Rugăciune cioplită în bronz

Indiferent de problemele care există la nivel politic, economic sau cultural în Basarabia se întîmplă un lucru extraordinar, reînvierea credinţei strămoşeşti. Nu este uşor de înţeles acest proces atât de necesar şi anevoios. Pentru a înţelege acest fapt vom reda câteva date statistice. În anul 1940, în Basarabia erau peste 1300 de biserici şi 29 de mănăstiri. În anii ’80 număul lor a scăzut considerabil: au mai rămas în jur de 200 biserici şi o singură mănăstire. În prezent sunt peste 1200 de biserici şi peste 40 de mănăstiri şi schituri. Este foarte interesant de constatat faptul că procesul de distrugere a bisericilor a început prin distrugerea clopotelor şi a clopotniţelor, iar renaşterea credinţei ortodoxe se încheie prin refacerea clopotniţelor şi a clopotelor.

Clopotul şi dangătul de clopot fac parte din spiritualitatea creştină începând cu sec. VI d. Hr. Rolul şi semnificaţia lor este extrem de importantă în viaţa duhovnicească a creştinilor. Dangătul de clopot exprimă nu numai o anumită stare sufletească a credincioşilor, ci îi înalţă pe creştini spre comuniune cu Dumnezeu. Nu întîmplător în popor dangătul de clopot este considerat o rugăciune cioplită în bronz. Dacă icoana reprezintă Evanghelia în imagini, dangătul de clopot reprezintă Vestea cea Bună sub formă de sunet.

În R. Moldova clopotele au fost folosite în Biserică conform tradiţiei bizantine, iar clopotele erau produse, în special, în Grecia, Rusia sau România. Istoric, pe aceste meleaguri, s-a încetăţănit tradiţia ortodoxă slavă a clopotelor care cuprinde specificul de turnare a lor şi arta dangătului de clopot. Această artă este unicală şi reprezintă nu numai un extraordinar element duhovnicesc, ci o adevărată capodoperă mondială de artă. Păstrarea acestui tezaur este nu numai o cerinţă a timpului, ci o datorie sfîntă a credincioşilor.

Biserica creştin-ortodoxă este un loc deosebit , este locul, unde omul restabileşte adevăratul său chip dumnezeesc prin împărtăşirea cu Hristos. Nimic din cele ce se află şi ce se produc în biserică nu este întâmplător, secundar sau neimportant. Fiecare obiect bisericesc şi detaliile lui, fiecare acţiune, precum şi consecutivitatea lor – toate comportă un simbol sacru, esenţa căruia constă în propovăduirea tacită a adevărurilor evanghelice, a învăţăturii Sfinţilor Părinţi şi a învăţăturilor teologice.

Simbolismul Sfintei Liturghii, conform lui Dionisie Areopagitul, vine să „lumineze toată firea omenească cu lumina adevărului dumnezeesc”, deoarece „se cuvine a ridica sufletul senin, nestăpânit de pasiuni la contemplarea interioară a chipurilor dumnezeieşti, iar trupul vicios să fie tămăduit şi înălţat la Dumnezeu”.

Biserica acţionează benefic asupra gândurilor, sentimentelor şi dispoziţiilor enoriaşilor prin sinteza diferitor arte cultice: arhitectură (faţada, interiorul); pictură (icoane, fresce); canto şi poezie (cîntări, rugăciuni, imnuri); lumini (lumânări, candele); mişcări (solemnitate, ritm); vestimentaţie (veşmintele clerului). O importanţă simbolică o are şi o altă artă bisericească – dangătul de clopote.

Această artă are o istorie veche. În perioada prigoanei primilor creştini se obişnuia a chema credincioşii la rugăciune, trimiţând după ei o persoană, numită special în această funcţie. Mai târziu chemarea la slujbă era marcată cu termenul „a bate”. Theodor, episcopul de Petra (a. 529 d. H.), scrie, că la chemarea fraţilor la Liturghie „se bătea în lemn”, adică în nişte scânduri speciale (toaca de astăzi ). Clopotele sunt menţionate pentru prima dată de Grigorie Gurski în anul 594 d. H. Din secolul al şaselea clopotele s-au încetăţenit în viaţa bisericească, iar din secolul al doisprezecelea sunt larg răspândite în Biserica Creştin-Ortodoxă.

Astfel, clopotul devine un atribut indispensabil al serviciului divin, iar turnarea clopotelor se transformă într-o adevărată artă: se perfecţionează forma acestora, se schimbă dimensiunile, componenţa aliajului, datorită cărui fapt se schimbă şi sunetul clopotelor. Iată cum au evoluat formele şi dimensiunile clopotelor de la cele mai arhaice până la cele contemporane:

a) „poloboc”, sec. X;

b) „ştiubei”, sec. XI;

c) „căpăţână de zahăr”, sec. XII;

d) „lalea”, sec. XV;

e) formă tradiţional-ortodoxă, sec. XXI .

În spectrul sonor al clopotelor se deosebesc două tonuri principale. Primul ia naştere imediat după atingerea limbii de cel mai gros perete al clopotului. Dacă sunetul este grav, profund, egal, atunci clopotul este de calitate înaltă. Cel de-al doilea ton se aude la puţin timp după bătaie. Clopotul bun emite un dangăt puternic şi prelung. Uneori apare şi un al treilea ton, care vorbeşte despre calitatea proastă a clopotului. El apare, de regulă, în urma unor abateri tehnologice, admise la turnarea obiectului. Adevăraţii maeştri, care studiază minuţios secretele acestei arte şi se conduc de tradiţiile Ortodoxiei, tind să obţină un dangăt răsunător, plăcut, puternic, prelung, care se „stinge” treptat.

În istoria sa multiseculară clopotele au evoluat de la forme simple, primitive la un instrument muzical destul de complex, care are o anumită conotaţie estetică şi liturgică. Sunetul, bătaia clopotului, simbolizează animarea, însufleţirea materiei neorganice – în cazul dat a metalului – care sub influenţa voinţei creatoare parcă prevesteşte Împărăţia Cerurilor. Unul din călugării Sfântului Munte s-a exprimat foarte plastic: „Sunetele slabe ale lemnului ne amintesc de spusele enigmatice ale prorocilor, iar dangătul clopotelor este asemenea buneivestiri a Evangheliei, triumfului acesteia în toate colţurile lumii”.

Într-adevăr, sunetul clopotelor, care sunt turnate după toate rigorile, dintr-un anumit aliaj, se răsfrânge în sufletele credincioşilor, întărindu-le şi încălzindu-le. Acţionând asupra auzului, dangătul de clopot nacţionează asupra întregii firiomeneşti, trezind conştiinţa din somnul spiritual, amintindu-i de Mântuitor şi de judecata cea de apoi, de deşertăciunea vieţii terestre şi de veşnicia vieţii celei de după moartea trupească.

Sunt cunoscute două stiluri de a bate, a trage clopotele – occidental şi oriental. Stilul occidental este determinat de o anumită temă, un „desen” al melodiei. Acest stil impune şi o percepţie specifică: încercărilede a interpreta o anumită melodie reduc considerabil esenţa sacrală a dangătului de clopot. Apare un sunet artificial. În stilul oriental melodia aproape că dispare sau se află undeva pe planul secund. În locul ei apare un ritm aparte şi un tembru specific al sunetului. Un nasemenea dangăt ritmat şi tembrat permite ascultătorului să se simtă o părticică a Bisericii, trezeşte amintiri luminoase, întăreşte credinţa şi uneşte oamenii. Tradiţia ortodoxă nu permite folosirea unor imitaţii electronice sau a unor amplificatoare de sunet, a fonogramelor etc.

Iniţial clopotele îndeplineau doar funcţii de semnalizare. Treptat ele au început să semnifice cele mai importante momente din Sfânta Liturghie, exprimând diverse stări sufleteşti: bucurie şi solemnitate, concentrare şi pace sufletească, tristeţe şi resemnare, convingere şi hotărâre. Pornind de la aceste considerente, se disting câteva tipuri de dangăt.

Bunavestirea – unul dintre cele mai arhaice sunete, care avea menirea să anunţe începutul serviciului divin şi să-i pregătească pe creştini. Aqcest dangăt este ordinar, fiind generat de bătăi singulare în clopotul mare. În acest mod clopotele se bat la sărbătorile mari, înaintea slujbelor de duminică, în Postul Mare.

Dangătul triplu ( în l. rusă – „trezvon”) – anunţă începutul serviciului divin – Vecernia, Utrenia şi Sfânta Liturghie. Acest dangăt este generat de tragerea concomitentă a câtorva clopote. Fiecare sfânt locaş are dangătul său specific şi inconfundabil, care este determinat de setul de clopote.

Dangătul alternativ (în l. rusă – „perezvon”) – dangăte alternative de clopote, începând cu cxel mai mare şi terminând cu cel mai mic. Este un sunet trist şi totodată măreţ, solemn. Este folosit pentru a evidenţia cele mai importante momente ale Sfintei Liturghii.

Dangătul funerar – reprezintă, de fapt, întreaga viaţă omenească, de la naştere până la moarte. Sunetul este obţinut de bătăi ordinare, lente, începând cu clopotul cel mai mic şi terminând cu cel mai mare. După fiecare bătaie urmează un acord, executat de toate clopotele.

Fără îndoială, dangătul de clopot reprezintă unul din cele mai importante şi valoroase moşteniri a Ortodoxiei, dar şi a tezaurului spiritual general-uman. Civilizaţia occidentală urmează să conştientizeze şi să aprecieze la justa valoare arta clopotărească creştin-ortodoxă.

Turnarea, crearea clopotelor este o artă, care necesită o perfecţionare permanentă, cunoştinţe speciale, abilitate. Dar fără îndoială, că la baza acestei arte se află tradiţia arhaică, cizelată de-ţ lungul secolelor şi transmisă dintr-o generaţie în alta. Anume o asemenea atitudine faţă de tradiţie şi inovaţie este manifestată la Centrul de Clopote din Moldova. Aici, sub îndrumarea cunoscutului meşter Iurie Terehov, un adevărat artist al acestei meserii, sunt create clopote, care ar constitui mândria oricărui sfânt locaş şi care, la sigur, ar fi apreciate şi de clopotarii de altă dată, cei, care au pus bazele acestei sublime arte creştin-ortodoxe.

Valeriu Cuzneţov, doctor în filosofie, profesor, Preşedintele Asociaţiei „Clopotul ortodoxiei”

Anatolie Negruţă, licenţiat în teologie, filosofie şi drept, copreşedindele Asociaţiei „Clopotul ortodoxiei”.

Back to: Viata Crestina