biserica.org:compendium:carti:biografii: Ion Anton


 

COMPENDIUM DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

Biografii

 

ION ANTON

 

Viata unui om poate fi imaginata ca si curgerea unui fir de apa printr-o albie pamanteana. Devine firesc, ca omul sa fie la un moment dat pe cararea-albie intr-un singur loc. El isi poate extinde existenta dincolo de albie numai cu mintea si sufletul lui. Fizic, el are un spatiu existential foarte limitat. Deci omul lasa in urma lui o dara ca un fum, care este ecoul trairilor si fapte lor sale, devenit amintiri.

 

Am avut toata viata un inconfort, ca in timpul care ne devoreaza pana la disparitie, nu putem cuprinde un spatiu mai larg. Dar sa vedem ce face firul de apa, in curgerea prin albia lui, in timpul harazit de Dumnezeu, pe care noi il numim viata.

 

Am pasit in albia mea, in spatiul pamantean numit Romania, intr-o vreme cand ploua cu bombe. Lumea se zvarcolea spasmodic macinata de ura, patimi revansarde, pofte expansioniste si orgolii nemasurate, care a costat-o cateva zeci de milioane din vlastarele sale si distrugeri civilizatoare care au aruncat-o inapoi cu zeci de ani.

 

Cand s-a terminat ploaia cu bombe, Europa a fost cuprinsa de o seceta devastatoare care a generat chiar si fenomene de canibalism. Seceta naturala, iar in spatiul cucerit de bolsevici provocata, s-a mai hranit cu cateva milioane de suflete. Ceea ce n-a putut devora seceta, a desavarsit ciuma rosie prin deportari si distrugeri a tot ceea ce se opunea s-au se presupunea ca se opune. Acest balaur hulpav mi-a devorat si tatal, odata cu milioane de tati, lasand in urma lor firave vlastare in bataia furtunilor care bantuiau lagarul imens, in care aproape jumatate din Europa gemea de opresiune si nedreptate.

 

Inca de atunci mama m-a dus sa ma intalnesc cu nadejdea noastra, Dumnezeu, la Biserica. Deja la 8 ani purtam cravata rosie, dar ingenuncheam si in fata Sfantului Altar, enuntand Crezul (pe atunci lumea, de frica, nu spunea Crezul in cor, ci doar un copil sau un batran).

 

Vazul si auzul nefiind captivate de radio sau tv., am avut o copilarie in natura, unde refulam toate efectele privatiunilor materiale si spirituale.

 

Mama natura, guvernata de legile ei inexorabile m-a primit la sanul ei si m-a invatat sa traiesc cu generoasele ei daruri-vanat, fructe, ciuperci, etc. M-a invatat sa iubesc frumusetile cu care a inzestrat-o Dumnezeu, sa visez si sa o zugravesc in cuvinte potrivite.

 

Vesnicia satului nemaiavand ce sa-mi ofere, comunismul decimand frumusetea morala si spirituala a taranului, credinta, cultura, dragostea de pamant, neam si tara, am luat doua sacose cu carti si caiete si mi-am incercat norocul la oras.

 

Spuza de cunostinte insusite la scoala, din cele transmise de un buchet de dascali autentici, si cu nadejdea in Dumnezeu, am batut la usile scolilor urbane. Am gasit o usa deschisa si pentru mine, dar am constatat repede ca problema nu era bagajul de cunostinte, ci conditiile subzistentiale. Acest fenomen m-a determinat sa incep foarte devreme auto-intretinerea.

 

Si cu munca si cu ajutor divin am vazut cum arata o diploma de inginer chimist. Asa s-a sfarsit o etapa si a inceput urcusul. A urmat implinirea misiunii pamantene, intemeierea unei familii, veriga ordinii naturale. Paralel cu obligatiile profesionale am impletit frumusetea armoniilor familiale cu satisfactiile muncii. In gradina bucuriile au rasarit doua vlastare la radacina carora am revarsat toata energia si dragostea noastra.

 

Profesional, am daruit din puterea mea 35 de ani, indrumand, instruind colective de truditori, din care timp de 14 ani, am tinut in echilibru destinele comerciale ale unui colectiv judetean de peste 2400 de oameni.

 

In 1994, inelegand ca episodul 1989 n-a fost decat schimbarea unei dictaturi monopartinice cu o dictatura pluripartinica, a esalonului 2 comunist, mi-am inaintat demisia.

 

Intre timp cele doua vlastare au copilarit, invatat, crescut amandoua devenind doctori. Fiica doctor al trupurilor, iar baiatul doctor al sufletelor-preot.

 

Vazand ca fata-doctor nu era retribuita nici cat portarii de la intreprinderea ce o conduceam, iar baiatul-preot nu castiga nici cat sa vina cu trenul acasa odata pe saptamana, ne-am hotarat sa emigram.

 

N-am emigrat eroic, asa cum au facut-o milioane de romani, ci rude apropiate ne-au deschis usa intrarii in primitoarea America.

 

In scurt timp prin purtarea de grija a P. C. P. Protoiereu Constantin Alecse, parohul Bisericii Sfanta Treime, au emigrat si famiile copiilor. In scurt timp s-au integrat si profesional in viata Americana.

 

Dupa patru ani de salahorie in constructie m-am realizat profesional lucrand in protectia mediului.

 

In 12 ani de America am avut sansa sa intalnesc condeie alese ale neamului nostru: poetul-academician Grigore Vieru, romancierul istoric Ioan Dan, parintii Revistei Clipa Vera si Radu Patton, academician Mihai Cimpoi, poetul Adrian Paunescu, poeta si prozatoarea Elena-Calugaru Baciu si nu in ultimul rand bunul meu prieten si sfatuitor - Anatol Rezmeritsa.

 

Toti m-au incurajat si indemnat sa fac publice gandurile mele. Prin gazduirea in paginile Clipei, Meridianului Romanesc, Viata Crestina, din America, Glasul Natiunii si Flux din Republica Moldova, Flacara, din Romania, au vazut lumina tiparului poezii, eseuri, articole politice, jurnale de calatorie foiletone, etc. Este, cred, cea mai mare implinire a sufletului meu.

 

Dintr-un condeier de familie, ma simt un mesager al cuvantului romanesc spre sufletul tuturor acelora care il asteapta. In toate cate le-am realizat Biserica a avut si are un rol primordial in viata mea.

 

Revista de spiritualitate ortodoxa Viata Crestina, editata sub ingrijirea P. C. P. Protoiereu Constantin Alecse mi-a deschis deseori paginile sale gazduind din scrierile mele.

 

Ca mi-a fost sufletul plin sau bantuit de furtuni, duminica de duminica, intalnindu-ma cu Dumnezeu, mi-am facut ordine in minte si mi-am turnat picaturi de liniste in suflet, reincarcandu-ma cu energie pentru a curge lin in albia vietii mele.

 

In casa Domnului am trait si viata culturala prin manifestarile organizate si intalnirile cu solii artelor romanesti, ostoindu-ne dorul de neam si Tara. Nu pot sa nu constat ca arca salvarii noastre este credinta si ca omul fara credinta, mort este.

 

Asa dar NIHIL SINE DEO … (Nimic fara Dumnezeu).


 

Back to the biographies