Învierea Domnului, înnoirea vietii noastre Pastorala la Sarbatoarea Învierii Domnului, 2006 † T E O C T I S T DIN MILOSTIVIREA LUI DUMNEZEU ARHIEPISCOP AL BUCURESTILOR, MITROPOLIT AL MUNTENIEI SI DOBROGEI, LOCTIITOR AL CEZAREEI CAPADOCIEI SI PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE Iubitului nostru cler, cinului monahal si dreptcredinciosilor crestini, har si pace de la Dumnezeu-Tatal, iar de la noi, arhiereasca binecuvântare

"Cel ce rastignire ai rabdat si moartea ai stricat si ai înviat din morti, împaca viata noastra, Doamne, ca un singur Atotputernic".

(Din Stihirile Învierii)

Iubitii mei fii si fiice duhovnicesti,

„Hristos a înviat!”

Vreme potrivita este astazi, ne cheama Sfântul Ioan Gura de Aur, ca toti sa strigam cele spuse de fericitul David: „Cine va spune puternicele fapte ale Domnului, cine va face ca toate laudele Lui sa fie auzite?” (Ps. 105, 2). Ca, iata, ne-a venit sarbatoarea cea dorita si mântuitoare, ziua Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, temeiul pacii, pricina împacarii, încetarea razboaielor, calcarea mortii, înfrângerea diavolului” [1] . „Pentru aceste binefaceri vesnice Fiul Celui Preaînalt S-a facut pentru noi Dumnezeu între oameni – tâlcuieste Sfântul Vasile cel Mare – , pentru trupul cel stricat Cuvântul S-a facut trup si a locuit între noi; cu noi, cei nerecunoscatori, Binefacatorul; la cei ce locuiesc în întuneric, Soarele dreptatii; pe Cruce, Cel fara prihana; în moarte, Viata; în iad, Lumina; pentru cei cazuti, Învierea” [2] .

Prin lucrarea pizmasului înger al întunericului – el însusi „din cer ca un fulger cazând” (Luca 10, 18) din cauza mândriei si a nerecunostintei în fata bunatatii Creatorului sau – omul, creat spre a mosteni nemurirea prin sporirea sa în comuniunea cu Dumnezeu, fusese atras în pacat si prin neascultare cazuse sub osânda mortii fara sfârsit.

Din robia mortii, omul nu se poate salva pe sine prin puterile lui, nu se poate elibera de relele si durerile intrate în lume si în viata de aici prin silnicia tuturor pacatelor care coplesesc omenirea. Acest adevar îl cunosc nemijlocit numai cei care se întorc cu sinceritate si curaj la Hristos si la Biserica Sa. Aici, în sfântul locas, prin învatatura lui Hristos, omul descopera puterea de a învinge raul, acel rau care îi pricinuieste neîncetat frica si suferinta – fie ca acel rau se numeste boala, dezlantuirea stihiilor, ca inundatiile, sau, în cele din urma, moartea. Astfel, înainte de a cerceta daca nu cumva raul s-a înradacinat chiar în adevaratul sau chip, pacatul, mai întâi în sufletul sau, omul se grabeste sa-l atribuie celor aflate în afara lui, pe care le crede singure raspunzatoare de toata nefericirea lui.

Aceasta pierzatoare înclinatie este dobândita de om si prin lucrarea celui viclean, dar si prin propria înselare de sine, ca om înstrainat de Hristos. De aceea, ne spune Sfântul Apostol Pavel, „Dumnezeu, bogat fiind în mila, pentru multa Sa iubire cu care ne-a iubit pe noi”  (Efeseni 2, 4), ne-a scos din „genunile pamântului” (Ps. 70, 20). De aceasta cale de mântuire pururi se vor minuna si în fata ei totdeauna vor amuti si cele ceresti, si cele pamântesti, caci ea a fost calea împacarii, milostivirii si iertarii dumnezeiesti împartasite omului prin Crucea rastignirii Fiului lui Dumnezeu. Iar slava acestei Sfinte Cruci s-a aratat în bucuria adusa lumii de Învierea Domnului cu trupul si de dobândirea rascumpararii noastre prin dumnezeiasca Sa Jertfa de pe Golgota, prin care am fost adusi la frumusetea cea dintâi. Tâlcuind cuvintele Domnului, spuse ucenicilor înainte de Sfintele Sale Patimi: „Stiti ca peste doua zile vor fi Pastile, si Fiul Omului Se va da sa fie rastignit”  (Matei 26, 2), dumnezeiescul Gura de Aur ne învata ca astfel graind, adica alaturând Pastile si Rastignirea Sa, Domnul a aratat „ca ceea ce se face este o taina, o sarbatoare si o praznuire, care se savârseste spre mântuirea omenirii…  , ca însesi Patimile Lui înseamna scapare de mii si mii de rele” [3] .

Dreptmaritori crestini,

Sfântul Apostol Pavel ne învata ca, dupa Înviere, Cel ce a ales sa ne mântuiasca dinlauntrul smeritei noastre stari de fapturi muritoare este „încununat cu slava si cu cinste din pricina mortii pe care a suferit-o”  (Evrei 2, 9). Dar, oare, ce a fost unic în Jertfa Sa, cum a putut aceasta sa-I aduca Domnului Hristos „slava si cinste”, de ce Crucea Sa a devenit lauda Apostolilor (Galateni 6, 14), a tuturor martirilor si sfintilor, a tuturor adevaratilor crestini? Pentru a preface ceea ce în vremea Domnului era cel mai înfricosator si umilitor semn si chip de a patimi si sfârsi într-un semn al puterii si o cale de a ajunge la slava, la biruinta Învierii si la bucuria mântuirii noastre, trebuie sa se fi petrecut un fapt unic prin dumnezeiasca Jertfa a lui Hristos. De altfel, ne spune iarasi Sfântul Ioan Gura de Aur, Însusi Domnul „pentru a arata puterea Crucii, a spus: „Când Îl veti fi înaltat pe Fiul Omului, atunci veti cunoaste ca Eu sunt” (Ioan 8, 28). Cu alte cuvinte, „când Ma veti rastigni si veti socoti ca M-ati biruit, atunci mai cu seama veti cunoaste puterea Mea” [4] .

Iata deci ca în patimirea Crucii de catre Domnul nu s-au mai vazut nici slabiciune, nici înfrângere umilitoare, nici necinste, ci doar slava si o putere care l-a surpat definitiv pe vrajmasul omului, pe diavol. În acest înteles scrie si Apostolul neamurilor despre Mântuitorul Iisus Hristos: ca prin Cruce „biruit-a El Începatoriile si Stapâniile, dezbracându-le si dându-le-n priveliste” (Coloseni 2, 15). Dar toate acestea au fost posibile din pricina scopului Jertfei Domnului, anume ca „prin harul lui Dumnezeu, El a gustat moartea pentru fiecare om” (Evrei 2, 9); El, Cel fara pacat, asupra Caruia moartea nu avea drept, S-a asezat în locul nostru, gustând în locul fiecaruia dintre noi amaraciunea de nesuferit a celei mai grele osânde date pacatului – moartea.
Vedem, iubiti frati si surori în Domnul, ca în Persoana Fiului lui Dumnezeu Întrupat, în Hristos Iisus, firea noastra omeneasca – rastignita si apoi înviata si înaltata la dreapta Parintelui ceresc – a învatat desavârsita ascultare de voia lui Dumnezeu, platind pretul, dar si primind rasplata vesnica a acestei ascultari. În lumea de astazi, vedem ca devine tot mai greu sa vorbesti despre ascultare, despre nevoia supunerii fata de cuvântul lui Dumnezeu si de sfintele asezaminte ale Bisericii, desi se cunoaste foarte bine ca doar respectarea acestora asigura normalitatea vietii, buna ei rânduiala. Iar dovezile afectarii bunei întocmiri a vietii nu lipsesc: fie ca ele se manifesta în viata personala, în cea familiala, în cea sociala sau, în ultima vreme, în mersul stihiilor. Pentru crestini, întâmplarea si soarta sunt cuvinte goale de înteles, de vreme ce nici macar o vrabie „nu va cadea pe pamânt fara stirea Tatalui” Ceresc (Matei 10, 29), „pentru ca Dumnezeu nu este al neorânduielii, ci al pacii”  (I Corinteni 14, 33). În Creatie, ca si în viata noastra, nici o întâmplare nu poate avea loc fara stirea lui Dumnezeu, iar când se petrec dezordini, alcatuirile lumii vazute devin nestatornice. Se cuvine sa marturisim aceste adevaruri si sa ne îndreptam nadejdea spre Dumnezeu, „ca într-atât a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Sau Cel Unul-Nascut L-a dat, pentru ca tot cel ce crede într-Însul sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica”  (Ioan 3, 16). În temeiul Sfintei Scripturi, lumea este necontenit vegheata cu bunatate de Dumnezeu, si nicidecum supusa vreunei fatalitati oarbe. De aceea se si roaga Biserica întreaga pentru pastrarea sau reasezarea bunelor întocmiri necesare vietii, recunoscând în ele darul lui Dumnezeu, iar noi vedem în bunurile acestei lumi darurile si binecuvântarea lui Dumnezeu, fiind prieteni si casnici ai Lui (Efeseni 2, 19), de aceeasi cinste în aceasta lume, care Îi apartine Creatorului ei si al nostru. Se cuvine, deci, sa respectam darul vietii noastre si al semenilor, sa nu fim egoisti, lacomi, nepasatori fata de semeni si fata de natura.
Din fericire, în jurul nostru mai vedem înca pilde de iubire si de daruire crestina si umana, dar ne întâmpina, din nefericire, si cazuri vadit vatamatoare de suflet si de minte si multe lucruri care doar par indiferente din punct de vedere moral-spiritual. „Sa izgonim din sufletul nostru, ne îndeamna staruitor Parintele cu cuvânt de aur, faptele cele indiferente”, pentru ca acestea, sigur, mai târziu „dau nastere la pacate” [5] , pentru ca ceea ce nu este o fapta neîndoielnic buna poarta în sine samânta rautatii si a pacatului.

Ca fii ai Învierii si ai împacarii si ca slujitori ai Bisericii noastre, trebuie sa pastram cu vrednicie lumina credintei în Hristos cel Înviat, lumina care se regaseste si în sufletele unora dintre fratii nostri, chiar si acolo unde aceasta mai pâlpâie sau este aproape de stingere. Si cum am putea sa dovedim mai convingator puterea credintei noastre în Înviere si în viata vesnica decât prin trairea virtutilor evanghelice?: blândetea, curatia, milostenia si, îndeosebi, iubirea de semeni si porunca cea noua data de Mântuitorul Hristos: iubirea vrajmasilor (Matei 5, 44). Caci fara Învierea Sa nu am mai fi primit harul Duhului Sfânt, care face cu putinta ca viata si chipul nostru cel launtric sa se modeleze dupa cuvântul si poruncile Mântuitorului Iisus Hristos, Cel a treia zi înviat din morti. Numai din aceasta vistierie a inimii odrasleste valoarea nemuritoare a iubirii tuturor semenilor. Cu aceasta privire duhovniceasca putem vedea în fiecare fiinta umana chipul lui Hristos cel rastignit, dar si lumina învataturii Lui atotbiruitoare. Cu aceasta credinta si cu acest fel de a vietui si gândi vom putea trai bucuria sarbatorii Învierii Domnului, vom putea nadajdui în biruirea necazurilor care se abat asupra noastra. Astfel vom trai si vom împlini cuvântul Domnului Hristos: „Mila voiesc, iar nu jertfa” (Matei 9, 13), având mila de orfani, de batrâni, de cei cazuti în suferintele cele sufletesti ale pacatului. Acestor suferinte le cade victima, din nefericire, tocmai ceea ce un popor are mai scump, tineretul, atras uneori în prapastia desfrâului – care îi înstraineaza pe unii tineri de casa parinteasca, împingându-i spre pierzania trupeasca si, mai ales, sufleteasca. Misiunea de salvare a lor o avem cu totii, iubiti frati si surori în Domnul.

Din aceasta vistierie a dragostei lui Hristos, si în folosul apropierii noastre de împlinirea dorintei de a fi una în El (Ioan 17, 21), luam curajul de a continua dialogul între noi, credinciosii si slujitorii de pretutindeni ai lui Dumnezeu. Deci, de aceste valori are nevoie în zilele noastre lumea, omenirea de pretutindeni, care ar trebui sa auda cuvântul rostit de Domnul si Învatatorul nostru Iisus Hristos: „Pace va las voua, pacea Mea v-o dau; nu precum v-o da lumea v-o dau Eu”  (Ioan 14, 27).

Acestea, cu parinteasca dragoste, vi le pun la inima, îndemnându-va sa petreceti cu bucurie sfânta si netulburata pace sufleteasca slavita sarbatoare a Învierii Domnului. „Iar Însusi Domnul nostru Iisus Hristos si Dumnezeu, Tatal nostru, Care ne-a iubit pe noi si prin harul Sau ne-a dat vesnica mângâiere si buna nadejde, sa va mângâie inimile si sa le întareasca în tot lucrul si cuvântul bun” (II Tesaloniceni 2, 16-17).

Al vostru parinte duhovnicesc, pururi catre Preasfânta Treime rugator, va îmbratisez cu dragoste, vestindu-va tuturor:

„Hristos a înviat!”

† TEOCTIST,
Arhiepiscop al Bucurestilor, Mitropolit al Munteniei si Dobrogei, Loctiitor al Cezareii Capadocieisi Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Sursa

	Viaţa Creştină - alegeţi versiunea dorită