INVĂŢĂTURA
DE CREDINŢĂ CREŞTINĂ ORTODOXĂ
DESPRE DESCOPERIREA DUMNEZEIASCA
6. Ce este Descoperirea dumnezeiasca?
Descoperirea sau Revelatia dumnezeiasca este comoara de adevaruri pe care
Dumnezeu a dat-o oamenilor, pentru ca acestia, cunoscandu-L pe El, voia Lui si
lucrarea Lui, sa-L cinsteasca dupa vrednicie, sa-I implineasca voia si prin
aceasta sa se mantuiasca.
7. Ce dovedeste din partea lui Dumnezeu aceasta Descoperire?
Descoperirea dumnezeiasca dovedeste marea iubire a lui Dumnezeu fata de oameni.
„Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 8), iubire nesfarsita, un ocean de iubire,
cum zic Sfintii Parinti. Prin ea Dumnezeu revarsa lumina si caldura Lui, cea
mai presus de fire, asupra intregii fapturi si o ajuta sa se impartaseasca cat
mai deplin de puterea cea de sus si de adevarul cel mantuitor. Descoperirea lui
Dumnezeu e insasi aceasta lumina ce ni s-a dat din nesfarsita Lui iubire fata
de noi.
8. Dumnezeu a dat Descoperirea Sa pentru toti oamenii?
Descoperirea dumnezeiasca a fost data pentru toti oamenii, pentru ca toti au
nevoie de mantuire, dar, intrucat nu toti erau vrednici de a primi Descoperirea
direct de la Dumnezeu, ea a fost incredintata anumitor oameni alesi, care la
randul lor s-o vesteasca celor ce doresc a o primi.
9. De ce nu toti oamenii pot primi Descoperirea direct de la
Dumnezeu?
Pentru nevrednicia pricinuita de necuratia sufletului si a trupului lor, in
urma caderii in pacat a protoparintilor nostri.
10. Care au fost vestitorii Descoperirii dumnezeiesti?
Oamenii alesi de Dumnezeu in acest scop au fost patriarhii, Moise, dreptii si
proorocii, care au primit si au vestit cuvantul lui Dumnezeu in sanul poporului
evreu. Aceasta Descoperire a fost adusa oamenilor in chip deplin de insusi Fiul
lui Dumnezeu intrupat, Domnul nostru Iisus Hristos, „Lumina cea adevarata, care
lumineaza pe tot omul ce vine in lume” (Ioan 1, 9). Mantuitorul a raspandit in
lume Descoperirea dumnezeiasca prin Sfintii Sai Apostoli si Ucenici, in
Biserica intemeiata de El si intrata in istorie la Cincizecime.
11. Este cu putinta ca Dumnezeu sa Se descopere oamenilor?
Este cu putinta. S-a sustinut, totusi, de catre unii intelepti pagani si de
catre unii eretici, ca Dumnezeu nu Se putea descoperi oamenilor. intai, pentru
ca Dumnezeu cel nesfarsit, cel nematerial, cel neschimbator si cel vesnic nu
S-ar fi putut apropia si nu ar fi avut deci cum sa fie cunoscut de catre ceea
ce este marginit, trupesc, schimbator si trecator. In al doilea rand, daca
Dumnezeu S-ar fi apropiat de fiintele muritoare, aceste fiinte slabe si neajutorate
nu ar fi reusit sa cuprinda si sa inteleaga Descoperirea care li se facea. Acei
pagani si eretici judecau asa, pentru ca ei socoteau pe Dumnezeu ca o putere
nepersonala, lipsita de viata si mai ales de iubire. Pentru noi, crestinii, nu
sunt asemenea oprelisti, fiindca, dupa invatatura Bisericii, Dumnezeu este o
fiinta personala, care poate avea legaturi cu alte persoane, si, deci, si cu
oamenii. Sfanta Scriptura insasi ne invata ca Dumnezeu a tinut, din cele mai
indepartate timpuri, mereu legatura cu oamenii, adica dandu-le Descoperirea Sa:
„in multe induri si in multe chipuri odinioara Dumnezeu graind parintilor prin
prooroci, in zilele acestea mai de pe urma a grait noua intru Fiul” (Evr. 1,1).
Ca izvor al vietii si al iubirii, Dumnezeu Se apleaca si Se descopera continuu
oamenilor. El nu e niciodata prea sus sau prea departe, pentru ca El
salasluieste si in inimile noastre. Descoperirea dumnezeiasca priveste pe
oameni si ei pot s-o primeasca. Ei sunt „chipul si asemanarea lui Dumnezeu” si,
prin aceasta, indreptatiti la cinstea descoperirilor de sus. Aceasta cinste a
mers pana acolo incat Descoperirea deplina adusa de Fiul lui Dumnezeu pe pamant
s-a facut prin intruparea Sa in om. Credinciosul poate primi Descoperirea
dumnezeiasca, apoi, si pentru ca el insusi e mistuit de dorul fierbinte dupa
Dumnezeu. Psalmistul lamureste aceasta zicand: „In ce chip doreste cerbul
izvoarele apelor, asa Te doreste sufletul meu pe Tine, Dumnezeule. Insetat-a
sufletul meu de Dumnezeul cel viu; cand voi veni si ma voi arata fetei lui
Dumnezeu?” (Ps. 41, 1-2). Un scriitor bisericesc arata astfel suspinul inimii
sale dupa Dumnezeu: «Ca ne-ai facut spre a Te cauta si nelinistit este sufletul
nostru pana nu se va odihni intru Tine».1 (Fer. Augustin, Marturisiri, I, 1, Migne,
P. L., XXXII, col. 661) Ca fiinta inzestrata cu minte, intrucat este creat dupa
„chipul lui Dumnezeu», cum am spus, omul poate primi adevaruri din partea lui
Dumnezeu. Acesta, in nesfarsita Sa intelepciune, usureaza caile de intelegere a
adevarurilor date, in cei care s-au facut vrednici de El printr-o viata aleasa
si au primit harul Duhului Sfant.
12. De ce are o autoritate mai mare Descoperirea dumnezeiasca
decat mintea omeneasca in lucrarea mantuirii?
Pentru ca Descoperirea dumnezeiasca nu greseste si nu inseala niciodata, fiind
garantata de Dumnezeu insusi, Care e Adevarul (Ioan 14, 6), de nesfarsita Lui
intelepciune si de implinirea pana astazi a atatora dintre cele vestite de
aceasta Descoperire. Mintea omeneasca poate intelege unele dintre cele cuprinse
in Descoperirea dumnezeiasca, dar ea nu poate patrunde toata aceasta
Descoperire. Pentru ca mintea noastra sa fie intru totul de aceeasi parere cu
Descoperirea de sus, ar trebui sa cunoastem pe Dumnezeu in fiinta Sa. Dar cum
fiinta lui Dumnezeu nu poate fi cunoscuta pentru ca mijloacele firesti pe care
mintea noastra ni le pune la indemana nu ajuta la acest lucru, noi punem toata
increderea in adevarurile Descoperirii, care ne fac cunoscut pe Dumnezeu prin
predicarea sau vestirea cuvantului despre El.2 (Tertulian, Contra lui Marcion,
1 18, Migne, P.L II. col. 226) Descoperirea dumnezeiasca e vrednica de a fi
primita de mintea noastra. Daca mintea isi pune increderea in fagaduiala unui
om serios si vrednic de lauda, despre care stim sigur ca nu ne inseala, de ce
sa nu dam aceeasi crezare cuvintelor lui Dumnezeu insusi?3 (Sf. Ciprian, Despre
moarte, 6, Migne, P. L. IV col. 586) «Nu e mai cuminte, zice Origen, sa dam mai
multa crezare lui Dumnezeu?»4 (Origen Contra lui Cels, I, 11, Migne, P. G., XI,
col. 676) De asemenea, Sfantul Ioan Gura de Aur ne indeamna sa ne incredem
totdeauna in Dumnezeu, chiar atunci cand cuvantul Lui pare a fi impotriva
felului nostru de a judeca si de a vedea. Judecata si vederea noastra se pot
insela; cuvantul Lui, niciodata.
13. Cate feluri de Descoperiri sunt?
Privita in izvorul ei, care e Dumnezeu, Descoperirea dumnezeiasca e una
singura. Daca, insa, tinem seama de caile folosite pentru a ajunge pana la noi,
Descoperirea este de doua feluri: intai, Descoperirea data pe calea firii; si
al doilea, Descoperirea data pe calea mai presus de fire, adica pe calea
supranaturala. Aceasta din urma nu poate fi primita fara ajutorul lui Dumnezeu,
dat celui credincios.
14. Ce se intelege prin Descoperirea pe calea firii?
Prin Descoperirea pe calea firii, numita si Revelatia naturala, se intelege
comoara de invataturi pe care natura si firea omeneasca ni le dezvaluie despre
existenta si unele insusiri ale lui Dumnezeu. Natura in mijlocul careia traim
ne spune ca este Cineva care a facut-o. Mintea ne spune ca zidirea trebuie sa
aiba un Ziditor, pentru ca nu poate fi ceva pricinuit fara un pricinuitor.
Ordinea si frumusetea desavarsita a alcatuirii lumii oglindesc lucrarea unui
Facator atotputernic, prea intelept si prea iubitor. Intreaga fire ne graieste
despre Dumnezeu, dupa cuvantul Psalmistului: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu
si facerea mainilor Lui o vesteste taria. Ziua zilei spune cuvant si noaptea
noptii vesteste stiinta. Nu sunt graiuri, nici cuvinte ale caror glasuri sa nu
se auda. In tot pamantul a iesit vestirea lor si la marginile lumii cuvintele
lor” (Ps. 18, 1-4). Intreaga faptura, prin ordinea si armonia ei, arata ca din
carte si striga pe Stapanul si Facatorul ei - spune Sfantul Atanasie.5 (Sf.
Atanasie, Contra Grecilor, Migne, P. G., XXV, col. 68) Chiar daca unele popoare
se inchina la pietre si la lemne, ele stiu ca este Cineva mai mare decat ele.6
(Fer. Ieronim, Comentar la Psalm 95; Anecdota Meredsolana 3, 2, 137) «intreaba
lumea, podoaba cerului, si vezi daca nu-ti raspund dupa intelegerea lor:
„Dumnezeu ne-a facut”. Lucrurile acestea le-au cercetat si nobilii filozofi si
din arta au cunoscut pe artist”.7 (Fer. Augustin, Cuvantari 141, 2, 2, Migne,
P. L., XXXVIII, col. 776)Sfantul Apostol Pavel intareste si adanceste cuvantul
Psalmistului: „Cele nevazute ale lui (Dumnezeu) de la facerea lumii,
intelegandu-se din fapturi, adica vesnica Lui putere si dumnezeire, asa ca ei
sa fie fara cuvant de aparare” (Rom. 1, 20).
15. Ce se intelege prin Descoperirea pe calea mai presus de fire
sau pe calea supranaturala?
Se intelege Descoperirea randuita si data de Dumnezeu prin anumiti oameni alesi
(in Vechiul Testament) si mai apoi prin insusi Fiul Sau intrupat (in Noul
Testament). Prin Descoperirea firii ne ridicam numai la adevarul ca exista
Dumnezeu si la cateva dintre insusirile Lui. Daca ne-am margini la aceasta
Descoperire, nu ne-am deosebi de paganii inaintati ai vremurilor vechi, si mai
ales ne-am lipsi de bucuriile si fericirea pe care ni le-a adus Descoperirea pe
calea supranaturala. Aceasta din urma ne face crestini, pe cand cealalta,
marginita numai la cugetare, ne tine doar la portile crestinismului.
Descoperirea sau Revelatia supranaturala nu poate fi primita si inteleasa decat
de omul credincios, adica prin credinta.
16. Prin ce s-a dat oamenilor Descoperirea supranaturala?
Ea a fost data uneori prin anumite semne minunate, pe care omul le cunoaste
prin simturi; de pilda aratarea lui Dumnezeu catre Avraam, sub chipul a trei
barbati, la stejarul lui Mamvri (Fac. 18, 1-2), sau aratarea Mantuitorului dupa
inviere catre ucenicii Sai (Ioan 20,19-31). Avem aci o Descoperire din afara.
Dar, de cele mai multe ori, Descoperirea pe calea supranaturala e data
sufletului omenesc printr-o luminare deosebita, pe care acesta n-ar fi putut-o
castiga numai prin puterea cugetarii sale. Aceasta luminare a sufletului si
inzestrare a lui cu puterea de a primi anu-mite adevaruri ale Descoperirii
dumnezeiesti este insuflarea sau inspiratia dumnezeiasca. Avem aici o
Descoperire care se face numai sufletului si prin suflet si pe care o putem
numi duhovniceasca sau dinlauntru. Sfanta Scriptura spune chiar si in Vechiul
Testament, in multe locuri (les. 4,12; II Regi 23, 2; Isaia 6, 1-8; 8,1; Avacum
2, 2 etc.), ca Dumnezeu este Acela care a grait prin gura proorocilor. Sfantul
Apostol Pavel rezuma astfel istoria si felurimea acestei Descoperiri: „Dupa ce
Dumnezeu odinioara in multe randuri si in multe chipuri a grait parintilor
nostri prin prooroci, in zilele acestea mai de pe urma ne-a grait noua prin
Fiul” (Evr. 1, 1-2). Descoperirea prin semne minunate, controlate de simturi si
prin insuflarea Duhului Sfant are autoritate hotaratoare pentru viata
religioasa si pentru mantuire. Numai prin aceasta Descoperire omul are
cunoasterea celor duhovnicesti si poate deveni duhovnicesc.
17. Cand s-a dat oamenilor Descoperirea supranaturala?
Aceasta Descoperire s-a dat de la facerea primilor oameni, in rai, pana la
venirea Mantuitorului, care a incununat si a desavarsit Descoperirea. Aceasta
lunga durata-5508 ani-se poate imparti in trei parti: Cea dintai se intinde de
la facerea primilor oameni, pana la darea Legii Vechiului Testament. Aceasta
prima parte se imparte la randu-i in doua: 1) de la facerea primilor oameni
pana la caderea in pacat; 2) dupa caderea in pacat. Descoperirea se infatiseaza
potrivit starii omului din aceste doua rastimpuri. In rai, omul s-a bucurat de
o Descoperire directa din partea lui Dumnezeu, Care-i vorbea personal. Dumnezeu
il povatuia si-1 conducea direct, il invata despre Sine, despre legatura Sa cu
omul si rostul acestuia in lume si petrecea impreuna cu acest om. Partea a doua
a Descoperirii incepe odata cu darea Legii Vechiului Testament; ea cuprinde
toate veacurile-aproape 14-calauzite de legea lui Moise si de prooroci si se incheie
odata cu venirea Mantuitorului. Aceasta parte a Descoperirii nu e deplina, ci
pregatitoare pentru Descoperirea cea deplina. Sfantul Apostol Pavel o numeste
„calauza catre Hristos” (Gal. 3, 24). Partea a treia a Descoperirii este aceea
a plinatatii harului si adevarului (Ioan 1, 17). Ea incepe odata cu venirea
Mantuitorului si se incheie cu ultima scriere a Noului Testament. Ne gasim pe
treapta cea mai inalta a Descoperirii dumnezeiesti facute in persoana insasi a
Mantuitorului, Care ne da deplina cunoastere despre Dumnezeu, ca Acela Care
este insusi Fiul lui Dumnezeu (Matei 11, 27; Ioan 17, 6). Sfantul Apostol Pavel
spune aceasta in chip hotarat: „in zilele acestea mai de pe urma (Dumnezeu) a
grait noua intru Fiul” (Evr. 1, 2), si tot el o lamureste, aratandu-i si
scopul: „Facandu-ne cunoscuta taina voii Sale dupa buna Lui socotinta, astfel
cum hotarase la Sine mai inainte, spre iconomia plinirii vremilor, ca toate sa
fie iarasi unite in Hristos, cele din ceruri si cele de pe pamant - toate intru
El” (Efes. 1, 9-10).
18. De unde stim ca Iisus Hristos este desavarsirea si plinirea
Descoperirii?
Din Sfanta Scriptura, din implinirea intocmai a proorociilor Vechiului
Testament si din istoria Bisericii Crestine. In adevar, Sfantul Apostol Pavel
precizeaza: „Iar cand a venit plinirea vremii, a trimis Dumnezeu pe Fiul Sau
Cel nascut din femeie, nascut sub lege, ca pe cei de sub lege sa-i rascumpere,
ca sa dobandim infierea” (Gal. 4, 4-5). Sfintele Evanghelii si intreg Noul
Testament intaresc intru totul adevarul ca Iisus Hristos e Fiul lui Dumnezeu
intrupat si plinitorul Descoperirii dumnezeiesti. Proorociile Vechiului
Testament privitoare la Mesia, la Rascumparatorul, la Fiul lui Dumnezeu, s-au
implinit intocmai in persoana lui Iisus Hristos. Sfintii Evanghelisti si
Sfantul Apostol Pavel citeaza, adesea in amanunt, proorociile ce s-au implinit
in persoana Mantuitorului. Proorocul Isaia-supranumit si Evanghelistul
Vechiului Testament-vorbeste pe larg de nasterea si mai ales de patimile,
moartea si proslavirea lui Mesia (Isaia 7 si 63). Toata aceasta proorocie s-a
implinit intocmai in faptele si viata lui Iisus Hristos, asa cum sunt
infatisate de Noul Testament (Matei 1, 21; Luca 1, 31 s. u.; 1 Cor. 15, 3; I
Petru 2, 24; Matei 26, 62; Fapte 8, 32; I Ioan 3, 5 etc.). Documentele
crestine, pagane si iudaice din veacurile 1 si II sustin, fara deosebire, ca
Iisus Hristos ca Dumnezeu – Om este o persoana istorica sub imparatii August si
Tiberiu si a suferit moartea sub Pontiu Pilat. Aceleasi documente, afara de
cele iudaice, constata ca nici o alta persoana purtand acelasi nume, sau alt
nume, nu a avut rolul si faptele lui Iisus Hristos. Marile infaptuiri ale
Bisericii adeveresc si ele Dumnezeirea intemeietorului ei.
19. Se poate vorbi despre trepte ale Descoperirii dumnezeiesti?
Se poate vorbi cu toata siguranta. Am vazut mai inainte ca Descoperirea
dumnezeiasca poate fi impartita in trei mari perioade de timp. Fie-careia
dintre aceste perioade ii corespunde mai mult sau mai putin o treapta de
inaintare, cu toate ca aceste trepte nu sunt nici totdeauna egale si nici nu
vin unele dupa altele intr-o ordine neschimbata. Timpul de la caderea in pacat
pana la darea Legii pe muntele Sinai cuprinde nu numai stradanii ale firii
omenesti spre cunoasterea adevarului si deci a lui Dumnezeu, ci si ajutoare
directe de sus, prin Descoperirea mai presus de fire, facuta patriarhilor. La
fel, dupa darea Legii. Dupa venirea Mantuitorului, Care a desavarsit
Descoperirea, cele doua trepte ale Descoperirii de dinainte n-au fost
inlaturate. Deci, in linii mari, Biserica admite trepte in lucrarea
Descoperirii supranaturale. Cum este si firesc, Biserica pune accentul pe cele
doua trepte in Descoperirea dumnezeiasca, infatisate prin cele doua Testamente.
Sfantul Grigorie Teologul, vorbind despre schimbarile produse de catre acestea
in viata omenirii de-a lungul timpului, le numeste cutremure de pamant si le
schiteaza astfel: «Cele doua Testamente sunt doua cutremure dintre care unul
face trecerea de la idololatrie la legea lui Moise; celalalt, de la legea lui
Moise la Evanghelie. Dar e si un al treilea cutremur, care este mutarea din
aceasta viata in cealalta».8 (Sf. Grigorie Teologul, Cuvantul V Teologic, 25,
Migne, P. G., XXXVI, col. 160 D, 161 A) Deci Biserica admite mersul treptat al
Descoperirii dumnezeiesti. Treapta de la Vechiul la Noul Testament e aratata de
nenumarate ori de Mantuitorul, de Sfintii Apostoli si de Sfintii Parinti. Ei
arata ca este o desavarsire a Noului Testament fata de cel Vechi. Acesta din
urma isi pastreaza valoarea lui, e adevarat. Mantuitorul zice: „Sa nu socotiti
ca am venit sa stric Legea sau Proorocii; nu am venit sa stric, ci sa plinesc.
Ca adevarat zic voua: inainte de a trece cerul si pamantul, o iota sau o cirta
nu va trece din Lege, pana ce vor fi toate” (Matei 5, 17-18). Dar aceste
lucruri din Vechiul Testament trebuie «plinite» in lumina gradului nou de
Descoperire (Noul Testament): „Ati auzit ca s-a zis celor de demult...”, „Iar
Eu zic voua” (Matei 5, 21 s.u.). Noul Testament e dezvoltarea si plinirea celui
Vechi; dar e mai mult decat atat: el e «rasaritul cel de sus», care face sa
treaca „umbra legii”. Sporul in descoperirea persoanelor Sfintei Treimi e
aratat de Sf. Grigorie Teologul, prin cuvinte ca: «Adaosuri partiale»,
«inaltari», «inaintari» si «treceri din slava in slava».9 (Sf. Grigorie
Teologul, op. cit., 26, col. 161 CD) Duhul Sfant insusi Si-a randuit lucrarea
Lui in chip treptat, masurand-o dupa puterea de primire a Sfintilor Ucenici.
Astfel, la inceput a lucrat prin minunile savarsite de Domnul, dupa patimi si
inviere a fost insuflat Ucenicilor, iar dupa inaltare, la Cincizecime, S-a
aratat in chip de limbi de foc.10 (Idem, op. cit., 26, col. 164 A)
20. De ce invatatura crestina e socotita drept cea mai inalta
treapta a credintei?
Pentru ca invatatura crestina a fost data de insusi Fiul lui Dumnezeu intrupat,
Domnul nostru Iisus Hristos, si pentru ca nimeni altul n-a cunoscut ca El de-a
dreptul pe Dumnezeu si n-a invatat pe oameni chiar din izvorul care e insusi
Dumnezeu: „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a vazut vreodata; Cel Unul - Nascut, Fiul,
Care este in sanul Tatalui, Acela L-a facut cunoscut” (Ioan 1, 18). Mantuitorul
insusi declara: „Cel ce M-a vazut pe Mine a vazut pe Tatal” (Ioan 14, 9). Caci
„nimeni nu cunoaste pe Fiul, decat numai Tatal, nici pe Tatal nu-L cunoaste
nimeni, decat numai Fiul si acela caruia va voi Fiul sa-i descopere” (Matei 11,
27). Iisus Hristos a adus Descoperirea celor mai mari taine ale adevarului
dumnezeiesc, pe care omenirea s-a invrednicit sa le cunoasca de la inceputul lumii.
Credinta adusa de El a astamparat si astampara setea dupa adevar a nenumarate
suflete. Ea a schimbat fata lumii vechi. Prin luminarea si schimbarea adanca a
sufletelor, ea a legat din nou viata omeneasca, vestejita de pacat, de Izvorul
nesecat al vietii netrecatoare: Dumnezeu. Ea a coborat cerul pe pamant,
implinind rugaciunea Psalmistului: „Doamne, pleaca cerurile Tale si Te pogoara,
atinge-Te de munti si fa-i sa fumege” (Ps. 143, 5). Cerurile s-au plecat si
chiar s-au deschis (Luca 2, 9-15; Matei 3, 16). In sfarsit, nici o alta
credinta sau cunoastere religioasa n-a putut si nu poate inlocui pe cea
crestina, fiindca n-a avut si nu are roadele acesteia. Invatatura crestina sta
pe culmea cunoasterii religioase, pentru ca nicaieri sufletul credinciosului nu
se desfata de adevar, de dreptate, de fericire, de viata vesnica, ca in
Hristos.11 ( Fer. Augustin, Comentar la Evanghelia. dupa Ioan, 26, 4, Migne, P.
L., XXXV, col. 1608)
21. Cum ne putem incredinta de Descoperirea dumnezeiasca?
Ne putem incredinta de Descoperirea dumnezeiasca pe doua cai: 1. printr-una
personala, aflata in cercetator; 2. prin cealalta, aflata in cuprinsul
Descoperirii. Cea dintai e credinta. Credinta e socotita ca Descoperire. Ea
singura ingaduie omului sa vada pe Dumnezeu.12 (Epistola catre Diognet, 8, 6;
Patres Apostolici, 1, 1901, pag. 404; in Scrierile Parintilor Apostolici, in
„P.S.B.”, Bucuresti, 1979, p. 342) Ea singura ne duce intr-o lume mai presus de
fire si ne inzestreaza cu puterea de a deosebi ce e omenesc de ce e mai presus
de om. Cea de-a doua cale prin care ne incredintam despre Descoperirea
dumnezeiasca sunt semnele aflate chiar in Descoperire. Au fost si sunt semne
vadite ale Descoperirii dumnezeiesti.
22. Care sunt semnele adevaratei Descoperiri dumnezeiesti?
Semnele Descoperirii dumnezeiesti sunt urmatoarele:
1) Inaltimea invataturilor descoperite;
2) Curatia lor dumnezeiasca;
3) Puterea lor de a schimba in bine pe oameni.
Aceste semne sunt launtrice si ele pot fi intelese numai cand Descoperirea e
bine cunoscuta si e cercetata intr-un duh de smerenie si de evlavie. Acest duh
face fericit pe cel ce se daruieste unei asemenea cercetari. Despre
Descoperirea dumnezeiasca ne incredintam si prin semne din afara: minunile si
proorociile, la care putem adauga si calitatea morala a persoanei prin care se
face Descoperirea.
23. Ce sunt minunile?
Minunile sunt fapte dumnezeiesti mai presus de mintea si puterea omeneasca. Ele
sunt fapte savarsite in firea vazuta numai cu puterea lui Dumnezeu, intrecand
legile mintii si ale firii, care se fac in momente extraordinare, hotarate de
Ziditor, si urmaresc luminarea si indreptarea noastra in vederea mantuirii.
Minunile arata vointa lui Dumnezeu si talcuiesc caile Sale cele necunoscute.
Dumnezeu este cel dintai si cel mai mare facator de minuni, ca unul Care este
insusi izvorul lor. Mantuitorul a savarsit pe pamant minuni asupra firii,
asupra oamenilor si asupra Sa insusi. El a oprit furtuna pe mare, a scapat pe
Petru de la inec, a prefacut apa in vin, a inmultit painile si pestii, a
vindecat bolnavi, a inviat morti, ceea ce-L face sa spuna: „De n-as fi facut
intru ei lucruri pe care nimeni altul nu le-a facut, pacat n-ar avea” (Ioan 15,
24). Dintre minunile pe care Mantuitorul le-a facut asupra-Si, cea mai mare
este invierea Sa din morti. Minunile Sale dovedesc obarsia si puterea Sa
dumnezeiasca, asa cum El insusi declara: „Lucrurile pe care Mi le-a dat Tatal
sa le savarsesc, aceste lucruri pe care le fac, marturisesc despre Mine ca
Tatal M-a trimis” (Ioan 5, 36). Minuni au facut si oamenii alesi de Dumnezeu si
placuti Lui ca, de pilda, unii dintre aceia prin care s-a dat Descoperirea
dumnezeiasca: Moise, Ilie, Elisei, Daniil, Iona, Apostolii si altii. Dar
acestia au savarsit minuni numai cu puterea lui Dumnezeu, dovedind ca aveau puterea
Duhului de sus cu ei.
24. Dupa ce se cunosc adevaratele minuni?
Minunile adevarate se deosebesc de cele mincinoase printr-o seama de conditii,
dintre care insemnam:
1) Sa fie vrednice de numele lui Dumnezeu si sa fie cuprinse in Sfanta
Scriptura si in Sfanta Traditie;
2) Sa se produca cu mijloacele cu care s-au produs minunile Mantuitorului si
ale Sfintilor;
3) Sa nu se tagaduiasca unele pe altele sau sa se opuna unele altora;
4) Sa nu contrazica Sf. Scriptura si Sf. Traditie;
5) Sa urmareasca mantuirea sufletului omenesc;
6) Sa aduca folos si spor vietii sufletesti, nu mortii sau pacatului;
7) Savarsitorul minunii sa graiasca numai adevarul, sa duca o viata fara pata
si sa nu urmareasca interese personale sau scopuri egoiste;
8) Sa indrepte moravurile la cei ce vad minunea13 (Origen, Contra lui Cels, I,
68, Migne, XI, col. 788);
9) Sa poarte in ele siguranta si puterea Duhului lui Dumnezeu;
10) Sa dovedeasca lucrarea proniei dumnezeiesti.
25. Ce sunt proorociile?
Proorociile sau profetiile sunt aratari prin viu grai, sau prin scris, ale
anumitor adevaruri si intamplari care privesc viitorul, pe care Dumnezeu le
vesteste prin alesii Sai, in vederea mantuirii si care se petrec intocmai. Cele
cuprinse in proorocii nu pot fi cunoscute pe cale fireasca. Proorociile sau
profetiile talmacesc vointa lui Dumnezeu si ele se fac numai sub insuflarea
Duhului Sfant. Ele ocupa o buna parte din cartile Vechiului Testament, unde
prevestesc pe Mantuitorul si multe intamplari din viitorul poporului iudeu si al
altor popoare. Noul Testament insusi si Traditia de la inceputul Bisericii
cuprind o seama de proorocii; Mantuitorul insusi a proorocit (Matei 24 etc.).
Proorociile, ca semne ale Descoperirii dumnezeiesti, stau numai in puterea lui
Dumnezeu. Ele se deosebesc de prezicerile omenesti care se intemeiaza sau pe
socoteli plapande, sau pe superstitii. Proorociile dumnezeiesti sunt facute, ca
si minunile, printr-o lucrare necunoscuta firii omenesti. Marea lor autoritate
sta m implinirea lor. Implinirea lor intocmai arata ca Duhul Sfant este autorul
lor14. (Origen, op. cit., 6, 10, Migne, P. G., XI, col. 1305) „Fiindca cele
prezise se intampla, cred si ma supun lui Dumnezeu”, zice Teofil al Antiohiei14
(Teofil al Antiohiei, Catre Autolic, 1,14, Migne, P.G. VI, col.1045). Cele mai
insemnate proorocii ale Vechiului Testament sunt cele privitoare la
Mantuitorul. Aceste proorocii, numite mesianice, au prezis cu mare siguranta,
vremea venirii Mantuitorului (Daniil IX, 24-27), nasterea, patimile, moartea,
proslavirea (Isaia VII, 13, LIII, 2 si urm.) si chiar slujirile Sale de: profet
(Deuter.XVIII,15, Isaia XLII,1-4), preot si imparat (Ps.CIX, 5, Ierem. XXIII,
5). Apostolii au aratat ca spusele proorocilor despre Mesia-Hristos s-au
implinit intocmai16 (Fer. Augustin, Despre credinta in lucrurile care nu se
vad, 7, 10, Migne P.L. XL, col. 180).,
26. Dupa ce semne se cunosc adevaratele proorocii?
Ele trebuie sa intruneasca aceleasi conditii ca minunile. Mantuitorul, Sfintii
Parinti atrag in repetate randuri atentia atat asupra proorocilor adevarati,
cat si asupra celor mincinosi, pe care trebuie neaparat sa-i deosebim. Pe cat
de mult suntem datori sa cugetam cu evlavie la proorociile adevarate, pe atat
de mult se cuvine sa osandim si sa combatem pe cele false. Mantuitorul spune ca
in vremurile tulburi si mai ales la sfarsitul lumii „se vor scula hristosi
mincinosi si prooroci mincinosi si vor da semne mari si minuni, cat sa
amageasca, de va fi cu putinta, si pe cei alesi” (Matei XXIV, 24). Asemenea
prooroci mincinosi s-au ivit deseori si sunt si astazi, dar ei trebuie sa fie
combatuti cu staruinta, pentru a nu fi lasati sa-si faca lucrul lor. Lactantiu
ne spune ca adevaratii prooroci:
1.Predica toti un singur Dumnezeu,
2.Nu sufera de nebunie,
3.Nu sunt inselatori,
4.Nu umbla dupa averi sau castig,
5.Nu se ingrijesc de cele necesare vietii, ci se multumesc cu intretinerea pe
care le-o trimite Dumnezeu,
6.Proorociile lor s-au implinit sau se implinesc intocmai,
7.Ei isi adeveresc trimiterea pana la suferirea chinurilor si a mortii17
(Lactantiu, Dumnezeiestile Institutii, 1, 4, 1-2, 3, 5, 6, Migne P.L. VI,
col.127).
27. De ce Dumnezeu nu repeta Descoperirea Sa?
Pentru ca El a facut aceasta Descoperire odata pentru totdeauna, in vederea
mantuirii oamenilor, potrivit planului Sau vesnic. Dumnezeu se descopera atunci
cand stie ca aceasta este de cea mai mare trebuinta si de cel mai desavarsit
folos. El nu se repeta ca oamenii, pentru ca planul sau iconomia lui Dumnezeu
nu cuprinde repetarea Descoperirii. Repetarea Descoperirii dumnezeiesti, adica
o noua venire a Vechiului si a Noului Testament, cu o noua intrupare, patimire,
moarte si inviere a Domnului nostru Iisus Hristos, ar arata ca prima
Descoperire sau a fost inselatoare, sau n-a avut loc niciodata, sau a fost
necompleta, ceea ce ar fi o necuviinta fata de numele si puterea lui Dumnezeu.
Sustinerea ca repetarea Descoperirii ar face pe toti sa creada nu poate sta in
picioare, pentru ca nici in timpul Mantuitorului n-au crezut toti in El, cu
toate ca El era Descoperirea insasi. Invatatura pildei bogatului si a saracului
Lazar este ca cei invartosati la inima n-ar crede chiar daca ar si invia cineva
din morti (Luca 16, 31).
Back to: “Catehism”