atunci când cineva îsi poarta crucea? Adevarata aroganta este a acelora care,
fara a încerca macar sa afle ce este Sfânta Traditie, decid singuri ca ei stiu
mai bine, ca doar acum a aparut cineva care a înteles pentru prima oara cu
adevarat ce vrea sa spuna Scriptura.
Sfânta Scriptura este punctul cel mai înalt al Sfintei
Traditii a Bisericii, dar înaltimea la care se ridica se bazeaza pe muntele pe
care este asezata. Luata din contextul Sfintei Traditii, stânca Scripturii
devine o bucata de lut care primeste orice forma impusa de cel care o
manipuleaza. Scripturii nu i se da cinste atunci când este abuzata si
deformata, chiar daca aceste denaturari se fac în numele autoritatii ei.
Trebuie sa citim Biblia; ea este cuvântul lui Dumnezeu. Dar ca sa-i întelegem
mesajul trebuie sa ne asezam cu umilinta la picioarele sfintilor care s-au
dovedit „împlinitori, nu numai ascultatori ai cuvântului” (Iacov 1:22), si care
prin vietile lor s-au dovedit vrednici de a interpreta Scriptura. Atunci când
avem întrebari cu privire la scrierile Apostolilor, sa mergem la acei care i-au
cunoscut pe Apostoli, la sfinti ca Ignatiu din Antioha si Polycarp. Sa întrebam
Biserica, daca vrem sa nu fim aroganti, daca vrem sa nu ne auto-amagim.