Mînăstirea Secu – un crin în grădina lui Dumnezeu

( patru veacuri de existenţă )

Precum te ameţesc şi te îmbată crinii cu parfumul lor tot aşa şi Mânăstirea Secu îşi lasă amprenta în inimile pelerinilor ce-i păşesc pragul. În ciripitul păsărelelor şi foşnetul frunzelor, la loc de taină, priveghează de peste 400 de ani Mînăstirea Secu, ctitorie a vornicului moldovean Nestor Ureche şi a soţiei sale Mitrofana, părinţii cronicarului Grigore Ureche.

Mărturia solemnă a zidurilor îţi reînvie în minte ideea că nu există moment în timp şi nici loc în lume în care să nu fi existat credinţă. De la poarta mânăstirii îţi călăuzesc paşii spre Rai trandafirii ce cresc de o parte şi de alta a aleii. Clopotele mânăstirii răsună, amintind că am călcat pe un pământ sfinţit de nevoinţe, de rugăciuni, post şi priveghere.Voci îngereşti cheamă spre Înalt mărturisind taina îndumnezeirii. Ochii se plimbă în voie pe culmile dealurilor, dintre care ţâşnesc turlele mânăstirii care ne leagă cu veşnicia. Din căldura verii şi din cea a sufletelor necăjite, izvorăşte lumina ca o undă lină de alinare şi de răscumpărare. Dumnezeu face aici hotar pentru înduhovnicire.

Apasati aici, sau pe una din fotografiile de mai sus a citi biografia Parintelui staret.

Intrând pe sub clopotniţă păşeşti în istorie. În anul 1602, pe locul unei mici sihăstrii numită “Schitul lui Zosim”- fondat la 1564 - care se găsea în locul actualei biserici din cimitirul mânăstirii, ctitorii încep să construiască o biserică mai mare înconjurată de turnuri de apărare şi chilii pentru călugări.

Biserica mânăstirii este construită din piatră şi cărămidă de către meşteri locali şi munteni, avînd hramul “Tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul”, cu prăznuire la data de 29 august. A fost zidită cu o singură turlă, iar între anii 1812-1818 este prelungită, ridicîndu-i-se şi cea de a doua turlă. Pictura originală a fost executată în frescă de pictori anonimi, în stil bizantin. Din ea se mai păstrează doar cîteva registre. În anul 1850, doi meşteri locali vor picta interiorul, în ulei, cu o pictură renascentistă, care a fost curăţată în 1972, iar în anul 2002 a fost restaurată, cu ocazia aniversării a 400 de ani de existenţă a mânăstirii.

Pe latura de SE a mânăstirii se află Paraclisul “Adormirea Maicii Domnului”, construit în 1640 pentru pravila călugărească. Atrage în mod deosebit şi plăcut atenţia catapeteasma, suflată în aur, sculptată de Monahul Iulian în stil renascentist în 1835. În acest paraclis, în două racle frumos sculptate, îşi aşteaptă canonizarea doi smeriţi vieţuitori ai acestei Sfintei Mânăstiri: milostivul Părinte Vichentie Malău şi mult nevoitorul Părinte Antim Găină. Părintele Vichentie Malău a scris cu mâna sfiinţiei sale cîteva cugetări de mare înţelepciune şi sensibilitate ce stau şi azi mărturie pe strănile din Paraclisul “Adormirii Maicii Domnului”: Omul rău e cu desăvîrşire rău cînd se preface că e bun. O conştiinţă fără Dumnezeu e ca un tribunal fără judecător.A nu te mânia niciodată e semn de mare înţelepciune. Mânia e o scurtă nebunie. Leneşul e frate cu cerşetorul. Trîndăvia e mama tuturor păcatelor. Durerea e o învăţătură. În anii durerii am învăţat să mă rog. A ponegri pe altul e cea mai mare crimă. Altora să ierţi totdeauna, ţie niciodată. Din faptele tale vei fi judecată slugă vicleană. O cameră fără cărţi e un trup fără suflet. Acel ce ştie să înduioşeze ştie tot. Nimic nu e mai liber ca cugetarea.”Aceste cuvine răsună zilnic pe buzele credincioşilor şi nu puţini sunt cei care şi le notează.

În partea de NE străjuieşte Paraclisul cu hramul “Sf.Ierarh Nicolae”, care a fost refăcut de călugării mânăstirii în 1823, prin purtarea de grijă a Mitropolitului Veniamin Costachi, noul ctitor, în urma incendiului provocat de turci atunci cînd au înfrânt ultima rezistenţă a eteriei de la 1821. Catapeteasma este executată de Monahul Iulian, fiind poleită în aur. Biserica a fost îmbrăcată cu pictură în frescă în stil neobizantin de pictorul Vasile Carp în anul 1992.

Pe locul vechii sihăstrii a lui Zosim se află biserica cimitirului cu hramul “Naşterea Sf.Ioan Botezătorul”, ctitorită de Mitropolitul Veniamin Costachi şi sfiinţită în 1832. Sub Sfântul Altar, în gropniţa Mânăstirii stau de veghe osemintele altor vieţuitori care s-au ostenit de-a lungul veacurilor în această mânăstire.

Terminînd pagina de istorie, dar lăsând în acelaşi timp cartea dechisă, paşii se îndreaptă spre bogata colecţia de obiecte bisericeşti a mânăstirii, păstrată cu migală şi sfinţenie din generaţie în generaţie, ca mărturie dar şi responsabilitate asumată cu bărbăţie a credinţei strămoşeşti. În colecţie se găsesc cruci sculptate în diferite esenţe, ferecate în argint aurit, chivote măreţe stropite cu pietre preţioase, Evanghelii împodobite, vase liturgice, cădelniţe, păstrând cu ele parcă fumul de odinioară al tămâiei, un epitaf ţesut în fir de aur şi argint (donat mânăstirii de soţia ctitorului), manuscrise şi diferite tipărituri, printre care la loc de cinste se află Cazania Mitropolitului Varlaam, ouă încondeiate şi alte preţioase odoare ce bucură inimile pelerinilor de frumuseţile lăsate de înaintaşii noştri.

Obştea mânăstirii numără în prezent 70 de vieţuitori, stareţ fiind Prea Cuviosul Părinte Arhimandrit Vichentie Amariei , care împrăştie căldură şi bunătate în rândul vieţuitorilor, îndemnându-i la răbdare şi dragoste. Sfinţia Sa ne-a oferit să pregustăm cîteva cuvinte, referitor la vieţuirea monastică.

Călugăria este o nuntă şi o comuniune mistică de tip euharistic cu Hristos Domnul, care este modelul absolut de viaţă al monahilor, pe care îl întrupează prin împlinirea celor trei voturi călugăreşti. Hristos s-a făcut pe Sine ascultător până la moarte şi încă moarte pe cruce. Şi călugărul se face, prin ascultare, prin dreaptă credinţă, prin pocăinţă, următor al lui Hristos, avînd drept prototip pe Sf. Prooroc Ioan Botezătorul, patronul Mânăstirii Secu, în vederea moştenirii Împărăţiei Cerurilor. Prin votul sărăciei, monahul se aseamănă cu Hristos cel sărac şi prin dezlipirea de cele stricăcioase ale lumii acesteia, caută să dobândească “bogăţia cea nestricăcioasă” a Raiului. Iar prin feciorie, călugărul se apropie de condiţia îngerilor, spre dobîndirea chipului îngeresc.

Voturile monahale sunt o excepţie de la legile comune, în vederea transfigurării acestora.Taina vieţuirii călugăreşti reprezintă pocăinţa adevărată şi neîncetată, după modelul fiului risipitor, care se întoarce la Tatăl. Viaţa monahilor, presupune şi o angajare ascetică, fiind un dar euharistic pe care îl aduc pe altarul inimii lor lui Hristos pe care Îl iubesc şi Îl doresc pentru veşnicie. Tunderea în monahism este ca un nou botez, cel al pocăinţei, al lacrimilor. Este o reînoire a botezului.

Rugăciunea este viaţa sufletelor noastre, este esenţa creştinismului, este mângâierea, bucuria, desfătarea omului înlănţuit în păcate, chinuit de dureri, de neajunsuri şi de năzuinţe deşarte. Puterii rugăciunii lor transfigurătoare se încredinţează întreaga Biserică atunci când invocă de la Hristos mântuirea în numele Sfinţilor Părinţi, care ne-au fost călăuză, candele mereu aprinse şi vii prin modelul vieţii lor şi ne sunt lumină şi mijlocitori la fiecare Sf.Liturghie sau slujbă: “Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri Doamne Iisuse Hristoase,Fiul lui Dumnezeu , miluieşte-ne pe noi”.

Cînd deschide ochii sufletului în vatra mânăstirii Secu creştinul ortodox respiră cu nesaţ, neştiind ce să soarbă mai întâi: aerul brazilor argintii ce falnic se înalţă, aroma păşunilor smălţuite în miez de vară cu sânziene blonde şi fragile, ţintaură şi margarete sau boarea pe care vântul o aduce dinspre schitul Nifon, care se înalţă văzând cu ochii la numai câţiva kilometri în adâncul codrilor seculari care veghează cetatea de suflet a nevoitorilor călugări ce-şi pleacă genunchii cu rugăciune şi iubire către Bunul Dumnezeu. Clopotniţa ce sărută cerul, zidurile groase de piatră de munte ce îmbracă curtea şi biserica mânăstirii ca o pătură groasă aşezată de o mamă grijulie ce-şi îngrijeşte atentă copiii şi biserica care stă neclintită, ca o candelă luminoasă spre vieţuire veşnică, veghează oamenii. Aceasta e credinţa cea adevărată şi nestinsă. Tatăl Ceresc a fost darnic, oferind credincioşilor o copie pământeană a paradisului ceresc spre folos. Şi tot lor, celor ce se nevoiesc cu folos întru bucuria şi slava Sa, Bunul Dumnezeu le-a mai dat o inimă plină şi o minte înţeleaptă spre a le stăpâni în cumsecădenie şi mare iubire.

Sebastian Bogdan Filipescu

(Biografia autorului)