Pastile în lumea satului românesc

Ţăranul este unul dintre puţinii oameni care experimentează nemijlocit sentimentul dependenţei de Dumnezeu. În cazul altor ocupaţii sau meserii (mai ales al celor specifice contextului de astăzi), Dumnezeu este perceput cu mai puţină intensitate sau nu mai este perceput deloc. Ţăranii, însa, trudesc pământul, ştiind cu întreaga lor fiinţă că grâul se va face “dacă vrea Dumnezeu” sau “dacă dă Dumnezeu ploaie”. Această învecinare cu Dumnezeu prin pământ a dat ţăranului român o adâncă senzaţie de ancorare în sacru, de raportare la lumea de dincolo, raportare petrecută în orice moment, chiar şi la cel mai neînsemnat gest. De aceea, ziua şi noaptea, somnul şi munca, cina şi sărbătorile se circumscriau unor reguli precise, izvodite de cuminţenia pământului, transmise şi respectate din generaţie in generaţie cu religiozitate.

Sărbătoarea Învierii, ca toate celelalte sărbători ortodoxe, a fost dintotdeauna respectată cu sfinţenie în lumea satului românesc. Tradiţiile şi obiceiurile care au însotit şi mai însotesc înca, in unele locuri, sărbătoarea Paştilor arată chiar şi celui mai superficial observator marea bogăţie spirituală a ţăranului român, credinţa profundă care îl aduce în faţa lui Dumnezeu laolaltă cu universul lui: ogorul, casa, familia, uneltele.

Pentru sat, Paştele nu era o simplă zi de petrecere şi veselie, ci un praznic adevărat la care se ajunge cu truda celor şase săptămâni de post, care însemnau, pentru gospodarul casei, cele mai intense săptămâni de muncă la câmp, iar pentru gospodină, răstimpul dedicat în întregime ţesutului. De-a lungul postului, gospodina trebuia să ţeasă cămăşi noi pentru toţi ai casei, ca fiecare să o îmbrace în ziua Paştilor, să se înnoiasca, adică, de Învierea Domnului. Săptămâna Mare era o perioadă cu totul specială în care ţăranii îsi îngrijeau gospodăriile pentru a fi cât mai curate la marea sărbătoare, iar femeile se îndeletniceau, în Joia sau Vinerea Mare, cu încondeiatul ouălor.

Deşi pomenite mai rar astăzi sau socotite simple poveşti, legendele legate de înrosirea ouălor îsi păstrează nealterate frumuseţea şi însemnatatea lor spirituală pentru satul românesc. Unele dintre ele au sigur origine românească, ca cea descrisă de preotul şi folcloristul Simion Florea Marian în cartea Sărbătorile la români: “două fete tinere, o româncă şi o evreică, întorcându-se de la un târg cu coşurile pline cu ouă, vorbeau pe drum despre credinţa creştină şi despre Domnul Iisus Hristos. Auzind de la româncă despre Înviere, evreica s-a arătat neîncrezătoare, spunând că atât este de adevărată Învierea Domnului, pe cât de adevărat este că ouăle din coşurile lor sunt roşii şi nu albe. Uitându-se în coşuri, au văzut uimite că ouăle se înrosisera şi, de spaimă, au leşinat. Doi tineri care treceau pe acolo, le-au stropit cu apă şi fetele, trezindu-se, le-au dăruit ouă roşii. În amintirea acestei întâmplari, a doua zi de Paşti, feciorii mergeau la casele fetelor şi le stropeau cu apă, primind în schimb ouă roşii”.

O altă legendă spune că Simon din Cirene plecase la câmp, având ca merinde câteva ouă fierte şi pâine. După ce a purtat Crucea Mantuitorului, mergând şi muncind la câmp, a vrut să mănânce, însa ouăle se făcuseră roşii.

Chiar şi astăzi, in ciuda superficia-lităţii cu care se sărbătoreşte Paştele în unele locuri, obiceiul de a roşi ouă s-a păstrat în toate zonele şi se practică aproape în fiecare casă. Alte datini ţărăneşti, uitate în mare parte astăzi, împodobeau sărbătoarea Învierii de altădată, arătând credinţa oamenilor în caracterul ei cu totul excepţional, fast. Astfel, în noaptea Învierii, pe când toată suflarea satului se afla în biserică pentru a participa la slujbă, unii bărbaţi, mai ales cei tineri, aşteptau pe malul unei ape curgătoare să audă clopotul tras în momentul când preotul rostea cu glas mare “Hristos a Înviat!” şi se aruncau în apă, convinşi fiind că tot anul aveau să fie sănătoşi.

La masa de Paşti, capul familiei ciocnea un ou roşu cu soţia sa, pentru a se întâlni pe lumea cealaltă, şi apoi tăia oul în feliuţe mici, dând câte una fiecăruia din cei invitaţi la masă. Aceste feliuţe erau mâncate cu credinţa că, dacă se va rătăci cineva în pădure, va fi suficient să-si amintească cu cine a mâncat oul de Paşti şi va găsi drumul cel bun. După masa îmbelsugata, tinerii se adunau în curtea bisericii şi timp de câteva ore, în aşteptarea vecerniei, trăgeau clopotele continuu, pentru a vesti tuturor Învierea Domnului. În unele locuri, mai ales în Bucovina, feciorii îsi alegeau un crai dintre cei mai harnici, pentru a le judeca şi pedepsi toate greşelile făcute în timpul anului. Faptele rele ale tinerilor erau strict legate de viaţa de zi cu zi şi astăzi ar părea foarte ciudate generaţiei de aceeaşi vârstă: pierderea unui cui de la osia carului, ruperea coarnelor de la plug, neascultarea părinţilor etc. Cei găsiţi vinovaţi erau purtaţi în jurul bisericii şi la fiecare latură erau loviţi la tălpi cu vergele de lemn, pentru a nu mai repeta de-a lungul anului greşelile.

Sărbătoarea Paştilor era, deci, o sărbătoare a comunităţii, iar neparticiparea deplină la ea, prin încalcarea postului sau absenţa de la slujba Învierii, atrăgea pentru cel în cauză dezaprobarea satului care îl considera “spurcat” şi expus tuturor bolilor şi relelor timp de un an de zile, până la următoarea Înviere, când avea ocazia să se îndrepte.

Există şi astăzi zone in care tradiţia s-a păstrat vie şi puternică, dar, din păcate, în foarte multe locuri obiceiurile s-au pierdut sub influenţa nefastă a dorinţei de mo-dernism, specifică unei lumi aflate la întretaierea vânturilor şi la răscruce de vremi. Deşi ar părea bizar pentru mulţi, cea mai la îndemâna soluţie poate fi redescoperirea comorilor spirituale româneşti, ascunse sub mâl negru de ateism comunist sau democrat. Aurel Nae

Back to: Viata Crestina