Viata celui între sfinti Părintelui
nostru Nicolae
Arhiepiscopul din Mira Lichiei, facatorul de
minuni* (6 decembrie)
(Dupa Metafrast si după altii)
Pe făcătorul cel mare
de minuni, ajutătorul cel grabnic si mijlocitorul cel prea ales către Dumnezeu,
pe arhiereul lui Hristos, Nicolae, l-au odrăslit părtile Lichiei, în cetatea ce
se numeste Patara, din părinti cinstiti si de bun neam, dreptcredinciosi si
bogati. Tatăl sau se chema Teofan, iar mama sa Nona. Această binecuvântată
pereche, petrecând cu bună credintă in însotirea cea legiuită (căsătorie) si
împodobindu-se cu obiceiul cel bun, pentru viata lor cea placută lui Dumnezeu
si pentru multele milostenii si mari faceri de bine, s-au învrednicit a odrasli
(naste) această odraslă (prunc) sfântă - singuri ei fiind rădacina sfântă - si
s-a făcut cum zice psalmistul : Ca un pom răsădit lîngă izvoarele apelor, care
si-a dat rodul său la vremea sa. Deci, născând pe acest dumnezeiesc prunc, l-a
numit Nicolae, care se tîlcuieste (traduce) "biruitor de popor"; si
cu adevărat s-a arătat biruitor al răutătii, asa binevoind Dumnezeu spre
folosul de obste al lumii.
După acea nastere,
maica sa Nona a rămas stearpă (fără posibilitatea de a naste), pînă la
dezlegarea din legăturile cele trupesti, mărturisind singură firea că nu este
cu putintă a se mai naste alt fiu ca acela, că numai pe acesta sa-l aibă si
întâi si pe urmă, care din pîntecele maicii sale s-a sfintit cu darul cel de
Dumnezeu insuflat. Caci n-a început a vietui decât cinstind pe Dumnezeu cu bună
cucernicie, nici n-a început a suge tîta (sînul), facind minuni din pruncie,
nici nu s-a deprins mai întâi a mânca, ci a posti. Căci după nasterea sa, fiind
in baie, a stat trei ceasuri pe picioarele sale, singur de sine,
nesprijinindu-l nimeni, dând prin această stare, cinste Sfintei Treimi, căreia
mai pe urmă avea sa-i fie mare slujitor si întâi-stătător. Când se apropia de
pieptul maicii sale, se cunostea a fi făcător de minuni, hrănindu-se nu după
obiceiul pruncilor celorlalti - pentru că numai din tîta (sînul) cea dreaptă
sugea lapte - având să dobândească cu cei drept-credinciosi starea cea de-a
dreapta. Apoi a început a fi si postitor ales, căci miercurea si vinerea numai
o dată sugea lapte din tîtă(sîn) si atunci seara, după săvîrsirea obisnuitei
rugăciuni crestinesti, de care lucru părintii lui se mirau foarte si se minunau
si mai dinainte pricepeau ce fel de postitor va fi Nicolae mai pe urmă. Acel
obicei de a posti, deprinzându-l Fericitul din scutece si l-a păzit in toată
viata sa, pînă la fericitul său sfîrsit, petrecind miercurea si vinerea în
post. Deci crescând pruncul cu anii, crestea împreună si cu întelegerea si cu
obiceiurile cele bune, pe care le învăta de la părintii săi cei buni; fiind ca
o holdă roditoare, care primeste în sine sământa învătăturii celei bune, care
odrăsleste si aduce în toate zilele roade noi de fapte bune.
Sosind vremea de
scoală, a fost dat la învatătură dumnezeiestii Scripturi, iar el cu agerimea
cea firească a mintii si cu povătuirea Sfântului Duh, în putin timp, a ajuns la
multă întelepciune. Apoi, atit de mult a sporit în învătătura cartii, pe cit
era de trebuintă bunului cârmaci al corabiei lui Hristos si păstorului celui
iscusit al oilor celor cuvântătoare. Deci, facându-se desăvîrsit în cuvântul
învătăturii, s-a arătat desăvîrsit si în lucrul vietii; de la prietenii desarte
si de la vorbe nefolositoare cu totul se abăte (depărta) si a vorbi cu femeile
sau a căuta cu ochii la fatză femeiască, foarte mult se ferea, căci fugind, se
depărta de petrecerea împreună cu femeile.
Având adevărată
întelepciune si minte curată, de-a pururea vedea pe Dumnezeu si totdeauna
zăbovea în sfintele biserici, după cum zice proorocul: Voit-am a fi lepădat în
casa Dumnezeului meu. De multe ori, câte o zi întreagă si câte o noapte,
petrecând în rugăciunile cele gânditoare de Dumnezeu si în citirea
dumnezeistilor cărti, învăta întelegerea cea duhovnicească si se îmbogătea cu
dumnezeiestile daruri ale Sfântului Duh, cu care se pregătea pe sine locas
vrednic, precum este scris: Voi sunteti biserica lui Dumnezeu si Duhul lui
Dumnezeu vietuieste în voi.
Deci tînarul cel
imbunătătit si curat, având în sine Duhul lui Dumnezeu, se arăta cu totul
duhovnicesc, arzând cu duhul si slujind Domnului cu frică, încât nu se vedea la
dînsul nici un fel de nărav (deprindere) tineresc, ci numai obiceiurile omului
bătrîn pentru care tuturor s-a făcut minunat si slăvit. Caci precum omul cel
bătrîn, dacă are obiceiul celor tineri, este luat în rîs de toti, tot asa si
tînărul, dacă are năravul (obiceiul) bărbatului celui bătrîn, se cinsteste de
toti cu mirare; pentru că sunt nepotrivite tineretile pentru bătrînete, dar
cinstite si frumoase sunt bătrînetile în tinerete.
Fericitul Nicolae
avea un unchi episcop cu acelasi nume ca si dînsul. Unchiul său, văzând pe
nepot sporind în viata cu fapte bune si cu totul înstrăinindu-se de lume, a
sfătuit pe părintii lui să-l dea să slujească lui Dumnezeu. Iar ei nu s-au
lepădat a dărui pe fiul lor Domnului, pe care ei l-au primit ca pe un dar de la
dînsul. Pentru că scrie în cărtile cele vechi pentru dînsii, cum că fiind
neroditori si deznădăjduindu-se de a mai avea copii, cu multe rugăciuni, cu
lacrimi si cu multe milostenii au cerut de la Dumnezeu pe acest fiu; iar ei
l-au dat în dar Celui ce l-a dăruit pe dînsul.
Primind episcopul pe
"tînarul bătrîn", care avea întelepciunea ca o căruntete si viata cea
mai curată, l-a suit pe treptele cele sfintite ale preotiei, iar când s-a
hirotonisit, episcopul întorcându-se către poporul care era în biserică si
umplându-se de Duhul Sfânt, a proorocit zicând: "Iată, fratilor, văd un
nou soare răsărind marginilor pământului, arătându-se către cei întristati ca o
milostivă mîngîiere. O! fericită este turma care se va învrednici a avea pe
acest păstor! Căci acesta va paste bine sufletele celor rătăciti si la păsunea
bunei credinte îi va aduce pe dînsii; apoi se va arăta si ajutător fierbinte
celor ce sunt in nevoi". Această proorocire s-a împlinit mai pe urmă,
precum vom arăta în istorisirea ce o vom face.
Deci, primind Sfântul
Nicolae asupra sa treapta preotiei, adăuga osteneală la osteneală, petrecând în
post si în neîncetate rugăciuni, iar cu trupul său cel muritor sîrguindu-se
(străduindu-se) a urma celor fără de trupuri. Astfel, vietuind întocmai (la
fel) ca îngerii, din zi în zi înflorea mai mult cu podoaba sa cea sufletească
si se arăta vrednic de cârmuirea Bisericii.
In acea vreme unchiul
său, episcopul Nicolae, vrând a se duce în Palestina ca să se închine acolo
sfintelor locuri, a încredintat toată cârmuirea bisericii nepotului său. Deci
acesta, împlinind locul aceluia, avea toată purtarea de grijă pentru rânduiala
bisericilor, ca si episcopul unchiul său. In acea vreme, părintii fericitului,
părăsind această viată vremelnică (trecătoare), s-au mutat la cea vesnică, iar
Sfântul Nicolae, rămînând mostenitorul averii lor, a împărtit-o celor săraci.
Pentru că nu se uita la bogătia ce curge alăturea, nici se îngrijea pentru
înmultirea ei; ci, lepădându-se de toate poftele lumesti, se sîrguia cu toată
osîrdia a se uni cu Dumnezeu, către care grăia (vorbea) : Către Tine, Doamne,
am ridicat sufletul meu; învată-mă să fac voia Ta, ca Tu esti Dumnezeul meu;
către Tine sunt aruncat din pîntecele maicii mele, Dumnezeul meu esti Tu. Deci
mîna lui era întinsă către săraci, ca un rîu cu apă multă ce curge cu
îndestulare.
Pentru ca multele lui
milostenii să fie mai cu lesnire cunoscute, să arătăm una si anume: Era un
bărbat în cetatea aceea, dintre cei slăviti si bogati, care mai pe urmă a rămas
sărac si neslăvit (fără laudă, neluat în seamă), căci viata veacului acestuia
este nestatornică. Bărbatul acela avea trei fete foarte frumoase si acum, fiind
lipsit de toate cele de trebuintă, nu avea nici hrană, nici îmbrăcăminte si
cugeta să-si dea fetele sale spre desfrînare, iar casa sa să o facă casă necurată
(bordel), pentru saracia lui cea mare, ca doar astfel să aibă ceva de folos si
să cîstige pentru el si fetele sale îmbrăcăminte si hrană. Vai, în ce fel de
gânduri necuvioase alungă pe om sărăcia cea mare! Deci bătrînul acela fiind în
astfel de cugete (gânduri) rele si gândul său cel rău vrând acum a-l aduce cu
ticalosie în fapt, Dumnezeu Care nu voieste a vedea în pierzare firea
omenească, ci cu iubire de oameni, se pleacă spre nevoile noastre, a pus
bunătate în inima plăcutului Său, Sfântul Nicolae si l-a trimis spre ajutor
către bărbatul care era să piară cu sufletul, prin însuflare tainică, mîngîind
pe cel ce era în sărăcie si scăpându-l din căderea păcatului.
Deci, auzind Sfântul
Nicolae de lipsa cea mare a bărbatului aceluia si prin dumnezeiască descoperire
înstiintându-se de cugetarea lui cea rea, i-a părut foarte rău pentru dînsul si
a cugetat ca astfel cu mîna sa cea făcătoare de bine, să-l răpească împreună cu
fetele sale ca din foc de la sărăcie si de la păcat. Insă n-a vrut să fie de
fatză cu bărbatul acela, ca să-i spună despre facerea sa de bine, ci, în taină
a cugetat să-i dea aceluia milostenia sa cu îndurare. Si aceasta vrea s-o facă
pentru două pricini: întâi ca să scape de slava omenească, pentru că tinea
seamă de ce zicea Evanghelia: Luati aminte, să nu faceti milostenia voastră
înaintea oamenilor; si, al doilea, ca si pe bărbatul acela, care odinioară era
bogat iar acum ajunsese în mare sărăcie, să nu-l rusineze, căci stia că sunt
grele unele ca acestea, celor ce din bogătie si din slavă cad în sărăcie,
fiindcă se rusinează sufletele acelora, aducându-le aminte de bogătia cea mai
dinainte. Pentru aceasta, a gândit a face asa, după cuvântul lui Hristos: Să nu
stie stînga ta, ce face drepta ta. Căci atit de mult fugea de slava omenească,
încât chiar de acela căruia îi făcea bine se sîrguia a se tăinui pe sine.
Asadar, luând o
legatură mare de galbeni, a mers în miezul noptii la casa acelui bărbat si,
aruncând-o înauntru pe fereastra acelei case, degrabă s-a întors la casa sa.
Dimineata, sculându-se bărbatul si aflând legătura, a dezlegat-o si văzând
galbenii s-a înspăimântat, căci socotea că este vreo nălucire, temându-se ca nu
cumva aurul ce vedea să fie vre-o înselăciune, de vreme ce nu astepta de la
nimeni si de nicăieri vreun făcător de bine. Drept aceea, întorcând galbenii cu
vîrful degetului, privea cu dinadinsul si cunoscând că este adevărat, se
veselea si se minuna, iar de bucurie, plîngea cu lacrimi fierbinti si, cugetând
mult în sine cine i-ar fi făcut lui o asemenea facere de bine, nu se dumirea
(nu intelegea). Deci, socotind a fi purtarea de grijă a lui Dumnezeu, îi
multumea neîncetat, dând laudă Domnului Celui ce se îngrijeste de toti. Apoi
îndată pe una din fetele sale, pe cea mai mare, a măritat-o după un bărbat si
i-a dat aurul cel primit din destul pentru zestrea ei.
Despre aceasta
înstiintându-se minunatul Nicolae, că a făcut după voia lui, bărbatul acela,
i-a părut bine. Si iarăsi se arăta gata a face aceeasi milă cu a doua fiică a
bătrînului, sîrguindu-se (grăbindu-se) a păzi si pe fecioara aceasta prin nunta
legiuită de păcatul cel fărădelege. Deci, pregăti si altă legatură de galbeni,
asemenea cu cealaltă si, peste noapte, ferindu-se de toti, a aruncat-o pe
aceeasi fereastră, în casa bătrînului aceluia.
Dimineata, sculându-se
acel om sărac, a găsit iarăsi aur, asemenea ca întâia oară. Apoi a început a se
minuna si de acela si, căzând cu fata la pământ, cu lacrimi fierbinti multumea,
zicând: "Dumnezeule, voitorul milei si chivernisitorul (purtătorul de
grijă) mântuirii noastre, care mai întâi m-ai răscumpărat cu Sîngele Tău si
acum casa mea si pe fiicele mele izbăvindu-ne prin aur din cursa celui rău,
Insuti arată-mi pe cel ce slujeste voii Tale celei milostive si bunătătii Tale
celei iubitoare de oameni. Arată-mi pe îngerul Tău cel pământesc, pe cel ce ne
păzeste pe noi de pierderea păcatului, ca să stiu cine este unul ca acela, care
ne scoate pe noi din sărăcia ce ne întristează si care ne izbăveste de
gândurile cele rele, că iată, după mila Ta, Doamne, cu îndurarea cea facută în
taină, cu mîna plăcutului Tau, voi da si pe a doua fiică a mea cu nuntă
legiuită după bărbat si asa voi scăpa de cursele diavolului, care vrea prin
cîstig necurat să-mi aducă mare pierdere.
Apoi bărbatul acela,
rugându-se Domnului si multumind bunătătii Lui, a facut nuntă si fiicei sale de
a doua, având nădejde în Dumnezeu - căci neîndoită nădejde si-a pus în El - cum
că va purta grijă si pentru a treia fiică a lui si-i va da si acesteia să aibă
vietuitor iubit, după lege, trimitându-i iarăsi aur din destul, tot cu acea
mînă făcătoare de bine. De aceea, nu dormea noaptea străjuind, ca să poată
simti pe făcătorul de bine si să se învrednicească a vedea de unde îi aduce
aurul acela. Si iată, nu după multă vreme, a sosit cel asteptat. Căci a venit si
a treia oară plăcutul lui Hristos, Nicolae si, ajungând la locul cel obisnuit,
tot asa a aruncat o legatură de galbeni pe aceeasi fereastră si îndată s-a
întors la casa sa.
Tatăl fecioarelor
găsind aurul aruncat pe fereastră, a alergat îndată cât putea în urma celui ce
se întorcea la casa sa, pe care, ajungându-l si cunoscându-l cine este - căci
sfântul nu era necunoscut pentru fapta lui cea bună si pentru neamul lui cel
luminat -, a căzut la picioarele lui, sărutându-le si numindu-l izbăvitor,
ajutător si mântuitor sufletelor, celor ce ajunseseră întru pierderea cea mai
de pe urmă. Apoi zise: "De nu m-ar fi ridicat pe mine Domnul cel mare
întru milă, prin îndurările tale, de mult as fi pierit eu, ticălosul tată,
împreună cu fiicele mele, prin căderea în focul Sodomei, (Sodoma= cetate
biblica ce a ars din cauza păcatelor locuitorilor ei) vai mie! Si iată, acum
prin tine suntem mântuiti din amara cădere în păcat". Acestea si mai multe
grăia cu lacrimi către sfânt. Iar el abia l-a ridicat pe picioare si cu jurămint
a zis aceluia, ca în toată viata lui să nu spună nimănui ceea ce s-a făcut.
Apoi sfântul, spunând multe spre folosul omului aceluia l-a trimis la casa sa.
Iată una din faptele
cele multe ale milostivirii Sfântului Nicolae, ce s-a povestit aici, ca să
cunoască oricine cât era de milostiv către cei săraci. De s-ar fi povestit
milele lui una câte una si câte îndurări a arătat către cei săraci, pe câti
flămînzi a hrănit, pe câti goi a îmbrăcat si pe câti a răscumpărat de la
datornici, apoi nici vremea n-ar fi de ajuns a le povesti.
După aceasta Cuviosul
Părinte Nicolae a voit a se duce în Palestina, spre a vedea Sfintele Locuri si
a se închina acolo, unde a umblat trupeste Domnul nostru Iisus Hristos, cu prea
curatele Sale picioare. Deci, plutind corăbierii împrejurul Egiptului si
nestiind ce avea să li se întâmple, Sfântul Nicolae, care era împreună cu
dînsii, vedea mai bine că are să fie întuneric, vifor si lovire de vânturi
cumplite. Apoi le spuse că, mai înainte a văzut pe vicleanul vrăjmas intrând in
corabie, vrând să o scufunde împreună cu oamenii. După aceea a năvălit asupra
lor o furtună mare, fără veste si ridicându-se un nor, s-a făcut vifor pe mare.
Iar cei ce pluteau s-au temut foarte mult de groaza mortii si rugau pe Sfântul
Nicolae să le ajute si să-i izbavească de nevoia cea fără de veste ce căzuse
asupra lor zicând: "Sfinte al lui Dumnezeu, de nu ne vei ajuta cu
rugăciunile tale către Dumnezeu, îndată ne vom cufunda în această adîncime si
vom pieri". Iar el, zicându-le să îndrăznească si să-si pună nădejdea în
Dumnezeu si fără îndoială să astepte grabnică izbăvire, însusi a început cu
sîrguintă (convingere) a se ruga către Domnul. Si îndată s-a linistit marea si
toată groaza s-a prefăcut în bucurie, iar ei, trecând necazul, s-au bucurat
mult si au multumit lui Dumnezeu si plăcutului său, Sfântului Nicolae si foarte
mult se minunau de proorocirea furtunii si de scăparea nevoii.
Tot atunci, unul din
corabieri s-a suit în vîrful catargului, precum este obiceiul celor ce
îndreptează corabia, si, când era să coboare de acolo, a alunecat de sus si a
căzut în mijlocul corăbiei, zăcând fără suflet. Iar Sfântul Nicolae, mai
înainte de a-l chema în ajutor, l-a înviat cu rugăciunea pe acel om si, nu ca
pe un mort, ci ca pe cel cuprins de somn, l-a sculat si l-a dat viu
corăbierilor.
Apoi, ridicând toate
pînzele si fiind vânt cu bună sporire, au plutit în liniste si au sosit la
limanul Alexandriei, unde plăcutul lui Dumnezeu, Sfântul Nicolae, a tămăduit pe
multi bolnavi. Izgonind diavolii din oameni si pe multi necăjiti mîngîind, a
pornit iarăsi pe cale spre Palestina si ajungând la Sfânta Cetate a
Ierusalimului, s-a suit la Golgota, unde Hristos Dumnezeu a lucrat mântuirea
neamului omenesc, întinzându-Si pe Cruce prea curatele Sale mîini. Acolo a
înăltat fierbinti rugăciuni din inima sa, care ardea de dragoste, dând
multumire Mîntuitorului nostru. Apoi, a înconjurat toate sfintele locuri,
făcând multe închinăciuni pretudindeni. Iar când era să intre noaptea în sfânta
biserică la rugăciune si usile erau închise, s-au deschis singure, dând intrare
aceluia, căruia, chiar portile ceresti îi erau deschise.
Zăbovind (întîrziind)
in Ierusalim vreme îndelungată, se pregatea a merge în pustie, dar, printr-un
glas dumnezeiesc de sus, a fost sfătuit să se întoarcă în patria sa. Pentru că
Dumnezeu, Cel ce toate le rânduieste spre folosul sufletelor noastre, nu vrea
să fie ascunsă sub obrocul (acoperis) pustiei acea făclie, pe care o pregătise
să fie pusă în sfesnicul mitropoliei din Lichia. Deci, aflând o corabie, s-a
tocmit cu corăbierii să-l ducă în patria sa.
Acestia au gândit
însă să facă lucrul cu viclesug, adică să îndrepteze corabia lor în altă parte,
nu spre Lichia. După ce s-a asezat în corabie, plecând de la mal, Sfântul
Nicolae a văzut că corabia nu pluteste spre patria sa. Atunci degrabă a căzut
la picioarele corăbierilor si-i ruga să îndrepteze calea spre Lichia, dar ei,
nebăgându-l în seamă, mergeau în partea unde gândeau ei, nestiind că Dumnezeu
nu va lăsa pe plăcutul Său să fie în mîhnire. Deci, suflând un vifor împotrivă,
a întors corabia în altă parte si degrabă a dus-o în Lichia, iar pe corăbieri
îi ingrozea cu nevoia cea mai mare. Asa Sfântul Nicolae, cu puterea lui Dumnezeu
fiind dus pe mare, a sosit în patria sa. El însă, fiind fără de răutate, n-a
făcut nici un rău acelor vrăjmasi, nici s-a pornit spre mînie si nici măcar
vreun cuvint aspru nu le-a zis, ci cu binecuvântare i-a liberat în părtile lor.
Iar el a mers în
mănăstirea pe care o zidise mosul său, episcopul Patarelor si o numise Sfântul
Sion. Acolo, Sfântul Nicolae s-a arătat foarte iubit tuturor fratilor, care, cu
mare dragoste, primindu-l ca pe îngerul lui Dumnezeu, se îndulceau de cuvintele
lui cele de Dumnezeu însuflate si se foloseau de viata lui, cea întocmai ca a
îngerilor si urmau obiceiurile lui cele bune, cu care împodobise Dumnezeu pe
credinciosul robul Său.
Aflând Sfântul
Nicolae în această mănăstire viată linistită si loc mai lesnicios pentru gândurile
sale către Dumnezeu, ca un liman de liniste, nădăjduia ca si cealaltă vreme a
vietii sale să o petreacă acolo. Dar Dumnezeu îi arătă calea, voind ca acea
comoară bogată, a tuturor faptelor bune, cu care avea să se îmbogătească toată
lumea, să nu fie ascunsă, ca într-o tarină acoperită de pământ, într-o
mănăstire deosebită si într-o cameră mică închisă; ci să fie la vederea
tuturor, ca prin acea comoară duhovnicească, să se facă negutătorie (tîrguire)
duhovnicească, care pe multe suflete le va afla.
Astfel sfântul, stând
odată la rugăciune, a auzit un glas de sus: "Nicolae, să intri în nevointa
poporului, dacă doresti să fii de Mine încununat". Acest glas auzindu-l,
Nicolae s-a spăimântat si cugeta întru sine: Ce voieste glasul acela si ce cere
Domnul de la dînsul? Si iarăsi auzi glas, spunându-i: "Nicolae, nu este
aceasta holda pe care trebuie să Mi-o aduci roadă si pe care o astept de la
tine; ci întoarce-te către oameni, ca să se preamarească prin tine numele
Meu". Atunci Sfântul Nicolae a cunoscut voia lui Dumnezeu, că, lăsând
linistea sa, merge să slujească la mântuirea omenilor. Deci cugeta încotro se
va duce: la patria sa, în cetatea Patara, la cunoscuti, sau în altă parte. Dar,
temându-se si fugind de slava omenească cea desartă, a gândit să se ducă în
altă cetate, unde nu-l va cunoaste nimeni.
In acea latură a
Lichiei este o cetate slavită, care se numeste Mira, mitropolia Lichiei. Deci,
intr-acea cetate a venit Sfântul Nicolae, fiind condus de purtarea de grijă a
lui Dumnezeu, încât nimeni nu-l stia. Acolo trăia ca unul din săraci, neavând
unde să-si plece capul. El nu se ducea decât in casa Domnului, având liman
numai pe Dumnezeu.
In acea vreme, s-a
mutat la Dumnezeu arhiereul cetătii Mira, Ioan arhiepiscopul si mai întâi
sezător pe scaun în toată tara Lichiei. Atunci s-au adunat toti episcopii tării
aceleia, în Mira, ca să aleagă un bărbat vrednic pentru acel scaun. Deci, fiind
acolo bărbati cinstiti si cu bună întelegere, erau nedumeriti între ei, pe care
să-l aleagă. Unii, fiind porniti din rîvnă dumnezeiască, au zis că lucrul acela
nu este al alegerii omenesti, ci al rânduielii lui Dumnezeu. Deci se cuvine a
se face rugăciune pentru aceasta, ca însusi Domnul să arate cine este vrednic
să primească o treaptă ca aceasta si să fie păstor peste toată Lichia.
Toti, ascultând acel
sfat bun, au făcut rugăciune cu sîrguintă si cu post. Iar Domnul, făcind voia
celor ce se tem de El si ascultând rugăciunea lor, a descoperit bunăvoirea Sa,
unuia din episcopii aceia care era mai bătrîn, într-acest chip; stând el la
rugăciune, i s-a arătat un bărbat luminat, poruncindu-i să meargă de cu noapte
si să stea lîngă usile bisericii si să ia seama cine va intra mai înainte decât
toti în biserică, acela - zicea el - este îndemnat de Duhul Meu si, luându-l cu
cinste, să-l puneti arhiepiscop. Iar numele bărbatului aceluia este Nicolae.
Această vedenie
dumnezeiască având-o episcopul acela si auzind ceea ce i se poruncise în vedenie,
a vestit celorlalti episcopi, iar aceia, auzind, s-au îndemnat mai mult spre
rugăciune, cu iubire de osteneală.
Atunci episcopul care
a văzut descoperirea a stat la locul acela, unde i s-a poruncit în vedenie si
astepta venirea bărbatului dorit. Deci, când a fost vremea Utreniei, Sfântul
Nicolae, îndemnat de Duh, a ajuns mai înainte decât toti la biserică, pentru că
avea obicei de se scula în miezul noptii la rugăciune si venea la începutul
cîntării Utreniei, mai întâi decât toti la biserică. Intrând în pridvor, l-a
luat episcopul care se învrednicise acelei vedenii si i-a zis: "Cum te
cheama, fiule?" Dar el tăcea. Acela îl intreabă iarăsi. Sfântul i-a
răspuns cu blândete: "Nicolae mă cheamă pe mine, stăpîne, robul sfintiei
tale". Acel dumnezeiesc bărbat, care a auzit acel glas blând, a priceput
pe de o parte, după numele care i se spusese în vedenie, că se numeste Nicolae;
iar pe alta, prin smerenia (modestie) lui, că sfântul a răspuns cu blândete.
Deci a cunoscut că acela este cel pe care îl binevoieste Dumnezeu a fi
mitropolit al bisericii din Mira. Căci stia spre cine caută Domnul, cum zice
Scriptura: Pe cel blând si tăcut si spre cel ce se cutremură de cuvintele Mele.
Atunci s-a bucurat foarte, ca si când a descoperit o comoară ascunsă si,
îndată, luindu-l de mînă i-a zis: "Urmeză-mă, fiule".
Deci l-a dus cu
cinste la episcopi. Iar ei umplându-se de multumire dumnezeiască si de
mîngîiere duhovnicească pentru aflarea bărbatului celui de Dumnezeu arătat,
l-au adus în mijlocul bisericii.
Străbătind vestea
aceasta pretutindeni, s-au adunat mai degrabă decât păsările, multime de oameni
fără număr. Episcopul, care văzuse vedenia, a zis cu glas mare ăatre toti:
"Primiti, fratilor, pe păstorul vostru, pe care vi l-a ales vouă Duhul
Sfânt si căruia i-a încredintat desăvîrsit povătuirea sufletelor voastre; pe
care nu alegerea omenească, ci judecata lui Dumnezeu l-a adus aici. Iată acum
avem pe cel pe care l-am dorit si căutat, l-am aflat si l-am primit. Deci, prin
acesta fiind bine povătuiti, nu vom cadea din nădejde, ca, astfel, să stăm bine
înaintea lui Dumnezeu în ziua arătării Lui si a descoperirii.
Poporul dădea
multumire lui Dumnezeu si se bucura, dar Sfântul Nicolae se lepada a primi acea
treaptă, nesuferind lauda omenească. Insă, fiind rugat de tot soborul cel
sfintit si de cel mirenesc, chiar fără voia lui, l-au ridicat pe scaunul
arhieresc, caci printr-o vedenie dumnezeiască a fost îndemnat la aceasta, pe
care a avut-o mai înainte de moartea arhiepiscopului. Despre această vedenie
Sfântul Metodie, patriarhul Constantinopolului, scria astfel: "Intr-o
noapte, Sfântul Nicolae a văzut pe Mîntuitorul nostru întru slavă, stând
aproape de dînsul si dându-i Sfânta Evanghelie, care era împodobită cu aur si
cu mărgăritare; iar de partea cealaltă a văzut pe Sfânta Născătoare de
Dumnezeu, punând pe umerii lui omofor arhieresc". După vedenia aceea
trecând putine zile si răposând Ioan, arhiepiscopul Mirelor, Nicolae a fost
ales arhiepiscop al acelei cetăti.
De acea vedenie
aducându-si aminte Sfântul Nicolae si văzând bunăvoirea lui Dumnezeu, încă si
rugăciunile soborului netrecându-le cu vederea, a primit păstoria Lichiei. Iar
sfintita adunare a episcopilor, împreună cu clericii, săvîrsind toate cele ce
se cuvin sfintirii sale, a făcut praznic de bucurie, veselindu-se de păstorul
lor, cel dat de Dumnezeu, de arhiereul lui Hristos, Nicolae. Astfel, Biserica
lui Dumnezeu a primit pe făclia cea luminată, care n-a fost pusă la o parte,
nici ascunsă sub obroc (capac), ci stând la locul cel cuviincios, în sfesnicul
arhieriei si al păstoriei, unde strălucea luminos, drept îndreptând cuvântul
adevărului si toate poruncile cele dreptcredincioase, sănătos cugetându-le si
învătându-le.
Chiar de la începutul
păstoriei sale, plăcutul lui Dumnezeu grăia în sine astfel: "O! Nicolae,
pentru această dregătorie si pentru acest loc, trebuie alte obiceiuri; deci de
acum să nu mai vietuiesti tie, ci altora". Apoi, vrând a învăta pe oile
sale faptele cele bune, nu-si mai ascundea viata sa cea cu fapte bune, ca mai
înainte. Căci mai înainte, numai unul Dumnezeu îi stia viata, slujindu-I în
taină. Iar după ce s-a facut arhiereu, era arătată tuturor vietuirea lui, nu
pentru mărire desartă, ci pentru folosul si înmultirea slavei lui Dumnezeu,
încât s-au împlinit cele scrise în Evanghelie: Asa să lumineze lumina voastră
înaintea oamenilor, ca văzând faptele voastre cele bune, să preamarească pe
Tatăl vostru, care esteîin ceruri.
Sfântul Nicolae era
oglinda turmei sale prin toate faptele cele bune si model credinciosilor, după
cum zice Apostolul: "Cu cuvântul, cu viata, cu dragostea, cu credinta, cu
duhul si cu curătia". Apoi era blând, fără de răutate si smerit cu duhul,
ferindu-se de îngîmfare. Hainele lui erau simple si hrana pustnicească pe care
o gusta totdeauna numai o dataăpe zi si aceea seara. Toată ziua, se
îndeletnicea cu lucrurile ce se cuveneau dregatoriei (slijbei) sale, ascultând
nevoile celor ce veneau la dînsul, iar usile casei lui erau deschise tuturor,
căci era bun către toti si apropiat. Sărmanilor le era tată; săracilor,
milostiv; mîngîietor celor ce plîngeau, ajutător celor năpăstuiti si tuturor
mare făcător de bine. Apoi, si-a cîstigat spre ajutor în ostenelile sale cele
păstoresti si pentru îndreptarea Bisericii, pe doi sfetnici cu fapte bune si cu
bună întelegere, cinstiti cu treapta preotiei, adică pe Pavel de la Rodos si pe
Teodor Ascalonitul, bărbati cunoscuti de toata Grecia.
Astfel, bine păstea
turma cea încredintată lui, a oilor lui Hristos cele cuvântătoare. Iar ochiul
cel zavistnic al diavolului celui viclean, care niciodată nu încetează a ridica
război asupra robilor lui Dumnezeu, nerăbdând a vedea credinta cea bună
înflorind în oameni, a ridicat prigoană asupra Bisericii lui Hristos, prin
păginii împarati ai Romei, Dioclitian si Maximian. De la ei a iesit atunci
poruncă prin toată lumea, ca toti credinciosii să se lepede de Hristos si să se
închine idolilor; iar cei ce nu se vor supune, să fie siliti, cu chinuri, prin
temnite si cu munci grele, apoi, în sfîrsit, cu moarte silnică să fie
pedepsiti.
Un asemenea vifor
pustiitor degrabă a ajuns si pînă în cetatea Mira, dus fiind de doritorii
păgînătătii celei întunecate. Iar fericitul Nicolae, în cetatea aceea fiind
căpetenie a tuturor crestinilor, cu limba slobodă propovăduia credinta cea bună
a lui Hristos si se arăta gata a pătimi pentru El. Pentru aceea a fost prins de
muncitorii păgîni si băgat în temnită, dimpreună cu multi crestini. Petrecând
aici multă vreme, a pătimit multe rele, răbdând foame, sete si strîmtorarea
temnitei. Pe cei împreună legati îi hranea cu cuvântul lui Dumnezeu si-i adăpa
cu apele cele dulci ale bunei credinte, sporind într-însii credinta în Hristos
Dumnezeu si punând picioarele acelora pe temelia cea nezdrobită. Apoi,
întărindu-i întru mărturisirea lui Hristos, îi îndemna cu osîrdie a pătimi
pentru adevăr.
După aceea, iarăsi
s-a dăruit pace crestinilor si ca soarele după norii cei întunecati, asa a
strălucit dreapta credintă sau ca o răcoreală ce vine după furtună. Căci,
căutând Hristos cu dragoste de oameni asupra mostenirii Sale, a pierdut
stăpînirea păgînilor, izgonind de la împărătie pe Dioclitian si Maximian; iar
cu dînsii a izgonit pe cei ce slujeau păgînătătii elinesti si a ridicat
poporului său corn de mântuire, prin arătarea Crucii marelui împarat
Constantin, căruia i-a încredintat stăpînirea Romei.
Constantin, cunoscând
pe Unul Dumnezeu si punându-si nădejdea în El, a biruit pe toti potrivnicii săi
cu puterea Sfintei Cruci si a pierdut nădejdea cea desartă, a celor ce
împărătiseră mai înainte, poruncind să risipească capistile idolilor si să
zidească biserici crestine; iar pe cei ce erau închisi în temnite pentru
Hristos, i-a liberat si cu mari laude i-a cinstit ca pe niste eroi; si toti
mărturisitorii lui Hristos s-au întors iî patria lor.
Atunci si cetatea
Mirelor a primit iarăsi pe păstorul sau, pe acest mare arhiereu Nicolae,
mucenic cu voia si fără sînge încununat. Acesta, având darul lui Dumnezeu
într-însul, vindeca patimile si neputintele oamenilor, nu numai ale celor
credinciosi, ci si ale celor necredinciosi. Deci, pentru darul cel mare al lui
Dumnezeu care petrecea într-însul, multora s-a făcut slăvit, minunat si foarte
iubit; căci strălucea cu curătia inimii si era împodobit cu toate darurile lui
Dumnezeu, slujind Domnului său în cuviosie si dreptate.
Pe atunci erau încă
multe capisti idolesti, în care poporul păgîn slujea cu dragoste diavolească si
nu putin popor pierea din cetatea Mirelor. Dar dumnezeiescul arhiereu,
aprinzându-se cu rîvna, a străbătut toate locurile acelea, risipind capistile
idolesti, iar pe turma sa curătind-o de necurătiile diavolesti. Sfântul
Nicolae, luptându-se asupra duhurilor celor viclene, a venit si asupra capistei
Artemidei, care fiind locas al idolilor, era mare si foarte împodobită.
Pornirea sfântului era îndreptată mai mult asupra idolilor decât asupra
necuratei capisti, pe care a dărîmat-o pînă la temelie, iar zidirea cea înaltă
a risipit-o pînă la pământ; atunci duhurile cele viclene, neputând nicidecum
răbda venirea sfântului, scoteau glasuri de plîngere, strigând foarte tare,
căci erau biruite si izgonite din locul lor, prin arma rugăciunilor
nebiruitului ostas Nicolae, arhiereul lui Hristos.
După aceasta,
binecredinciosul împărat Constantin, vrând să întărească credinta în Hristos
Dumnezeu, a poruncit să se tină soborul a toată lumea în cetatea Niceii. Acolo
adunându-se Sfintii Părinti, au propovăduit luminat dreapta credintă, iar pe
Arie, rău cugetătorul si semănătorul de neghină, împreună cu eresul lui, l-a
dat anatemei. Apoi pe Fiul lui Dumnezeu întocmai de o cinste si de o fiintă cu
Tatăl mărturisindu-L, a dat pace dumnezeiestii si apostolestii Biserici.
Atunci si minunatul
Nicolae fiind la sobor, unul din cei 318 Sfinti Părinti, cu mare vitejie a stat
împotriva hulelor lui Arie si împreună cu Sfintii Părinti a arătat dogmele
credintei celei drepte si tuturor le-a făcut cunoscut cu adeverintă.
Despre dînsul
povesteste unul dintre istorici, că, aprinzându-se cu rîvna dumnezeiască ca al
doilea Ilie, a îndrăznit in mijlocul soborului a rusina pe Arie, nu numai cu
cuvântul, ci si cu fapta, lovindu-l pe Arie peste fată. De acest lucru, s-au
întristat Sfintii Părinti si, pentru aceea a luat de la dînsul semnele cele
arhieresti. Iar Domnul nostru Iisus Hristos si Preabinecuvântata lui Maică,
privind din înăltime la nevointele Sfântului Nicolae, au binevoit spre fapta
lui cea cu îndrazneală si au lăudat rîvna lui cea dumnezeiască. Aceeasi vedenie
a avut si oarecare din Sfintii Părinti cei mai vrednici, precum însusi Sfântul
Nicolae a văzut mai înainte de alegerea sa la arhierie, adică, stând de o parte
a lui, Hristos Domnul cu Evanghelia, iar de altă parte Preacurata Fecioară
Născătoare de Dumnezeu cu omoforul, au dat înapoi cele luate de la dînsul,
cunoscând din aceea că a fost plăcută lui Dumnezeu acea îndrazneală a
sfântului. Deci, părintii au tăcut si ca pe un plăcut al lui Dumnezeu, foarte
mult l-au cinstit.
Intorcându-se Sfântul
Nicolae de la sobor, a venit la turma sa aducând pace, binecuvântare si
învătătură sănătoasă la toată multimea poporului, cu gura sa cea de miere
izvorîtoare. Apoi pe turma cea nesănătoasă si străină a taiat-o din rădacină si
pe ereticii cei împietriti si nesimtitori, care îmbătrîniseră în răutate,
mustrându-i, i-a izgonit de la turma lui Hristos, ca un lucrător de pământ
întelept, care curătă toate cele ce sunt pe arie si în teasc, iar pe cele mai
bune le alege, apoi pleava o scutură.
Astfel preaînteleptul
lucrător al ariei lui Hristos, Sfântul Nicolae, umplea cu roduri bune hambarul
cel duhovnicesc, iar pleava viclesugului nălucitor si ereticesc o vântura
(cerne) si o lepăda departe de grîul Domnului. Pentru această pricină (motiv)
Sfânta Biserică îl numeste lopata care vântură învătăturile lui Arie ca pleava.
El era cu adevărat lumina lumii si sarea pământului, de vreme ce viata lui era
luminată si cuvântul lui dres cu sarea întelepciunii. Căci avea bunul păstor
mare purtare de grijă pentru turma sa în nevoile ce i se întâmplau, nu numai cu
păsunea cea duhovnicească hrănind-o pe dînsa, ci si de hrana cea trupească
purta grijă.
Altă dată,
întâmplându-se în tara Lichiei foamete mare si cetatea Mirelor lipsindu-se de
tot felul de hrană, iar poporul fiind în mare lipsă, arhiereul lui Dumnezeu,
milostivindu-se spre poporul cel sărac care pierea de foame, s-a arătat noaptea
în somn unui negutător din Italia, care umpluse o corabie cu grîu, vrând să
meargă cu ea în altă tară si dându-i trei galbeni arvună, i-a poruncit să
meargă în cetatea Mira si acolo să-si vândă grîul cu pret. Desteptându-se
negutătorul din somn si aflând în mîna sa trei galbeni, s-a înspăimântat,
minunându-se de un vis ca acela.
Pentru minunea aceea
nu s-a arătat negutătorul neascultător, spre a face ceea ce i s-a poruncit. Ci,
s-a pogorît în cetatea Mira si a vândut grîul celor ce erau într-însa,
netăinuind arătarea Sfântului Nicolae, ce i s-a facut lui în somn. Iar
cetătenii, aflând mîngîiere în acea foamete si auzind cele istorisite, au dat
slavă si multumire lui Dumnezeu si fericeau pe marele arhiereu Nicolae, pe
hrănitorul lor cel minunat.
In vremea aceea, s-a
făcut o tulburare în Frigia cea mare, de care auzind împăratul Constantin a
trimis trei voievozi împreună cu ostasii cei ce erau sub dînsii să linistească
acea tulburare. Iar numele voievozilor sunt acestea: Nepotian, Ursul si
Erpilion. Acestia, cu multă sîrguintă, plecind din Constantinopol au venit în
oarecare liman al eparhiei Lichiei, care se numeste malul Andrian, unde era o
cetate. Si de vreme ce nu le da mîna să meargă, pentru ca marea era
învolburată, asteptau la limanul acela linistirea marii. Atunci, unul din
ostasi iesind din corabie ca să cumpere cele de trebuintă, lua cele străine cu
sila, precum este obiceiul ostasilor. Adeseori făcind acestea, făceau pagubă
celor ce vietuiau acolo. Pentru această pricină s-a făcut gîlceavă (discutie
aprinsă) si tulburare, ba si război era să se facă din amândouă părtile, la
locul ce se numea Placomata.
Instiintându-se de
aceasta, Sfântul Nicolae nu s-a lenevit a merge singur către tărmul acela si în
cetate, ca să potolească cearta dintre dînsii. Apoi, îndată, toată cetatea si
voievozii, auzind de venirea sfântului, i-au iesit în întâmpinare si s-au
închinat lui. Sfântul a întrebat pe voievozi de unde sunt si unde merg? Ei au
zis ca sunt trimisi de împărat în Frigia să potolească tulburarea ce s-a făcut
acolo. Sfântul i-a sfătuit să dea învătătură ostasilor lor ca să nu facă
supărare poporului. Apoi, luiîd pe voievozi în cetate, i-a ospătat cu dragoste.
Iar ei, certând pe ostasi, au potolit tulburarea si s-au învrednicit de
binecuvântarea sfântului.
Făcându-se aceasta,
au venit oarecari cetăteni din Mira, care, plîngând cu lacrimi si căzând la
picioarele sfântului, cereau ajutor pentru niste oameni osânditi fără de vină.
Ei spuneau cu mîhnire, că, nefiind sfântul acolo, a venit Eustatie ighemonul
si, umplându-si mîinile cu bani de la oarecari oameni răi, a osândit la moarte
pe trei bărbati din cetatea lor, care n-au gresit nimic, "de care lucru
toată cetatea se mîhneste si plînge, asteptând întoarcerea ta, stăpîne; că de
ai fi fost tu acasă, n-ar fi îndrăznit ighemonul a face o judecată asa nedreaptă".
Arhiereul lui
Dumnezeu, auzind unele ca acestea, s-a mîhnit cu sufletul si, luând împreună cu
dînsul pe voievozi, îndată a plecat. Ajungând la locul ce se numeste Leu, au
întîlnit pe niste oameni venind si i-au întrebat dacă stiu ceva de acei trei
bărbati care sunt osânditi la moarte. Ei au zis către dînsul: "I-am lăsat
în cîmpul lui Castor si al lui Polux, fiind adusi acolo ca să-i taie".
Atunci sfântul s-a îndreptat în grabă la locul acela, sîrguindu-se a ajunge mai
înainte de uciderea cea nevinovată a acelora. Ajungând la locul acela, a văzut
popor mult stând acolo si pe cei trei bărbati osânditi, având mîinile legate si
fetele acoperite si plecate la pământ si cu grumazii (gîtul si umerii) goi,
asteptând desăvîrsita tăiere. Atunci a văzut pe gealat scotând sabia spre a-i
ucide, arătându-se tulburat si cu chip sălbatic, pentru care motiv acea
priveliste era tuturor înfricosată si de plîngere. Atunci, arhiereul lui
Hristos, tulburându-se în suflet, a intrat cu îndrazneală prin popor si,
apucând sabia din mîna gealatului, a aruncat-o la pământ, netemându-se de
nimic, iar pe bărbati i-a dezlegat din legături.
Toate acestea le
făcea sfântul cu mare îndrăzneală si nu era nimeni care să-l oprească; căci
cuvântul lui era cu stăpînire si lucrul său cu putere dumnezeiască, fiind mare
înaintea lui Dumnezeu si a tot poporul. Acei trei bărbati, izbăviti de moarte,
văzându-se întorsi din ghearele mortii către viată, plîngeau de bucurie cu
lacrimi fierbinti si strigau cu multumire toti cei ce se adunaseră acolo. Apoi
a venit si ighemonul (conducătorul cetătii) Eustatie, iar plăcutul lui Dumnezeu
l-a trecut cu vederea si, când se apropia de el, îi intorcea fata, iar când
cădea la picioarele lui, nu-l primea. Zicea sfântul ca-l va spune la împărat si
va ruga pe Dumnezeu spre a-l pedepsi; apoi, cu desăvîrsite munci îl îngrozea
foarte, ca pe unul care nu-si ocârmuieste cu dreptate stăpînirea. Iar el, fiind
mustrat de constiintă si înfricosat de îngrozirea sfântului, cu lacrimi cerea
milă si se ruga din tot sufletul, căindu-se pentru nedreptatea sa, căutând să
se împace cu marele părinte Nicolae. Vina o arunca asupra lui Simonit si a lui
Eudoxie, cei mai de frunte ai cetătii, dar minciuna nu putea să se tăinuiască,
pentru că sfântul stia cu dinadinsul că, fiind mituit cu aur, a osândit la
moarte pe cei nevinovati si tot poporul dădea mare multumire Sfântului părinte
Nicolae. Abia fiind îmblînzit plăcutul lui Hristos, a iertat pe ighemon,
fiindcă acum singur, cu smerenie si cu multe lacrimi, mărturisea greseala sa si
nu mai arunca pe altcineva.
Voievozii cei mai sus
pomeniti, împreună cu cei ce veniseră cu dînsii, văzând toate cele ce s-au
petrecut, s-au minunat de rîvna si de bunătatea marelui arhiereu al lui
Dumnezeu. Apoi, învrednicindu-se de sfintele lui rugăciuni si, primind binecuvântarea
sa ca pe un dar, s-au dus în Frigia ca să împlinească porunca împăratului.
Deci, mergând acolo, au alinat tulburarea ce era si săvîrsind toate cele
poruncite lor de împăratul, s-au întors cu bucurie in Vizantia (Constantinopol)
si au avut cinste si multă laudă de la împărat si de la toti dregătorii. De
atunci, pentru slava lor cea mare, petreceau în palat, unde au si fost
învredniciti a fi în sfatul împărătesc. Dar ochii cei zavistnici si vicleni ai
oamenilor răi, neputând a-i vedea într-o mărire ca aceea, s-au pornit spre
răutate si vrăjmăsie.
De aceea, împletind
cei răi sfat viclean, s-au apropiat de Avlavie, eparhul cetătii, urzind
cumplite clevetiri asupra bărbatilor acestora si zicând: "N-au sfătuit
bine voievozii, nici nu va fi bun sfiîsitul sfatului lor, că ei încep lucruri
noi, care acum au intrat în urechile noastre si mestesugesc cele viclene asupra
împăratului". Astfel, clevetind asupra lor, multime de aur au dat
eparhului si au dus acea clevetire si în urechile împăratului. Auzind, împăratul
îndată a poruncit, ca, fără altă întrebare, să-i arunce în temnită pe cei trei
voievozi, ca să nu fugă pe ascuns si să săvîrsească sfatul lor cel rau. Deci
voievozii erau în legături si în temnită, nestiind pentru ce sunt aruncati
acolo, ca nu se stiau a fi vinovati cu nimic.
Trecând putină vreme,
clevetitorii s-au temut ca nu cumva să se vădească clevetirea lor cea
mincinoasă si să iasă la iveală răutatea lor, încât să se întoarcă asupra lor
toată nevoia. Pentru aceea, cu multe rugăciuni s-au apropiat de eparh,
sfătuindu-l să nu lase mai multă vreme în viată pe acei bărbati, ci degrabă să
facă judecată de moarte, după hotărîrea cea dintâi. Iar eparhul, care se
îndulcise cu iubirea de aur, auzind acestea a pus sfîrsit făgăduintei. Deci,
îndată s-a dus la împărat cu fata mîhnită si cu chip posomorît, ca un vestitor
de rău, vrând a se arăta că se îngrijeste mult pentru viata împăratului si cu
credintă se sîrguieste pentru dînsul. Apoi a început, în felurite chipuri, a-l
însela cu cuvinte viclene si mestesugite, pornindu-l spre mînie asupra celor
nevinovati si zicând: "Nici unul din cei ce stau în temnită nu vor a se
pocăi, împărate, ci, petrecând în cel dintâi gând rău, nu încetează a cugeta
viclesug si a gândi asupra ta cu răutate. Deci, porunceste mai iute să-i
omoare, ca nu cumva apucând ei înainte, să săvîrsească răutatea pe care au
pornit-o asupra ta, astfel vor ajunge la sfîrsit scopurile lor cele rele".
Cu aceste cuvinte
fiind tulburat împăratul, a osândit la moarte pe cei nevinovati; dar fiind seară,
s-a amînat uciderea lor pîna a doua zi dimineata. Instiintându-se despre
aceasta, străjerul temnitei si plîngând mult pentru o napastă (primejdie) ca
aceea, pusă asupra acelor nevinovati, a venit la voievozi, zicând: "Mai
bine ar fi fost de mine sa nu vă fi cunoscut pe voi, nici să mă fi îndulcit de
dragoste si cu vorbe la masă, căci mai cu înlesnire as fi răbdat acum
despărtirea de voi si mai putină jale mi-ar fi pricinuit năpasta ce a venit
asupra voastră. Apoi n-ar fi venit o mîhnire ca aceasta asupra sufletului meu,
pentru că mîine dimineată, vai mie! ne vom despărti unul de altul cu amar si de
acum nu voi mai vedea prea iubitele voastre fete, nici vă voi mai auzi vorbind,
căci s-a poruncit să vă omoare. Deci să rânduiti dacă vreti ceva, pentru averea
voastră, că acum este vremea, ca să nu apuce moartea vointa voastră".
Zicând acestea cu
tînguire, iar ei stiindu-se nevinovati fată de împărat si deci nevrednici de
moarte, si-au rupt hainele si cumplit îsi smulgeau părul, zicând: "Ce
vrăjmasi au pizmuit (uneltit) asupra vietii noastre si pentru ce să murim noi
ca niste tîlhari? Că n-am făcut nimic vrednic de moarte". Atunci chemau pe
ai lor pe nume, pe rude si pe cunoscuti si puneau martor pe Dumnezeu că nimic
rău n-au făcut si plîngeau amar.
Unul dintr-însii, cu
numele de Nepotian, si-a adus aminte de Sfântul Nicolae, care, stând în Mira
înaintea celor trei bărbati, li s-a făcut lor ajutător preaslăvit si preabun
apărător, izbăvindu-i pe aceia de moarte. Despre aceasta zicând, unul către
altul se rugau: "Dumnezeule al lui Nicolae, care ai izbăvit pe cei trei
bărbati de moartea cea nedreaptă, caută acum si asupra noastră că nu avem alt
ajutor între oameni; pentru că iată ne-a cuprins mare nevoie si nu are cine să
ne izbavească din această năpastă. Iată si glasul nostru a amortit, mai înainte
de iesirea sufletului si limba noastră se usucă, aprinzându-se de focul inimii,
iar acum nici rugăciuni nu mai putem să-Ti aducem. Degrabă să ne întâmpine
îndurările Tale, Doamne, si ne scoate pe noi din mîinile celor ce vor sufletele
noastre, că iată mîine de dimineată vor să ne omoare; sîrguieste (grăbeste)
spre ajutorul nostru si ne izbăveste pe noi, cei nevinovati de moarte".
Dumnezeu, auzind
rugăciunile celor ce se temeau de El si, ca un tată miluind pe fii, le-a trimis
spre ajutor pe sfântul si plăcutul Său, pe marele arhiereu Nicolae. Căci în
acea noapte, dormind împăratul, i s-a arătat în vis arhiereul lui Hristos,
zicând asa: "Scoală-te iute si eliberează pe cei trei voievozi, care sunt
tinuti în temnită, pentru că fără de vină sunt clevetiti (vorbiti de rău) si cu
nedreptate pătimesc". Si, spunând tot adevărul, i-a zis: "De nu mă
vei asculta si de nu-i vei elibera pe dînsii, apoi voi ridica asupra ta război
precum a fost în Frigia si rău vei pătimi". Mirându-se împăratul de
îndrăzneala Sfântului Nicolae, se gândea cum a îndrăznit noaptea fără de vreme
a intra înăuntrul palatului său si i-a zis: "Cine esti tu care îndrăznesti
a aduce o îngrozire ca aceasta asupra stăpînirii noastre?". El i-a
răspuns: "Nicolae îmi este numele si sunt arhiereul mitropoliei
Mirelor".
Impăratul s-a
tulburat de acea vedenie si, sculându-se, se gândea ce este aceasta? Asemenea
si lui Avlavie, eparhul, într-acea noapte, dormind el, i s-a arătat în vis
sfântul si tot acelasi lucru i-a spus pentru acei bărbati. Desteptându-se,
Avlavie s-a temut si se îngrozea în mintea sa de ceea ce văzuse. Apoi a venit
oarecine de la împărat spunându-i ce a văzut si acesta în vis. Iar el degrabă
mergând la împărat i-a spus vedenia si ceea ce i s-a arătat lui si se minunară
amândoi de acea vedenie preaslavită, care deopotrivă li s-a făcut la amândoi.
Indată a poruncit
împăratul să aducă înaintea sa pe voievozii din temnită si a zis către dînsii:
"Ce vrăjitorii ati făcut de ati trimis asupra noastră asemenea vedenii?
Căci arătându-se un bărbat ne-a îngrozit foarte rău, lăudându-se că degrabă va
aduce război", iar ei nestiind nimic se întrebau unul pe altul, de stie
vreunul ceva - că nici unul nu stia nimic - si cu ochii umiliti au căutat unul
spre altul.
Văzând împăratul una
ca aceasta, s-a schimbat în blândete si a zis către dînsii: "Netemându-vă
de rău, spuneti adevărul". Iar ei cu ochii plini de lacrimi si foarte mult
tulburându-se, au zis: "Noi, împărate, vrăjitorii nu stim, nici am plănuit
ceva rău asupra stăpînirii tale, nici am gândit ceva, martor ne este nouă
ochiul cel a toate văzător al Domnului. Iar de nu va fi asa si vei afla
viclesug întru noi, apoi să nu faci cu noi nici o milă; si nu numai cu noi
acesti trei, ci chiar pe neamul nostru să nu-l cruti. Noi ne-am învătat de la
părintii nostri a cinsti pe împărat si, mai vîrtos decât toate, a avea credintă
către dînsul. Drept aceea, acum cu credintă am păzit viata ta, iar cele
încredintate nouă, precum s-a căzut dregătoriei noastre, bine le-am cârmuit, slujind
cu osîrdie (bună credintă) poruncii tale; căci tulburarea cea din Frigia am
potolit-o si războiul cel plănuit de vrăjmasi l-am risipit, arătând prin
aceasta vitejia noastră cu fapta înaintea ta, precum vor spune cei ce stiu
bine. Iar stăpînia ta mai înainte ne-ai dăruit cinste, iar acum cu asprime
te-ai iîarmat asupra noastră, fiind cumplit judecati si cu groază asteptăm a
pătimi. Asadar, precum ni se pare nouă, o, împărate, osîrdia noastră către tine
a fost pricinuitoare nouă de mari munci, căci în loc de slavă si de cinstea pe
care am nădăjduit-o, frica mortii si osândirea ne-a cuprins pe noi".
Umilindu-se împăratul
de aceste cuvinte, se căia de batjocura adusă bărbatilor acelora; fiindcă se
cutremura de judecata lui Dumnezeu si se rusina de porfira (vesmânt rosu
specific epocii) cea împăratească; căci cel ce se nevoieste a pune altora legi,
vede însusi că face judecăti fără de lege. Deci, într-acel ceas a căutat mai cu
milă asupra lor si a început a vorbi către ei cu blândete. Iar ei, uitându-se cu
umilintă către împărat, îndată au văzut chipul Sfântului Nicolae sezând
împreună cu împăratul si făcându-le milostivire si iertare. Aceasta însă nimeni
nu o vedea, fără numai cei trei voievozi. Atunci, luând ei îndrăzneală au zis
cu glas tare: "Dumnezeule al lui Nicolae, care ai izbăvit odinioară pe cei
trei bărbati în Mira de la moartea cea nedreaptă, scoate-ne si pe noi, robii
tăi, din această nevoie, ce ne stă asupra". Iarîimpăratul, luând cuvânt, a
zis: "Cine este Nicolae si pe care bărbati a izbăvit? Spuneti-mi cu
de-amănuntul aceasta". Iar Nepotian i-a povestit toate.
Atunci împăratul,
cunoscând pe Sfântul Nicolae că este mare plăcut al lui Dumnezeu si
minunându-se de îndrăzneala si de rîvna lui pentru cei năpăstuiti, a liberat pe
voievozii aceia, zicându-le: "Nu eu vă dăruiesc viata, ci marele slujitor
al lui Dumnezeu, Nicolae, pe care voi l-ati chemat spre ajutor. Deci să mergeti
la dînsul si să-i dati multumire, apoi spuneti-i lui din partea mea: "Iată
am făcut cele poruncite de tine; deci nu te mînia asupra mea, plăcutule al lui
Hristos!". Acestea zicând, le-a încredintat o Evanghelie ferecată cu aur,
o cădelnită de aur, împodobită cu pietre scumpe si două sfesnice, poruncindu-le
să le dea bisericii din Mira.
Astfel, cei trei
voievozi dobândind preaslăvită mântuire, îndată au pornit pe cale si cu bucurie
au venit la sfânt, pe care cu veselie l-au văzut. Apoi mare multumire i-au dat,
ca unuia care le-a făcut o bunătate ca aceea si cîntau, zicând: Doamne, Doamne,
cine este asemenea Tie Cel ce izbăvesti pe săracul din mîna celor mai tari
decât dînsul?" Apoi, nici pe cei săraci nu i-au lăsat nemiluiti, ci si pe
aceia i-au îndestulat din averile lor, iar după aceea, cu bună sporire s-au
întors la ale lor.
Acestea sunt
lucrurile lui Dumnezeu, care măresc pe plăcutul Său. De aceea, ca o pasăre
ducându-se vestea despre dînsul pretutindeni, a străbătut luciul mărilor si
toată lumea, încât nici un loc nu rămăsese, unde să nu fi fost auzite minunile
cele mari ale slăvitului arhiereu Nicolae, după darul cel dat lui de la
Atotputernicul Dumnezeu.
Odată niste corăbieri
plutind de la Egipt spre părtile Liciei, li s-a întimplat o furtună mare, încât
si pînzele au fost aruncate jos, iar corabia era să se sfarme de tulburarea
valurilor celor mari. Atunci toti se speriară de moarte. Iar când si-au adus
aminte de marele arhiereu Nicolae - pe care niciodată nu-l văzuseră, decât
numai auziseră de dînsul, că este grabnic ajutător celor ce-l cheamă întru
nevoi -, s-au îndreptat cu rugăciunile către dînsul si l-au chemat în ajutor.
Iar sfântul, îndată s-a arătat lor si a intrat în corabie, zicând: "Iată,
m-ati chemat si am venit ca să vă ajut; deci nu va temeti". Apucând cârma,
se vedea cum cârmuieste corabia. Apoi a certat vântul si marea, precum si
Domnul nostru odinioară Care a zis: Cel ce crede în Mine si lucrurile care le
fac Eu, acela le va face. Astfel, credinciosul rob al Domnului poruncea mării
si vântului si acelea îi erau ascultătoare.
După aceea
corăbierii, purtati de vânt lin, au sosit în cetatea Mira si, iesind din
corabie, au mers în cetate, vrând să-l vadă pe cel ce i-a izbăvit din nevoi.
Văzându-l mergând la biserică, au cunoscut pe făcătorul lor de bine si,
alergând, au căzut la picioarele lui, dându-i multumire. Iar Minunatul Nicolae,
nu numai din nevoia cea trupească si de moarte i-a izbăvit pe aceia, ci si
pentru mântuirea sufletelor lor a avut purtare de grijă; căci, fiind mai
înainte-văzător a văzut într-însii cu ochii cei duhovnicesti gândul păcatului,
care depărtează pe om de Dumnezeu si-l abate de la poruncile lui. De aceea a
zis către dînsii: "Cunosteti-vă pe voi, rogu-vă, o, fiilor, cunoasteti-vă
inimile voastre si gândurile vi le îndreptati spre bună plăcere de Dumnezeu,
pentru că, desi ne tăinuim si ne socotim a fi buni de către ceilalti oameni,
dar de Dumnezeu nimic nu se poate tăinui. De aceea sîrguiti-vă cu toată osîrdia
a păzi sfintenia cea sufletească si curătenia cea trupească, căci sunteti
biserică a lui Dumnezeu, precum grăieste dumnezeiescul Apostol Pavel: De va
strica cineva casa lui Dumnezeu, pe acela strica-l-va Dumnezeu.
Astfel, mustrând pe
bărbatii aceia cu cuvinte folositoare de suflet, i-a eliberat cu pace, căci
fericitul avea obiceiul de mustrare, ca un tată iubitor de fii, iar fata lui
era ca a îngerului lui Dumnezeu, strălucind cu darul cel dumnezeiesc. Din fata
lui iesea o rază preastralucită, ca si din a lui Moise si vederea lui aducea
mult folos celor ce priveau spre dînsul; căci dacă cineva ar fi fost îngreuiat
cu orice fel de patimă sau cu întristare sufletească, numai dacă ar fi privit
spre sfântul, îndată afla îndestulata mîngîiere întristării sale. Sau de vorbea
cineva cu dînsul, mult sporea întru cele bune. Asa că nu numai cei credinciosi,
dacă se întâmpla a auzi ceva din limba cea dulce si izvorîtoare de miere, ci si
cei necredinciosi se umileau si se povătuiau spre mântuire, lepădând răutatea
necredintei cea din tinerete si primind în inimă cuvântul cel drept al
adevărului.
Marele plăcut al lui
Dumnezeu a vietuit ani destui, strălucind în mijlocul cetătii Mirelor cu
dumnezeiestile podoabe, după cum zice dumnezeiasca Scriptură: "Ca un
luceafăr de dimineată prin mijlocul norilor, ca luna plină de zilele sale si ca
soarele ce străluceste asupra Bisericii Dumnezeului Celui prea înalt, ca un
crin lîngă izvoarele apelor si ca niste mir de mult pret, bine mirosind
tuturor".
In adînci bătrînete,
fiind plin de zile bune, si-a dat datoria cea de obste a firii omenesti, bolind
putin cu trupul, apoi si-a săvîrsit bine viata sa vremelnică. Deci a fost
petrecut cu bucurie si cu psalmi la viata cea neîmbătrînită si fericită,
însotindu-l sfintii îngeri si întâmpinându-l cetele sfintilor.
Lîngă cinstitul lui
trup adunându-se episcopi de prin toate cetătile, în multime fără număr, l-au
pus cu cinste în biserica cea sobornicească a mitropoliei Mirelor, în ziua a
sasea a lunii decembrie. Apoi se savîrsiră multe minuni de către sfintele
moaste ale plăcutului lui Dumnezeu. Pentru că a izvorît mir cu bună mireasmă
din moastele lui, cu care, ungându-se cei bolnavi, dobândeau sănătate. Din
această pricină, de la marginile pământului alerga lumea la mormântul lui,
căutând tămăduirea bolilor si nu se lipseau de ceea ce căutau, căci toate
neputintele se vindecau cu acel sfânt mir, nu numai cele trupesti, ci si cele
sufletesti, iar duhurile cele viclene se îngrozeau, nu numai în viată, ci si
după moartea sa le biruia pe acelea, cum si acum le biruieste.
Odată, niste bărbati
temători de Dumnezeu, de la gura rîului ce se numeste Tanais, auzind de
moastele cele izvorîtoare de mir si vindecătoare ale arhiereului lui Hristos,
Nicolae, care se aflau în Mira, cetatea Lichiei, s-au sfătuit să meargă pe
mare, acolo, pentru închinăciune. Umplând corabia cu grîu, voiau să plutească.
Dar vicleanul diavol, care era sălăsluit (adăpostit) mai înainte în capistea
Artemidei si pe care îl izgonise de acolo Sfântul Nicolae, risipind capistea,
simtind că vrea să plece corabia către marele părinte, mîniindu-se pentru
risipirea capistei cum si pentru izgonirea sa de acolo, se sîrguia cu toată
puterea să se răzbune asupra sfântului.
Astfel, diavolul s-a
gândit să facă împiedicare bărbatilor acelora din calea pe care o plănuiseră si
să-i lipsească de sfintenie, făcându-le piedici dorintei lor. Deci s-a prefăcut
în chip de femeie si se făcea că poartă un vas plin cu untdelemn, apoi a zis
către bărbatii aceia: "As fi vrut să duc aceasta la mormântul sfântului,
dar foarte mult mă tem pe mare, că nu este cu putintă unei femei neputincioase
ca mine si bolnavă cu stomacul, a îndrăzni să călătorească pe atîta noian(mare
întindere). Pentru aceea, rogu-vă pe voi ca, luând vasul acesta, să-l duceti la
mormânt si să turnati untdelemn în candela sfântului". Zicând diavolul
acestea, a dat vasul în mîinile acelor iubitori de Dumnezeu. Nu se stia însă cu
ce fel de vrăji era amestecat acel untdelemn, ca să vatăme si să prăpădească pe
cei din corabie. Dar aceia, nestiind lucrarea vicleanului, au ascultat cererea
lui si au luat vasul cu untdelemn diavolesc si, pornind de la mal, în ziua
aceea au plutit bine. Insă a doua zi a început a sufla vântul dinspre
miazănoapte si a face plutirea cu anevoie; deci, multe zile primejduindu-se de
valuri, se gândeau să se întoarcă înapoi. Intorcând corabia, li s-a arătat
Sfântul Nicolae, plutind într-o barcă mai mică si le zise: "Unde mergeti,
bărbatilor? Pentru ce ati lăsat calea ce vă stă înainte si vă întoarceti? In
mîna voastră este a potoli viforul si a face corabiei calea usoară, căci este
diavolească acea rea măiestrie care vă împiedică în călătoria voastră. Că nu o
femeie v-a dat vasul, ci însusi diavolul; deci aruncati-l în mare si îndată
veti avea calea cu bună sporire".
Auzind acestea, bărbatii
aceia au luat vasul si l-au aruncat în adîncul mării. Si făcând aceasta, îndată
a iesit de acolo fum negru si pară de foc, care a umplut văzduhul de miros
greu, iar marea se desfăcu si fierbând apa din adînc, clocotea. Iar picăturile
apei erau ca niste scîntei de foc, încât foarte mult s-au temut cei ce erau în
corabie si de frică tipau. Dar ajutorul care se arătase lor, poruncind să
îndrăznească si să nu se teamă, a alinat marea; apoi pe călători, izbăvindu-i
de frică, i-a făcut a pluti fără primejdie spre Licia. Atunci, îndată, venind o
racoreală cu bună mireasmă, a suflat asupra lor si s-au bucurat; apoi au plutit
cu bine pînă la cetatea cea dorită. Acolo, închinându-se moastelor celor
izvorîtoare de mir ale grabnicului ajutător si apărător, multumeau
Atotputernicului Dumnezeu. Apoi, înăltând rugăciuni marelui părinte, s-au
întors în tara lor, povestind tuturor, cu lacrimi de bucurie, ceea ce li se
întâmplase pe cale.
Multe, mari si
preaslăvite minuni a făcut Sfântul Nicolae, acest mare plăcut al lui Dumnezeu,
pe uscat si pe mare, ajutând celor ce erau în primejdii, izbăvind de înecare si
scotându-i din adîncul mării la uscat; răpindu-i din robie si aducându-i la
casele lor; izbăvind din legături si din temnite, apărând de tăierea de sabie
si scăpând de la moarte, apoi multora le-a dat tămăduiri: orbilor, vedere;
schiopilor, umblare; surzilor, auz; mutilor, grai. Pe multi, din cei ce
pătimeau (sufereau) în sărăcia cea mai mare, i-a îmbogătit, iar celor flămînzi
le-a dat hrană. Si la toată nevoia, s-a arătat gata ajutător, apărător cald,
grabnic folositor si sprijinitor; iar acum, deasemenea, ajută pe cei ce-l
cheamă si din primejdii îi izbăveste. Ale cărui minuni precum este cu neputintă
a le număra, tot asa cu anevoie este a le descrie. Pe acest mare făcător de
minuni îl stie Răsăritul si Apusul, si toti crestinii cunosc nenumăratele lui
minuni. Deci, să se slăvească printr-însul Dumnezeu Cel Unul în Treime lăudat:
Tatăl, Fiul si Duhul Sfânt, Căruia se cuvine lauda în veci. Amin.
Back
to “Viata Crestina”